Sari la conținutul principal

Capitolul 186, Cu puţin Înainte de răstignire

Cartea Urantia

Capitolul 186

Cu puţin Înainte de răstignire

186:0.1 (1997.1)ÎN MOMENTUL în care Iisus şi acuzatorii săi au pornit spre către Irod, Maestrul s-a întors către apostolul Ioan şi i-a spus: „Ioane, tu nu mai poţi face nimic pentru mine. Mergi la mama mea şi adu-o ca să mă vadă înainte de a muri.” Atunci când Ioan a auzit rugămintea Maestrului său, şi cu toate că nu-i venea să-l lase singur printre duşmanii lui, el se grăbi să plece în Bethania, unde era reunită întreaga familie a lui Iisus în aşteptare la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl înviase din morţi.

186:0.2 (1997.2)De mai multe ori în cursul dimineţii, mesagerii i-au adus Martei şi Mariei veşti despre desfăşurarea procesului lui Iisus însă familia lui Iisus nu a ajuns la Bethania decât cu câteva minute înainte ca Ioan să fi sosit cu mesajul că Iisus cerea să îşi vadă mama înainte de a muri. Dup ce Ioan Zebedeu a povestit tot ceea ce s-a întâmplat din momentul arestării lui Iisus de la miezul nopţii, Maria a plecat imediat însoţită de Ioan pentru a-l vedea pe fiul ei mai mare. În momentul în care Maria şi Ioan au ajuns la Ierusalim, Iisus, însoţit de soldaţii romani care trebuiau să-l răstignească, ajunsese deja la Golgota.

186:0.3 (1997.3)Când Maria, mama lui Iisus, a plecat din Bethania cu Ioan la fiul ei, Rut, sora Maestrului, a refuzat să rămână în urmă cu restul familiei. Cum ea era hotărâtă să îşi însoţească mama, fratele ei, Iuda, a plecat împreună cu ea. Ceilalţi membri ai familiei Maestrului au rămas la Bethania sub conducerea lui Iacob. Cam o dată pe oră mesagerii lui David Zebedeu le aduceau veşti referitoare la desfăşurarea acelui lucru îngrozitor, condamnarea la moarte a fratelui lor, Iisus din Nazareth.

1. Sfârşitul lui Iuda Iscarioteanul

186:1.1 (1997.4)Era aproape ora opt şi jumătate dimineaţa în această vineri când audierea lui Iisus în faţa lui Pilat a luat sfârşit, iar Maestrul a fost dat în paza soldaţilor romani care urmau să-l pună pe cruce. Imediat ce romanii l-au luat pe Iisus, căpitanul gardienilor iudei s-a întors împreună cu oamenii lui la cartierul general al templului. Şefii preoţilor şi ajutoarele lor din sinedriu i-au urmat îndeaproape pe gardieni, mergând direct la locul lor de adunare obişnuit, în sala de piatră cioplită a templului. Ei au găsit aici pe mulţi alţi membri ai sinedriului aşteptând să vadă ce se făcuse cu Iisus. În timp ce Caiafa făcea raportul său sinedriului în privinţa judecării şi condamnării lui Iisus, Iuda apăru în faţa lor reclamând recompensa lui pentru rolul pe care l-a jucat în arestarea şi condamnarea la moarte a Maestrului său.

186:1.2 (1997.5)Toţi aceşti iudei îl detestau pe Iuda; ei nu aveau pentru trădător decât sentimente de absolut dispreţ. Pe tot parcursul judecării lui Iisus în faţa lui Caiafa şi în timpul apariţiei sale în faţa lui Pilat, Iuda a avut mustrări de conştiinţă în ceea ce priveşte mişelia lui. El a început totodată să fie oarecum dezamăgit de recompensa pe care trebuia să o primească ca plată a trădării lui Iisus. Lui nu îi plăcea deloc răceala şi rezerva autorităţilor iudaice. Cu toate acestea, el se aştepta să fie recompensat cu generozitate pentru purtarea lui laşă; el credea că va fi convocat în faţa întregului sinedriu pentru a-şi auzi propriile laude şi a vedea conferindu-i-se onoruri pe măsură ca răsplată a marelui serviciu care credea că l-a făcut naţiunii sale. Ne putem aşadar imagina marea surpriză a acestui trădător egoist când un servitor al marelui preot îl bătu pe umăr, îl chemă afară din sală şi îi spuse: ”Iuda, am fost însărcinat să te plătesc pentru trădarea lui Iisus. Iată recompensa ta.” Iar servitorul lui Caiafa îi întinse o pungă în care erau treizeci de monede de argint, preţul curent al unui bun sclav valid.

186:1.3 (1998.1)Iuda a fost stupefiat, mut de uimire. El se grăbi să intre din nou în sală, însă uşierul îi bară calea. El dorea să facă apel la sinedriu însă nu a fost lăsat să intre. Lui Iuda nu-i venea să creadă că aceşti conducători iudei l-au fi lăsat să îşi trădeze prietenii şi Maestrul pentru a-i oferi apoi treizeci de arginţi ca recompensă. Era umilit, dezamăgit şi zdrobit. El se îndepărtă de templu, ca să zicem aşa, aproape într-un soi de transă; ca un automat, el lăsă punga să alunece în buzunarul său mare, acolo unde purtase mult timp portofelul conţinând fondurile apostolice. El rătăci prin oraş şi ieşi după mulţimea care urma să asiste la răstignire.

186:1.4 (1998.2)Iuda zări de departe că se ridica crucea pe care era Iisus bătut în cuie. La vederea aceasta, el se reîntoarse imediat la templu, îşi croi cu drum pe lângă forţa gardianul de la poartă şi se pomeni în faţa sinedriului care era încă în toiul şedinţei. Trădătorului aproape i se tăiase răsuflarea şi era profund abătut însă a reuşit să îngăime următoarele cuvinte: „Am păcătuit prin aceea că am trădat un sânge nevinovat. Voi m-aţi insultat; mi-aţi dat bani pentru acest serviciu - cât preţul unui sclav. Mă căiesc că am făcut aceasta. Luaţi-vă banii. Vreau să mă eliberez de vinovăţia acestei fapte.”

186:1.5 (1998.3)Auzindu-l pe Iuda, conducătorii iudei au râs de el. Unul dintre ei care şedea aproape de locul în care stătea Iuda i-a făcut semn să iasă din sală,zicând: „Maestrul tău a fost deja condamnat la moarte de către romani. Cât despre vinovăţia ta, ce ne pasă nouă? Vezi-ţi tu de treaba ta - mergi de aici.”

186:1.6 (1998.4)Părăsind sala sinedriului Iuda scoase cele treizeci de monezi de argint din portofel şi le azvârli, împrăştiindu-le pe dalele templului. Când trădătorul ieşi, el îşi ieşise deja din fire. Iuda trecea acum prin experienţa realizării adevăratei naturi a păcatului. Toată strălucirea, toată fascinaţia şi toată beţia facerii de rău dispăruseră. Acum răufăcătorul stătea singur, faţă în faţă cu verdictul judecăţii sufletului său deziluzionat şi decepţionat. Păcatul era plin de vrajă şi de aventură când era comis, însă acum Iuda trebuia să facă faţă culegerii faptelor goale şi lipsite de romantic.

186:1.7 (1998.5)Cel care fusese până acum ambasador pe tărâmul împărăţiei cerurilor rătăcea acum singur şi părăsit pe drumurile Ierusalimului. Disperarea sa era cumplită şi aproape absolută. El a continuat să umble prin oraş, apoi dincolo de zidurile lui până la locul izolat al văii lui Hinnom unde a urcat pe nişte stânci abrupte. Acolo şi-a dat jos cingătoare cu care era cuprins, a legat un capăt al ei de un copac, şi-a înnodat-o în jurul gâtului şi şi-a dat drumul în gol. Înainte să moară, nodul făcut de degetele lui nervoase se desfăcuse şi trupul trădătorului s-a zdrobit de stâncile ascuţite pe care a căzut.

2. Atitudinea Maestrului

186:2.1 (1999.1)Când a fost arestat, Iisus ştia că lucrarea sa pe Pământ sub înfăţişarea unui muritor era încheiată. El înţelegea bine felul de moarte la care va fi supus şi era prea puţin preocupat de detaliile aşa-zisei lor judecări.

186:2.2 (1999.2)În faţa sinedriului Iisus a refuzat să răspundă la mărturiilor aduse de martorii mincinoşi. Doar o singură întrebare atrăgea mereu un răspuns, fie că era pusă de prieteni, fie că era pusă de duşmani: aceea care se referea la natura şi la divinitatea misiunii sale pe Pământ. Când era întrebat dacă era Fiul lui Dumnezeu, el dădea negreşit un răspuns. El a refuzat ferm să vorbească în timpul înfăţişării sale în faţa curiosului şi şovăitorului Irod. În faţa lui Pilat el a vorbit doar atunci când a crezut că Pilat sau vre-un om sincer ar putea fi ajutat de cuvintele sale în cunoaşterea mai bună a adevărului. Iisus îi învăţase pe apostolii săi că era inutil ca ei să arunce perle porcilor şi acum îndrăznea să practice ceea ce propovăduise. Purtarea sa în acel moment dădea pilda supunerii cu răbdare a naturii umane, dublate de maiestuoasa tăcere şi de demna solemnitatea naturii divine. El era cât se poate de dispus să discute cu Pilat orice fel de chestiune referitoare la acuzaţiile politice aduse împotriva lui, despre orice chestiune recunoscută de el ca relevantă şi aflată sub jurisdicţia guvernatorului.

186:2.3 (1999.3)Iisus era convins că voia Tatălui său era ca el să se supună cursului natural şi ordinar al evenimentelor umane, aşa cum ar trebui să facă orice altă creatură muritoare. De aceea el a refuzat chiar şi să folosească acele puteri pur umane de elocinţă convingătoare pentru a influenţa uneltirile contemporanilor săi miopi din punct de vedere social şi orbi spiritual. Cu toate că Iisus a trăit şi a murit pe Urantia, întreaga sa carieră umană, de la început până la sfârşit, a fost un spectacol menit să influenţeze şi să instruiască întregul univers local pe care l-a creat şi pe care l-a susţinut neîncetat.

186:2.4 (1999.4)Iudeii cu vederi înguste au scos strigăte necuviincioase cerând moartea Maestrului în timp ce el rămânea într-o tăcere teribilă contemplând scena morţii unei naţiuni, a propriului lui tată pământean.

186:2.5 (1999.5)Iisus dobândise tipul de caracter uman care poate să-şi păstreze sângele rece şi care poate să-şi afirme demnitatea în faţa insultelor repetate şi gratuite. El nu putea fi intimidat. Când a fost asaltat pentru prima dată de mărturia făcută de servitorul lui Anna, el s-a mărginit să sugereze că mai bine s-ar martori care să poată depune cum se cuvine mărturie împotriva lui.

186:2.6 (1999.6)De la început până la sfârşitul pretinsei tale judecăţi în faţa lui Pilat, legiunile celeste de faţă nu au putut să nu răspândească în univers descrierea scenei „Pilat în judecată, în faţa lui Iisus”.

186:2.7 (1999.7)În timpul apariţiei sale în faţa lui Caiafa, când toate mărturiile mincinoase s-au năruit, Iisus nu a ezitat să răspundă la întrebarea şefului preoţilor şi să furnizeze astfel prin propria sa mărturie, temeiul pe care tribunalul dorea să se bazeze pentru a-l acuza de blasfemie.

186:2.8 (1999.8)Maestrul nu a manifestat nici cel mai mic interes pentru eforturilor bine intenţionate însă şovăielnice ale lui Pilat de a obţine eliberarea sa. Îi era cu adevărat milă de Pilat şi s-a străduit sincer să-i lumineze mintea întunecată. El a rămas în întregime pasiv la toate apelurile adresate de guvernatorul roman iudeilor ca aceştia să-şi retragă învinuirile criminale aduse împotriva lui. Pe toată durata tristului proces el s-a comportat cu o demnitate simplă şi cu o maiestate fără ostentaţie. El nu s-a apucat nici să îi critice pentru lipsa lor de sinceritate pe aceia care vroiau să îl asasineze atunci când îl întrebau dacă era cumva „regele iudeilor”. Cu o mică lămurire rectificatoare el a acceptat denumirea ştiind că, deşi ei aleseseră să îl respingă, chiar şi într-un sens spiritual, el ar fi fost ultimul care să reprezinte cu adevărat un şef pentru naţiunea lor.

186:2.9 (2000.1)Iisus a vorbit puţin pe parcursul acestui proces însă suficient pentru a arăta tuturor muritorilor tipul de caracter pe care îl pot perfecţiona fiinţele umane în asociere cu Dumnezeu şi pentru a revela întregului univers modul în care Dumnezeu poate să se manifeste în viaţa unei creaturi când aceasta alege cu adevărat să facă voia Tatălui şi devine astfel un fiu activ al Dumnezeului viu.

186:2.10 (2000.2)Iubirea sa pentru muritorii neştiutori este pe deplin pusă în lumină de răbdarea şi de marea lui stăpânire de sine în faţa loviturilor soldaţilor grosolani şi a servitorilor fără minte. El nu s-a supărat nici măcar atunci când l-au legat la ochi şi când l-au lovit în batjocură peste faţă strigându-i-se: „profeţeşte-ne nouă cine a fost acela ce te-a lovit.”

186:2.11 (2000.3)Ceea ce zicea Pilat era mai aproape de adevăr decât ceea ce ştia, atunci când, după ce l-a biciuit pe Iisus, l-a înfăţişat mulţimii exclamând: „Iată omul!” Într-adevăr, guvernatorul roman copleşit de teamă, nici nu visa că în chiar clipa aceea universul era atent, privind spectacolul unic al preaiubitului său Fiu suveran supus unei umiliri ca aceea şi îndurând batjocura şi îmbrâncirile supuşilor muritori, întunecaţi şi decăzuţi. şi cum vorbea Pilat, expresia”Iată-l pe Dumnezeu Omul” răsuna în întreg Nebadonul. De atunci, în tot universul, nenumărate miliarde de creaturi au continuat să-l privească pe acest om în timp ce Dumnezeul din Havona - cârmuitorul suprem al universului universurilor - acceptă omul din Nazareth ca fiind împlinirea idealului creaturilor muritoare ale acestui univers local din timp şi spaţiu. În viaţa sa incomparabilă Iisus a pierdut nici un prilej de a-l revela pe Dumnezeu omului. Acum, în decursul acestor ultime episoade ale carierei sale omeneşti şi ale morţii sale, el a făcut o nouă şi emoţionantă revelaţie a omului lui Dumnezeu.

3. Vrednicul de încredere David Zebedeu

186:3.1 (2000.4)Puţin după ce Iisus a fost dat pe mâna soldaţilor romani la sfârşitul audienţei în faţa lui Pilat, un detaşament din gardienii templului a fost trimis de urgenţă la Ghetsimani pentru a-i împrăştia sau a-i prinde pe discipolii Maestrului. Însă, cu mult timp în înaintea sosirii gărzilor, aceştia se răspândiseră deja. Apostolii se retrăseseră în ascunzători stabilite dinainte. Grecii se despărţiseră îndreptâdu-se spre diverse case din Ierusalim. Tot aşa dispăruseră şi alţi discipoli. David Zebedeu credea că duşmanii lui Iisus se vor întoarce, aşa că a mutat din timp vreo cinci sau şase corturi mai sus pe deal, aproape de locul în care Maestrul se retrăsese de atâtea ori pentru a se ruga şi a se închina. Acolo s-a gândit el să se ascundă, menţinând în acelaşi timp un centru, un post de coordonare pentru serviciul său de mesageri. De abia a părăsit David tabăra că gărzile din templu au şi sosit. Negăsind pe nimeni acolo, s-au mulţumit să de-a foc taberei şi s-au întors în grabă la templu. Auzind raportul soldaţilor, sinedriul a fost încredinţat că discipolii lui Iisus erau atât de tare înfricoşaţi şi de subjugaţi încât nu mai exista pericolul vreunei revolte şi nici al vreunei încercări de a-l scăpa pe Iisus din mâinile călăilor săi. În sfârşit, membrii sinedriului puteau să răsufle uşuraţi. Ei au încheiat şedinţa, apucând-o fiecare pe drumul lui pentru a se pregăti pentru Paşte.

186:3.2 (2000.5)Imediat ce Pilat l-a predat pe Iisus soldaţilor romani pentru a-l răstigni, un mesager a plecat în grabă la Ghetsimani pentru a-i da de ştire lui David. În mai puţin de cinci minute curierii plecară spre Bethsaida, Pella, Filadelfia, Sidon, Shechem, Hebron, Damasc şi Alexandria purtând cu ei vestea că Iisus urma să fie răstignit de romani şi la cererea insistentă a şefilor iudei.

186:3.3 (2001.1)În tot decursul acelei zile tragice şi până la ultimul mesaj care vestea că Maestrul a fost aşezat în mormânt, David a trimis aproape la fiecare jumătate de oră mesageri cu rapoarte la apostoli, la greci şi la familia pământeană a lui Iisus reunită la Lazăr în Bethania. Când mesagerii s-au dus cu vestea că Iisus a fost îngropat, David s-a despărţit de grupul său de curieri locali pentru a sărbătoarea Paştelui şi pentru odihna de sabat din ziua următoare. El le-a ordonat să îi aducă discret raportul duminică dimineaţă acasă la Nicodim, unde se gândea să se ascundă câteva zile împreună cu Andrei şi cu Simon Petru.

186:3.4 (2001.2)Acest David Zebedeu, înzestrat fiind cu o judecată specifică, era singurul şi principalul discipol al lui Iisus care a fost înclinat să ia în mod literal, şi ca un fapt pozitiv, afirmaţia că Maestru va muri şi că „va reînvia în a treia zi”. David îl auzise odată pe Iisus făcând această prezicere. Având un soi de gândire practică, el şi-a propus acum să-şi strângă mesagerii duminică dimineaţă la Nicodim pentru a-i avea la dispoziţia sa, în vederea răspândirii veştii în cazul în care Iisus va reînvia din morţi. Lui David nu i-a trebuit mult până să-şi dea seama că nici unul dintre discipolii lui Iisus nu se aştepta să-l vadă ridicându-se atât de curând din mormânt. Aşadar, el a vorbit despre convingerea lui şi nu a spus nimic despre mobilizarea întregului său corp de mesageri în dimineaţa zilei de duminică, cu excepţia curierilor care au fost folosiţi vineri dimineaţa şi trimişi către oraşele îndepărtate şi către centrele de credincioşi.

186:3.5 (2001.3)Astfel discipolii lui Iisus răspândiţi prin Ierusalim şi prin împrejurimi au s-au împărtăşit din Paşte în acea noapte şi au stat retraşi în ziua următoare.

4. Pregătiri pentru răstignire

186:4.1 (2001.4)După ce Pilat s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii, căutând astfel să scape de vina de a fi predat un nevinovat pentru a fi răstignit doar pentru că se temea să opună rezistenţă vociferărilor conducătorilor iudei, el a ordonat ca Maestrul să fie dat soldaţilor romani şi a dat ordin căpitanului lor ca să îl răstignească numaidecât. Preluându-l pe Iisus soldaţii l-au dus în curtea pretoriului, i-au dat jos roba pe care Irod i-a dat-o şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Aceşti soldaţi şi-au bătut joc de el şi s-au distrat pe seama lui , însă nu i-au mai aplicat alte pedepse fizice. Iisus era acum singur cu aceşti soldaţi romani. Prietenii săi se ascundeau, duşmanii săi se duseseră în drumul lor şi nici măcar Ioan Zebedeu nu era alături de el.

186:4.2 (2001.5)Era ceva mai târziu de ora opt a acestei dimineţi când Pilat l-a predat pe Iisus soldaţilor şi era cu puţin înaintea orei nouă când au plecat către locul răstignirii. În acest interval de peste o jumătate de oră, Iisus nu a rostit nici un cuvânt. Treburile executive ale unui mare univers erau practic într-un punct mort. Gabriel şi principalii conducători ai Nebadonului erau fie reuniţi aici pe Urantia, fie atenţi la rapoartele spaţiale ale arhanghelilor într-un efort de a urma îndeaproape ceea ce i se întâmpla Fiului Omului pe Urantia.

186:4.3 (2001.6)Când soldaţii au fost gata să plece cu Iisus spre Golgota, ei începuseră deja să fie impresionaţi de neobişnuita lui stăpânire de sine şi de extraordinara lui demnitate, precum şi de faptul ca în tăcerea sa nu se plângea de nimic.

186:4.4 (2001.7)S-a întârziat mult cu plecarea lui Iisus la locul răstignirii, şi asta din pricina unei decizii a căpitanului, luată în ultimul minut, de a duce cu ei şi doi hoţi care fuseseră condamnaţi la moarte. Cum Iisus trebuia să fie răstignit în acea dimineaţă, căpitanul roman s-a gândit că cei doi tâlhari puteau la fel de bine să moară cu el, decât să aştepte sfârşitul festivităţilor de Paşti.

186:4.5 (2002.1)Imediat ce tâlharii au fost puşi la dispoziţia sa, ei au fost aduşi în curte, unde aceştia s-au uitat la Iisus. Unul dintre ei îl vedea pentru prima dată, însă celălalt l-a auzit adesea vorbind atât la templu ,cât şi în lunile precedente în tabăra de la Pella.

5. Legătura dintre moartea lui Iisus şi Paşti

186:5.1 (2002.2)Nu există nici o relaţie directă între moartea lui Iisus şi Paştele iudeilor. Este adevărat că Maestrul şi-a abandonat viaţa trupească în acea zi, ziua pregătirii Paştelui iudaic, şi aproape la ora sacrificării mieilor în templu. Însă consecinţa acestor evenimente nu indică în nici un fel că moartea Fiului Omului pe Pământ are vreo legătură cu sistemul sacrificial iudaic. Iisus era un iudeu, însă ca Fiu al omului el era un muritor al tărâmului. Evenimentele deja povestite şi cele de până la această oră în care Maestrul avea să fie răstignit sunt suficiente pentru a demonstra că moartea sa prin vremea aceea a fost o chestiune pur naturală şi aranjată de oameni.

186:5.2 (2002.3)A fost omul, iar nu Dumnezeu cel care a plănuit şi pus în execuţie moartea lui Iisus pe cruce. Este adevărat că Tatăl a refuzat să se amestece în mersul evenimentelor omeneşti de pe Urantia, însă Tatăl Paradisului nu a declarat, nu a cerut şi nici nu a impus moartea fiului său, aşa cum a avut loc ea pe Pământ. Este un fapt că, mai devreme sau mai târziu şi într-un fel sau altul, Iisus ar fi fost nevoit să se despartă de corpul său muritor, să pună capăt încarnării sale, însă el ar fi putut face asta prin nenumărate mijloace, fără a trebui să moară pe cruce între doi tâlhari. Aceste fapte au fost toate făcute de mâna omului şi nu de a lui Dumnezeu.

186:5.3 (2002.4)În vremea botezului său, Maestrul împlinise deja partea tehnică a experienţei de pe pământ şi din trup necesare să-şi încheie a şaptea şi cea din urmă consacrare universală. Din acel moment Iisus şi-a îndeplinit datoria pe Pământ. Restul vieţii trăite după aceea şi chiar modul în care a murit nu a fost decât un serviciu personal din partea sa, pentru bunăstarea şi înălţarea creaturilor sale muritoare din această lume şi de pe alte lumi.

186:5.4 (2002.5)Evanghelia bunei vestiri cum că omul muritor poate, prin credinţă, deveni conştient în spirit că este Fiul lui Dumnezeu nu depinde de moartea lui Iisus. Rămâne, cu toate acestea, adevărat că toată această evanghelie a împărăţiei a fost formidabil clarificată prin moartea Maestrului, însă ea a fost şi mai mult clarificată prin viaţa lui.

186:5.5 (2002.6)Tot ceea ce Fiul Omului spune sau face pe Pământ înfrumuseţează considerabil doctrinele filiaţiei cu Dumnezeu şi a fraternităţii oamenilor însă aceste raporturi esenţiale între Dumnezeu şi oameni sunt inerente faptelor universale ale iubirii lui Dumnezeu pentru creaturile sale şi ale compasiunii înnăscute a Fiilor divini. Aceste relaţii emoţionante şi frumoase din punct de vedere divin dintre om şi Creatorul său pe această lume şi pe toate celelalte lumi ale universului de universuri au existat din întreaga eternitate. Ele nu depind în nici un sens de practica manifestărilor periodice ale Fiilor Creatori ai lui Dumnezeu care îmbracă astfel natura şi înfăţişarea inteligenţelor create de către ei ca parte a preţului pe care trebuie să-l plătească pentru a dobândi definitiv suveranitatea nelimitată asupra universurilor locale respective.

186:5.6 (2002.7)Tatăl care este în Ceruri l-a iubit la fel de mult pe omul muritor de pe Pământ înainte de viaţa şi de moartea lui Iisus pe Urantia, exact aşa cum l-a iubit şi după această manifestare transcendentală de asociere a omului cu Dumnezeu. această grandioasă operaţiune de întrupare a Dumnezeului Nebadonului în calitate de om pe Urantia nu ar putea spori atributele Tatălui etern infinit şi universal însă ea îi îmbogăţeşte şi îi luminează pe toţi ceilalţi administratori şi creatori ai universului Nebadonului. Tatăl care este în Ceruri nu ne iubeşte mai mult datorită acestei manifestări a lui Mihail, însă toate celelalte inteligenţe celeste au o iubire mai mare pentru noi. Aceasta ţine de faptul că nu numai Iisus a făcut o revelare a lui Dumnezeu oamenilor, ci a făcut şi o nouă revelaţie a oamenilor zeilor şi inteligenţelor celeste ale universului universurilor.

186:5.7 (2003.1)Iisus nu urmează să moară cu titlul de sacrificiu pentru păcat. El nu are să ispăşească vinovăţia morală, intrinsecă a rasei umane. Omenirea nu este rasial vinovată în felul acesta în faţa lui Dumnezeu. Vinovăţia este doar o chestiune de păcat personal şi de rebeliune conştientă şi deliberată împotriva voii Tatălui şi administrării Fiilor săi.

186:5.8 (2003.2)Păcatul şi rebeliunea nu au nimic de-a face cu planul fundamental de consacrare a Fiilor Paradisiaci ai lui Dumnezeu cu toate că ni se pare că planul de mântuire este o caracteristică provizorie a planului de consacrare.

186:5.9 (2003.3)Dumnezeu ar fi salvat muritorii de pe Urantia într-un mod la fel de eficient şi absolut sigur şi dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte de mâna crudă a muritorilor ignoranţi. Dacă Maestrul ar fi fost primit favorabil de muritorii de pe Pământ şi dacă ar fi plecat de pe Urantia abandonând la voia lui viaţa trupească, faptul iubirii lui Dumnezeu şi al compătimirii Fiului - faptul filiaţiei cu Dumnezeu - nu ar fi fost deloc afectat. Voi, muritorii, sunteţi Fiii lui Dumnezeu şi pentru a transpune în faptă acest adevăr în experienţa voastră personală nu vi se cere decât un singur lucru: credinţa voastră născută din spirit.