Capitolul 134, Anii de tranziţie

   
   Red Jesus Text: On | Off    Paragraph Numbers: On | Off
Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire Send by emailSend by email

Cartea Urantia

Capitolul 134

Anii de tranziţie

(1483.1) 134:0.1 ÎN CURSUL călătoriei sale mediteraneene, Iisus studiase cu atenţie persoanele întâlnite şi ţările traversate, şi cam prin această epocă a ajuns la decizia sa finală cu privire la restul vieţii sale pe pământ. El considerase pe deplin şi tot atunci aprobase definitiv planul care prevedea ca el să se nască din Părinţi iudei în Palestina. El a revenit deci în deplină cunoştinţă de cauză în Galileea pentru a aştepta începerea operei sale de învăţător public al adevărului. El s-a apucat să facă planuri în vederea unei cariere publice în ţările poporului tatălui său Iosif, şi a făcut aceasta din propria sa voinţă.

(1483.2) 134:0.2 Prin experienţa personală şi umană, Iisus ajunsese la concluzia că, din toată lumea romană, Palestina era cel mai bun loc pentru a dezvolta ultimele capitole din viaţa sa pământeană şi pentru a juca acolo scenele finale. Pentru prima dată, el a fost pe deplin satisfăcut de programul constând în manifestarea făţişă a adevăratei lui naturi şi în revelarea identităţii sale divine printre iudeii şi gentilii din Palestina sa natală. El a decis categoric să termine viaţa pământească şi să desăvârşească cariera sa de existenţă muritoare în aceleaşi ţări în care îşi începuse experienţa sa umană ca bebeluş lipsit de apărare. Cariera sa pe Urantia debutase printre iudeii din Palestina; el a ales să îşi termine viaţa în Palestina şi printre iudei.

(1483.3) 134:1.1 După ce şi-a luat rămas bun de la Gonod şi Ganid în Charax (în luna decembrie a anului 23), Iisus a revenit prin Ur în Babilon, unde s-a alăturat unei caravane din deşert care făcea drum către Damasc. Din Damasc, el s-a dus în Nazaret oprind-se în Capernaum câteva ore, atât cât să facă o vizită familiei lui Zebedeu. El l-a întâlnit pe fratele său Iacob, venit de câtăva vreme să muncească în locul său pe şantierul naval al lui Zebedeu. După ce a stat de vorbă cu Iacob şi Iuda (care se întâmpla să fie şi el în Capernaum) şi după ce i-a încredinţat fratelui său Iacob căsuţa pe care Ioan Zebedeu reuşise să o cumpere, Iisus şi-a continuat drumul către Nazaret.

(1483.4) 134:1.2 La sfârşitul călătoriei sale mediteraneene, Iisus primise destui bani pentru a face faţă întreţinerii sale aproape până la începutul serviciului său public. Dar, în afară de Zebedeu din Capernaum şi de oamenii pe care Iisus îi întâlnise în cursul acestui tur extraordinar, lumea nu a ştiut niciodată că el a făcut această călătorie. Familia lui a crezut întotdeauna că el îşi petrecuse timpul cu studiul în Alexandria. Iisus nu a confirmat niciodată această credinţă şi nici nu a tăgăduit pe faţă această neînţelegere.

(1483.5) 134:1.3 În timpul şederii sale de câteva săptămâni în Nazaret, Iisus a stat de vorbă cu familia şi cu prietenii lui, şi a petrecut câtva timp la atelierul de reparaţii cu fratele său Iosif, dar a acordat cea mai mare parte a atenţiei sale Mariei şi lui Rut. Rut avea atunci aproape cincisprezece ani, şi acesta era primul prilej pentru Iisus de a sta îndelung de vorbă cu ea de îndată ce devenise o tânără femeie.

(1484.1) 134:1.4 De la o vreme, Simon şi Iuda doreau amândoi să se căsătorească, dar nu le venise să facă asta fără consimţământul lui Iisus. Ei amânaseră deci evenimentul, sperând în apropiata reîntoarcere a fratelui lor mai mare. Deşi toţi l-au considerat pe Iacob ca şef de familie în majoritatea chestiunilor, când era vorba de căsătorie, ei voiau binecuvântarea lui Iisus. Cele două căsătorii, cea a lui Simon şi cea a lui Petru, au fost deci celebrate, printr-o singură ceremonie, la începutul lunii martie a anului 24. Toţi copii vârstnici erau acum căsătoriţi; numai Rut mezina a rămas acasă cu Maria.

(1484.2) 134:1.5 Iisus a discutat individual cu diverşii membri ai familiei sale într-un mod foarte natural şi normal, dar, când erau reuniţi la un loc, el avea atât de puţine de spus, încât şi-au dat cu toţii seama de aceasta. Mai ales Maria era derutată de conduita deosebit de ciudată a fiului ei mai mare.

(1484.3) 134:1.6 În momentul în care Iisus se pregătea să părăsească Nazaretul, călăuza unei importante caravane care trecea prin oraş a căzut grav bolnavă, iar Iisus, fiind un cunoscător de limbi străine, s-a oferit să o înlocuiască. Această călătorie ar necesita absenţa lui pe o perioadă de un an; din moment ce toţi fraţii săi erau căsătoriţi şi mama sa trăia singură acasă cu Rut, Iisus a convocat un consiliu de familie în cadrul căruia a propus ca mama sa şi Rut să meargă să locuiască la Capernaum în casa pe care o dăduse atât de recent lui Iacob. În consecinţă, la câteva zile după ce Iisus a plecat cu caravana, Maria şi Rut s-au dus să se instaleze la Capernaum, unde au locuit pe tot restul vieţii Mariei în casa oferită de Iisus. Iosif şi familia lui s-au mutat în vechea casă familială din Nazaret.

(1484.4) 134:1.7 Anul acesta a fost unul dintre cei mai neobişnuiţi în experienţa interioară a Fiului Omului; el a făcut mari progrese în realizarea unei armonii funcţionale între mintea sa umană şi Ajustorul său interior. Ajustorul fusese activ ocupat cu reorganizarea gândurilor lui Iisus şi cu pregătirea mentalităţii sale în vederea unor mari evenimente care se situau atunci în viitorul apropiat. Personalitatea lui Iisus se pregătea pentru marea ei schimbare de atitudine faţă de lume. Aceasta era perioada intermediară, stadiul de tranziţie dintre fiinţa care îşi începuse viaţa ca Dumnezeu înfăţişându-se ca om, şi care se pregătea acum să-şi desăvârşească cariera pământeană în calitate de om înfăţişându-se ca Dumnezeu.

(1484.5) 134:2.1 Iisus a părăsit Nazaretul pe întâi aprilie, anul 24, pentru a călători în caravana pe care trebuia să o conducă până în regiunea mării Caspice. Caravana căreia Iisus i se alăturase ca însoţitor pornea din Ierusalim către regiunea situată în sud-estul mării Caspice trecând prin Damasc şi lacul Urmia, şi traversând Asiria, Media şi Partia. S-a scurs un an întreg înainte ca el să revină din această expediţie.

(1484.6) 134:2.2 Pentru Iisus, această călătorie în caravană era o nouă aventură de explorare şi de slujire personală. El a avut o experienţă interesantă cu familia alcătuită din membrii caravanei sale - pasageri, păzitori şi însoţitori de cămile. Zeci de bărbaţi, de femei şi de copii ce locuiau de-a lungul drumului urmat de caravană trăiau o viaţă mai bogată ca urmare a contactului lor cu Iisus, pentru ei, căpetenia extraordinară a unei caravane obişnuite. Dintre cei care beneficiau de serviciul său personal cu aceste ocazii nu toţi aveau de câştigat din asta, însă, în marea majoritate, cei pe care l-au întâlnit şi care i-au vorbit au fost îmbunaţi pentru ce le-a mai rămas de trăit din viaţa lor pământească.

(1484.7) 134:2.3 Dintre toate călătoriile sale prin lume, această expediţie către MareaCaspică a fost cea care l-a dus pe Iisus cel mai aproape de Orient şi i-a permis să dobândească o mai bună înţelegere a popoarelor din Extremul Orient. El a avut contacte intime şi personale cu membrii fiecăreia dintre rasele supravieţuitoare de pe Urantia, afară de cea roşie. Slujirea sa personală i-a procurat aceeaşi plăcere pe lângă fiecare dintre aceste rase variate şi dintre aceste popoare amestecate, şi toate au fost receptive la adevărul viu pe care îl aducea el. Europenii din Extremul Occident precum şi asiaticii din Extremul Orient au acordat atenţie cuvintelor sale de speranţă şi de viaţă veşnică; ei au fost deopotrivă de influenţaţi de viaţa de servire afectuoasă şi de îndrumare spirituală pe care el o trăia printre ei cu atâta bunăvoinţă.

(1485.1) 134:2.4 Călătoria caravanei a fost reuşită din toate punctele de vedere. Acesta a fost un episod dintre cele mai interesante din viaţa omenească a lui Iisus, căci, în timpul acestui an, el a jucat un rol executiv prin faptul de a fi responsabil de bunurile materiale încredinţate lui şi de ocrotirea călătorilor caravanei. El şi-a îndeplinit multiplele sale îndatoriri cu o fidelitate, cu o eficienţă şi cu o înţelepciune extreme.

(1485.2) 134:2.5 La reîntoarcerea sa din regiunea caspică, Iisus a abandonat dirijarea caravanei după ce au sosit la lacul Urmia, unde s-a oprit puţin mai mult de două săptămâni. El a revenit în Damasc în calitate de călător cu o altă caravană ai cărei proprietari de cămile i-au cerut să rămână în serviciul lor. Refuzând această ofertă, el şi-a continuat călătoria cu convoiul caravanei până la Capernaum, unde a sosit pe 1 aprilie al anului 25. El nu mai considera Nazaretul ca fiind căminul său. Capernaum devenise acum căminul lui Iisus, al lui Iacob, al Mariei şi al lui Rut, dar Iisus nu a mai trăit niciodată cu familia sa. Când se afla în Capernaum, el locuia la Zebedeu.

(1485.3) 134:3.1 Pe drumul ce duce la Marea Caspică, Iisus se oprise în vechiul oraş persan al Urmiei, de pe malul vestic al lacului cu acelaşi nume, pentru a lăsa caravanei sale câteva zile de repaus şi de refacere. Pe cea mai mare insulă dintr-un mic arhipelag situat la mică distanţă de ţărmul Urmiei, se găsea o vastă clădire - un amfiteatru pentru cuvântări - consacrat „spiritului religiei”. Acest edificiu era în realitate un templu de filozofie a religiilor.

(1485.4) 134:3.2 Acest templu al religiei fusese construit de un bogat negustor numit Cymboyton şi de cei trei fii ai lui. Acest cetăţean al Urmiei, număra, printre strămoşii lui, oameni de neamuri foarte variate.

(1485.5) 134:3.3 În această şcoală de religie, cuvântările şi discuţiile începeau la ora 10 dimineaţa în toate zilele săptămânii. Sesiunile de după amiază începeau la ora 3, iar dezbaterile de seară se deschideau la ora 8. Cymboyto, sau unul dintre cei trei fii ai lui, prezida întotdeauna aceste reuniuni de învăţământ, de discuţii şi de dezbateri. Fondatorul acestor extraordinare şcoli religioase a trăit şi a murit fără a fi dezvăluit vreodată credinţele sale religioase personale.

(1485.6) 134:3.4 În mai multe rânduri, Iisus a participat la discuţii şi, înainte de plecarea sa din Urmia, Cymboyton s-a înţeles cu Iisus ca în călătoria sa de reîntoarcere, să stea două săptămâni cu ei în Urmia şi să ţină douăzeci şi patru de cuvântări despre „Fraternitatea Oamenilor”. Iisus trebuia de asemenea să conducă douăsprezece sesiuni de seară comportând întrebări, discuţii şi dezbateri asupra cuvântărilor sale în particular, şi asupra fraternităţii oamenilor în general.

(1485.7) 134:3.5 Conform acestui aranjament, Iisus s-a oprit din călătoria sa de reîntoarcere şi a ţinut aceste cuvântări. Dintre toate învăţăturile date de Maestru pe Urantia, acestea au fost cele mai sistematice şi cele mai formale. Niciodată mai înainte, nici mai târziu, el nu a dezvoltat un subiect atât de mult ca în cursul acestor cuvântări şi discuţii despre fraternitatea oamenilor. În realitate, aceste cuvântări se refereau la „Împărăţia lui Dumnezeu” şi la „Regatele Oamenilor.”

(1486.1) 134:3.6 Mai mult de treizeci de religii şi culturi religioase erau reprezentate la facultatea acestui templu al filozofiei religioase. Învăţătorii erau aleşi, întreţinuţi şi pe deplin acreditaţi de grupurile lor religioase respective. În momentul acela, erau cam şaptezeci şi cinci de maeştri în facultate, şi trăiau în cabane care adăposteau fiecare câte o duzină de persoane. În fiecare nouă lună, grupurile se schimbau prin tragere la sorţi. Intoleranţa, spiritul gâlcevitor sau orice altă tendinţă de zădărnicire a bunului mers al comunităţii provocau concedierea promptă şi expeditivă a învăţătorului vinovat. El era dat afară fără ceremonie şi în locul lui era instalat imediat următorul.

(1486.2) 134:3.7 Aceşti instructori de diverse religii făceau un mare efort pentru a arăta similitudinea religiilor lor în ceea ce privea elementele lor fundamentale de viaţă prezentă şi de viaţă viitoare. Pentru a obţine un loc la această facultate, era de ajuns să accepţi o doctrină - fiecare maestru trebuia să reprezinte o religie care îl recunoştea pe Dumnezeu - un fel de Deitate supremă. Existau cinci maeştri independenţi care nu reprezentau nici o religie organizată, şi tot cu acest titlu a apărut şi Iisus înaintea facultăţii.

(1486.3) 134:3.8 [Când noi, medienii, am pregătit rezumatul învăţăturilor lui Iisus în Urmia, s-a ivit un dezacord între serafimii Bisericilor şi serafimii progresului în legătură cu oportunitatea de a include aceste învăţături în Revelaţia Urantiei. Condiţiile care prevalează în cel de-al douăzecilea secol, atât în religii, cât şi în guvernele umane, sunt atât de diferite de cele ale epocii lui Iisus, încât era într-adevăr dificil să se adapteze învăţăturile din Urmia ale Maestrului la problemele din regatul lui Dumnezeu şi din regatele oamenilor aşa cum aceste funcţiuni mondiale sunt existente în cel de-al douăzecilea secol. Noi nu am fost niciodată capabili să formulăm învăţăturile Maestrului într-o manieră acceptabilă simultan pentru aceste două grupuri de serafimi din guvernul planetar. În cele din urmă, Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie a numit un comitet de trei medieni ai ordinului nostru pentru a prezenta punctul nostru de vedere asupra învăţăturilor din Urmia ale Maestrului adaptate la condiţiile politice şi religioase ale secolului al douăzecilea de pe Urantia. În consecinţă, cei trei medieni secundari, care suntem noi, au desăvârşit această adaptare a învăţăturilor lui Iisus reformulând declaraţiile sale în maniera în care noi le-am aplica la condiţiile lumii de astăzi. Noi dăm acum aceste expuneri aşa cum se prezintă ele după ce au fost revăzute de Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie]

(1486.4) 134:4.1 Fraternitatea oamenilor este întemeiată pe paternitatea lui Dumnezeu. Familia lui Dumnezeu îşi are obârşia în iubirea lui Dumnezeu - Dumnezeu este iubire. Dumnezeu Tatăl îşi iubeşte dumnezeieşte copiii, pe toţi fără excepţie.

(1486.5) 134:4.2 Regatul din ceruri, guvernul divin, este întemeiat pe faptul suveranităţii divine - Dumnezeu este spirit. Din moment ce Dumnezeu este spirit, această împărăţie este spirituală. Împărăţia cerurilor nu este nici material, nici pur intelectual; el este o relaţie spirituală între Dumnezeu şi om.

(1486.6) 134:4.3 Dacă diferitele religii recunosc suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, atunci toate aceste religii vor rămâne în pace. Numai când o religie pretinde că este într-un fel superioară tuturor celorlalte şi că posedă o autoritate exclusivă asupra lor, atunci îşi permite ea să nu tolereze celelalte religii, sau îndrăzneşte să-i persecute pe adepţii acestora.

(1487.1) 134:4.4 Pacea religioasă - fraternitatea - nu poate exista niciodată fără ca toate religiile să fie dispuse să se dezbare de orice autoritate ecleziastică şi să abandoneze în întregime orice concept de suveranitatea spirituală. Dumnezeu singur este spirit suveran.

(1487.2) 134:4.5 Pentru a exista egalitate între religii (libertate religioasă) fără războaie religioase, trebuie ca toate religiile să consimtă să transfere suveranitatea religioasă unui nivel suprauman, lui Dumnezeu însuşi.

(1487.3) 134:4.6 Împărăţia cerurilor din inima oamenilor va crea unitatea religioasă (dar nu în mod necesar uniformitatea) pentru că fiecare colectivitate religioasă compusă din asemenea credincioşi va fi degajată de orice noţiune de autoritate ecleziastică - de suveranitate religioasă.

(1487.4) 134:4.7 Dumnezeu este spirit, şi Dumnezeu dăruieşte un fragment din fiinţa sa spirituală pentru a locui în inima omului. Din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt egali. Împărăţia cerurilor este lipsit de caste, de clase, de nivele sociale şi de grupuri economice. Voi sunteţi cu toţii fraţi.

(1487.5) 134:4.8 Însă, din clipa în care pierdeţi din vedere suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, o religie dată va începe să-şi afirme superioritatea asupra tuturor celorlalte. Atunci, în locul păcii pe pământ şi a bunăvoinţei printre oameni, vor începe disensiuni, recriminări şi chiar şi războaie religioase, sau cel puţin războaie între credincioşi ai unor diverse religii.

(1487.6) 134:4.9 Dacă ele nu se recunosc reciproc ca subordonate unei anumite suprasuveranităţi, unei anumite autorităţi care le depăşeşte, fiinţele înzestrate cu liber arbitru şi care se consideră ca egale sunt, mai devreme sau mai târziu, tentate să-şi încerce aptitudinea de a câştiga putere şi autoritate asupra altor persoane şi a altor grupuri. Conceptul de egalitate nu aduce niciodată pace, decât odată cu recunoaşterea reciprocă a unei supersuveranităţi a cărei influenţă este dominantă.

(1487.7) 134:4.10 Oamenii religioşi ai Urmiei trăiesc împreună într-o pace şi o linişte relative deoarece au renunţat la toate noţiunile lor de suveranitate religioasă. Din punct de vedere spiritual, ei credeau cu toţii într-un Dumnezeu suveran; din punct de vedere social, ei se supuneau în întregime autorităţii întregi şi incontestabile a lui Cymboyton. Ei ştiau bine tot ce s-ar întâmpla cu fiecare învăţător care ar căuta să se impună asupra colegilor lui. Nu se poate stabili nici o pace religioasă durabilă pe Urantia înainte ca toate colectivităţile religioase să renunţe în mod liber la noţiunile lor de favoare divină, de popor ales şi de suveranitate religioasă. Numai când Dumnezeu Tatăl va deveni suprem, atunci vor deveni oamenii fraţi întru religie şi vor trăi împreună pe pământ în pace religioasă.

(1487.8) 134:5.1 [În vreme ce învăţătura Maestrului referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu este un adevăr - complicat însă de apariţia subsecventă a unei religii referitoare la el printre religiile omeneşti - în schimb, expunerile sale referitoare la suveranitatea politică sunt imens de complicate prin evoluţia politicii de viaţă a naţiunilor din timpul ultimelor nouăsprezece secole. În epoca lui Iisus, nu existau decât două mari puteri mondiale - Imperiul Roman din Occident şi Imperiul Hanului din Orient - şi ele erau bine separate de regatul parţilor şi de alte ţări interpuse din regiunile Mării Caspice şi ale Turkestanului. În expunerea care urmează, noi ne-am îndepărtat deci şi mai mult de substanţa învăţăturilor din Urmia ale Maestrului privitoare la suveranitatea politică; în acelaşi timp, noi ne străduim să descriem importanţa acestor învăţături după cum sunt ele aplicabile în stadiul deosebit de critic al evoluţiei politice din cel de-al douăzecilea secol al erei creştine.]

(1487.9) 134:5.2 Războiul de pe Urantia nu va lua niciodată sfârşit atâta timp cât naţiunile se vor agăţa de noţiunea iluzorie a suveranităţii naţionale nelimitate. Nu există decât două nivele de suveranitate relativă pe o lume locuită: liberul arbitru spiritual al fiecărui individ muritor şi suveranitatea colectivă de ansamblu a omenirii. Între nivelul fiinţei umane individuale şi cel al omenirii în ansamblu, toate grupările şi asocierile sunt relative, tranzitorii şi nu au valoare decât în măsura în care ele sporesc în fericire, în bunăstare şi în progresul indivizilor şi al marelui ansamblu planetar - omul şi omenirea.

(1488.1) 134:5.3 Învăţătorii religioşi nu trebuie niciodată să uite că suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu învinge toate loialismele spirituale intermediare şi interpuse. Liderii civili vor învăţa, într-o bună zi, că cei Prea Înalţi domină în regatele oamenilor.

(1488.2) 134:5.4 Această domnie a celor Prea Înalţi în regatele oamenilor nu este stabilită în folosul particular al unui grup de muritori special favorizaţi. Nu există nici un astfel de lucru precum „poporul ales”. Domnia celor Prea Înalţi, a supracontrolorilor evoluţiei politice, este menită să promoveze, printre toţi oamenii, cel mai mare bine pentru cât mai mulţi şi pentru o durată cât se poate de lungă.

(1488.3) 134:5.5 Suveranitatea este putere; ea creşte prin organizare. Sporirea organizării puterii politice este bună şi dezirabilă, căci ea tinde să înglobeze sectoare mereu mai vaste ale ansamblului omenirii. Dar această aceeaşi creştere a organizaţiilor politice creează o problemă la fiecare stadiu intermediar între organizarea iniţială şi naturală a puterii politice - familia - şi încununarea finală a creşterii politice - guvernarea întregii omeniri de către toată omenirea şi pentru toată omenirea.

(1488.4) 134:5.6 Pornind de la puterea părintească din grupul familial, suveranitatea politică evoluează prin organizare pe măsură ce familiile se suprapun în clase consanguine care se unesc, pentru diferite motive, în unităţi tribale - în grupări politice supra-consanguine. Apoi, prin negoţ, prin comerţ şi prin cucerire, triburile se unifică într-o naţiune, în vreme ce naţiunile înseşi sunt unificate uneori într-un imperiu.

(1488.5) 134:5.7 Pe măsură ce suveranitatea trece de la mici grupuri la colectivităţi mai vaste, războaiele izbucnesc mai rar. Vrem să zicem că războaiele minore dintre micile naţiuni se diminuează, dar potenţialul marilor războaie se măreşte pe măsură ce naţiunile care îşi exercită suveranitatea devin din ce în ce mai mari. Curând, când întreaga lume va fi fost explorată şi ocupată, când naţiunile vor fi mai puţin numeroase, consolidate şi puternice, când aceste mari naţiuni care se pretind suverane vor ajunge să aibă frontiere comune, când ele nu vor fi separate decât de oceane, atunci cadrul va fi pregătit pentru războaiele majore, conflictele mondiale. Naţiunile aşa-zise suverane nu pot înghionti cu cotul fără a genera conflicte şi fără a provoca războaie.

(1488.6) 134:5.8 Dificultatea în a face să evolueze suveranitatea politică de la familie până la toată omenirea rezidă în inerţia-rezistenţă întâlnită la toate nivelele intermediare. Ocazional familiile şi-au sfidat clanul şi, la rândul lor, clanurile şi triburile au refuzat adesea să se supună suveranităţii Statului teritorial. Fiecare nou progres evolutiv al suveranităţii politice este (şi a fost întotdeauna aşa) stingherit şi stânjenit de „stadiile de eşafodaj” ale dezvoltărilor anterioare de organizare politică. Aceasta este adevărat deoarece loialismele omeneşti, odată mobilizate, sunt greu de modificat. Acelaşi loialism care face posibilă evoluţia tribului face dificilă evoluţia „supratribului” - statul teritorial. Şi acelaşi loialism (patriotism) care face posibilă evoluţia statului teritorial complică imens dezvoltarea evolutivă a guvernului totalităţii omenirii.

(1488.7) 134:5.9 Suveranitatea politică este creată datorită renunţării la autodeterminare, mai întâi a individului în interiorul familiei, iar apoi ale familiilor şi ale clanurilor în raport cu tribul şi cu colectivităţile mai largi. Acest transfer progresiv al autodeterminării de la organizaţii mai mici la organizaţii politice mereu mai vaste se continuă în general neabătut în Orient de la întemeierea dinastiilor Ming şi Mogol. În Occident, el a prevalat, vreme de peste o mie de ani, până la sfârşitul războiului mondial; o nefericită mişcare retrogradă a inversat apoi temporar această tendinţă normală prin restabilirea suveranităţii politice ruinate a numeroase mici colectivităţi europene.

(1489.1) 134:5.10 Urantia nu se va bucura de o pace durabilă până când naţiunile aşa-zise suverane nu îşi vor încredinţa în mod inteligent şi pe deplin puterile lor suverane frăţiei oamenilor - guvernului omenirii. Internaţionalismul - ligile naţiunilor - este neputincios în a aduce o pace permanentă între oameni. Confederaţiile mondiale ale naţiunilor vor împiedica în mod eficient războaiele minore şi vor controla în mod acceptabil naţiunile mai mici, dar ele nu vor reuşi nici să împiedice războaiele mondiale, nici să le controleze pe cele trei, patru sau cinci guverne cele mai puternice. În faţa conflictelor reale, una dintre aceste puteri mondiale se va retrage din Ligă şi va declara război. Nu puteţi împiedica naţiunile de la a se angaja în război atâta timp cât ele rămân contaminate de virusul iluzoriu al suveranităţii naţionale. Internaţionalismul este un pas în direcţia cea bună. O forţă de poliţie internaţională va împiedica multe dintre războaiele minore, dar ea va fi ineficientă în a împiedica războaiele majore, conflictele dintre marile guverne militare ale pământului.

(1489.2) 134:5.11 Pe măsură ce descreşte numărul naţiunilor cu adevărat suverane (marile puteri), oportunitatea şi nevoia unui guvern al omenirii s-au mărit. Când nu vor mai fi decât câteva (mari) puteri realmente suverane, va trebui ca ele fie să se lanseze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţia naţională (imperială), fie să renunţe de bună voie la anumite prerogative de suveranitate, ele creând nucleul esenţial al unei puteri supranaţionale care va servi ca început al suveranităţii reale a întregii omeniri.

(1489.3) 134:5.12 Pacea nu va veni pe Urantia înainte ca fiecare naţiune aşa-zisă suverană să predea puterea sa de a face război în mâinile unui guvern reprezentativ al întregii umanităţi. Suveranitatea politică este înnăscută la popoarele lumii. Când toate popoarele Urantiei vor crea un guvern mondial, ele vor avea dreptul şi puterea de a-l face SUVERAN. Şi, când o asemenea putere mondială reprezentativă sau democratică va controla forţele terestre, aeriene şi navale ale lumii, pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni vor putea prevala - dar nu înainte de aceasta.

(1489.4) 134:5.13 Să cităm un exemplu însemnat al celui de-al nouăsprezecelea şi al celui de-al douăzecilea secol. Cele patruzeci şi opt de state ale Uniunii Federale americane se bucură de pace de vreme îndelungată. Ele nu mai poartă războaie între ele. Şi-au predat suveranitatea lor guvernului federal şi, prin intermediul arbitrajului în caz de război, ele au renunţat la orice pretenţie la iluziile autodeterminării. Fiecare stat îşi reglementează treburile interne, dar nu se ocupă de afacerile externe, de taxele vamale, de imigrare, de chestiunile militare sau de comerţul dintre state. Statele individuale nu se ocupă nici de chestiunile cetăţeniei. Cele patruzeci şi opt de state nu suferă de ravagiile războiului decât dacă suveranitatea guvernului federal este supusă vreunui pericol.

(1489.5) 134:5.14 După ce au abandonat sofismele gemene ale suveranităţii şi ale autodeterminării, aceste patruzeci şi opt de state se bucură, între ele, de linişte şi pace. Tot aşa, naţiunile Urantiei vor începe să se bucure de pace atunci când îşi vor preda în mod liber suveranităţile lor respective în mâinile unui guvern global - suveranitatea fraternităţii oamenilor. În aceste condiţii mondiale, micile naţiuni vor fi tot atât de puternice ca cele mari, după cum micul stat al Rhode Island-ului are doi senatori în congresul american întocmai ca statul foarte populat al New York-ului sau ca vastul stat al Texasului.

(1490.1) 134:5.15 Suveranitatea (statul) limitată a acestor patruzeci şi opt de state a fost creată de oameni şi pentru oameni. Suveranitatea superstatică (naţională) a Uniunii federale americane a fost creată de primele treisprezece dintre aceste state în propriul lor interes şi în interesul oamenilor. Cândva suveranitatea supranaţională a guvernului planetar al omenirii va fi creată într-un mod asemănător de către naţiuni în propriul lor interes şi în interesul tuturor oamenilor.

(1490.2) 134:5.16 Cetăţenii nu sunt născuţi în interesul guvernelor; guvernele sunt cele create şi stabilite în interesul oamenilor. Evoluţia suveranităţii politice nu ar putea avea alt sfârşit decât apariţia guvernământului suveranităţii tuturor oamenilor. Toate celelalte suveranităţi au valori relative, semnificaţii intermediare şi un statut subordonat.

(1490.3) 134:5.17 Odată cu progresul ştiinţific, războaiele au să devină din ce în ce mai devastatoare până la a echivala aproape cu o sinucidere rasială. Câte războaie mondiale ar trebui purtate, şi câte ligi ale naţiunilor au să eşueze înainte ca oamenii să fie dispuşi să stabilească guvernul omenirii, să înceapă să se bucure de binecuvântările unei păci permanente şi să prospere graţie liniştii datorite bunăvoinţei - bunăvoinţa mondială - printre oameni?

(1490.4) 134:6.1 Dacă un om îşi doreşte cu ardoare independenţa - libertatea - el trebuie să-şi reamintească că toţi ceilalţi oameni tânjesc după aceeaşi independenţă. Grupurile de muritori care iubesc astfel libertatea nu pot trăi împreună decât supunându-se legilor, regulilor şi regulamentelor care vor asigura fiecărora acelaşi grad de independenţă, ocrotind, în acelaşi timp, acest acelaşi grad de independenţă pentru toţi semenii lor muritori. Dacă un om ar trebui să fie absolut liber, atunci ar trebui ca un altul să devină absolut sclav. Natura relativă a libertăţii este adevărată în domeniile sociale, economice şi politice. Libertatea este darul civilizaţiei făcut posibil prin aplicarea LEGII.

(1490.5) 134:6.2 Religia face posibilă, din punct de vedere spiritual, realizarea fraternităţii oamenilor, dar ar fi nevoie de un guvern al omenirii pentru a regla problemele sociale, economice şi politice asociate acestui ţel al eficienţei şi al bunăstării umane.

(1490.6) 134:6.3 Vor fi războaie şi zvonuri de războaie - o naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni - atâta timp cât suveranitatea politică a lumii va fi divizată şi injust deţinută de un grup de state naţionale. Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor au fost constant în război una contra celorlalte până în ziua când şi-au abandonat suveranităţile lor respective încredinţându-le Regatului Unit.

(1490.7) 134:6.4 Un nou război mondial are să le înveţe pe naţiunile aşa-zise suverane să formeze un soi de federaţie, ceea ce va crea un mecanism care să permită evitarea micilor războaie, războaiele dintre naţiunile mai mici; dar războaiele generale vor continua până la crearea guvernului omenirii. Suveranitatea globală va împiedica războaiele globale - nimic altceva nu o va putea face.

(1490.8) 134:6.5 Cele patruzeci şi opt de state americane libere trăiesc împreună în pace, şi totuşi ele adăpostesc cetăţeni de toate rasele şi naţionalităţile în vreme ce, la naţiunile europene, aceste sunt mereu în război. Aceşti americani reprezintă aproape toate religiile, toate sectele religioase şi toate cultele întregii vaste lumi, şi totuşi trăiesc împreună în pace în America de Nord. Toate acestea sunt făcute posibile fiindcă ceste patruzeci şi opt de state au renunţat la suveranitatea lor şi au abandonat orice noţiune de pretinse drepturi la autodeterminare.

(1490.9) 134:6.6 Aceasta nu este o chestiune de înarmare sau de dezarmare. Chestiunea recrutării şi a serviciului militar voluntar nu mai intră la socoteală în aceste probleme de menţinere a păcii mondiale. Dacă li s-ar lua marilor naţiuni toate formele de armament mecanic modern şi toate tipurile de explozivi, ele se vor bate cu pumnii, cu pietre şi cu bâte atâta vreme cât ele vor rămâne agăţate de iluziile lor asupra dreptului divin la suveranitate naţională.

(1491.1) 134:6.7 Nu războiul este marea şi teribila boală a omului; el este un simptom, un rezultat. Adevărata boală este virusul suveranităţii naţionale.

(1491.2) 134:6.8 Naţiunile Urantiei nu au deţinut o suveranitate reală; ele nu au dispus niciodată de o suveranitate capabilă de a le proteja de ravagiile şi de devastările războaielor mondiale. În formarea guvernului global al omenirii nu este vorba, pentru naţiuni, de a-şi abandona suveranitatea, ci mai degrabă de a crea efectiv o suveranitate mondială, reală, durabilă şi de bună credinţă, care va fi de atunci încolo pe deplin capabilă să de a le proteja de toate războaiele. Treburile locale vor fi tratate de guvernele locale, iar treburile naţionale de guvernele naţionale; treburile internaţionale vor fi administrate de guvernul planetar.

(1491.3) 134:6.9 Pacea mondială nu va putea fi menţinută prin tratate, prin diplomaţie, prin politici străine, prin alianţe sau echilibrări ale puterilor, nici prin alt tip de expedient jonglând cu suveranitatea naţionalismului. Trebuie lăsată să se manifeste legea mondială şi trebuie să fie aplicată de un guvern mondial - prin suveranitatea întregii omeniri.

(1491.4) 134:6.10 Sub un guvern mondial, indivizii se vor bucura de o libertate mult mai mare. Astăzi, cetăţenii marilor puteri sunt taxaţi, reglementaţi şi controlaţi într-o manieră aproape opresivă. O mare parte a amestecului actual în libertăţile individuale va dispare când guvernele naţionale vor fi dispuse, în materie de afaceri internaţionale, să-şi încredinţeze suveranitatea unui guvern general al planetei.

(1491.5) 134:6.11 Sub un guvern planetar, colectivităţile naţionale vor avea realmente ocazia de a realiza libertăţile personale ale unei democraţii autentice şi de a se bucura de ele. Acesta va fi sfârşitul falsităţii autodeterminării. Cu o reglementare globală a monezilor şi a comerţului, va veni era nouă a unei păci la scară mondială. Un limbaj comun va izvorî poate curând, şi va exista cel puţin speranţa de a avea, cândva, o religie mondială, sau nişte religii având un punct de vedere planetar.

(1491.6) 134:6.12 Securitatea colectivă nu va asigura niciodată pacea până când colectivitatea nu va îngloba toată omenirea.

(1491.7) 134:6.13 Suveranitatea politică a guvernului reprezentativ al omenirii va aduce o pace durabilă pe pământ, iar fraternitatea spirituală a omului va asigura definitiv bunăvoinţa printre toţi oamenii. Nu există nici o altă cale de a obţine pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni.

***

(1491.8) 134:6.14 După moartea lui Cymboyton, fiii săi au întâmpinat mari dificultăţi în menţinerea păcii în universitatea lor. Repercusiunile învăţăturilor lui Iisus ar fi fost mult mai mari dacă învăţătorii creştini ulteriori care au profesat la facultatea din Urmia ar fi dat dovadă de mai multă înţelepciune şi dacă ar fi exercitat mai multă toleranţă.

(1491.9) 134:6.15 Fiul mai mare al lui Cymboyton apelase la ajutorul lui Abner, din Philadelphia, dar alegerea învăţătorilor de către Abner a fost foarte nefericită, în sensul că ei s-au dovedit inflexibili şi intransigenţi. Aceşti învăţători au căutat să facă să domine religia lor peste celelalte credinţe. Ei nu au bănuit niciodată că prelegerile călăuzei de caravană la care se făceau atât de adesea referiri fuseseră ţinute de Iisus însuşi.

(1491.10) 134:6.16 Cum confuzia a sporit în sânul facultăţii, cei trei fraţi au retras sprijinul lor financiar, şi, după cinci ani, şcoala s-a închis. Ea s-a redeschis mai târziu ca templu mithriac şi a fost în cele din urmă incendiată cu ocazia uneia dintre celebrările lor orgiace.

(1492.1) 134:7.1 Când Iisus a revenit din călătoria lui de la Marea Caspică, el ştia că deplasările lui prin lume erau aproape terminate. El nu a mai făcut decât o călătorie în afara Palestinei, iar aceasta a fost în Siria. După o scurtă şedere în Capernaum, el s-a dus în Nazaret, unde a rămas câteva zile ca să facă nişte vizite. La mijlocul lui aprilie el a plecat din Nazaret în Tyr. De acolo, el s-a îndreptat către nord oprindu-se pentru câteva zile în Sidon, dar destinaţia sa era Antiohia.

(1492.2) 134:7.2 Acesta a fost anul plimbărilor solitare ale lui Iisus prin Palestina şi prin Siria. În cursul acestor peregrinări, el a fost cunoscut sub diverse nume în diferite părţi ale ţării: tâmplarul din Nazaret, constructorul de bărci din Capernaum, scribul din Damasc şi învăţătorul din Alexandria.

(1492.3) 134:7.3 Fiul Omului a locuit mai mult de două luni în Antiohia, muncind, observând, studiind, stând de vorbă, făcând servicii şi, în tot acest timp, aflând cum trăiesc oamenii, cum gândesc, simt şi reacţionează în tot ceea ce ţine de existenţa umană. Vreme de trei săptămâni din această perioadă, el a lucrat ca fabricant de corturi. În cursul periplului său, el a rămas în Antiohia mai mult timp decât în orice alt oraş. Zece ani mai târziu, când apostolul Pavel a predicat în Antiohia şi şi-a auzit discipolii vorbind despre scribul din Damasc, el nu a bănuit că elevii săi auziseră vocea şi ascultaseră învăţăturile Maestrului însuşi.

(1492.4) 134:7.4 Părăsind Antiohia, Iisus a coborât de-a lungul coastei către sud până la Cezareea, unde s-a oprit câteva săptămâni, apoi a continuat de-a lungul coastei până la Ioppa. De la Ioppa el s-a îndreptat către interior, trecând în Iamnia, Azdot şi Gaza. Din Gaza, el a apucat-o pe ruta internă către Beerşeba unde a rămas o săptămână.

(1492.5) 134:7.5 Iisus a pornit atunci în cea din urmă deplasare a lui, în calitate de persoană particulară prin Palestina, plecând de la Beerşeba din sud până la Dan în nord. Pe parcursul acestui traseu către nord, el s-a oprit în Hebron, în Betleem (unde a văzut locul său de naştere), în Ierusalim (nu a vizitat Bethania), în Beerot, în Lebona, în Sycar, în Siquem, în Samaria, în Geba, în En-Ganim, în Endor şi în Madon. Traversând Magdala şi Capernaum, el a continuat către nord, a trecut pe la est de Apele Meromului şi s-a dus, prin Karahta, în Dan sau în Cezareea lui Filip.

(1492.6) 134:7.6 Ajustorul interior al Gândirii l-a făcut atunci pe Iisus să abandoneze locurile locuite de oameni şi să şadă pe muntele Hermon pentru a desăvârşi acolo stăpânirea minţii sale omeneşti şi pentru a efectua deplina sa consacrare faţă de ceea ce a mai rămas din lucrarea vieţii sale pe pământ.

(1492.7) 134:7.7 Aceasta a fost una dintre epocile neobişnuite şi extraordinare ale vieţii Maestrului pe Urantia. O altă experienţă foarte asemănătoare a fost aceea prin care el a trecut, singur pe dealurile de lângă Pella, imediat după botezul său. Această perioadă de izolare de pe muntele Hermon a marcat sfârşitul carierei sale pur omeneşti, adică terminarea tehnică a efuziunii sale muritoare, în timp ce izolarea ulterioară a marcat începutul fazei mai divine a efuziunii sale. Iisus a trăit singur cu Dumnezeu vreme de şase săptămâni pe coastele muntelui Hermon.

(1492.8) 134:8.1 După ce a petrecut o vreme în apropierea Cezareei lui Filip, Iisus şi-a pregătit proviziile, şi-a procurat un animal de povară, a angajat un băiat pe nume Tiglat şi a urmat drumul Damascului până la un sat altădată cunoscut sub numele de Beit Ien, pe primele înălţimi ale muntelui Hermon. Acolo, cu puţin înainte de mijlocul lui august al anului 25, el şi-a aşezat tabăra, şi-a lăsat proviziile în grija lui Tiglat şi a urcat pe coastele nelocuite ale muntelui. În cursul acestei prime zile, Tiglat l-a însoţit pe Iisus în urcuşul său până la un anumit punct situat la aproximativ 2 000 de metri deasupra nivelului mării; acolo şi-a construit o firidă de piatră în care Tiglat trebuia să depună hrana de două ori pe săptămână.

(1493.1) 134:8.2 A doua zi după ce l-a părăsit pe Tiglat, Iisus nu efectuase decât un scurt traseu către vârf, când s-a oprit ca să se roage. Printre altele, el a cerut Tatălui său să-i trimită păzitorul lui serafic ca „să-l însoţească pe Tiglat”. El a cerut permisiunea de a urca sigur către ultima sa luptă cu realităţile existenţei muritoare, iar rugămintea sa a fost împlinită. El a intrat în marea încercare, însoţit numai de Ajustorul său interior pentru a-l îndruma şi a-l susţine.

(1493.2) 134:8.3 Iisus a mâncat frugal în timpul şederii sale de pe munte; el nu s-a abţinut de la mâncare decât câte o zi sau două succesiv. Fiinţele supraumane care l-au înfruntat pe acest munte, cu care s-a luptat în spirit şi pe care le-a învins în putere, erau reale; acestea erau duşmanii lui implacabili din sistemul Sataniei; ele nu erau nici una dintre acele năluciri ale imaginaţiei izvorâte din divagaţiile intelectuale ale unui muritor slăbit şi murind de foame, incapabil de a distinge realitatea de viziunile unei minţi tulburate.

(1493.3) 134:8.4 Iisus a petrecut ultimele trei săptămâni din august şi primele trei săptămâni din septembrie pe Muntele Hermon. În timpul acestor săptămâni, el a îndeplinit sarcina de muritor de a atinge cercurile comprehensiunii mentale şi ale controlului personalităţii. În toată această perioadă de comuniune cu Tatăl său celest, Ajustorul şi-a îndeplinit în mod egal sarcinile care îi fuseseră distribuite. Atunci a fost atins ţelul omenesc al acestei creaturi terestre. Nu i-a rămas decât să consume faza finală a armonizării minţii sale cu Ajustorul.

(1493.4) 134:8.5 După mai mult de cinci săptămâni de comuniune neîntreruptă cu Tatăl său din Paradis, Iisus a fost absolut încredinţat de natura sa şi convins de triumful său asupra nivelelor materiale de manifestare a personalităţii în spaţiu-timp. El a crezut pe deplin în ascendentul naturii sale divine asupra naturii sale umane şi nu a ezitat să îl afirme.

(1493.5) 134:8.6 Către sfârşitul şederii sale pe munte, Iisus i-a cerut Tatălui său permisiunea de a avea o discuţie cu duşmanii săi din Satania în calitate de Fiu al Omului, în calitate de Iosua ben Iosif. Această cerere i-a fost satisfăcută. În cursul ultimei săptămâni pe Muntele Hermon a avut loc marea ispită, încercarea universului. Satan (reprezentându-l pe Lucifer) şi Caligastia, Prinţul Planetar rebel, erau prezenţi pe lângă Iisus şi i-au fost făcuţi pe deplin vizibili. Această „ispită”, această încercare finală a loialităţii omeneşti în faţa expunerilor false ale personalităţilor rebele, nu avea legătură nici cu hrana, nici cu turnurile templelor, nici cu faptele prezumţioase; ea nu avea legătură cu regatele acestei lumi, ci cu suveranitatea unui puternic şi glorios univers. Simbolismul scrierilor voastre era destinat epocilor înapoiate ale gândirii infantile a lumii. Generaţiile următoare ar trebui să înţeleagă marea luptă prin care a trecut Fiul Omului în timpul acelei zile frământate de pe muntele Hermon.

(1493.6) 134:8.7 În numeroase propuneri şi contra-propuneri ai emisarilor lui Lucifer, Iisus nu a dat decât un singur răspuns: „Fie ca voia Tatălui meu din Paradis să prevaleze şi, în ceea ce te priveşte pe tine, fiul meu rebel, Cei Îmbătrâniţi de Zile să te judece dumnezeieşte. Eu sunt Creatorul-tată al tău; cu greu te pot judeca just, şi tu ai dispreţuit deja îndurarea mea. Te încredinţez judecăţii Judecătorilor unui mai mare univers.”

(1494.1) 134:8.8 În toate expedientele şi compromisurilor sugerate de Lucifer, în toate propunerile amăgitoare cu privire la manifestarea în încarnare, Iisus s-a mărginit la a răspunde: „Facă-se voia Tatălui meu din Paradis.” Şi, când severa încercare a fost depăşită, serafimul păzitor detaşat a revenit alături de Iisus şi i-a acordat ajutorul său.

(1494.2) 134:8.9 Într-o după-amiază de sfârşit de vară, în mijlocul arborilor şi în tăcerea naturii, Mihail din Nebadon a câştigat suveranitatea indiscutabilă a universului său. În ziua aceea el a îndeplinit sarcina impusă Fiilor Creatori de a trăi pe deplin o viaţă întrupată sub înfăţişarea cărnii muritoare pe lumile evolutive ale timpului şi spaţiului. Această înfăptuire capitală nu a fost anunţată universului înainte de botezarea sa, cu câteva luni mai târziu, dar ea a avut realmente loc în ziua aceea pe munte. Când Iisus a coborât din şederea lui de pe Muntele Hemon, rebeliunea lui Lucifer în Satania şi secesiunea lui Caligastia pe Urantia erau practic terminate. Iisus a plătit cel din urmă preţ cerut lui pentru a obţine suveranitatea universului său. Ceea ce, în sine, reglementează statutul tuturor rebelilor şi determină ca orice ridicare a acestei ordini (dacă se va produce vreodată) va putea fi tratată în mod sumar şi efectiv. În consecinţă, se poate vedea că ceea ce se obişnuieşte a se numi „marea ispită” a lui Iisus a avut loc cu câtva timp înainte de botezarea sa şi nu imediat după acel eveniment.

(1494.3) 134:8.10 La sfârşitul şederii sale pe munte, în timp ce Iisus cobora de acolo, el l-a întâlnit pe Tiglat urcând cu mâncare la locul de întâlnire. Făcându-l să facă cale întoarsă, i-a zis: „Perioada mea de odihnă este terminată; trebuie să mă întorc la treburile Tatălui meu.” El era un om tăcut mult schimbat urmând drumul de întoarcere către Dan, unde şi-a luat rămas bun de la băiat făcându-i cadou măgarul. El s-a îndreptat apoi spre sud pe calea pe care o apucase la venire, şi s-a dus în Capernaum.

(1494.4) 134:9.1 Era acum aproape de sfârşitul verii, cam pe vremea zilei ispăşirii şi a sărbătorii tabernacolelor. Iisus a avut o reuniune de familie în Capernaum în timpul sabatului. A doua zi, el a plecat la Ierusalim cu Ioan, fiul lui Zebedeu, trecând prin estul lacului şi prin Gerasa, şi coborând valea Iordanului. În vreme ce pe parcursul drumului el a stat de vorbă cu tovarăşul său, Ioan a remarcat că în Iisus se produsese o mare schimbare.

(1494.5) 134:9.2 Iisus şi Ioan au rămas peste noapte în Bretania, la Lazăr şi la surorile lui, şi au plecat dis-de-dimineaţă în cea de-a doua zi, către Ierusalim. Cei doi tovarăşi, sau cel puţin Ioan, au petrecut aproape trei săptămâni în Ierusalim şi în împrejurimile oraşului. Într-adevăr, Ioan a mers adesea singur în Ierusalim, în timp ce Iisus umbla pe dealurile învecinate şi se dedica de multe ori comuniunii spirituale cu Tatăl său care este în ceruri.

(1494.6) 134:9.3 Amândoi au asistat la slujba solemnă de ziua ispăşirii. Ioan a fost foarte impresionat de ceremoniile din această zi majoră în ritualul religios iudaic, dar Iisus a rămas un spectator gânditor şi tăcut. Pentru Fiul Omului acest spectacol era jalnic şi patetic. Îl vedea ca pe o falsă reprezentare a caracterului şi a atributelor Tatălui său celest. El considera evenimentele acestei zile ca pe o parodiere a faptelor justiţiei divine şi a adevărurilor îndurării infinite. El ardea de dorinţa de a proclama adevărul despre caracterul iubitor şi despre comportamentul îndurător al Tatălui său în univers, dar fidelul său Veghetor l-a prevenit că ceasul nu venise încă. Totuşi, în seara aceea, în Bethania, Iisus a strecurat numeroase remarci care l-au tulburat mult pe Ioan, care nu a înţeles niciodată pe de-a-ntregul adevărata semnificaţie a ceea ce îi spusese Iisus în cursul discuţiei lor din această seară.

(1495.1) 134:9.4 Iisus a plănuit să rămână cu Ioan toată săptămâna sărbătorii tabernaculelor. Această serbare era sărbătoarea anuală a întregii Palestine, vremea vacanţelor iudaice. Iisus nu a participat deloc la bucuriile ocaziei, dar era evident că el găsea plăcere şi satisfacţie când vedea voioşia şi bucuria celor tineri şi a celor bătrâni ce îşi dădeau frâu liber.

(1495.2) 134:9.5 În mijlocul săptămânii celebrării şi înainte de terminarea festivităţilor, Iisus şi-a luat rămas bun de la Ioan spunându-i că dorea să se retragă pe coline, unde putea să comunice mai bine cu Tatăl său din paradis. Ioan s-ar fi dus cu el, dar Iisus a stăruit ca el să rămână până la sfârşitul festivităţilor zicându-i: „Nu ţi se cere să porţi povara Fiului Omului; numai paznicul trebuie să vegheze în vreme ce oraşul doarme în pace.” Iisus nu a revenit în Ierusalim. După aproape o săptămână de solitudine pe dealurile de lângă Bretania, el a plecat în Capernaum. Pe drumul său de întoarcere, el a petrecut o zi şi o noapte, singur, pe povârnişurile Muntelui Gilboa, aproape de locul unde se sinucisese regele Saul; când a sosit la Capernaum, el părea mai senin decât atunci când plecase cu Ioan la Ierusalim.

(1495.3) 134:9.6 A doua zi dimineaţă, Iisus s-a dus la cufărul care conţinea efectele sale personale, care rămăsese în atelierul lui Zebedeu, şi-a pus şorţul şi s-a prezentat la lucru zicând: „Se cuvine să rămân activ pe când aştept să-mi vină ceasul.” El a lucrat mai multe luni pe şantierul naval, până în ianuarie al anului următor, alături de fratele său Iacob. După această perioadă de lucru cu Iisus, Iacob nu a mai abandonat niciodată realmente şi în întregime credinţa sa în misiunea lui Iisus, indiferent de îndoielile care au venit să întunece înţelegerea sa a operei vieţii Fiului Omului.

(1495.4) 134:9.7 În cursul acestei perioade finale de lucru pe şantierul naval, Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la finisarea interioară a câtorva dintre ambarcaţiunile mai mari. El şi-a dat foarte mult osteneala în munca sa manuală şi părea să încerce satisfacţia înfăptuirilor umane atunci când termina o frumoasă piesă. El nu-şi pierdea timpul cu detalii, dar, atunci când era vorba de esenţialul dintr-o întreprindere dată, el era un muncitor meticulos.

(1495.5) 134:9.8 Cu trecerea timpului, au ajuns la Capernaum zvonuri pe seama unuia Ioan care predica botezându-i pe pocăiţi în Iordan. Ioan zicea: „Împărăţia cerurilor este la îndemână; căiţi-vă şi fiţi botezaţi”. Iisus a ascultat aceste relatări, în vreme ce Ioan urca încet valea Iordanului de la vadul râului cel mai apropiat de Ierusalim. Dar Iisus a continuat să lucreze la construcţia de bărci, până în momentul în care Ioan a urcat pe râu până la un loc de lângă Pella, în luna lui ianuarie a anului 26. Atunci, Iisus şi-a depus uneltele declarând: „Mi-a venit ceasul”, şi s-a înfăţişat în curând lui Ioan pentru a fi botezat.

(1495.6) 134:9.9 În Iisus se petrecuse o mare schimbare. Puţini au fost oamenii care, după ce au beneficiat de vizitele lui şi de ajutorul său pe când el cutreiera ţinuturile în lung şi în lat, au recunoscut ulterior, în învăţătorul public, aceeaşi persoană pe care o cunoscuseră şi o iubiseră ca individ particular în cursul anilor precedenţi. Exista un anumit motiv pentru nereuşita primilor săi îndatoraţi de a-l recunoaşte în rolul său subsecvent de învăţător public având autoritate: ani lungi de zile transformarea minţii sale şi a spiritului său continuase, şi se desăvârşise în timpul şederii sale bogate în întâmplări de pe Muntele Hermon.

Foundation Info

Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire

Urantia Foundation, 533 W. Diversey Parkway, Chicago, IL 60614, USA
Tel: +1-773-525-3319; Fax: +1-773-525-7739
© Urantia Foundation. All rights reserved