Capitolul 193, Apariţiile finale şi urcarea la cer

   
   Paragraph Numbers: On | Off
Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire

Cartea Urantia

Capitolul 193

Apariţiile finale şi urcarea la cer

193:0.1 (2052.1) CEA dea şaisprezecea manifestare morontială a lui Iisus a avut loc vineri 5 mai, către ora nouă seara, în curtea lui Nicodim. În seara aceea credincioşii din Ierusalim făcuseră prima lor încercare, de după înviere, de a se reuni. În momentul acesta se aflau adunaţi cei unsprezece apostoli, grupul de femei ucenice şi asociatele lor, şi alţi cincizeci de eminenţi ucenici ai Maestrului, cuprinzând un oarecare număr de greci. Aceşti credincioşi aveau între ei conversaţii amicale de peste jumătate de oră când Maestrul morontial a apărut deodată, pe deplin vizibil tuturor, şi a început imediat să-i instruiască. Iisus a zis:

193:0.2 (2052.2) „Pacea să fie cu voi. Iată grupul de credincioşi cel mai reprezentativ - apostoli şi ucenici bărbaţi şi femei - cărora le-am apărut din momentul în care am fost eliberat de carne. Eu v-am chemat acum să fiţi de martori că v-am prevenit că trebuia ca şederea mea printre voi să i-a sfârşit; eu v-am zis că va trebui în curând să mă întorc alături de Tatăl meu. Apoi, vă arătasem clar cum şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor mă vor preda pentru a fi trimis la moarte, şi că eu mă voi ridica din mormânt. De ce atunci voi v-aţi lăsat descumpăniţi de toate aceste lucruri când s-au petrecut? Şi pentru ce aţi fost atât de surprinşi când am reînviat în cea de-a treia zi? Voi n-aţi reuşit să mă credeţi, pentru că voi aţi auzit cuvintele mele fără a le fi înţeles semnificaţia.

193:0.3 (2052.3) „Acum, voi va trebui să vă aplecaţi urechea la ceea ce vă zic, ca nu cumva să faceţi din nou greşeala de înţelege învăţătura mea cu mintea fără a pricepe sensul lor în inima voastră. De la începutul şederii mele printre voi ca unul dintre semenii voştri, eu v-am învăţat că singurul meu ţel este să îl dezvălui pe Tatăl meu care este în ceruri copiilor săi pământeni. Eu am trăit manifestarea revelatoare de Dumnezeu pentru ca voi să puteţi face experienţa carierei cunoaşterii de Dumnezeu. Eu l-am revelat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl vostru care este în ceruri, şi v-am revelat pe voi ca fiind fiii lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu vă iubeşte, pe voi, fiii lui; este un fapt. Prin credinţa în cuvintele mele, acest fapt a devenit un adevăr veşnic viu în inima voastră. Când, prin credinţa voastră vie, voi deveniţi în chip divin conştienţi de Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din spirit în calitate de copii de lumină şi de viaţă, ai acestei vieţi eterne graţie căreia voi faceţi ascensiunea universului de universuri şi experienţa găsirii lui Dumnezeu Tatăl din Paradis.

193:0.4 (2052.4) „Vă îndemn să vă amintiţi întotdeauna ca misiunea voastră printre oameni constă în a proclama evanghelia împărăţiei - realitatea că Dumnezeu este Tatăl oamenilor şi adevărul că ei sunt fiii lui. Proclamaţi adevărul bunei vestiri întreg, şi nu numai o parte a evangheliei salvatoare. Mesajul vostru nu este modificat de experienţa reînvierii voastre. Filiaţia cu Dumnezeu, prin credinţă, rămâne adevărul salvator al evangheliei împărăţiei. Voi veţi merge să predicaţi iubirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie să-l ştie este că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu şi că, prin credinţă, ei pot realiza efectiv acest adevăr înnobilator şi să aibă experienţa lui zilnică. Manifestarea mea ar trebui să ajute pe toţi oamenii să ştie că ei sunt copiii lui Dumnezeu, dac această cunoaştere ar fi insuficientă dacă ei nu ar ajunge să cunoască personal prin credinţă adevărul salvator că ei sunt fiii spirituali cei vii ai Tatălui Veşnic. Evanghelia împărăţiei se preocupă de iubirea Tatălui şi de slujirea copiilor lui pe pământ.

193:0.5 (2053.1) „Aici, voi împărtăşiţi împreună cunoaşterea ridicării mele dintre cei morţi, dar ea nu are nimic ciudat. Eu am puterea de a-mi abandona viaţa şi de a o relua; Tatăl dă o asemenea putere Fiilor din Paradis. Voi ar trebui să aveţi inima mişcată de ştiinţa că morţii dintr-o epocă s-au lansat în ascensiunea eternă la puţină vreme după ce am părăsit mormântul nou al lui Iosif din Arimathia. Eu mi-am trăit viaţa în trup pentru a vă arăta cum, printr-un serviciu expresie a iubirii, voi îl puteţi revela pe Dumnezeu semenilor voştri, tot aşa cum iubindu-vă şi servindu-vă, eu am devenit o revelaţie a lui Dumnezeu pentru voi. Eu am trăit printre voi ca Fiu al Omului pentru ca voi, şi toţi ceilalţi oameni, să puteţi şti că voi sunteţi în adevăr fiii lui Dumnezeu. Deci, mergeţi acum în lumea întreagă şi predicaţi tuturor oamenilor această evanghelie a cerurilor; iubiţi-i pe toţi oamenii aşa cum v-am iubit eu pe voi; serviţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum şi eu v-am servit pe voi. Voi aţi primit gratuit, să daţi gratuit. Rămâneţi în Ierusalim numai până ce am să mă duc la Tatăl meu şi până când vă trimit Duhul Adevărului. El vă va conduce într-un domeniu mai vast al adevărului, şi eu vă voi însoţi în lumea întreagă. Eu sunt cu voi întotdeauna, şi vă las vouă pacea mea.”

193:0.6 (2053.2) După ce Maestrul le vorbise, s-a făcut nevăzut. Credincioşii au rămas împreună toată noaptea, discutând cu seriozitate avertismentele Maestrului şi meditând asupra a tot ceea ce li se întâmplase; ei nu s-au dispersat decât la revărsatul zorilor. Iacob Zebedeu şi alţi apostoli le-au povestit şi experienţele lor cu Maestrul morontial în Galileea şi le-au relatat în detaliu cum le apăruse lor de trei ori.

1. Apariţia în Sychar

193:1.1 (2053.3) În după-amiaza sabatului, pe 13 mai către ora patru, Maestrul le-a apărut Nadei şi la vreo şaptezeci şi cinci de credincioşi samariteni lângă fântâna lui Iacob din Sychar. Credincioşii aveau obiceiul de a se aduna în acest loc lângă care Iisus îi vorbise Nadei despre apa vie. În ziua aceea, chiar în clipa în care ei terminaseră de discutat veştile despre înviere, Iisus a apărut deodată înaintea lor şi a zis:

193:1.2 (2053.4) „Pacea să fie cu voi. Vă bucuraţi să aflaţi că eu sunt învierea şi viaţa, dar asta nu vă va folosi la nimic dacă mai întâi nu vă veţi fi născut din spiritul veşnic, prin care veţi ajunge să posedaţi, prin credinţă, darul vieţii veşnice. Dacă sunteţi fiii prin credinţă ai Tatălui meu, voi nu veţi muri niciodată; nu veţi pieri. Evanghelia împărăţiei v-a învăţat că toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu. Şi aceste veşti bune cu privire la iubirea Tatălui ceresc pentru copiii lui de pe pământ trebuie adusă lumii întregi. A venit timpul să nu-l mai adoraţi pe Dumnezeu pe muntele Garizim ori în Ierusalim, ci în spirit şi în adevăr, acolo unde sunteţi, aşa cum sunteţi. Credinţa voastră este aceea care salvează sufletul. Mântuirea este darul lui Dumnezeu tuturor acelora care cred că sunt fiii lui. Dar nu vă amăgiţi; deşi mântuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu şi este oferită tuturor acelor care îl acceptă prin credinţă, ea este urmată de experienţa de a purta roadele acestei vieţi spirituale aşa cum este ea trăită în trup. Acceptarea doctrinei paternităţii lui Dumnezeu implică că voi acceptaţi, totodată, de bună voie acest adevăr corolar al fraternităţii oamenilor. Or, dacă un om este fratele vostru, el este chiar mai mult decât aproapele vostru, pe care Tatăl vă cere să îl iubiţi ca pe voi înşivă. Din moment ce fratele vostru aparţine propriei voastre familii, nu numai că îl veţi iubi cu o afecţiune familială, dar îl şi veţi servi aşa cum vă serviţi pe voi înşivă. Şi voi îl veţi iubi şi îl veţi servi astfel pe fratele vostru pentru că, fiind fraţii mei, aţi fost iubiţi şi serviţi de mine în chipul acesta. Aşadar, duceţi-vă în lumea toată ca să proclamaţi această veste bună tuturor creaturilor din fiecare rasă, din fiecare trib şi din fiecare naţiune. Spiritul meu va fi înainte, iar eu voi fi cu voi întotdeauna.”

193:1.3 (2054.1) Aceşti samariteni au fost uimiţi de această apariţie a Maestrului şi au plecat în grabă către satele şi oraşele vecine, unde au răspândit vestea că îl văzuseră pe Iisus şi că acesta le vorbise. Aceasta a fost a şaptesprezecea apariţie morontială a Maestrului.

2. Apariţia în Fenicia

193:2.1 (2054.2) Cea dea optsprezecea apariţie morontială a Maestrului a avut loc în Tyr, marţi 16 mai, cu puţin înainte de ora nouă seara şi, din nou, la încheierea unei adunări de credincioşi. În momentul în care ei erau pe punctul de a se despărţi, Iisus a zis:

193:2.2 (2054.3) „Pace vouă. Vă bucuraţi să aflaţi că Fiul omului s-a sculat dintre morţi, pentru că voi ştiţi prin aceasta că fraţii voştri şi voi veţi supravieţui la fel morţii omeneşti. Însă, pentru a supravieţui, trebuie ca voi să fiţi mai întâi născuţi din spiritul care caută adevărul şi îl găseşte pe Dumnezeu. Pâinea vieţii şi apa vie sunt date numai celor la care le este foame de adevăr şi sete de dreptate - de Dumnezeu. Faptul că morţii reînvie nu este evanghelia împărăţiei. Aceste mari adevăruri şi aceste fapte universale se leagă toate de evanghelie, prin aceea că ele fac parte din rezultatul obţinut de aceia care cred vestea cea bună; ele sunt înglobate în experienţa ulterioară a celor care, prin credinţă, devin, în fapt şi în adevăr, fiii eterni ai Dumnezeului veşnic. Tatăl meu m-a trimis în lume pentru a proclama tuturor oamenilor această mântuire a filiaţiei. Tot astfel, eu vă trimit pe voi departe pentru a predica această mântuire prin filiaţie. Mântuirea este un dar gratuit de la Dumnezeu, dar aceia care sunt născuţi din spirit încep imediat să îşi arate roadele spiritului prin serviciul lor expresie a iubirii pentru semenii lor. Şi iată fructele spiritului divin produse în viaţa muritorilor născuţi din spirit şi cunoscători de Dumnezeu: serviciu expresie a iubirii, devotament dezinteresat, fidelitate curajoasă, echitate sinceră, onestitate iluminată, speranţă vie, încredere fără suspiciuni, sprijin compătimitor, bunătate inalterabilă, toleranţă îngăduitoare şi pace durabilă. Dacă aşa-zişii credincioşi nu dau aceste roade ale spiritului divin în viaţa lor, atunci sunt morţi; Duhul Adevărului nu este în ei; ei sunt viţele nefolositoare alei viei vii şi vor fi curând îndepărtate. Tatăl meu cere copiilor credinţei să dea multe roade ale spiritului. Prin urmare dacă sunteţi sterpi, el va săpa în jurul rădăcinilor voastre şi va tăia viţele voastre neroditoare. Pe măsură ce înaintaţi către cer în împărăţiei lui Dumnezeu, va trebui să produceţi din ce în ce mai mult roadele spiritului. Voi puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, dar Tatăl cere ca voi să creşteţi, prin har, până la deplina statură a unui adult spiritual. Când vă veţi duce departe să proclamaţi tuturor naţiunilor vestea cea bună a acestei evanghelii, eu voi merge înaintea voastră, iar Spiritul meu de Adevăr va sălăşlui în inima voastră. Vă las vouă pacea mea.”

193:2.3 (2054.4) Apoi Maestrul s-a făcut nevăzut. În ziua următoare, au plecat din Tyr credincioşii care au dus mărturia acestor fapte la Sidon şi chiar în Antiohia şi în Damasc. Iisus îi vizitase pe aceşti credincioşi în cursul vieţii sale întrupate, şi nu le-a trebuit mult să îl recunoască atunci când a început să le propovăduiască. Cu toate că prietenilor lui le venise greu să recunoască forma lui morontială atunci când se făcuse vizibilă, ei n-au ezitat niciodată să identifice personalitatea sa atunci când le-a apărut.

3. Ultima apariţie la Ieruslaim

193:3.1 (2055.1) Joi dimineaţa devreme, 18 mai, Iisus şi-a făcut cea din urmă apariţie pe pământ ca personalitate morontială. În vreme ce cei unsprezece apostoli mergeau să se aşeze pentru a lua masa lor de dimineaţă în sala de sus a casei Mariei Marcu, Iisus le-a apărut şi a zis:

193:3.2 (2055.2) „Pacea să fie cu voi. V-am cerut să rămâneţi aici, la Ierusalim, până la ridicarea mea alături de Tatăl meu, şi chiar şi până ce vă trimit Duhul Adevărului care va fi curând răspândit peste toate trupurile şi vă va conferi o putere de sus.” Simon Zelotul l-a întrerupt pe Iisus întrebându-l: „Şi după aceea, Maestre, vei reinstaura tu împărăţia şi vom vedea noi gloria lui Dumnezeu manifestată pe pământ?” După ce a ascultat întrebarea lui Simon, Iisus a răspuns: „Simone, tu încă te mai agăţi de vechile tale idei despre Mesia iudeilor şi despre regatul material, dar tu vei primi o putere spirituală atunci când spiritul se va coborî peste tine, iar tu vei merge curând în lumea largă predicând evanghelia împărăţiei. Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume, tot aşa vă trimit şi eu acolo. Eu aş dori ca voi să vă iubiţi şi să aveţi încredere unii în alţii. Iuda nu mai este cu voi pentru că iubire lui se răcise şi pentru că vă refuzase încrederea, vouă, fraţii lui loiali. Nu aţi citit voi pasajul din Scripturi în care se zice: 'Nu este bine ca omul să fie singur. Nimeni nu trăieşte de unul singur, pentru el însuşi'? Şi, de asemenea, acela care spunea: 'Cine vrea să aibă prieteni trebuie să se arate prietenos'? Nu v-am trimis eu să propovăduiţi doi câte doi ca să nu vă simţiţi singuri, şi ca să nu cădeţi în necazurile şi în nefericirile izolării? Voi ştiţi bine şi că, atunci când eram în trup, eu nu mi-am permis niciodată să rămân mult timp singur. Din clipa asocierii noastre eu am avut mereu pe doi sau trei dintre voi pe lângă mine sau nu prea departe, chiar şi atunci când comunicam cu Tatăl. Aşadar, aveţi încredere şi încredeţi-vă unii în alţii. A venit timpul, sunt pe cale de a merge alături de Tatăl meu.”

193:3.3 (2055.3) După ce le-a vorbit astfel, le-a făcut semn şi i-a condus afară pe muntele Măslinilor, unde şi-a luat rămas bun de la ei în vederea plecării lui de pe Urantia. A fost o călătorie solemnă până la Olivet. Nici unul dintre ei n-a mai rostit nici o vorbă de la plecarea din sala de sus şi până ce Iisus s-a oprit cu ei pe muntele Măslinilor.

4. Cauzele căderii lui Iuda

193:4.1 (2055.4) În prima parte a mesajului de rămas bun al Maestrului adresat discipolilor lui el a făcut aluzie la pierderea lui Iuda şi a făcut să reiasă soarta tragică a tovarăşului lor trădător ca un avertisment solemn contra pericolelor izolării sociale şi fraterne. Poate că este de folos, pentru credincioşii prezentei epoci şi ai celei viitoare, să revadă pe scurt cauzele căderii lui Iuda în lumina remarcilor Maestrului şi în ţinând seama de iluminările acumulate ale secolelor ulterioare.

193:4.2 (2055.5) Considerând retrospectiv această tragedie, noi ne gândim că, dacă Iuda s-a rătăcit, cauza primă a acestui fapt era caracterul lui foarte marcat de personalitate solitară, o personalitate închisă şi ruptă de la contactele sociale obişnuite. El a refuzat cu persistenţă să se încreadă în tovarăşii lui apostoli ori să se înfrăţească sincer cu ei. Dar faptul că era o personalitate solitară n-ar fi cauzat de unul singur un asemenea dezastru pentru Iuda dacă, în acelaşi timp, n-ar fi intervenit încă un alt factor: Iuda nu ajunsese încă să creadă în iubire şi în harul spiritual. Iar apoi, pentru a agrava şi mai rău situaţia, el a purtat resentimente stăruitoare şi a întreţinut inamici psihologici precum răzbunarea şi dorinţa generalizată de a „răspunde cu aceleaşi sentimente” oricui pentru toate decepţiile sale.

193:4.3 (2056.1) Acest combinaţie nefericită de particularităţi individuale şi de tendinţe mentale au concurat la distrugerea unui om bine intenţionat care nu reuşise să îşi subjuge aceste rele prin iubire, prin credinţă şi prin încredere. Faptul că nu era necesar ca Iuda să apuce pe o cale rătăcită este bine demonstrat de cazurile lui Toma şi de Nataniel, care erau amândoi la fel de cuprinşi de suspiciune şi de hiperdezvoltaţi în tendinţa lor individualistă. Până şi Andrei şi Matei avuseseră înclinaţii în acest sens, dar toţi aceşti oameni au dovedit, pentru tovarăşii lor şi pentru Iisus, o iubire care, cu timpul, a sporit, nu a slăbit. Ei au crescut în har şi în cunoaşterea adevărului. Au devenit tot mai încrezători faţă de fraţii lor şi au dezvoltat încetul cu încetul aptitudinea de a se încrede în tovarăşii lor, în vreme ce Iuda a refuzat cu persistenţă să se încreadă în fraţii lui. Când era împins, prin acumularea conflictelor sale emoţionale, să caute uşurare exprimându-se, el ajungea mereu să ceară sfatul - şi să primească consolările nechibzuite - ale rudelor sale nespirituale, ori se bizuia pe cunoştinţe întâmplătoare, care erau fie indiferente, fie ostile intereselor şi progresului realităţilor spirituale ale împărăţiei celeste, al cărui ambasador pe pământ era şi el, pe lângă ceilalţi unsprezece consacraţi.

193:4.4 (2056.2) Iuda a avut parte de înfrângere în lupta sa pământească din pricina următorilor factori privitori la tendinţele personale şi la slăbiciunile de caracter.

193:4.5 (2056.3) 1. El era o fiinţă omenească de tip solitar. Era extrem de individualist şi a ales să devină o persoană foarte închisă în sine şi nesociabilă.

193:4.6 (2056.4) 2. Pe când era copil, viaţa lui fusese făcută prea uşoară. El încerca o ranchiună amarnică dacă era cumva zădărnicit în planurile lui. Se aştepta întotdeauna să câştige; nu ştia să piardă.

193:4.7 (2056.5) 3. El nu a dobândit niciodată o tehnică filozofică pentru a înfrunta decepţiile. În loc de a accepta dezamăgirile ca pe un eveniment regulat şi curent al existenţei omeneşti, el recurgea neabătut la practica de a da vina pe cineva anume, sau pe asociaţii lui laolaltă, pentru toate dificultăţile sau dezamăgirile lui personale.

193:4.8 (2056.6) 4. El avea tendinţa de a purta ranchiună, nutrea întotdeauna ideea de răzbunare.

193:4.9 (2056.7) 5. Nu îi plăcea să înfrunte făţiş faptele; era necinstit în atitudinea lui faţă de situaţiile de viaţă.

193:4.10 (2056.8) 6. El detesta să discute problemele sale personale cu asociaţii lui imediaţi. Refuza să vorbească despre greutăţile sale cu adevăraţii săi prieteni şi cu aceia pe care îi iubea cu adevărat. În tot cursul anilor lui de asociere cu Maestrul, el n-a venit nici măcar o dată cu vreo problemă pur personală.

193:4.11 (2056.9) 7. El nu a învăţat niciodată că la urma urmei, răsplata reală a unei vieţi nobile este pacea spirituală, care nu este întotdeauna acordată în această scurtă viaţă în carne.

193:4.12 (2056.10) Ca urmare a izolării stăruitoare a personalităţii sale, durerile lui s-au înmulţit, amărăciunile lui au sporit, neliniştile lui s-au mărit şi disperarea sa a atins o greutate aproape imposibil de suportat.

193:4.13 (2057.1) Deşi acest apostol egocentric şi ultra-individualist a avut numeroase probleme psihice, emoţionale şi spirituale, principalele lui dificultăţi erau următoarele: ca personalitate, el era izolat. Mintal, el era suspicios şi ranchiunos. Prin temperament el căuta revanşa şi răzbunarea. Emoţional, el era lipsit de dragoste şi incapabil de iertare. Social, el era neîncrezător şi rămânea aproape în întregime închis în sine. În spirit, el a devenit arogant şi căpătase o ambiţie egoistă. În viaţă, el îi ignora pe aceia care îl iubeau şi, la moarte, el n-a avut prieteni.

193:4.14 (2057.2) Aceştia sunt, aşadar, factorii mentali şi influenţele rele care, luate la un loc, explică purtarea unui credincios în Iisus, care, de altfel, a fost cândva bine intenţionat şi sincer, dar care, chiar şi după mai mulţi ani de asociere intimă cu această personalitate transformatoare, şi-a abandonat tovarăşii, a repudiat o cauză sacră, a renunţat la sfânta sa vocaţie şi l-a trădat pe divinul său Maestru.

5. Ascensiunea Maestrului

193:5.1 (2057.3) Era aproape ora şapte şi jumătate dimineaţa , joi 18 mai, când Iisus a ajuns pe versantul vestic al muntelui Olivet cu cei unsprezece apostoli tăcuţi, şi oarecum dezorientaţi. Din acest loc situat la două treimi de munte până la vârf, ei puteau să vadă panorama Ierusalimului cu Ghetsimani la picioarele lor. Iisus s-a pregătit atunci să-şi ia rămas bun pentru ultima oară înainte de a părăsi Urantia. În timp ce stătea acolo în picioare, în faţa lor, ei au îngenuncheat cu toţii spontan în cerc în jurul lui, şi Maestrul a zis:

193:5.2 (2057.4) „Eu v-am cerut să rămâneţi în Ierusalim până ce vi se va da o putere de sus. Eu sunt acum pe cale de a-mi lua rămas bun de la voi şi de a urca la Tatăl meu. Curând, foarte curând, noi vom trimite Duhul Adevărului în această lume unde am stat; când va veni, voi veţi începe noua proclamare a evangheliei împărăţiei, mai întâi la Ierusalim, iar după aceea până la hotarele lumii. Iubiţi-i pe oameni cu iubirea cu care v-am iubit eu şi slujiţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum v-am iubit eu. După roadele spirituale ale vieţii voastre faceţi sufletele să creadă adevărul că omul este un fiu de Dumnezeu şi că toţi oamenii sunt fraţi. Aduceţi-vă aminte de tot ceea ce v-am învăţat şi de viaţa care am trăit-o printre voi. Iubirea mea vă acoperă cu umbra ei, spiritul meu va sălăşlui în voi şi pacea mea vă va rămâne vouă. Adio”

193:5.3 (2057.5) După ce a vorbit astfel, Maestrul morontial a dispărut din vederea lor. Această „ascensiune” a lui Iisus nu se deosebea în nici un sens de celelalte dispariţii din viziunea umană din cursul celor patruzeci de zile ale carierei lui morontiale pe Urantia.

193:5.4 (2057.6) Maestrul a trecut prin Ierusem pentru a ajunge în Edentia, unde Cei Preaînalţi, sub privirea Fiilor Paradisului, îl desprindeau pe Iisus din Nazareth de starea morontială. Apoi, prin canalele spirituale de ascensiune, ei l-au restabilit la statutul de filiaţie paradisiacă şi de suveranitate supremă asupra Salvingtonului.

193:5.5 (2057.7) Era aproape ora şapte şi patruzeci şi cinci dimineaţa, când Iisus, sub forma lui morontială, a dispărut din câmpul de observaţie al celor unsprezece apostoli ai lui pentru a începe ascensiunea sa către dreapta Tatălui şi să primească confirmarea oficială a desăvârşirii suveranităţii sale peste universul Nebadonului.

6. Petru convoacă o adunare

193:6.1 (2057.8) Acţionând în acord instrucţiunile lui Petru, Ioan Marcu şi încă alte câteva persoane au mers ca să îi convoace pe discipolii eminenţi la o reuniune la casa Mariei Marcu. Către zece şi jumătate dimineaţa o sută douăzeci dintre discipolii principali ai lui Iisus care trăiau în Ierusalim se adunaseră pentru a asculta darea de seamă a mesajului de rămas bun al Maestrului şi pentru a auzi veste ascensiunii sale. Maria, mama lui Iisus se găsea şi ea în acest grup. Ea se întorsese la Ierusalim cu Ioan Zebedeu în momentul când apostolii reveneau din recenta lor şedere în Galileea. La puţin timp după Rusalii, ea sa înapoiat la Salomeea în Bethsaida. Iacob, fratele lui Iisus, era prezent şi el la această reuniune, prima întrevedere a discipolilor convocaţi după sfârşitul carierei planetare a Maestrului.

193:6.2 (2058.1) Simon Petru s-a oferit să vorbească în numele tovarăşilor lui apostoli şi a făcut un raport pasionant asupra celei din urmă reuniuni a celor unsprezece cu Maestrul lor. El a descris într-un chip cu adevărat emoţionant salutul final al Maestrului lor şi dispariţia lui în ascensiune. Niciodată până atunci nu mai avusese loc în lume o adunare asemănătoare; această primă parte a reuniunii a durat ceva mai puţin de o oră. Petru a explicat apoi că apostolii se hotărâseră să aleagă un succesor lui Iuda Iscariotul, şi că va fi o pauză pentru a permite apostolilor de a se decide între Matias şi Justus, a căror candidatură la această funcţie fusese deja propusă.

193:6.3 (2058.2) Cei unsprezece au coborât atunci în camera de jos, unde au căzut de acord să tragă la sorţi pentru a se determina care dintre cei doi oameni va deveni apostol şi va sluji în locul lui Iuda. Sorţii au fost în favoarea li Matias, care a fost proclamat noul apostol. A fost cum se cuvine desemnat în slujba sa, apoi numit trezorier. Dar Matias nu a jucat decât un rol şters în activităţile ulterioare ale apostolilor.

193:6.4 (2058.3) La puţin timp după Rusalii, gemenii s-au întors la casa lor, în Galileea. Simon Zelotul s-a retras pentru o bucată de vreme înainte de a se apuca din nou să predice evanghelia. Toma s-a tot frământat un timp, dar apoi s-a apucat din nou de răspândirea învăţăturilor. Nataniel se deosebea tot mai mult în părerile lui de Petru, care avea tendinţa să predice mai mult despre Iisus în loc de a proclama ca mai înainte evanghelia împărăţiei. Către mijlocul lunii următoare, dezacordul lor a devenit atât de acut, încât Nataniel s-a retras, ducându-se apoi în Filadelfia pentru a-i face o vizită lui Abner şi lui Lazăr. Dup ce a rămas acolo vreme de peste un an, el a mers în ţările situate dincolo de Mesopotamia pentru a predica evanghelia aşa cum o înţelegea el.

193:6.5 (2058.4) Aşa au rămas numai şase apostoli, dintre cei doisprezece iniţiali, pentru a activa pe scena proclamării iniţiale a evangheliei în Ierusalim: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip şi Matei.

193:6.6 (2058.5) Se apropia de miezul nopţii când apostolii s-au reîntors printre tovarăşii lor în sala de sus şi au anunţat că Matias fusese ales ca noul apostol. După aceea, Petru i-a invitat pe toţi credincioşii să se cufunde în rugăciune, şi să se roage pentru a se putea pregăti să primească darul spiritului pe care Maestrul promisese să îl trimită.

Foundation Info

Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire

Urantia Foundation, 533 W. Diversey Parkway, Chicago, IL 60614, USA
Tel: +1-773-525-3319; Fax: +1-773-525-7739
© Urantia Foundation. Toate drepturile rezervate.