Cartea Urantia

Capitolul 117

Dumnezeu Supremul

117:0.1 (1278.1) ÎN măsura în care facem voia lui Dumnezeu, oricare ar fi locul din univers unde ne avem existenţa, potenţialul atotputernic al Supremului devine cu atât mai actual. Voia lui Dumnezeu este scopul Primei Surse-Centru aşa cum este ea potenţată în cele trei Absoluturi, personalizată în Fiul Etern, asociată pentru o acţiune universală în Spiritul Infinit şi eternizată în arhetipurile perpetue ale Paradisului. Iar Dumnezeu cel Suprem devine cea mai înaltă manifestare finită a voii totale a lui Dumnezeu.

117:0.2 (1278.2) Dacă toţi locuitorii marelui univers ar reuşi, în măsura posibilului, să trăiască pe deplin voia lui Dumnezeu, creaţiile din spaţiu-timp s-ar ancora atunci în lumină şi în viaţă, iar Atotputernicul, potenţialul de deitate a Supremaţiei, ar deveni un fapt prin emergenţa personalităţii divine a lui Dumnezeu Supremul.

117:0.3 (1278.3) Când o minte în evoluţie se acordă cu circuitele minţii cosmice, când un univers în evoluţie se stabilizează după tiparul universului central, când un spirit în progres ia contact cu slujirea unificată a Maeştrilor Spirite, când personalitatea ascendentă a unui muritor se acordă în cele din urmă cu divina călăuzire a Ajustorului interior, atunci actualitatea Supremului a devenit mai reală cu un grad în univers; divinitatea Supremaţiei a avansat atunci cu un pas către realizarea cosmică.

117:0.4 (1278.4) Părţile şi indivizii marelui univers evoluează ca o reflectare a evoluţiei totale a Supremului, în timp ce, la rândul lui, Supremul este totalul cumulativ sintetic al întregii evoluţii a marelui univers. Din punct de vedere uman, ambii sunt reciprocităţi evolutive şi experienţiale.

1. Natura Fiinţei Supreme

117:1.1 (1278.5) Supremul este frumuseţea armoniei fizice, adevărul semnificaţiei intelectuale şi bunătatea valorii spirituale. El este blândeţea veritabilului succes, precum şi bucuria împlinirii perpetue. El este suprasufletul marelui univers, conştiinţa cosmosului finit, desăvârşirea realităţii finite şi personificarea experienţei Creator-creatură. În toată eternitatea viitoare, Dumnezeu Supremul va exprima realitatea experienţei volitive în relaţiile trinitare ale Deităţii.

117:1.2 (1278.6) În persoanele Creatorilor Supremi, Dumnezeii au coborât din Paradis în domeniile timpului şi ale spaţiului pentru ca acolo să creeze şi să facă să evolueze creaturile înzestrate cu capacitatea de a atinge Paradisul şi capabile de a urca în căutarea Tatălui. Această procesiune universală de Creatori descendenţi care îl revelează pe Dumnezeu, şi de creaturi ascendente care îl caută, revelează evoluţia Deităţii Supreme, în care descendenţii şi ascendenţii ajung să se înţeleagă reciproc, să descopere fraternitatea eternă şi universală. Fiinţa Supremă devine astfel sinteza finită a experienţei cauzei Creatorului perfect şi a răspunsului creaturii pe cale de perfecţionare.

117:1.3 (1279.1) Marele univers conţine posibilitatea unei unificări complete şi o caută întotdeauna. Aceasta provine din faptul că această existenţă cosmică este o consecinţă a actelor creatoare şi a mandatelor de putere atribuite de Trinitatea Paradisului, care este o unitate necalificată. Chiar această unitate trinitară este cea care se exprimă în cosmosul finit prin Suprem, şi a cărei realitate devine din ce în ce mai aparentă pe măsură ce universurile ating nivelul maxim de identificare cu Trinitatea.

117:1.4 (1279.2) Voinţa Creatorului şi voinţa creaturii sunt calitativ diferite, dar şi experienţial înrudite, căci Creatorul şi creatura pot să colaboreze la realizarea perfecţiunii universale. Omul poate să lucreze în legătură cu Dumnezeu şi astfel să co-creeze un finalitar etern. Dumnezeu poate să muncească omeneşte prin încarnările Fiilor săi, care ajung astfel la supremaţia experienţei creaturilor.

117:1.5 (1279.3) În Fiinţa Supremă, Creatorul şi creatura sunt unite într-o singură Deitate, a cărei voinţă este expresia unei singure personalităţi divine. Iar această voinţă a Supremului este ceva mai mult decât voinţa creatorului sau a creaturii, întocmai cum voinţa suverană a Maestrului Fiu al Nebadonului este acum ceva mai mult decât o combinaţie a voinţei divinităţii şi a voinţei umanităţii. Uniunea de perfecţiune a Paradisului cu experienţa din spaţiu-timp produce o nouă valoare semnificativă pe nivelele de realitate ale Deităţii.

117:1.6 (1279.4) Natura divină în evoluţie a Supremului devine un portret fidel al incomparabilei experienţe a tuturor creaturilor şi a tuturor Creatorilor în marele univers. La Suprem, natura creativă şi starea de creatură sunt doar una; ele sunt unite pentru totdeauna de experienţa născută din vicisitudinile implicate în soluţionarea multiplelor probleme care asaltează toată creaţia finită de-a lungul cărării eterne, sau ea caută să se perfecţioneze şi să se elibereze de lanţurile nedesăvârşirii.

117:1.7 (1279.5) Adevărul, frumuseţea şi bunătatea sunt corelate în slujirea Spiritului, în splendoarea Paradisului, în compasiunea Fiului şi în experienţa Supremului. Dumnezeu Supremul este adevărul, frumuseţea şi bunătatea, căci aceste concepte despre divinitate reprezintă maximele finite ale experienţei de ideaţie. Sursele eterne ale acestor calităţi triunice ale divinităţii se plasează pe nivelele suprafinite, dar o creatură nu poate concepe aceste surse decât ca supraadevăr, suprafrumuseţe şi suprabunătate.

117:1.8 (1279.6) Mihail, care este un creator, a revelat dragostea divină a Tatălui Creator pentru copiii săi pământeni. Şi, după ce au descoperit şi au primit această divină afecţiune, oamenii pot aspira să reveleze această dragoste fraţilor lor întru trup. O asemenea afecţiune a creaturilor reflectă veritabil iubirea Supremului.

117:1.9 (1279.7) Supremul este în mod simetric inclusiv. Prima Sursă-Centru este potenţială în cele trei mari Absoluturi; ea este actuală în Paradis, în Fiu şi în Spirit: însă Supremul este atât actual, cât şi potenţial, o fiinţă de supremaţie personală şi de putere atotputernică, sensibilă atât la efortul creaturilor, cât şi la planul Creatorului. El acţionează prin sine însuşi asupra universului şi reacţionează în sine însuşi în totalitatea universului; el este simultan creatorul suprem şi suprema creatură. Deitatea Supremaţiei exprimă astfel totalitatea întregului finit.

2. Sursa creşterii evolutive

117:2.1 (1280.1) Supremul este Dumnezeul-în-timp; el este secretul creşterii creaturilor în timp; el este de asemenea cucerirea prezentului incomplet şi consumarea viitorului în curs de perfecţionare. Iar rodul final al întregii creşteri finite este: puterea controlată de spirit cu ajutorul minţii şi în virtutea prezenţei unificatoare şi creative a personalităţii. Consecinţa culminantă a acestei întregi creaţii este Fiinţa Supremă.

117:2.2 (1280.2) Pentru muritori, a exista este echivalent cu a crede. S-ar părea că este astfel chiar şi în sensul mai larg al universului, căci existenţa dirijată de spirit pare să ducă la o creştere experienţială - la o ridicare a statutului. Totuşi, noi am susţinut de multă vreme că prezenta creştere, caracteristică a existenţei creaturilor în prezenta vârstă a universului, este o funcţiune a Supremului. Noi susţinem deopotrivă că acest tip de creştere este particular vârstei creşterii Supremului, şi că el va lua sfârşit odată cu desăvârşirea creşterii Supremului.

117:2.3 (1280.3) Luaţi în consideraţie statutul fiilor trinitizaţi de către creaturi. Ei se nasc şi trăiesc în prezenta epocă a universului. Ei au o personalitate, precum şi înzestrări mentale şi spirituale. Ei au experienţe şi le reamintesc, dar ei nu cresc ca şi ascendenţii. Noi credem şi înţelegem că aceşti fii trinitizaţi ai creaturilor, deşi se găsesc în prezenta epocă a universului, în realitate ei sunt ai epocii viitoare a universului - epoca care va urma desăvârşirea creşterii Supremului. Ei nu sunt aşadar în Suprem, al cărui prezent statut este nedesăvârşit şi prin urmare are să se lărgească. Ei nu participă aşadar la creşterea experienţială a prezentei vârste a universului, dar sunt ţinuţi în rezervă pentru vârsta universală următoare.

117:2.4 (1280.4) Puternicii Mesageri ai ordinului meu au fost îmbrăţişaţi de Trinitate, şi nu participă la dezvoltarea prezentei vârste a universului. Într-un fel, statutul nostru este cel al vârstei precedente a universului, cum este de fapt acela al Fiilor Staţionari ai Trinităţii. Un lucru este sigur: statutul nostru este fixat de îmbrăţişarea Trinităţii, iar experienţa noastră a încetat să se mai traducă printr-o creştere.

117:2.5 (1280.5) Aceasta nu este adevărat nici în ceea ce priveşte finalitarii nici vreunul din ordinele evolutive şi experienţiale care participă la procesul de creştere al Supremului. Voi ceilalţi muritori, care trăiţi astăzi pe Urantia şi care puteţi aspira să atingeţi Paradisul şi statutul de finalitari, ar trebui să înţelegeţi că acest destin este realizabil numai pentru că sunteţi în Suprem, că faceţi parte din el şi că, în consecinţă, voi participaţi la ciclul creşterii Supremului.

117:2.6 (1280.6) Va veni o zi când această creştere a Supremului va lua sfârşit; statutul său va ajunge la o desăvârşire (în sensul energie-spirit). Această terminare a evoluţiei Supremului va asista şi la sfârşitul evoluţiei creaturilor în calitate de părţi ale Supremaţiei. Prin ce fel de creştere pot fi caracterizate universurile din spaţiul exterior? Noi nu ştim nimic despre aceasta, dar suntem cu totul siguri că va fi ceva foarte diferit de tot ceea ce se va fi văzut în cursul prezentei vârste a evoluţiei celor şapte suprauniversuri. Cetăţenii evolutivi ai marelui univers vor avea fără îndoială drept funcţie de a compensa, pentru locuitorii spaţiului exterior, absenţa factorului de creştere pe care îl reprezenta Supremaţia.

117:2.7 (1280.7) Fiinţa Supremă, aşa cum va exista cu ocazia consumării prezentei vârste a universului, va funcţiona ca suveran experienţial în marele univers. Cetăţenii spaţiului exterior - cei din următoarea vârstă universală - vor avea un potenţial de creştere postsuprauniversal, o capacitate de înfăptuire evolutivă care presupune suveranitatea Atotputernicului Suprem, şi exclude, în consecinţă, participarea creaturilor la sinteza de putere-personalitate a prezentei vârste a universului.

117:2.8 (1281.1) Se poate deci considera caracterul incomplet al Supremului ca o virtute, întrucât el face posibilă creşterea evolutivă a creaţiei şi a creaturilor universului din prezenta epocă. Golul îşi are virtutea sa, căci poate să fie umplut de experienţă.

117:2.9 (1281.2) Una dintre întrebările filozofiei finite care suscită cel mai mult curiozitatea este următoarea: oare Fiinţa Supremă se actualizează ca răspuns la evoluţia marelui univers, sau acest cosmos finit chiar evoluează progresiv ca răspuns la actualizarea treptată a Supremului? Sau este oare posibil ca ele să fie mutual interdependente pentru dezvoltarea lor, să fie reciprocele evolutive, fiecare declanşând creşterea celeilalte? Noi suntem siguri numai de aceasta: creaturile şi universurile, infime sau elevate, sunt în evoluţie în Suprem şi, pe măsură ce ele evoluează, se vede apărând suma unificată a întregii activităţi finite a prezentei epoci a universului. Iar aceasta este apariţia Fiinţei Supreme care, pentru toate personalităţile, este evoluţia puterii atotputernice a lui Dumnezeu Supremul.

3. Semnificaţia Supremului pentru creaturile universurilor

117:3.1 (1281.3) Realitatea cosmică, care se desemnează în mod divers sub numele de Fiinţă Supremă, de Dumnezeu Supremul şi de Atotputernicul Suprem, este sinteza complexă şi universală a fazelor emergente ale tuturor realităţilor finite. Vasta diversificare a energiei eterne, a spiritului divin şi a minţii universale atinge apogeul ei finit în evoluţia Supremului, care este totalitatea tuturor creşterilor finite care se realizează ele însele pe nivele ale deităţii de desăvârşire finită maximă.

117:3.2 (1281.4) Supremul este canalul divin prin care curge infinitatea creativă a triodităţilor, care se cristalizează în panorama galactică a spaţiului, unde are loc magnifica epopee a personalităţilor timpului: cucerirea de către spirit a energiei-materii prin intermediul minţii.

117:3.3 (1281.5) Iisus a zis: „Eu sunt calea vie”, şi el este într-adevăr calea vie care conduce de la nivelul material al conştiinţei de sine la nivelul spiritual al conştiinţei de Dumnezeu. Aşa cum el este calea vie de ascensiune care conduce de la sine la Dumnezeu, tot astfel Supremul este calea vie care duce de la conştiinţa finită la transcendenţa conştiinţei, şi chiar şi până la clarviziunea absonitului.

117:3.4 (1281.6) Fiul vostru Creator poate efectiv să fie acest canal viu dintre umanitate şi divinitate, căci el a experimentat personal în totalitatea sa parcurgerea acestei cărări universale de înaintare, de la veritabila umanitate a lui Iosua ben Iosif, Fiul Omului, până la divinitatea paradisiacă a lui Mihail al Nebadonului, Fiul Dumnezeului infinit. Într-un mod asemănător, Fiinţa Supremă poate funcţiona ca o cale de apropiere universală pentru transcenderea limitărilor finitului, căci ea este încorporarea efectivă şi rezumatul personal al întregii evoluţii, înaintarea şi spiritualizarea creaturilor. Chiar şi experienţele din marele univers ale personalităţilor care coboară din Paradis formează fracţiunea experienţială a Supremului complementară faţă de totalizarea sa a experienţelor ascendente ale pelerinilor timpului.

117:3.5 (1281.7) Este mai mult decât într-un sens figurat faptul că omul muritor este creat în chipul lui Dumnezeu. Din punct de vedere fizic, această afirmaţie nu prea este adevărată, însă, prin referire la anumite potenţialuri universale, ea este un fapt real. În rasa umană, se derulează o dramă de împlinire evolutivă oarecum omoloagă celei care are loc, pe o scară infinit mai vastă, în universul universurilor. Omul, personalitate volitivă, devine creativ în legătură cu spiritul impersonal, în prezenţa potenţialităţilor finite ale Supremului, iar din aceasta rezultă înflorirea unui suflet nemuritor. În universuri, personalităţile Creatoare ale timpului şi spaţiului funcţionează în legătură cu spiritul impersonal al Trinităţii Paradisului, şi devin astfel creatoare ale unui nou potenţial al puterii realităţii Deităţii.

117:3.6 (1282.1) Fiind o creatură, omul muritor nu este întocmai asemănător cu Fiinţa Supremă, care este deitate, dar evoluţia omului seamănă în anumite privinţe cu creşterea Supremului. Omul creşte conştient de la material către spiritual prin forţa, prin puterea şi prin persistenţa propriilor sale decizii; el creşte şi pe măsură ce Ajustorul Gândirii sale dezvoltă noi tehnici pentru a coborî de la nivelele spirituale către nivelele morontiale ale sufletului; şi, de îndată ce sufletul vine în existenţă, el începe să crească în sine şi prin sine însuşi.

117:3.7 (1282.2) Aceasta se aseamănă oarecum cu lumea expansiunii Fiinţei Supreme. Suveranitatea sa creşte în şi prin actele şi înfăptuirile Personalităţilor Creatoare Supreme; aceasta este evoluţia maiestăţii puterii sale în calitate de conducător al marelui univers. Natura sa de Deitate depinde totodată de unitatea preexistentă a unităţii Trinităţii Paradisului. Dar evoluţia lui Dumnezeu Supremul mai prezintă şi un alt aspect: el nu numai că evoluează prin Creatori şi provine din Trinitate, ci evoluează şi prin el însuşi şi provine din el însuşi. Dumnezeu Supremul este el însuşi un participant volitiv şi creator al actualizării propriei sale deităţi. Într-un mod asemănător, sufletul morontial omenesc este un partener volitiv, co-creator al propriei sale imortalizări.

117:3.8 (1282.3) Tatăl colaborează cu Autorul Comun pentru a manipula energiile Paradisului şi a le face sensibile la Suprem. Tatăl colaborează cu Fiul Etern pentru a făuri personalităţi Creatoare, ale căror acte vor culmina cândva în suveranitatea Supremului. Tatăl colaborează în aceeaşi măsură cu Fiul şi cu Spiritul în crearea personalităţilor trinitare destinate să funcţioneze în calitate de conducători ai marelui univers până în momentul în care desăvârşirea evoluţiei Supremului îl va califica să îşi asume această suveranitate. Tatăl cooperează astfel, şi încă în multe alte feluri, cu coordonaţii săi, fie că sunt Deităţi sau ne-Deităţi, pentru a face să progreseze evoluţia Supremaţiei, dar el funcţionează şi singur în aceste materii. Probabil că în serviciul Ajustorilor Gândirii şi al entităţilor lor asociate se va revela cel mai bine funcţiunea sa solitară.

117:3.9 (1282.4) Deitatea este unitate; ea este existenţială în Trinitate, experienţială în Suprem, şi realizată în creaturile muritoare prin fuziunea cu Ajustorul. Prezenţa Ajustorilor Gândirii la oamenii muritori revelează unitatea esenţială a universului întrucât omul, tipul de personalitate cel mai infim din univers, conţine în el însuşi un fragment efectiv al celei mai înalte realităţi eterne, Tatăl originar însuşi, Tatăl tuturor personalităţilor.

117:3.10 (1282.5) Fiinţa Supremă evoluează în virtutea legăturii sale cu Trinitatea Paradisului şi ca urmare a succeselor divinităţii copiilor creatori şi administratori iviţi din această Trinitate. Sufletul nemuritor al omului face să evolueze propriul său destin etern asociindu-se cu divina prezenţă a Tatălui paradisului, şi potrivit cu deciziile personalităţii minţii umane. Ceea ce este Trinitatea pentru Dumnezeu Supremul, este Ajustorul Gândirii pentru omul în evoluţie.

117:3.11 (1282.6) În cursul prezentei epoci a universului, Fiinţa Supremă pare incapabilă să funcţioneze direct în calitate de creator, exceptând cazurile în care posibilităţile finite de acţiune au fost epuizate de către agenţii creativi ai timpului şi ai spaţiului. Până acum, aceasta nu s-a întâmplat decât o singură dată în istoria universului: când posibilităţile de acţiune finită în materie de reflectivitate universală au fost epuizate, atunci Supremul a funcţionat ca un culminator creativ al tuturor acţiunilor creatoare anterioare. Noi credem că el va opera din nou în calitate de culminator în epocile viitoare, de îndată ce elementele creatoare anterioare vor fi desăvârşit un ciclu adecvat de activitate creatoare.

117:3.12 (1283.1) Oamenii nu au fost creaţi de Fiinţa Supremă, ci, literalmente, din potenţialitatea Supremului, iar însăşi viaţa lor provine din această potenţialitate. Supremul nici nu face să evolueze omul, şi totuşi Supremul este chiar esenţa evoluţiei. Din punctul de vedere al finitului, noi trăim, ne mişcăm şi ne avem efectiv existenţa în imanenţa Supremului.

117:3.13 (1283.2) Aparent Supremul nu poate declanşa o cauză originară, dar el pare a fi catalizatorul întregii creşteri universale, şi pare chemat a face să culmineze, în totalitatea sa, destinul tuturor fiinţelor experienţiale evolutive. Tatăl dă naştere conceptului despre un cosmos finit; Fiii Creatori prefac în fapt această idee în timp şi în spaţiu cu consimţământul şi cooperarea Spiritelor Creative; Supremul face să culmineze acest total finit şi stabileşte relaţiile sale acestui ansamblu cu destinul absonitului.

4. Dumnezeul finit

117:4.1 (1283.3) Observând luptele neîncetate ale creaturilor întregii creaţii pentru a atinge perfecţiunea în statutul lor şi divinitatea fiinţei lor, noi nu putem evita să credem că aceste eforturi interminabile denotă lupta constantă a Supremului pentru a atinge propria sa realizare divină. Dumnezeu Supremul este Deitatea Finită, şi el trebuie să înfrunte problemele finitului în sensul deplin al acestui cuvânt. Luptele noastre cu vicisitudinile timpului, în evoluţiile din spaţiu, reflectă eforturile sale de a ajunge la propria sa realitate şi la plenitudinea suveranităţii, în interiorul sferei de acţiune pe care natura sa evoluândă o amplifică până la limitele extreme ale posibilului.

117:4.2 (1283.4) În tot marele univers, Supremul luptă pentru a se exprima. Măsura evoluţiei sale divine este întemeiată pe acţiunea înţelepciunii fiecărei personalităţi existente. Când o fiinţă umană alege supravieţuirea eternă, ea co-creează destinul; şi, în viaţa acestui muritor ascendent, Dumnezeul finit găseşte o sporire a realizării de sine la nivelul personalităţii şi o mărire a suveranităţii sale experienţiale. În schimb, dacă o creatură respinge cariera eternă, fracţiunea de Suprem care depindea de alegerea acestei creaturi suferă o întârziere inevitabilă, o carenţă care trebuie să fie compensată de o experienţă substituentă sau colaterală. Cât despre personalitatea nesupravieţuitoare, ea este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o parte a Deităţii Supremului.

117:4.3 (1283.5) Dumnezeu este atât de încrezător, atât de iubitor, încât el încredinţează o fracţiune din divina sa natură chiar şi în mâinile fiinţelor pentru ca ele s-o păstreze în siguranţă şi să-şi realizeze sinele. Natura Tatălui, prezenţa Ajustorului, este indestructibilă, oricare ar fi alegerea fiinţei muritoare. Copilul Supremului, sinele în evoluţie, poate să fie distrus, în pofida faptului că personalitatea potenţial unificată a acestui sine rătăcit va persista ca factor al Deităţii Supremaţiei.

117:4.4 (1283.6) Personalitatea umană poate cu adevărat să distrugă individualitatea statutului de creatură. Tot ceea ce era valabil în viaţa acestui suicid cosmic va subzista, însă aceste calităţi nu vor persista în calitate de creatură individuală. Supremul va găsi noi expresii în creaturile universului, dar niciodată sub forma acestei persoane particulare; personalitatea unică a unui non-ascendent se reîntoarce la Suprem aşa cum o picătură de apă se întoarce în mare.

117:4.5 (1284.1) Orice acţiune izolată a fracţiunilor personale ale finitului are relativ puţină importanţă pentru apariţia finală a Atotsupremului, dar întregul nu depinde câtuşi de puţin de totalitatea actelor multiplelor sale părţi. Personalitatea muritorului individual este insignifiantă în faţa totalului Supremaţiei, dar personalitatea fiecărei fiinţe umane reprezintă o valoare semnificativă de neînlocuit în finit. Odată ce personalitatea a fost exprimată, ea nu mai găseşte niciodată o exprimare identică, decât în continuitatea existenţei acestei aceleiaşi personalităţi vii.

117:4.6 (1284.2) Astfel, în vreme ce noi căutăm să ne exprimăm sinele, Supremul se străduieşte în noi şi cu noi să exprime deitatea. Aşa cum găsim noi Tatăl, tot aşa şi Supremul a regăsit Creatorul său Paradisiac al tuturor lucrurilor. Aşa cum noi stăpânim problemele realizării de sine, tot astfel şi Dumnezeul experienţei atinge supremaţia atotputernică în universul timpului şi al spaţiului.

117:4.7 (1284.3) Omenirea nu purcede fără efort la ascensiunea sa în univers, şi nici Supremul nu evoluează fără să acţioneze cu intenţie şi cu inteligenţă. Creaturile nu ating perfecţiunea prin simplă pasivitate, şi nici spiritul Supremaţiei nu poate să transpună în fapt puterea Atotputernicului fără un ajutor neîncetat al serviciului pe lângă creaţia finită.

117:4.8 (1284.4) Relaţia temporară a omului cu Supremul este fundamentul moralităţii cosmice, sensibilitatea universală faţă de datorie, şi acceptarea ei. Aceasta este o moralitate care transcende simţul temporar al binelui şi al răului relative; ea este întemeiată direct pe aprecierea conştientă, de către creatură, a unei obligaţii experienţiale faţă de Deitatea experienţială. Omul muritor şi toate celelalte creaturi finite sunt creaţi din potenţialul viu al energiei, al minţii şi al spiritului care există în Suprem. Din resursele Supremului, ascendentul, compus dintr-un muritor şi un Ajustor, scoate la iveală creaţia caracterului nemuritor şi divin al unui finalitar. Chiar din realitatea Supremului, Ajustorul, cu consimţământul voinţei umane, ţese modelele naturii eterne ale unui fiu ascendent al lui Dumnezeu.

117:4.9 (1284.5) Când un Ajustor evoluează făcând spirituală şi eternă o personalitate omenească, progresele sale provoacă direct o extindere a suveranităţii Supremului. Aceste înfăptuiri din evoluţia umană sunt în acelaşi timp înfăptuiri în actualizarea evolutivă a Supremului. Este adevărat că creaturile nu ar putea evolua fără Suprem, dar este poate tot atât de adevărat că evoluţia Supremului nu va putea niciodată atinge plenitudinea sa fără ca toate creaturile să îşi desăvârşească propria lor evoluţie. Marea responsabilitate cosmică a personalităţilor conştiente de ele însele rezidă în faptul că Deitatea Supremă depinde, într-un anumit sens, de alegerea voinţei muritorilor. Iar progresul reciproc al evoluţiei creaturilor şi a evoluţiei Supremului este fidel şi complet indicat Străvechilor de Zile prin mecanismele insondabile ale reflectivităţii universale.

117:4.10 (1284.6) Marea provocare prezentată omului muritor este următoarea: Vă veţi decide voi să personalizaţi, în propria voastră individualitate evoluândă, semnificaţiile cosmosului ce au o valoare experimentală? Sau mai bine, respingând supravieţuirea, veţi permite voi acestor secrete ale Supremaţiei să rămână adormite în aşteptarea ca o altă creatură în alt moment, să încerce în maniera sa să aducă o contribuţie a creaturii la evoluţia Dumnezeului finit? În acest caz, aceasta va fi contribuţia sa la Suprem, iar nu a voastră.

117:4.11 (1284.7) Marea luptă din prezenta epocă a universului se desfăşoară între potenţial şi actual - tot ceea ce este încă neexprimat căutând să se actualizeze. Dacă omul muritor porneşte în aventura Paradisului, ea urmează mişcările timpului care se scurge ca nişte curenţi în fluviul eternităţii. Dacă un muritor respinge cariera eternă, el merge contra curentului evenimentelor din universurile finite. Creaţia mecanică se mişcă inexorabil în acord cu dezvoltarea scopului Tatălui Paradisului, însă creaţia volitivă are alegerea de a accepta sau de a respinge rolul participării personalităţii la aventura eternităţii. Un muritor nu poate să distrugă valorile supreme ale existenţei umane, dar poate foarte categoric să împiedice evoluţia acestor valori în propria sa experienţă personală. În măsura în care sinele uman refuză astfel să ia parte la ascensiunea Paradisului, Supremul este întârziat tot atât de mult de la atingerea expresiei divinităţii sale în marele univers.

117:4.12 (1285.1) Omul a primit în păstrare nu numai prezenţa Ajustorului Tatălui Paradisiac, ci şi controlul asupra unei fracţiuni infinitezimale din viitorul Supremului. Căci, aşa cum omul îşi atinge destinul său omenesc, tot astfel şi Supremul împlineşte destinul său pe nivelele deităţii.

117:4.13 (1285.2) Fiecare dintre voi trebuie deci să se decidă aşa cum a trebuit s-o facem şi noi cândva: Vă veţi lipsi voi de Dumnezeul timpului, care depinde atât de mult de deciziile minţii finite? Vă veţi lipsi voi de personalitatea Supremului universurilor din voi dedându-vă încet unui regres animal? Vă veţi lipsi voi de marele frate al tuturor creaturilor, care depinde atât de mult de fiecare creatură? Vă puteţi voi permite să treceţi pe tărâmul celui nerealizat, în vreme ce înaintea voastră se întinde vederea încântătoare a carierei universale - divina descoperire a Dumnezeului Supremaţiei?

117:4.14 (1285.3) Darurile de la Dumnezeu - efuziunile sale de realitate - nu îi iau nimic; el nu îşi înstrăinează creaţia, dar a stabilit tensiuni în relaţiile care circulă în jurul Paradisului. Dumnezeu începe prin a iubi omul şi a-i conferi potenţialul de nemurire - realitatea eternă. Şi, în măsura în care el îl iubeşte pe Dumnezeu, omul devine etern în actualitate. Şi iată un mister: cu cât mai mult se apropie un om de Dumnezeu prin dragoste, cu atât mai mult este mărită realitatea - actualitatea - acestui om. Cu cât mai mult un om se retrage din faţa lui Dumnezeu, cu atât mai aproape este el de irealitate - încetarea existenţei. Când un om îşi consacră voinţa facerii voii Tatălui, când un om dă lui Dumnezeu tot ceea ce are el, atunci Dumnezeu face din acest om mai mult decât este el.

5. Suprasufletul creaţiei

117:5.1 (1285.4) Marele Suprem este suprasufletul cosmic al marelui univers. În el, calităţile şi cantităţile cosmosului îşi găsesc cu adevărat reflectarea lor de deitate. Natura sa de deitate este mozaicul compus din totalul imens al naturii tuturor Creatorilor şi a tuturor creaturilor din ansamblul universurilor în evoluţie. Iar Supremul este deopotrivă o Deitate pe cale de actualizare şi care încorporează o voinţă creativă care îmbrăţişează un scop universal în evoluţie.

117:5.2 (1285.5) ”Eu”-rile intelectuale, potenţial personale, din domeniul infinit ţâşnesc din a Treia Sursă-Centru şi împlinesc, în Suprem, sinteza finită a Deităţii din spaţiu-timp. Când creatura se supune voinţei Creatorului, ea nici nu se supune, nici nu abandonează personalitatea sa. Asemenea personalităţi cresc mai degrabă progresiv luând parte la această mare aventură a Deităţii. Unindu-se astfel cu divinitatea, omul îşi exaltă, îmbogăţeşte, spiritualizează sinele în evoluţie, şi atinge chiar pragul supremaţiei.

117:5.3 (1286.1) Sufletul nemuritor evoluând al omului, creaţia combinată a minţii materiale şi a Ajustorului, urcă în calitate de suflet în Paradis, şi apoi, când el se înrolează în Corpul Finalităţii, se aliază într-o manieră nouă cu circuitul de gravitaţie spirituală al Fiului Etern printr-o tehnică de experienţă numită transcendenţă finalitară. Astfel de finalitari devin atunci candidaţi acceptabili pentru a fi recunoscuţi experienţial ca personalităţi ale lui Dumnezeu Supremul. Iar când aceste intelecte muritoare vor atinge cel de-al şaptelea stadiu al existenţei spirituale în viitoarele afectări nerevelate ale Corpului Finalităţii, această minte duală va deveni triunică. Mintea umană şi mintea divină acordate, vor fi glorificate în uniune cu mintea experienţială a Fiinţei Supreme de acum înainte actualizate.

117:5.4 (1286.2) În eternul viitor, Dumnezeu Supremul va fi actualizat - creativ exprimat şi spiritual zugrăvit - în mintea spiritualizată, sufletul nemuritor, a omului ascendent, întocmai cum Tatăl Universal a fost revelat în viaţa pământeană a lui Iisus.

117:5.5 (1286.3) Omul nu se uneşte cu Supremul şi nu îşi afundă în el identitatea personală, dar repercusiunile universale ale experienţei tuturor oamenilor formează foarte bine o parte din experimentarea divină a Supremului. „Actul este al nostru, consecinţele sunt ale lui Dumnezeu.”

117:5.6 (1286.4) Personalitatea în progres lasă o dâră de realitate actualizată cu ocazia trecerii ei prin nivelele ascendente ale universului. Fie că sunt mentale, spirituale sau energetice, creaţiile crescânde ale timpului şi ale spaţiului sunt modificate de înaintarea personalităţilor prin domeniile lor. Când omul acţionează, Supremul reacţionează, şi această operaţiune constituie faptul înaintării.

117:5.7 (1286.5) Marile circuite ale energiei, ale minţii şi ale spiritului nu sunt niciodată proprietatea permanentă a personalităţii ascendente. Aceste slujitoare rămân pentru totdeauna o parte a Supremaţiei. În experienţa de muritor, intelectul uman rezidă în pulsaţiile ritmice ale spiritelor-minte adjutante; el îşi pune în acţiune deciziile în cadrul produs de punerea sa în circuit în această slujire. Cu ocazia morţii, sinele uman este separat pe veci de circuitul adjutant. Cu toate că aceşti adjutanţi nu par niciodată să transmită experienţă de la o personalitate la alta, ei pot să transmită lui Dumnezeu Supremul, prin Dumnezeu Septuplul, repercusiunile impersonale ale deciziilor-acţiuni, şi chiar o fac. (Aceasta este cel puţin adevărat pentru adjutantul adorării şi pentru cel al înţelepciunii.)

117:5.8 (1286.6) Tot aşa este şi pentru circuitele spirituale: omul le utilizează în ascensiunea sa prin universuri, dar nu le posedă niciodată ca parte a personalităţii lui eterne. Dar aceste circuite de slujire spirituală, fie că este vorba de Spiritul Adevărului, de Duhul Sfânt sau de prezenţele spirituale suprauniversale, aceste circuite de slujire spirituală sunt receptive şi reactive la valorile emergente dintr-o persoană ascendentă, şi aceste valori sunt fidel transmise Supremului prin Septuplu.

117:5.9 (1286.7) Deşi influenţele spirituale, precum Duhul Sfânt şi Spiritul Adevărului, sunt ajutoare ale universului local, călăuzirea lor nu este în întregime închisă în limitele geografice ale unei creaţii locale date. Când ascendentul trece dincolo de frontierele universului său local de origine, el nu este în întregime privat de ajutorul Spiritului Adevărului, care l-a învăţat atât de constant şi l-a ghidat prin labirinturile filozofice ale lumilor materiale şi morontiale, şi care, cu ocazia fiecărei crize de ascensiune, dirija infailibil pelerinul Paradisului spunându-i mereu: „Iată calea”. Când părăsiţi domeniile universului local, spiritul director reconfortant al Fiilor de Dumnezeu care se dăruiesc coborând din Paradis încă vă va ghida prin intermediul slujirii spiritului Fiinţei Supreme emergente şi al dispozitivelor reflectivităţii suprauniversale.

117:5.10 (1287.1) Cum înregistrează ele, aceste multiple circuite de slujire cosmică, în Suprem, semnificaţiile, valorile şi faptele experienţei evolutive? Fără a fi întru totul siguri de aceasta, noi credem că această înregistrare are loc datorită persoanelor Creatorilor Supremi originari din Paradis, care sunt furnizorii direcţi ai circuitelor timpului şi ale spaţiului. Experienţa mentală acumulată de cele şapte spirite-minte adjutante în cursul slujirii lor pe nivelul fizic al intelectului este o parte a experienţei Divinei Maestre în universul ei local, şi, prin acest Spirit Creativ, găseşte după toate aparenţele mijlocul de a se înregistra în mintea Supremaţiei. La fel, experienţele umane cu Spiritul Adevărului şi Duhul Sfânt sunt probabil înregistrate prin tehnici similare în persoana Supremaţiei.

117:5.11 (1287.2) Chiar şi experienţa omului şi a Ajustorului trebuie să găsească un ecou în divinitatea lui Dumnezeu Supremul. Într-adevăr, când Ajustorii fac experienţa lor, ei sunt asemănători cu Supremul, iar sufletul evoluând al muritorilor este creat graţie posibilităţii preexistente a acestei experienţe în interiorul Supremului.

117:5.12 (1287.3) În această manieră, multiplele experienţe ale întregii creaţii devin o parte a evoluţiei Supremaţiei. Creaturile utilizează pur şi simplu calităţile şi cantităţile domeniului finit în ascensiunea lor către Tată; consecinţele impersonale ale acestei utilizări rămân pentru totdeauna o parte a cosmosului viu, persoana Supremă.

117:5.13 (1287.4) Ceea ce omul duce cu el ca posesiune a personalităţii sunt consecinţele asupra caracterului său ale experienţei dobândite prin folosirea circuitelor mentale şi spirituale ale marelui univers în cursul ascensiunii sale în Paradis. Când un om decide şi când îşi consumă decizia într-o acţiune, el face o experienţă; semnificaţiile şi valorile acestei experienţe fac pentru totdeauna parte din caracterul său etern pe toate nivelele, de la cel finit până la cel final. Un caracter moral din punct de vedere cosmic şi spiritual din punct de vedere divin reprezintă capitalul acumulat de decizii personale al creaturii care au fost iluminate printr-o adorare sinceră, glorificate printr-o dragoste inteligentă şi consumate întru serviciu fratern.

117:5.14 (1287.5) Supremul în evoluţie va compensa, în cele din urmă, creaturile finite pentru inaptitudinea lor de a stabili altceva decât un contact experienţial limitat cu universul universurilor. Creaturile pot ajunge la Tatăl Paradisului, dar mintea lor evolutivă este finită, deci incapabilă de a înţelege realmente Tatăl infinit şi absolut. Dar, de vreme ce tot ceea ce experimentează creatura se înregistrează în Suprem şi face parte din el, când toate creaturile vor fi atins nivelul final de existenţă şi când dezvoltarea totală a universului le va fi permis să atingă Dumnezeul cel Suprem în calitate de prezenţă actuală a divinităţii, atunci, din chiar faptul acestui contact, ele vor avea contact cu totalitatea experienţei. Domeniul finit al timpului conţine în sine însuşi germenii eternităţii. Noi suntem învăţaţi că epoca în care deplinătatea evoluţiei va vedea epuizarea capacităţii cosmice de creştere, ansamblul domeniului finit va intra în fazele absonite ale carierei eterne căutând Tatăl în calitate de Ultim.

6. În căutarea Supremului

117:6.1 (1287.6) Noi căutăm Supremul în universuri, dar nu îl găsim. „El este înăuntrul şi în afara tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor, în mişcare şi în repaos. De nerecunoscut în misterul său, el este aproape, deşi îndepărtat.” Atotputernicul Suprem este „forma a ceea ce încă este inform, tiparul a ceea ce încă este necreat”. Supremul este domiciliul vostru universal; când îl veţi găsi, aceasta va semăna cu o reîntoarcere acasă. El este autorul experienţial al zilelor voastre şi, într-o manieră asemănătoare celei a părinţilor umani, el a crescut în experienţa înrudirii divine. El vă cunoaşte pentru că el seamănă atât cu o creatură, cât şi cu un creator.

117:6.2 (1288.1) Dacă doriţi cu adevărat să îl găsiţi pe Dumnezeu, voi nu puteţi evita să vedeţi născută în mintea voastră conştiinţa faţă de Suprem. Aşa cum Dumnezeu este Tatăl vostru divin, tot astfel şi Supremul este Mama voastră divină, în care aţi fost hrăniţi toată viaţa voastră de creatură a universului. „Cât de universal este Supremul - el se găseşte prin toate părţile! Lucrurile creaţiei nelimitate depind de prezenţa sa pentru a trăi, şi nici una nu este refuzată.”

117:6.3 (1288.2) Ceea ce este Mihail pentru Nebadon, Supremul este pentru cosmosul finit. Deitatea sa este marele canal prin care dragostea unui Tată se scurge în afară către toată creaţia, şi el este marea cale prin care creaturile finite trec către interior în căutarea Tatălui, care este dragoste. Chiar şi Ajustorii Gândirii sunt în legătură cu Supremul; în natura şi în divinitatea originare, ei sunt asemănători Tatălui, dar, când fac experienţa operaţiunilor din timp în universurile din spaţiu, ei devin asemănători Supremului.

117:6.4 (1288.3) Actul unei creaturi care alege să facă voia Creatorului este o valoare cosmică şi posedă o semnificaţie universală la care reacţionează imediat o forţă de coordonare nerevelată, dar omniprezentă, probabil funcţionarea acţiunii mereu mai extinse a Fiinţei Supreme.

117:6.5 (1288.4) Sufletul morontial al unui muritor care evoluează este realmente fiul acţiunii Tatălui Universal prin Ajustor, şi copilul reacţiei Fiinţei Supreme, Mama Universală. Influenţa maternă domină personalitatea umană, pe durata întregii copilării a sufletului care creşte în universul local. Influenţa părinţilor divini devine mai egală după fuziunea cu Ajustorul şi în cursul carierei suprauniversale, însă când creaturile timpului încep să traverseze universul central al eternităţii, natura paternă devine din ce în ce mai manifestă, atingând apogeul ei de manifestare finită cu ocazia recunoaşterii Tatălui Universal şi a admiterii în Corpul Finalităţii.

117:6.6 (1288.5) În şi prin experienţa de ascensiune la statutul finalitar, calităţile experienţiale materne ale sinelui ascendent sunt prodigios influenţate de contactul şi de impregnarea cu prezenţa spirituală a Fiului Etern şi cu prezenţa mentală a Spiritului Infinit. După aceea, în toate domeniile de activităţi finalitare ale marelui univers, apare o nouă trezire a potenţialului matern latent al Supremului, o nouă realizare a semnificaţiilor experienţiale, şi o nouă sinteză a valorilor experienţiale ale întregii cariere de ascensiune. Se pare că această realizare de sine trebuie să se continue în cariera universală a finalitarilor din cel de-al şaselea stadiu, până când ereditatea maternă a Supremului ajunge la un sincronism finit cu ereditatea paternă a Ajustorului. Această misterioasă perioadă de funcţionare din marele univers reprezintă urmarea carierei adulte a ascendentului muritor ajuns la perfecţiune.

117:6.7 (1288.6) Desăvârşirea celui de-al şaselea stadiu al existenţei şi intrarea în stadiul al şaptelea şi final al statutului spiritual va preceda erele progresive de experienţă îmbogăţitoare, de înţelepciune maturizantă, şi de realizare a divinităţii. În natura finalitarului, aceasta va echivala după toate aparenţele cu realizarea completă a luptei mentale pentru realizarea de sine în calitate de spirit, cu desăvârşirea completă a coordonării naturii umane ascendente cu divina natură a Ajustorului în limitele posibilităţilor finitului. Un magnific sine universal de genul acesta devine astfel fiul finalitar etern al Tatălui Paradisului precum şi copilul universal etern al Mamei Supreme; un sine universal calificat pentru a reprezenta atât Tatăl, cât şi Mama universurilor şi personalităţilor în orice activitate sau întreprindere ţinând de administrarea finită a lucrurilor şi a fiinţelor create, creatoare sau în evoluţie.

117:6.8 (1289.1) Toate fiinţele umane al căror suflet evoluează sunt literalmente fiii evolutivi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai lui Dumnezeu Mama, Fiinţa Supremă. Însă, până în momentul în care omul muritor devine conştient în sufletul său de moştenirea sa divină, această încredinţare de înrudirea cu Deitatea trebuie realizată prin credinţă. Experienţa vieţii omeneşti este coconul cosmic în care înzestrările individuale ale Fiinţei Supreme şi prezenţa în univers a Tatălui Universal (aceste înzestrări şi această prezenţă nefiind personalităţi) pregătesc, prin evoluţie, sufletul morontial temporar şi caracterul finalitar uman-divin al destinului universal şi al serviciului etern.

117:6.9 (1289.2) Oamenii uită mult prea adesea că Dumnezeu este cea mai mare experienţă din existenţa umană. Celelalte experienţe sunt limitate în natura şi în conţinutul lor, dar experienţa lui Dumnezeu, nu are alte limite decât capacitatea creaturilor de a înţelege, şi această experienţă prin ea însăşi măreşte această capacitate. Când oamenii sunt în căutarea lui Dumnezeu, ei caută totul. Când îl găsesc pe Dumnezeu, ei au găsit totul. Căutarea lui Dumnezeu este o revărsare nelimitată de dragoste însoţită de descoperirea surprinzătoare a unei noi iubiri mai mari care să se reverse.

117:6.10 (1289.3) Orice dragoste autentică vine de la Dumnezeu, iar omul primeşte afecţiunea divină în măsura în care el însuşi dăruieşte această dragoste revărsând-o peste semenii lui. Iubirea este dinamică. Ea nu poate fi niciodată capturată; ea este vie, liberă, pasionantă şi mereu în mişcare. Omul nu poate niciodată să înhaţe iubirea Tatălui şi s-o întemniţeze în inima sa. Iubirea Tatălui nu poate deveni reală pentru omul muritor decât trecând prin personalitatea sa, în vreme ce la rândul lui el însuşi revarsă această dragoste peste semenii lui. Marele circuit al iubirii pleacă de la Tată, se răspândeşte prin fii către fraţi şi, de acolo, se îndreaptă către Suprem. Iubirea Tatălui apare în personalitatea muritorului prin mijlocirea Ajustorului interior. Acest fiu care îl cunoaşte pe Dumnezeu arată această dragoste fraţilor săi din univers, iar această afecţiune fraternă este esenţa iubirii Supremului.

117:6.11 (1289.4) Nimeni nu se poate apropia de Suprem decât prin experienţă; şi, în epocile în curs de creaţie, nu există decât trei căi accesibile pentru a atinge Supremaţia:

117:6.12 (1289.5) 1. Cetăţenii Paradisului coboară din Insula eternă prin Havona, unde ei dobândesc capacitatea de a înţelege Supremaţia observând diferenţele de realitate dintre Paradis şi Havona, şi descoperind, prin explorare, multiplele activităţi ale Personalităţilor Creatoare Supreme, înşirându-se de la Spiritele Maestru până la Fiii Creatori.

117:6.13 (1289.6) 2. Ascendenţii din spaţiu-timp, escaladând universurile evolutive ale Creatorilor Supremi, se apropie mult de Suprem când traversează Havona ca ceva preliminar unei aprecieri crescânde a unităţii Trinităţii Paradisului.

117:6.14 (1289.7) 3. Nativii Havonei dobândesc o comprehensiune a Supremului prin contacte cu pelerinii coborâtori din Paradis şi cu pelerinii ascendenţi din cele şapte suprauniversuri. Nativii Havonei sunt prin moştenire în poziţia de a armoniza punctele de vedere esenţialmente diferite ale cetăţenilor Insulei eterne şi ale cetăţenilor universurilor evolutive.

117:6.15 (1290.1) Pentru creaturile evolutive, există şapte mari căi pentru a se apropia de Tatăl Universal, şi fiecare dintre aceste căi de ascensiune în Paradis trece prin divinitatea unuia dintre cei Şapte Spirite Maestru, şi fiecare dintre apropieri este făcută posibilă printr-o creştere a receptivităţii experienţiale urmând faptului că creatura a servit în suprauniversul care reflectă natura acestui Spirit Maestru. Suma acestor şapte experienţe constituie limita actualmente cunoscută a conştiinţei că o creatură poate avea realitatea şi actualitatea lui Dumnezeu Supremul.

117:6.16 (1290.2) Nu numai limitările proprii omului sunt ceea ce îl împiedică să găsească Dumnezeul finit; este de asemenea şi starea de neîmplinire a universului. Chiar şi starea de neîmplinire a tuturor creaturilor - trecute, prezente şi viitoare - face Supremul inaccesibil. Orice individ care a atins nivelul divin de asemănare cu Dumnezeu îl poate găsi pe Dumnezeu Tatăl, dar niciodată o singură creatură individuală nu-l va putea descoperi personal pe Dumnezeu Supremul înainte de epoca, foarte îndepărtată, în care toate creaturile îl vor găsi simultan prin care perfecţiunea va fi fost universal atinsă.

117:6.17 (1290.3) Cu toate că în cursul prezentei epoci a universului voi nu puteţi găsi personal Supremul aşa cum puteţi găsi şi găsiţi efectiv Tatăl, Fiul şi Spiritul, totuşi, ascensiunea către Paradis şi cariera universală subsecventă va crea treptat, în conştiinţa voastră, recunoaşterea prezenţei universale şi acţiunea cosmică a Dumnezeului oricărei experienţe. Roadele spiritului sunt substanţa Supremului aşa cum este el realizabil în experienţa umană.

117:6.18 (1290.4) Faptul că omul va atinge într-o zi Supremul este o consecinţă a fuziunii sale cu spiritul Deităţii Paradisului. La urantieni, acest spirit este prezenţa Ajustorului Tatălui Universal, însă, deşi Veghetorul de Mister provine de la Tată şi este asemănător cu Tatăl, noi ne îndoim că până şi acest dar divin poate îndeplini sarcina imposibilă de a revela unei creaturi finite natura Dumnezeului infinit. Noi bănuim că ceea ce Ajustorii vor revela viitorilor finalitari din al şaptelea stadiu va fi divinitatea şi natura lui Dumnezeu Supremul. Şi această revelaţie va reprezenta, pentru o creatură finită, ceea ce revelaţia Infinitului ar fi pentru o fiinţă absolută.

117:6.19 (1290.5) Supremul nu este infinit, dar el înglobează probabil toată fracţiunea de infinitate pe care o creatură finită o va putea realmente înţelege vreodată. A înţelege mai mult decât Supremul, este a fi mai mult decât finit!

117:6.20 (1290.6) Toate creaţiile experienţiale sunt interdependente în realizarea lor a destinului. Numai realitatea existenţială este conţinută şi existentă în sine. Havona şi cele şapte suprauniversuri au nevoie unele de celelalte pentru a atinge maximum de înfăptuire finită. La fel, ele vor depinde cândva de universurile viitoare din spaţiul exterior pentru a atinge transcendenţa lor finită.

117:6.21 (1290.7) Un ascendent uman îl poate găsi pe Tatăl; Dumnezeu este existenţial, deci real, independent de statutul de experienţă din universul total. Însă nici un ascendent izolat nu va găsi Supremul înainte ca toţi ascendenţii să fi atins maturitatea universală maximă care îi va califica pentru a participa simultan la această descoperire.

117:6.22 (1290.8) Tatăl nu pune preţ pe persoane; el tratează pe fiecare dintre fiii ascendenţi ca pe nişte indivizi cosmici. La fel, Supremul nu pune preţ pe persoane; el îşi tratează copiii experienţiali ca pe un singur tot cosmic.

117:6.23 (1290.9) Omul poate descoperi Tatăl în inima sa, dar va trebui să caute Supremul în inima tuturor celorlalţi oameni, şi, când toate creaturile vor revela perfect iubirea sa, Supremul va deveni atunci pentru ele o actualitate a universului. Iar acesta este pur şi simplu un alt mod de a spune că universurile vor fi ancorate în lumină şi în viaţă.

117:6.24 (1291.1) Reuşita, pentru toate personalităţile, în realizarea de sine devenită perfectă, plus reuşita, în toate universurile, într-un echilibru devenit perfect, echivalează cu realizarea Supremului şi dovedeşte că orice realitate finită este eliberată de limitările existenţei incomplete. Această epuizare a tuturor potenţialurilor finite conduce la realizarea desăvârşită a Supremului, care poate de asemenea să fie definită ca actualizarea evolutivă îndeplinită de Fiinţa Supremă însăşi.

117:6.25 (1291.2) Oamenii nu găsesc Supremul deodată şi într-un mod spectaculos, aşa cum un cutremur de pământ deschide prăpăstii în stânci, ci îl găsesc lent şi cu răbdare, ca un râu care erodează încetul cu încetul solul pe unde curge.

117:6.26 (1291.3) Când veţi găsi Tatăl, veţi descoperi marea cauză a ascensiunii voastre spirituale în univers. Când veţi găsi Supremul, veţi descoperi marele rezultat al carierei voastre de înaintare către Paradis.

117:6.27 (1291.4) Dar nici un muritor cunoscător de Dumnezeu nu poate vreodată să fie solitar în călătoria sa prin cosmos, căci el ştie că Tatăl face alături de el fiecare pas al căii, în timp ce drumul însuşi pe care îl urmează este prezenţa Supremului.

7. Viitorul Supremului

117:7.1 (1291.5) Realizarea împlinită a tuturor potenţialurilor finite echivalează cu desăvârşirea realizării oricărei experienţe evolutive. Aceasta sugerează emergenţa finală a Supremului ca prezenţă a unei Deităţi atotputernice în universuri. Noi credem că la stadiul de dezvoltare în chestiune, Supremul va fi personalizat într-un mod tot atât de distinct ca şi Fiul Etern, tot atât de concret deţinător de puteri ca şi Insula Paradisului, tot atât de complet unificat ca şi Autorul Comun, toate acestea extinzându-se în limitele posibilităţilor finite ale Supremaţiei cu ocazia culminării prezentei epoci a universului.

117:7.2 (1291.6) Deşi acesta este un concept despre viitorul Supremului perfect adecvat, noi am dori să atragem atenţia asupra anumitor probleme inerente acestui concept:

117:7.3 (1291.7) 1. Supraveghetorii Necalificaţi ai Supremului nu prea pot fi deificaţi în vreun stadiu anterior evoluţiei sale desăvârşite, şi totuşi tocmai aceşti supraveghetori exercită, încă de pe acum, într-un mod limitat, suveranitatea supremaţiei în ceea ce priveşte universurile ancorate în lumină şi în viaţă.

117:7.4 (1291.8) 2. Supremul ar putea funcţiona cu dificultate în Ultimitate Trinităţii înainte de a fi atins completa sa actualitate a statutului universal, şi totuşi Ultimitatea Trinităţii este încă de acum o realitate calificată, iar voi aţi fost puşi la curent despre existenţa Locţiitorilor Calificaţi ai Ultimului.

117:7.5 (1291.9) 3. Supremul nu este complet real pentru creaturile universului, dar numeroase raţiuni permit să se deducă că el este întru totul real pentru Deitatea Septuplă, extinzându-se de la Tatăl Universal al Paradisului până la Fiii Creatori şi la Spiritele Creative ale universurilor locale.

117:7.6 (1291.10) Se poate ca în limitele superioare ale finitului, unde timpul se uneşte cu timpul transcens, există un fel de estompare şi de amestec de secvenţe. Se poate ca Supremul să fie capabil de a prevedea prezenţa sa universală pe aceste nivele supratemporare, şi apoi să anticipeze asupra evoluţiei sale viitoare într-o măsură limitată, reflectând această previziune a viitorului pe nivelele finite sub aspectul Imanenţei Incompletului Proiectat. Se pot observa astfel de fenomene de fiecare dată când finitul intră în contact cu suprafinitul, ca în experienţele fiinţelor umane care sunt locuite de Ajustorul Gândirii, care reprezintă veritabile preziceri ale viitoarelor înfăptuiri universale ale omului în toată eternitatea.

117:7.7 (1292.1) Când ascendenţii muritori sunt admişi în corpul finalitar al Paradisului, ei depun jurământ Trinităţii Paradisului şi, depunând acest jurământ de credinţă, ei promit, prin acesta, o fidelitate eternă Dumnezeului cel Suprem, care este Trinitatea aşa cum o înţeleg toate personalităţile creaturilor finite. Ulterior, când companiile de finalitari funcţionează în universurile în evoluţie, ele nu sunt supuse decât ordinelor care emană din Paradis până în epoca memorabilă de ancorare a universurilor locale în lumină şi în viaţă. Pe măsură ce noile organizaţii guvernamentale ale acestor creaţii ajunse la perfecţiune încep să reflecte suveranitatea emergentă a Supremului, noi remarcăm că companiile finalitare izolate recunosc atunci autoritatea jurisdicţională a acestor noi guverne. Se pare deci că Dumnezeu Supremul evoluează ca unificator al Corpului evolutiv al Finalităţii, dar este cât se poate de probabil că destinul etern al acestor şapte corpuri de Finalitate va fi dirijat de către Suprem în calitate de membru al Trinităţii Ultime.

117:7.8 (1292.2) Fiinţa Supremă conţine trei posibilităţi suprafinite de manifestare universală:

117:7.9 (1292.3) 1. Colaborarea absonită în prima Trinitatea experienţială.

117:7.10 (1292.4) 2. Relaţiile co-absolute ale celei de-a doua Trinităţi experienţiale.

117:7.11 (1292.5) 3. Participarea co-infinită în Trinitatea Trinităţilor, dar noi nu avem nici un concept satisfăcător despre ceea ce semnifică aceasta în realitate.

117:7.12 (1292.6) Aceasta este una dintre ipotezele general acceptate asupra viitorului Supremului, dar există de asemenea multe speculaţii referitoare la relaţiile sale cu prezentul mare univers, după ce acesta din urmă va fi atins statutul său de lumină şi de viaţă.

117:7.13 (1292.7) Prezentul ţel al suprauniversurilor, aşa cum sunt ele şi în limita potenţialurilor lor, este de a deveni perfecte asemeni Havonei. Această perfecţiune ţine de împlinirea fizică şi spirituală, mergând până la dezvoltarea administrării, a guvernării şi a fraternităţii. Noi credem că, în vârstele ce au să vină, posibilităţile de disarmonie, de proastă adaptare şi de dereglare vor sfârşi prin a se epuiza în suprauniversuri. Circuitele de energie vor fi în perfect echilibru şi complet supuse minţii, în timp ce spiritul, în prezenţa personalităţii, va fi reuşit să domine mintea.

117:7.14 (1292.8) Se presupune că în această epocă extrem de îndepărtată, persoana spirituală a Supremului şi puterea dobândită de cel Atotputernic vor fi atins o dezvoltare coordonată, şi că ambele, unificate în şi prin Mintea Supremă, vor deveni factuale sub aspectul Fiinţei Supreme, o actualitate desăvârşită în universuri. Această actualitate va fi atunci observabilă de către toate inteligenţele de creaturi, supusă reacţiilor tuturor energiilor create, coordonate în toate entităţile spirituale şi experimentate de toate personalităţile din univers.

117:7.15 (1292.9) Acest concept implică suveranitatea efectivă a Supremului în marele univers. Este întru totul probabil că cei care sunt în prezent administratorii Trinităţii vor continua funcţiile lor în calitate de vice-geranţi ai Supremului, dar noi credem că liniile actuale de demarcaţie dintre cele şapte universuri vor dispărea treptat şi că totalitatea marelui univers va funcţiona ca un tot perfecţionat.

117:7.16 (1292.10) Este posibil ca Supremul să rezide atunci personal pe Uversa, cartierul general al Orvontonului, de unde va dirija administraţia creaţiilor timpului, dar, în realitate, aceasta este doar o ipoteză. Rămâne totuşi sigur că se va putea în mod categoric lua contact cu personalitatea Fiinţei Supreme într-un loc specific, deşi ubicuitatea prezenţei sale de Deitate trebuie probabil să continue să impregneze universul universurilor. Noi nu ştim care va fi relaţia cetăţenilor suprauniversali ai acestei epoci cu Supremul, dar ea ar putea să semene cu relaţiile actuale dintre nativii Havonei şi Trinitatea Paradisului.

117:7.17 (1293.1) Marele univers perfecţionat al acestor timpuri viitoare va fi imens de diferit de ceea ce este el în prezent. Duse vor fi aventurile pasionante ale organizaţiilor galaxiilor spaţiului, implantarea vieţii pe lumile nesigure ale timpului şi armonia emergentă din evoluţia haosului, frumuseţea potenţialurilor, adevărul semnificaţiilor şi bunătatea valorilor. Universurile timpului vor fi atins împlinirea destinului lor finit! Poate că va exista un interval de repaos, de destindere, în finalul luptei multimilenare pentru perfecţiune evolutivă, însă nu pentru multă vreme! Fireşte, sigur şi inexorabil, enigma Deităţii emergente din Dumnezeu cel Ultim va provoca cetăţenii deveniţi perfecţi ai universurilor stabilite, întocmai cum strămoşii lor evolutivi, care se zbăteau, au fost odinioară provocaţi de căutarea lui Dumnezeu Supremul. Perdeaua destinului cosmic se va ridica pentru a dezvălui măreţia transcendentă a atrăgătoarei căutări absonite a Tatălui Universal pe nivelele superioare şi noi, revelate în aspectul ultim al experienţei creaturilor.

117:7.18 (1293.2) [Garantat de un Puternic Mesager aflat temporar pe Urantia]