Cartea Urantia
Partea a III-a
Aceste capitole au fost prezentate de un Corp de Personalităţi ale Universului Local acţionând prin autoritatea lui Gabriel din Salvington.
Cartea Urantia
Capitolul 57
57:0.1 (651.1) LA PREZENTAREA extraselor din arhivele Jerusemului pentru înregistrările Urantiei cu privire la antecedentele şi la istoria ei timpurie, noi suntem îndrumaţi să calculăm timpul în termeni de uz curent - prezentul calendar de ani bisecţi de 365¼ de zile. De regulă, nu se va face nici o încercare de a se indica numărul exact de ani, deşi aceştia sunt cunoscuţi. Noi vom folosi cele mai apropiate numere întregi ca pe o metodă mai bună de prezentare a acestor fapte istorice.
57:0.2 (651.2) Când se face referire la un eveniment vechi de acum unul sau două milioane de ani, noi intenţionăm să datăm o astfel de întâmplare ca petrecută cu acel număr de ani în urma, având ca punct de plecare primele decenii ale secolului al XX-lea al erei creştine. Vom descrie astfel derularea acestor evenimente mult îndepărtate ca având loc în perioade regulate de mii, de milioane şi de miliarde de ani.
57:1.1 (651.3) Urantia îşi are originea în soarele vostru, iar soarele vostru este unul dintre diversele vlăstare ale nebuloasei Andronover, care a fost odată organizat ca o parte componentă a puterii fizice şi a substanţei materiale ale universului local al Nebadonului, şi însăşi această mare nebuloasă şi-a aflat originea în sarcina-forţă universală a spaţiului din suprauniversul Orvontonului, cu mult, mult timp în urmă.
57:1.2 (651.4) În perioada de la începutul acestei relatări, Organizatorii Principali de Forţă Primară ai Paradisului avuseseră mult timp controlul deplin asupra energiilor spaţiale care au fost mai târziu organizate sub forma nebuloasei Andronover.
57:1.3 (651.5) În urmă cu 987 de miliarde de ani, organizatorul de forţă asociat, îndeplinind atunci funcţiile inspectorului activ numărul 811.307 din seria Orvontonului, care călătorea în afara Uversei, a raportat Celor Îmbătrâniţi de Zile că toate condiţiile spaţiale erau favorabile iniţierii de fenomene de materializare într-un anumit sector al segmentului, la vremea aceea oriental, al Orvontonului.
57:1.4 (651.6) În urmă cu 900 de miliarde de ani, după cum atestă arhivele Uversei, s-a înregistrat un permis dat de către Consiliul uversan al Echilibrului guvernului suprauniversului şi autorizând trimiterea unui personal şi a unui organizator de forţă în regiunea proiectată anterior de către inspectorul cu numărul 811.307. Autorităţile Orvontonului l-au împuternicit pe descoperitorul originar al acestui univers potenţial pentru a executa mandatul Celor Îmbătrâniţi de Zile, care prevedea organizarea unei noi creaţii materiale.
57:1.5 (652.1) Înregistrarea acestei permisiuni semnifică faptul că personalul şi organizatorul de forţă plecaseră deja de pe Uversa în lunga călătorie către sectorul spaţial estic, unde urmau ca ulterior să se angajeze în acele activităţi prelungite încheiate cu ivirea unei noi creaţii fizice în Orvonton.
57:1.6 (652.2) În urmă cu 875 de miliarde de ani, enorma nebuloasă Andronover, cu numărul 876.926, a fost iniţiată cum trebuie. S-a cerut numai prezenţa organizatorului de forţă şi a personalului de legătură pentru a se inaugura vârtejul de energie care s-a transformat până la urmă într-un vast ciclon spaţial. Ca urmare a iniţierii acestor mişcări de revoluţie nebulare, organizatorii de forţă vii se retrag pur şi simplu, perpendicular pe planul discului în rotaţie; apoi, calităţile inerente ale energiei asigură evoluţia progresivă şi ordonată a acestor noi sisteme fizice.
57:1.7 (652.3) Cam prin această perioadă, expunerea trece la funcţionarea personalităţilor suprauniversului. În realitate, povestea are propriul ei început în punctul acesta - aproape în momentul în care organizatorii de forţă ai Paradisului se pregăteau să se retragă, după ce au făcut ca toate condiţiile de spaţiu-energie să fie gata pentru acţiunea directorilor de putere şi a controlorilor fizici ai suprauniversului Orvontonului.
57:2.1 (652.4) Toate creaţiile materiale evolutive sunt născute din nebuloasele circulare gazoase, şi toate aceste nebuloase primare sunt circulare pe tot parcursul primei părţi a existenţei lor gazoase. Pe măsură ce îmbătrânesc, ele devin de regulă spirale, iar atunci când funcţiunea lor de formaţiune solară şi-a terminat cursul, ele sfârşesc adesea ca roiuri stelare ori ca sori enormi, înconjuraţi de un număr variabil de planete, de sateliţi şi de mici grupuri de materie, asemănătoare în multe feluri propriului vostru minuscul sistem solar.
57:2.2 (652.5) În urmă cu 800 de miliarde de ani, creaţia Andronover a fost bine statornicită ca fiind una dintre magnificele nebuloase primare ale Orvontonului. Când astronomii universurilor apropiate au privit în afară la acest fenomen al spaţiului, ei au văzut prea puţine lucruri care să le atragă atenţia. Estimările gravitaţiei făcute în creaţiile adiacente au indicat că materializările spaţiale aveau loc în regiunile andronoveriene, însă asta era tot.
57:2.3 (652.6) În urmă cu 700 de miliarde de ani, sistemul Andronoverului a atins proporţii gigantice, şi au fost trimişi controlori fizici suplimentari pe nouă creaţii materiale înconjurătoare, pentru a oferi sprijin şi cooperare centrelor de putere ale acestui nou sistem material care evolua atât de rapid. La această dată îndepărtată, toate materialele lăsate moştenire creaţiilor ulterioare erau conţinute în limitele acestei gigantice roţi spaţiale, care a continuat să se rotească mereu şi, după ce a ajuns la diametrul ei maxim, să se rotească tot mai repede pe măsură ce a continuat să se contracte şi să se condenseze.
57:2.4 (652.7) În urmă cu 600 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul perioadei de mobilizare a energiei Andronoverului; nebuloasa a dobândit maximul masei ei. În această perioadă, ea era un gigantic nor circular de gaz într-o formă întrucâtva asemănătoare cu un sferoid turtit. Aceasta a fost perioada timpurie a formării diferenţiale a masei şi a variaţiei vitezei de rotaţie. Gravitaţia şi alte influenţe erau pe cale de a începe acţiunea lor de conversie a gazelor din spaţiu în materie organizată.
57:3.1 (653.1) Enorma nebuloasă a început atunci să capete forma spirală şi să devină clar vizibilă, chiar şi pentru astronomii universurilor îndepărtate. Aceasta este istoria naturală a majorităţii nebuloaselor; înainte de a începe să emane sori şi de a porni lucrarea de construcţie a universului, aceste nebuloase spaţiale secundare sunt observate de obicei sub aspectul fenomenelor spirale.
57:3.2 (653.2) Observând această metamorfoză a nebuloasei Andronover, astronomii acestei ere îndepărtate au văzut exact ceea ce văd astronomii secolului al douăzecilea atunci când îşi îndreaptă telescoapele spre spaţiu şi privesc nebuloasele spirale din epoca prezentă a spaţiului extern adiacent.
57:3.3 (653.3) Aproape în perioada în care s-a atins maximul masei, controlul gravitaţiei conţinutului de gaz a început să slăbească; a urmat stadiul scurgerilor de gaz - gazul ţâşnind ca două braţe gigantice distincte, care au plecat din două părţi opuse ale masei-mamă. Rotaţia rapidă ale acestui enorm nucleu central au dat curând o aparenţă de spirală celor doi curenţi de gaz care ţâşneau. Răcirea şi condensarea ulterioară a unor porţiuni dintre aceste braţe care s-au exteriorizat, au produs până la urmă un aspect noros. Aceste porţiuni mai dense erau vaste sisteme şi subsisteme de materie fizică, care se roteau prin spaţiu în mijlocul norului gazos al nebuloasei, totul fiind ţinut în siguranţă sub imperiul gravitaţiei roţii-mamă.
57:3.4 (653.4) Însă nebuloasa începuse să se contracte, iar creşterea în viteză a mişcării de revoluţie a micşorat şi mai mult controlul gravitaţiei. În puţin timp, regiunile gazoase externe au început efectiv să scape de sub influenţa imediată a nucleului nebular, ieşind afară în spaţiu şi urmând nişte circuite cu contur neregulat, reîntorcându-se la regiunile nucleare pentru a închide circuitele, şi aşa mai departe. Dar acesta nu era decât un stadiu temporar al progresiei nebulare. Viteza mereu crescândă a rotirii urma ca în curând să lanseze în spaţiu sori enormi, pe circuite independente.
57:3.5 (653.5) Şi iată ce s-a întâmplat pe Andronover cu epoci în urmă. Roata de energie a tot crescut, până când a ajuns la expansiunea ei maxima şi, apoi, când a început contracţia, ea s-a rotit tot mai repede până când, în cele din urmă, a fost atins stadiul centrifugal critic şi a început marea dezintegrare.
57:3.6 (653.6) În urmă cu 500 de miliarde de ani, s-a născut primul soare andronoverian. Această rază arzândă s-a desprins de sub dominaţia gravitaţiei materne, şi a s-a lansat în spaţiu într-o aventură independentă în cosmosul creaţiei. Orbita ei a fost determinată de calea ei de ieşire. Aceşti sori tineri au devenit repede sferici, şi şi-au început lungile lor cariere pline de evenimente ca stele ale spaţiului. Exceptând nucleele nebulare terminale, marea majoritate a sorilor Orvontonului au avut o naştere similară. Aceşti sori expulzaţi trec prin diverse perioade de evoluţie şi de serviciu universal subsecvent.
57:3.7 (653.7) În urmă cu 400 de miliarde de ani, nebuloasa Andronover a intrat în perioada sa de recaptare. Mulţi dintre sorii apropiaţi mai mici au fost capturaţi din nou ca rezultat al lărgirii treptate şi al condensării pe mai departe a nucleului-mamă. Foarte curând, a fost inaugurată faza terminală de condensare nebulară, perioada care precede întotdeauna segregarea finală a acestor imense agregate spaţiale de energie şi materie.
57:3.8 (654.1) Abia la un milion de ani după această epocă, Mihail din Nebadon, un Fiu Creator din Paradis, a ales această nebuloasă aflată în dezintegrare ca fiind locul aventurii lui în construirea universului. Aproape imediat, a început crearea lumilor arhitecturale ale Salvingtonului şi ale grupurilor planetare, cele o sută de sedii de constelaţie. A fost nevoie de aproape un milion de ani pentru a completa aceste îngrămădiri de lumi, în special lumi create. Planetele-sediu ale sistemului local au fost construite de-a lungul unei perioade care se întinde din vremea aceea, până în urmă cu cinci miliarde de ani.
57:3.9 (654.2) În urmă cu 300 de miliarde de ani, circuitele solare andronoveriene erau bine stabilite, iar sistemul nebular trecea printr-o perioadă de tranziţie, de relativă stabilitate fizică. Cam în această perioadă, personalul lui Mihail a sosit pe Salvington, iar guvernul Uversei, capitala Orvontonului, şi-a extins recunoaşterea fizică până la universul local al Nebadonului.
57:3.10 (654.3) În urmă cu 200 de miliarde de ani, contracţia şi condensarea Andronoverului au progresat cu o enormă generare de căldură în roiul lui central, sau în masa lui nucleară. Spaţiul relativ a apărut chiar şi în regiunile de lângă roata soarelui-mamă central. Regiunile externe deveneau mai stabile şi mai bine organizate; unele planete dezvoltându-se în jurul sorilor nou-născuţi, se răciseră suficient pentru a fi potrivite implantării de viaţă. Cele mai vechi planete locuite ale Nebadonului datează din vremurile acelea.
57:3.11 (654.4) Acum, mecanismul universal terminat al universului Nebadonului începe pentru prima dată să funcţioneze, iar creaţia lui Mihail este înregistrată pe Uversa ca fiind univers de reşedinţă şi de ascensiune progresivă a muritorilor.
57:3.12 (654.5) În urmă cu 100 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul nebular al tensiunii condensării; a fost atins punctul de maximă tensiune a căldurii. Acest stadiu critic al luptei gravitaţie-căldură durează uneori aproape o veşnicie, dar, mai devreme sau mai târziu, căldura câştigă lupta cu gravitaţia, şi începe perioada spectaculoasă a dispersiei soarelui; aceasta marchează sfârşitul carierei secundare a unei nebuloase spaţiale.
57:4.1 (654.6) Stadiul primar al nebuloasei este circular; cel secundar, spiral; stadiul terţiar este acela al primei dispersii a soarelui, în timp ce stadiul cuaternar îmbrăţişează al doilea şi cel din urmă ciclu al dispersiei soarelui, cu nucleul mamă sfârşind fie ca o îngrămădire globulară, fie ca un soare solitar care funcţionează ca centru al unui sistem solar terminal.
57:4.2 (654.7) În urmă cu 75 de miliarde de ani, această nebuloasă atinsese culmea stadiului ei din familia solară. Acesta a fost apogeul primei perioade de pierderi de sori. Majoritatea acestor sori au luat de atunci în stăpânire sisteme extinse de planete, de sateliţi, de insule întunecate, de comete, de meteori, şi de nori de praf cosmici.
57:4.3 (654.8) În urmă cu 50 de miliarde de ani, a fost încheiată această primă perioadă de dispersie solară; nebuloasa îşi încheia rapid ciclul ei terţiar de existenţă, în cursul căruia dădu-se naştere unui număr de 876.926 de sisteme solare.
57:4.4 (654.9) Perioada de acum 25 de miliarde de ani a asistat la încheierea ciclului terţiar al vieţii nebuloasei, şi a adus cu sine organizarea şi relativa stabilizare a întinselor sisteme stelare provenite din nebuloasa-părinte. Însă procesul contracţiei fizice şi producerea sporită de căldură au continuat în masa centrală a rămăşiţei nebulare.
57:4.5 (655.1) În urmă cu 10 de miliarde de ani, a început ciclul cuaternar al Andronoverului. Se atinsese maximul de temperatură al masei nucleare; punctul critic de condensare era tot mai aproape. Nucleul-mamă iniţial se convulsiona sub presiunea combinată a propriei lui tensiuni de condensare a căldurii interne şi a efectului de maree tot mai puternic al gravitaţiei sistemelor solare eliberate. Erupţiile nucleare care trebuiau să inaugureze doilea ciclu nebular de dispersie solară erau iminente. Ciclul cuaternar al existenţei nebulare era pe cale de a începe.
57:4.6 (655.2) Acum 8 de miliarde de ani, a început teribila erupţie definitivă. Numai sistemele externe sunt în siguranţă în momentul unei asemenea prefaceri totale, iar acesta a fost începutul sfârşitului nebuloasei. Această revărsare finală a soarelui s-a desfăşurat pe durata unei perioade de aproape două miliarde de ani.
57:4.7 (655.3) Perioada de acum 7 miliarde de ani a asistat la apogeul prăbuşirii finale a Andronoverului. Aceasta a fost perioada naşterii sorilor terminali mai mari şi, de asemenea, perioada apogeului perturbărilor fizice locale.
57:4.8 (655.4) Perioada de acum 6 miliarde de ani marchează sfârşitul prăbuşirii definitive şi naşterea soarelui vostru, al cincizeci şi şaselea din ultima familie solară secundă a Andronoverului. Erupţia finală a nucleului nebular a dat naştere la 136.702 de sori, majoritatea fiind corpuri cereşti solitare. Numărul total de sori şi de sisteme solare care îşi au originea în nebuloasa Andronover a fost 1.013.628. Numărul soarelui sistemului solar este 1.013.572.
57:4.9 (655.5) Acum marea nebuloasă Andronover nu mai există, însă ea trăieşte mai departe în numeroşii sori şi în familiile lor planetare, care îşi au originea în acest nor-mamă spaţial. Rămăşiţa nucleară finală a acestei magnifice nebuloase încă arde cu o strălucire roşiatică, şi continuă să răspândească lumină şi căldură moderate peste rămăşiţele familiei ei planetare de o sută şi şaizeci şi cinci de lumi, care gravitează acum în jurul acestei venerabile mame a două puternice generaţii de monarhi ai luminii.
57:5.1 (655.6) În urmă cu 5 miliarde de ani, soarele vostru era un glob ceresc incandescent, după ce adunase în el cea mai mare parte a materiei circulante din spaţiul apropiat, rămăşiţele recentei transformări care au însoţit propria lui naştere.
57:5.2 (655.7) Astăzi, soarele vostru a atins o stabilitate relativă, dar ciclurile petelor solare de unsprezece ani şi jumătate amintesc de faptul că a fost o stea variabilă în tinereţea ei. În primele zile ale soarelui vostru, contracţia continuă şi creşterea gradată a temperaturii care a urmat, au iniţiat extraordinare convulsii pe suprafaţa lui. Aceste titanice înălţări şi coborâri ritmice au necesitat trei zile şi jumătate pentru a completa un ciclu de luminozitate variabilă. Această stare variabilă, această pulsaţie periodică, au făcut ca soarele vostru să fie extrem de sensibil la anumite influenţe din afară, care urmau să fie întâlnite curând.
57:5.3 (655.8) Astfel a fost scena spaţiului local pregătită pentru originea unică a Monmatiei, acesta fiind numele familiei planetare a soarelui vostru, sistemul solar căruia îi aparţine lumea voastră. Mai puţin de un procent din sistemele planetare ale Orvontonului au avut o origine similară.
57:5.4 (655.9) În urmă cu 4, 5 miliarde de ani, enormul sistem Angona a început să se apropie de acest soare solitar. Centrul acestui mare sistem era un întunecat gigant al spaţiului, solid, extrem de încărcat şi posedând o extraordinară atracţie gravitaţională.
57:5.5 (656.1) Pe măsură ce Angona se apropia de soare, în momente de maximă expansiune din timpul pulsaţiilor solare, vapori de material gazos erau azvârliţi în spaţiu ca nişte gigantice limbi solare. La început, aceste limbi de gaz cuprinse de flăcări cădeau invariabil înapoi în soare, dar pe măsură ce Angona a venit din ce în ce mai aproape, atracţia gravitaţională a giganticului vizitator a devenit atât de mare, încât aceste limbi de gaz se frângeau în anumite puncte, rădăcina căzând înapoi în soare, în timp ce secţiunile exterioare se desprindeau pentru a forma corpuri independente de materie, de meteoriţi solari, care au început imediat să se învârtă în jurul soarelui pe propriile lor orbite eliptice.
57:5.6 (656.2) Pe măsură ce sistemul Angona s-a apropiat, extruziunile solare au devenit tot mai importante, tot mai multă materie a fost atrasă din soare, pentru a se forma corpuri independente circulante în spaţiul înconjurător. Această situaţie s-a dezvoltat timp de aproape cinci sute de mii de ani, până când Angona s-a a ajuns la cea mai mare apropiere de soare; imediat după aceea, soarele, în conjuncţie cu una dintre convulsiile lui periodice, a suferit o dislocare parţială; din părţi opuse şi simultan, s-a revărsat un volum enorm de materie. Dinspre partea Angonei, a fost atrasă o vastă coloană de gaze solare, ambele ei capete erau mai degrabă subţiate şi centrul ei era mult bombat; ea a scăpat definitiv de sub controlul gravitaţional imediat al soarelui.
57:5.7 (656.3) Această imensă coloană de gaze solare care a fost astfel separată de soare s-a dezvoltat ulterior în cele douăsprezece planete ale sistemului solar. Evacuarea reverberaţională de gaz din partea opusă a soarelui, într-un sincronism ciclic cu gigantica extruziune ancestrală a sistemului solar, s-a condensat de atunci în meteorii şi în praful spaţial din sistemul solar, deşi multă, foarte multă din această materie a fost ulterior recaptată de gravitaţia solară, pe măsură ce sistemul Angona s-a retras în spaţiul îndepărtat.
57:5.8 (656.4) Deşi Angona a reuşit să îndepărteze materialul ancestral al planetelor sistemului solar şi al enormului volum de materie care circulă acum în jurul soarelui ca asteroizi şi meteori, ea nu şi-a asigurat pentru sine nimic din această materie solară. Sistemul vizitator nu a venit îndeajuns de aproape pentru a sustrage efectiv vreun pic din substanţa soarelui, dar s-a rotit suficient de aproape pentru a atrage în spaţiul intermediar tot materialul care cuprinde sistemul solar actual.
57:5.9 (656.5) Cele cinci planete interne şi cel cinci externe formate curând în miniatură de nucleele pe cale de răcire şi de condensare de la extremităţile conice şi mai puţin voluminoase ale giganticei protuberanţe a gravitaţiei pe care a Angona a reuşit să le desprindă de soare, în vreme ce Saturn şi Jupiter s-au format din porţiunile centrale mai voluminoase şi mai proeminente. Puternica atracţie gravitaţională a lui Jupiter şi a lui Saturn a capturat de la început aproape tot materialul sustras de la Angona, după cum atestă mişcarea retrogradă a unora dintre sateliţii lor.
57:5.10 (656.6) Jupiter şi Saturn, fiind provenite din chiar centrul enormei coloane de gaze solare supraîncălzite, conţineau atât de mult material solar puternic încălzit, încât aveau o lumină strălucitoare şi emanau un volum enorm de căldură; ele au fost în realitate sori secundari pentru o perioadă scurtă după formarea lor ca corpuri separate ale spaţiului. Aceste două planete, cele mai mari ale sistemului solar, au rămas în mare parte gazoase până în ziua de azi, nefiind nici măcar răcite până la punctul de completă condensare sau solidificare.
57:5.11 (656.7) Nucleele de contracţie gazoasă ale celorlalte zece planete au ajuns curând la stadiul de solidificare, şi astfel au început să atragă la ele cantităţi sporite de materie meteorică care circulă prin spaţiul apropiat. Lumile sistemului solar au avut astfel o dublă origine: nuclee de condensare gazoasă, crescute mai târziu de capturarea de enorme cantităţi de meteori. Într-adevăr, ele continuă încă să capteze meteori, dar în număr mult mai mic.
57:5.12 (657.1) Planetele nu se învârt în jurul soarelui în planul ecuatorial al mamei lor solare, ceea ce ele ar fi făcut dacă ar fi fost respinse de mişcare de rotaţie a soarelui. Mai degrabă, ele călătoresc în planul protuberanţei solare cauzate de Angona, plan care forma un unghi accentuat cu cel al planului ecuatorului solar.
57:5.13 (657.2) În timp ce Angona nu a putut capta nimic din masa solară, soarele a adăugat familiei voastre planetare care se metamorfoza ceva din materialul circulant din orbita sistemului vizitator. Datorită intensului câmp gravitaţional al Angonei, planetele tributare din familia ei au urmat orbite aflate la distanţă mare de întunecatul gigant; la puţin timp după extruziunea masei ancestrale a sistemului solar şi în timp ce Angona era încă în vecinătatea soarelui, trei dintre planetele majore ale sistemului Angonei s-au rotit atât de aproape de masivul ancestru al sistemului solar, încât atracţia lui gravitaţională, sporită de cea a soarelui, a fost suficientă ca să răstoarne echilibrul influenţa gravitaţiei Angonei şi să detaşeze permanent aceste trei tributare ale rătăcitorului celest.
57:5.14 (657.3) Tot materialele sistemului solar provenite din soare au circulau originar pe orbite cu direcţie omogenă. Fără intruziunea acestor trei corpuri străine din spaţiu, toate materialele sistemului solar ar menţine încă aceeaşi direcţie de mişcare orbitală. Ca să zicem aşa, impactul celor trei tributare ale Angonei a injectat forţe direcţionale noi şi străine în sistemul solar emergent, de unde şi apariţia mişcării retrograde. Mişcarea retrogradă din orice sistem astronomic este întotdeauna accidentală şi apare întotdeauna ca rezultat al impactului colizional al corpurilor străine din spaţiu. Se poate ca asemenea coliziuni să nu producă întotdeauna o mişcare retrogradă, însă nici o mişcare retrogradă nu apare niciodată altfel decât într-un sistem care conţine mase care au origini diverse.
57:6.1 (657.4) Ulterior naşterii sistemului solar a urmat o perioadă de diminuare a revărsării solare. Pentru o altă perioadă de cinci sute de mii de ani, soarele a continuat să reverse un volum tot mai scăzut de materie în spaţiul înconjurător. Însă în cursul acestor timpuri ale orbitelor rătăcitoare, când corpurile din jur au avut cea mai mare apropiere de soare, părintele solar a fost în stare să recaptureze o mare parte din aceste materiale meteorice.
57:6.2 (657.5) Planetele aflate cel mai aproape de soare au fost primele care au avut rotaţia încetinită de fricţiunea cauzată de efectele de maree. Asemenea influenţe gravitaţionale contribuie în egală măsură la stabilizarea orbitelor planetare, în timp ce acţionează ca o frână asupra ritmului de rotaţie al planetelor în jurul axei lor, făcând ca o planetă să se învârtă tot mai încet, până când rotaţia lor axială încetează, lăsând o emisferă a planetei întotdeauna întoarsă către soare sau către corpul mai mare, după cum o arată şi exemplele planetelor Mercur şi Luna, aceasta din urmă arătându-şi întotdeauna aceeaşi faţă către Urantia.
57:6.3 (657.6) Când fricţiunile cauzate de efectele de maree ale Lunii şi ale Pământului se vor egaliza, Pământul va întoarce mereu aceeaşi emisferă către Lună, iar ziua şi luna vor fi analoge - de o durată de circa patruzeci şi şapte de zile terestre. Când este atinsă o asemenea stabilitate a orbitelor, fricţiunile mareice vor intra în acţiune inversă, nemaiîndepărtând Luna de Pământ, ci atrăgând treptat satelitul către planetă. Şi apoi, în acel viitor mult îndepărtat când Luna va intra în raza de aproximativ unsprezece mii de mile a Pământului, acţiunea gravitaţiei acestuia va face ca Luna să se sfărâme, şi această explozie a gravitaţiei mareice va împrăştia luna în mici particule, care s-ar putea strânge în jurul lumii ca nişte inele de materie asemănătoare cu acelea ale lui Saturn sau ar putea să fie treptat atrase către Pământ sub formă de meteori.
57:6.4 (658.1) Dacă corpurile din spaţiu sunt similare în mărime şi în densitate, se pot produce coliziuni. Însă dacă două corpuri spaţiale de densitate similară sunt relativ inegale în mărime, atunci, dacă acela care este mai mic se apropie progresiv de acela mai mare, sfărâmarea corpului mai mic se va produce atunci când raza orbitei lui va deveni de două ori şi jumătate mai mică decât raza corpului mai mare. Coliziunile dintre giganţii spaţiului sunt într-adevăr rare, dar aceste explozii produse de efectelor de maree gravitaţională ale corpurilor mai mici sunt destul de comune.
57:6.5 (658.2) Stelele căzătoare se produc în roiuri, deoarece ele sunt fragmente ale unor corpuri de materie mai mari care au fost dislocate de gravitaţia mareică exercitată de corpurile spaţiale învecinate şi chiar mai mari. Inelele lui Saturn sunt fragmentele unui satelit dezintegrat. Una dintre lunile lui Jupiter se apropie acum periculos de mult de zona critică de dislocare produsă de efectul de maree şi, în câteva milioane de ani, ea va fi fie revendicată de planetă, fie va fi supusă unei dezintegrări de către gravitaţie din cauza efectelor de maree. A cincia planetă a sistemului solar, cu foarte mult timp în urmă, a parcurs o orbită neregulată, apropiindu-se periodic tot mai mult de Jupiter, până când a intrat în zona critică de dezintegrare gravitaţională cauzată de efectele de maree; ea a fost atunci rapid fragmentată, şi a devenit roiul actual de asteroizi.
57:6.6 (658.3) Perioada de acum 4 miliarde de ani a asistat la organizarea sistemelor lui Jupiter şi al lui Saturn, sub o formă foarte asemănătoare celei de astăzi, în afară de lunile lor, care au continuat să crească în mărime timp de mai multe miliarde de ani. De fapt, toate planetele şi sateliţii sistemului solar sunt încă în creştere, ca rezultat al captărilor meteorice continue.
57:6.7 (658.4) Cu 3, 5 miliarde de ani în urmă, nucleele de condensare ale celorlalte zece planete erau bine formate, iar miezurile majorităţii lunilor erau intacte, deşi câţiva dintre sateliţii mai mici s-au îmbinat mai apoi pentru a forma lunile mai mari din ziua de azi. Această perioadă se poate considera ca fiind era asamblării planetare.
57:6.8 (658.5) Cu 3 miliarde de ani în urmă, sistemul solar funcţiona cam tot aşa cum funcţionează astăzi. Mărimea membrilor lui a continuat să crească în mărime pe măsură ce meteorii din spaţiu au continuat să se reverse peste planete şi peste sateliţii lor la o viteză formidabilă.
57:6.9 (658.6) Cam în această perioadă, sistemul vostru solar a fost înscris în registrul fizic al Nebadonului şi i s-a dat numele de Monmatia.
57:6.10 (658.7) Cu 3 miliarde de ani în urmă, planetele crescuseră imens în mărime. Urantia era o sferă bine dezvoltată, având aproximativ o zecime din masa ei prezentă şi crescând rapid prin acumulare meteorică.
57:6.11 (658.8) Toată această extraordinară activitate face în mod normal parte din edificarea unei lumi evolutive de ordinul Urantiei şi constituie preliminariile astronomice pentru pregătirea terenului pentru începerea evoluţiei fizice a unor asemenea lumi spaţiale în vederea aventurilor de viaţă din timp.
57:7.1 (658.9) Pe tot parcursul acestei epoci primitive regiunile spaţiale ale sistemului solar mişunau de mici corpuri formate prin fragmentare şi condensare. În absenţa unei atmosfere de combustie protectoare asemenea corpuri s-au prăbuşit direct pe suprafaţa Urantiei. Aceste impacturi neîncetate au ţinut suprafaţa planetei mai mult sau mai puţin încălzită, şi aceasta, împreună cu acţiunea sporită a gravitaţiei pe măsură ce sfera s-a lărgit, a început să pună în mişcare acele influenţe care au făcut ca treptat elementele mai grele, cum este fierul, să se acumuleze tot mai mult către centrul planetei.
57:7.2 (659.1) Cu 2.000.000.000 de ani în urmă pământul a început să devină net mai mare decât luna. Întotdeauna planeta fusese mai mare decât satelitul ei, însă nu a fost o diferenţă aşa de mare în mărime cam până prin timpul acesta, când enorme corpuri spaţiale au fost captate de pământ. Urantia avea atunci cam o cincime din mărimea ei prezentă şi devenise îndeajuns de mare ca să reţină atmosfera primitivă care începuse să apară ca rezultat al conflictului elemental intern dintre interiorul încălzit şi scoarţa pe cale de răcire.
57:7.3 (659.2) Acţiunea vulcanică propriu-zisă datează din timpurile acelea. Căldura internă a pământului a continuat să fie sorită de tot mai adânca îngropare a elementelor mai grele sau radioactive aduse din spaţiu de către meteori. Studiul acestor elemente radioactive a revelat faptul că la suprafaţa ei Urantia are o vechime de peste un miliard de ani. Ceasul cu radium este ceasornicul vostru cel mai fiabil pentru a se evalua ştiinţific vârsta planetei, dar toate aceste estimări sunt prea slabe, deoarece materialele radioactive disponibile pentru cercetarea voastră provin toate din suprafaţa pământului şi, de aceea, ele reprezintă achiziţiile relativ recente ale Urantiei în acest domeniu.
57:7.4 (659.3) Cu 1.500.000.000 de ani în urmă pământul avea două treimi din mărimea lui prezentă, în timp ce luna se apropia de masa ei actuală. Avansarea rapidă a pământului faţă de lună în ceea ce priveşte mărimea i-a permis să înceapă sustragerea lentă a puţinei atmosfere pe care a avut-o iniţial satelitul său.
57:7.5 (659.4) Activitatea vulcanică este acum la apogeul ei. Întregul pământ este un veritabil infern în flăcări, suprafaţa fiind asemănătoare cu starea ei primitivă de fuziune de dinainte ca metalele mai grele să fi gravitat către centru. Aceasta este era vulcanică. Cu toate acestea, se formează treptat o scoarţă, constituită în principal din granit comparativ mai uşor. Se pregăteşte scena pentru o planetă care poate că într-o bună zi va putea susţine viaţa.
57:7.6 (659.5) Atmosfera planetară primitivă se dezvoltă lent, conţinând acum ceva vapori de apă, monoxid de carbon, dioxid de carbon, şi clorură de hidrogen, dar este puţin sau chiar nici un pic de azot liber sau oxigen liber. Atmosfera unei lumi din era vulcanică prezintă un spectacol straniu. Pe lângă gazele enumerate ea este greu încărcată cu numeroase gaze vulcanice şi, pe măsura formării centurii de aer, cu produsele de combustie ale grelelor ploi meteorice care se abat pe suprafaţa planetei. Această combustie meteorică menţine oxigenul atmosferic la un nivel apropiat de epuizare, iar ritmul bombardamentului meteoric este încă formidabil.
57:7.7 (659.6) În curând, atmosfera a devenit mai stabilă şi suficient de răcită pentru a declanşa precipitaţii de ploaie pe suprafaţa stâncoasă fierbinte a planetei. Timp de mii de ani Urantia a fost învăluită într-o singură vastă şi continuă pătură de vapori. În cursul acestor ere soarele n-a strălucit niciodată pe suprafaţa pământului.
57:7.8 (659.7) O mare parte din carbonul atmosferei a fost extras din carbonaţii variatelor metale care abundau în straturile superficiale ale planetei. Mai târziu, cantităţi mult mai mari dintre aceste gaze de carbon au fost consumate de viaţa prolifică a primelor plante.
57:7.9 (660.1) Chiar şi în cursul perioadelor ulterioare scurgerile persistente de lavă şi căderile de meteori au consumat aproape complet oxigenul din aer. Chiar şi primele depuneri din oceanul primitiv care avea să apară în curând nu conţineau nici pietre colorate, nici şisturi. O lungă perioadă de timp după apariţia oceanului, nu a existat practic nici un pic de oxigen liber în atmosferă; şi el n-a apărut în cantităţi semnificative până când n-a fost generat mai târziu de algele marine şi de alte forme de viaţă vegetală.
57:7.10 (660.2) Atmosfera planetară primitivă a erei vulcanice oferă puţină protecţie împotriva impacturilor cauzate de coliziunile roiurilor meteorice. Milioane şi milioane de meteori pot să străpungă pătura de aer şi să se izbească de scoarţa planetară ca nişte corpuri solide. Dar odată cu trecerea timpului, sunt tot mai puţini meteori destul de mari pentru a rezista scutului fricţiunii atmosferic constant reîntărită prin îmbogăţirea cu oxigen a erelor de mai târziu.
57:8.1 (660.3) Perioada de acum 1 miliard de ani este data începutului efectiv al istoriei Urantiei. Planeta a atins cu aproximaţie mărimea ei actuală, iar în această perioadă, ea a fost înscrisă în registrele fizice ale Nebadonului şi i s-a dat numele Urantia.
57:8.2 (660.4) Atmosfera, precum şi precipitaţiile neîncetată de umiditate, au facilitat răcirea scoarţei terestre. Acţiunea vulcanică a egalizat de la început presiunea căldurii interne şi contracţia scoarţei. Apoi vulcanii s-au diminuat rapid şi cutremurele şi-au făcut apariţia în timp ce această epocă de adaptare şi de răcire a scoarţei a progresat.
57:8.3 (660.5) Istoria geologică reală a Urantiei începe în momentul când scoarţa terestră este suficient de rece ca să provoace formarea primului ocean. Condensarea de vapori de apă pe suprafaţa în răcire a Pământului, odată începută, a continuat până când a devenit practic completă. La sfârşitul acestei perioade, oceanul acoperea toată suprafaţa planetei, până la o adâncime medie de aproape doi kilometri. Mareele erau şi atunci, aşa cum sunt observate şi azi, dar acest ocean primitiv nu era sărat; el era practic un înveliş de apă dulce al lumii. În acele zile, cea mai mare parte a clorului era combinată cu diverse metale, dar a fost suficient ca, în combinaţie cu hidrogenul, să producă această apă uşor acidă.
57:8.4 (660.6) La începutul acestei ere îndepărtate, Urantia ar trebui considerată ca o planetă înconjurată de apă. Mai târziu, scurgerile de lavă de origine mai adâncă, şi prin urmare mai dense, au ieşit la suprafaţă pe fundul prezentului Ocean Pacific, iar această parte a suprafeţei acoperite de apă s-a scufundat considerabil. Prima masă de sol continental a ieşit la iveală din oceanul lumii pentru a restabili echilibrul şi a compensa îngroşarea progresivă a scoarţei terestre.
57:8.5 (660.7) Cu 950 de milioane de ani în urmă Urantia prezintă tabloul unui mare continent de pământ şi al unui întins corp de apă, Oceanul Pacific. Vulcanii sunt încă răspândiţi peste tot, iar cutremurele sunt şi frecvente şi severe. Meteorii continuă să bombardeze pământul, dar ei se micşorează atât în frecvenţă, cât şi în mărime. Atmosfera se limpezeşte, dar cantitatea de dioxid de carbon continuă să fie importantă. Scoarţa pământului se stabilizează treptat.
57:8.6 (660.8) Cam prin epoca aceasta a fost Urantia alipită sistemului Sataniei pentru administrarea ei planetară şi a fost înscrisă în registrul de viaţă al Norlatiadekului. Apoi a început recunoaşterea administrativă a măruntei şi insignifiantei sfere, care era destinată să fie planeta pe care Mihail se va angaja ulterior în formidabila sa acţiune de manifestare ca muritor şi va participa la acele experienţe care de atunci au făcut ca Urantia să devină cunoscută local sub numele de „lumea crucii.”
57:8.7 (661.1) Cu 900 de milioane de ani în urmă, s-a asistat la sosirea pe Urantia a primului grup de cercetare al Sataniei trimis din Jerusem pentru a examina planeta şi a face un raport despre posibilităţile de adaptare ca staţiune experimentală a vieţii. Această comisie era constituită din douăzeci şi patru de membri, cuprinzând Purtătorii Vieţii, Fii Lanonandeki, Melchizedekii, serafimii, şi alte ordine de viaţă celestă care se ocupau de organizarea şi de administrarea iniţiale ale planetei.
57:8.8 (661.2) După ce a făcut o examinare minuţioasă a planetei, această comisie s-a reîntors în Jerusem şi a făcut un raport favorabil Suveranului Sistemului, recomandând ca Urantia să fie înscrisă în registrul de experimentare a vieţii. Lumea voastră a fost corespunzător înregistrată în Jerusem ca o planetă zecimală, şi Purtătorii Vieţii au fost anunţaţi că primesc permisiunea de a institui noi modele de mobilizare mecanică, chimică şi electrică în momentul sosirii lor ulterioare cu ordinele de transplantare şi de implantare a vieţii.
57:8.9 (661.3) La timpul cuvenit, măsurile luate pentru ocuparea planetei au fost luate de către comisia mixtă a celor doisprezece de pe Jerusem şi aprobată de către comisia planetară a celor şaptezeci de pe Edentia. Aceste planuri, propuse de către consilierii sfătuitori ai Purtătorilor Vieţii, au fost în final acceptate pe Salvington. Curând după aceea, transmisiunile Nebadonului au dat vestea că Urantia va deveni cadrul în care Purtătorii Vieţii vor executa în Satania al şaizecilea lor experiment destinat să amplifice şi să amelioreze tipul satanian de modele de viaţă a Nebadonului.
57:8.10 (661.4) La scurt timp după ce Urantia a fost recunoscută prima dată în transmisiunile universului către tot Nebadonul, ei i s-a acordat statutul deplin al acestui univers. Curând după aceea, ea a fost înregistrată în arhivele planetelor sediu din sectorul major şi din cel minor ale suprauniversului; şi înainte ca această epocă să se termine, Urantia fusese deja înscrisă în registrul de viaţă planetară al Uversei.
57:8.11 (661.5) Toată această epocă a fost caracterizată de furtuni violente şi frecvente. Scoarţa terestră primitivă era într-o stare de flux continuu. Răcirea suprafeţei a alternat cu imense scurgeri de lavă. Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se poate găsi nici cea mai mică urmă din această scoarţă planetară originară. Ea a fost amestecată de prea multe ori cu lave ieşite de la mari adâncimi şi cu depuneri ulterioare din oceanul mondial primitiv.
57:8.12 (661.6) Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se vor găsi mai multe reziduuri modificate ale acestor străvechi roci preoceanice, decât în Canada nord-estică în jurul Golfului Hudson. Această vast platou granitic este compus din piatră care aparţinea erelor preoceanice. Aceste straturi de rocă au fost încălzite, curbate, răsucite, încreţite şi au trecut fără întrerupere prin aceste experienţe metamorfice deformante.
57:8.13 (661.7) De-a lungul erelor oceanice, straturi enorme de piatră stratificată fără fosilă s-au depus pe acest fund ancestral al oceanului. (Calcarul se poate forma ca rezultat al unui precipitat chimic; nu toate calcarele mai vechi a fost produse prin sedimentarea vieţii marine.) În nici una dintre aceste străvechi formaţiuni de rocă nu se vor găsi urme de viaţă; ele nu conţin fosile decât dacă depunerile ulterioare, datând din epocile acvatice, nu s-au amestecat cumva, accidental, cu aceste straturi mai vechi, anterioare vieţii.
57:8.14 (662.1) Scoarţa terestră primitivă a fost extrem de instabilă, dar munţii nu erau în curs de formare. Planeta s-a contractat sub presiunea gravitaţiei pe măsură ce se format. Munţii nu sunt rezultatul dislocării scoarţei în curs de răcire a unei sfere în contracţie; ei apar mai târziu sub acţiunea ploii, a gravitaţiei şi a eroziunii.
57:8.15 (662.2) Masa continentală de pământ a acestei ere a crescut până a acoperit aproape zece procente din suprafaţa pământului. Cutremurele severe nu au început până când masa continentală de pământ nu s-a ridicat bine deasupra apei. De îndată ce au început, ele au sporit în frecvenţă şi în severitate de-a lungul vremurilor. În milioane şi milioane de ani cutremurele au ajuns să se domolească, dar Urantia tot mai are o medie de cincisprezece zilnic.
57:8.16 (662.3) Acum 850 de milioane de ani, a început prima epocă reală a stabilizării scoarţei pământului. Majoritatea metalelor mai grele s-au fixat către centrul globului; scoarţa în curs de răcire a încetat să se mai surpe la o scară aşa de extinsă ca epocile anterioare. S-a stabilit un echilibru mai bun între extruziunile de pământ şi fundul mai dens al oceanului. Pe sub scoarţa terestră, fluxul de lavă s-a extins aproape în toată lumea, ceea ce a compensat şi a stabilizat fluctuaţiile cauzate de răcire, de contracţie şi de glisările. superficiale
57:8.17 (662.4) Frecvenţa şi violenţa erupţiilor vulcanice şi a cutremurelor de pământ au continuat să se diminueze. Atmosfera se curăţa de gazele vulcanice şi de vaporii de apă, dar procentajul de dioxid de carbon era încă ridicat.
57:8.18 (662.5) Perturbaţiile electrice din aer şi din pământ erau şi ele în descreştere. Scurgerile de lavă au adus la suprafaţă un amestec de elemente care au diversificat scoarţa şi au izolat mai bine planeta de anumite energii spaţiale. Şi toate astea au contat mult în facilitarea controlului asupra energiei terestre şi în regularizarea fluxului ei, aşa cum o revelează funcţionarea polilor magnetici.
57:8.19 (662.6) Cu 850 de milioane de ani în urmă s-a asistat la inaugurarea primei epoci a marelui pământ, perioada emergenţei continentale sporite.
57:8.20 (662.7) De la condensarea hidrosferei pământului, mai întâi în oceanul mondial şi ulterior în Oceanul Pacific, această masă mai recent de apă ar trebui reprezentată ca acoperind atunci nouă zecimi din suprafaţa pământului. Meteorii care cădeau în mare s-au acumulat pe fundul oceanului, căci ei sunt în general compuşi din materiale dense. Cele care cădeau pe pământ au fost foarte oxidate, apoi uzate prin eroziune şi în cele din urmă înghiţite în bazinele oceanice. Astfel fundul oceanului a devenit tot mai greu, cu atât mai mult cu cât la aceasta s-a adăugat greutatea unei mase de apă care avea în anumite locuri o adâncime de şaisprezece kilometri.
57:8.21 (662.8) Apăsarea crescândă care adâncea Oceanul Pacific a continuat să acţioneze pentru ridicarea maselor terestre continentale. Europa şi Africa au început să se înalţe din adâncurile Pacificului laolaltă cu acele mase numite acum Australia, America de Nord şi de Sud, şi continentul Antarcticii, în vreme ce albia Oceanului Pacific a continuat să se afunde pentru a compensa această mişcare. La sfârşitul acestei perioade, pământurile apărute constituiau aproape o treime din suprafaţa globului şi nu formau decât o singură masă continentală.
57:8.22 (662.9) Odată cu această înălţare a pământurilor au apărut primele diferenţe climatice ale planetei. Înălţarea pământului, norii cosmici, şi influenţele oceanice sunt factorii principali în fluctuaţia climatică. Creasta masei de pământ asiatice a atins o înălţime de aproape cincisprezece mii de metri în timpul apogeului emergenţei solului. Dacă ar fi fost multă umezeală în aerul care plutea asupra acestor regiuni foarte ridicate, s-ar fi format pături enorme de gheaţă, iar epoca glaciară ar fi sosit mult mai devreme. S-au scurs mai multe sute de milioane de ani înainte ca mase continentale tot atât de mari să mai apară deasupra apei.
57:8.23 (663.1) Cu 750 de milioane de ani în urmă primele breşe în masa continentală au început să apară odată cu marea surpare nord-sud, care a fost mai târziu măturată de apele oceanului. Aceste breşe au pregătit calea pentru alunecarea lentă către vest a continentelor Americii de Nord şi de Sud, inclusiv a Groenlanda. Această lungă falie est-vest a separat Africa de Europa şi a detaşat de continentul asiatic masele de pământ ale Australiei, ale Insulelor Pacificului, şi ale Antarcticii.
57:8.24 (663.2) Cu 700 de milioane de ani în urmă Urantia se apropia de condiţiile de maturitate necesare pentru menţinerea vieţii. Deriva continentală se continua; oceanul a pătruns tot mai mult în pământuri sub forma unor lungi braţe de mare furnizând apele puţin adânci şi micile golfuri adăpostite care sunt atât de potrivite ca habitat pentru viaţa marină.
57:8.25 (663.3) Epoca de acum 650 de milioane de ani a asistat la o noua scindare a maselor de pământ şi, în consecinţă, la o nouă extindere a mărilor continentale. Aceste ape au atins rapid gradul de salinitate indispensabil vieţii de pe Urantia.
57:8.26 (663.4) Aceste mări şi cele care le-au succedat sunt cele care au stabilit analele vieţii Urantiei, aşa cum s-au descoperit ulterior în pagini de piatră bine conservate, volum după volum, pe măsură ce erele se succedau erele şi odată cu scurgerea vremii. Aceste mări înconjurate de pământ din timpuri străvechi au fost adevăratul leagăn al evoluţiei.
57:8.27 (663.5) [Prezentat de către un Purtător al Vieţii, membru al Corpurilor originare al Urantiei, în prezent observator locuitor permanent.]
Cartea Urantia
Capitolul 58
58:0.1 (664.1) ÎN ÎNTREAGA Satanie se găsesc numai şaizeci şi una de lumi asemănătoare Urantiei - planete unde viaţa este modificată. Majoritatea lumilor locuite sunt populate urmând tehnicile stabilite; pe astfel de sfere, Purtătorii Vieţii nu prea se pot îndepărta de planurile lor de implantare a vieţii. Însă aproximativ o lume din zece este desemnată ca fiind o planetă decimală şi înscrisă în registrul special al Purtătorilor Vieţii; pe asemenea planete, ni se permite să întreprindem anumite experimente asupra vieţii pentru a încerca să modificăm, sau poate să ameliorăm tipurile curente de fiinţe vii ale universului nostru.
58:1.1 (664.2) Cu 600.000.000 de ani în urmă, comisia Purtătorilor Vieţii trimisă din Jerusem a sosit pe Urantia şi a început să studieze condiţiile fizice pregătitoare pentru promovarea vieţii pe lumea numărul 606 din sistemul Sataniei. Aceasta urma să fie cea de-a şase sute şasea experienţă de inaugurarea modelelor de viaţă ale Nebadonului în Satania şi cea de-a şaizecea ocazie de a introduce schimbări şi de a institui modificări în tipurile de viaţă standard şi fundamentale ale universului local.
58:1.2 (664.3) Ar trebui să se precizeze faptul că Purtătorii Vieţii nu pot promova viaţa până când o sferă nu este pregătită pentru inaugurarea ciclului evolutiv. De asemenea, noi nu putem provoca o dezvoltare mai rapidă a vieţii decât ceea ce poate fi susţinut şi asimilat prin progresul fizic al planetei.
58:1.3 (664.4) Purtătorii Vieţii din Satania proiectaseră un model de viaţă cu clorură de sodiu; prin urmare, nu s-a putut face nici un pas în vederea implantării ei până când apele oceanului nu au devenit suficient de sărate. Tipul de protoplasmă al Urantiei poate funcţiona numai într-o soluţie convenabilă de sare. Întreaga viaţă ancestrală - vegetală şi animală - s-a dezvoltat într-un habitat de soluţie salină. Nici măcar animalele terestre cele mai organizate nu ar fi putut continua să trăiască, dacă această aceiaşi soluţie salină esenţială nu ar circula prin tot corpul lor în curentul sanguin care scaldă, care scufundă literalmente, fiecare minusculă celulă vie în această „mare amară”.
58:1.4 (664.5) Strămoşii voştri primitivi se deplasau liber prin oceanul sărat; astăzi, aceeaşi soluţie sărată ca aceea din ocean circulă liber prin corpurile voastre, scăldând fiecare celulă individuală într-un lichid chimic comparabil, sub toate punctele esenţiale, cu apa sărată care a stimulat primele reacţii protoplasmatice ale primelor celule vii care au funcţionat pe planetă.
58:1.5 (664.6) Dar, în momentul în care începe această eră, Urantia evoluează pe toate căile către o stare favorabilă menţinerii formelor iniţiale de viaţă marină. Lent dar sigur, dezvoltările fizice de pe pământ şi din regiunile adiacente ale spaţiului pregătesc scena pentru încercările de mai târziu de a se stabili anumite forme de viaţă, acele în legătură cu care noi deciseserăm că ar fi cel mai bine adaptate mediului fizic care se dezvolta atât pe pământ, cât şi în spaţiu.
58:1.6 (665.1) Ulterior comisia sataniană a Purtătorilor Vieţii s-a reîntors pe Jerusem, preferând să aştepte dislocarea în continuare a masei de pământ continentale, care va produce încă şi mai multe mări interioare şi golfuri adăpostite, înainte de a începe efectiv implantarea vieţii.
58:1.7 (665.2) Pe o planetă unde viaţa are o origine marină, condiţiile ideale pentru implantarea vieţii sunt oferite de un mare număr de mări interioare, de un lung litoral de ape puţin adânci şi de golfuri adăpostite; şi acesta este modul în care apele de pe planeta voastră se repartizau rapid. Aceste străvechi mări interioare erau rareori de peste o sută cinci zeci sau două sute de metri adâncime, iar lumina soarelui putea să pătrundă în apa oceanului până dincolo de două sute de metri.
58:1.8 (665.3) Iar de pe aceste ţărmuri, în climatele blânde şi regulate ale unei epoci ulterioare, viaţa primitivă vegetală a ajuns până la uscat. Acolo, gradul ridicat de carbon din atmosferă a oferit noilor varietăţi de viaţă terestră oportunitatea creşterii rapide şi luxuriante. Deşi această atmosferă era atunci ideală pentru creşterea plantelor, ea conţinea un grad atât de ridicat de dioxid de carbon, încât nici un animal, şi cu atât mai puţin omul, nu ar fi putut trăi pe faţa pământului.
58:2.1 (665.4) Atmosfera planetară filtrează direct până la pământ cam a două-miliarda parte din emanaţia luminoasă totală a soarelui. Dacă lumina care cade pe America de Nord s-ar plăti la o taxă de doi 'cenţi' pe kilowatt-oră, factura anuală a luminii ar depăşi 800 de milioane de miliarde de dolari. Factura luminii solare pentru Chicago s-ar ridica cu mult peste 100 de milioane de dolari pe zi. Şi ar trebui reamintit faptul că voi primiţi de la soare şi alte forme de energie - lumina nu este singura contribuţie solară care atinge atmosfera voastră. Vaste energii solare se revarsă peste Urantia, utilizând lungimi de undă care se extind atât deasupra, cât şi dedesubtul câmpului de percepţie al viziunii umane.
58:2.2 (665.5) Atmosfera pământului este aproape opacă la multe din radiaţiile soarelui de la extremitatea ultravioletă a spectrului. Majoritatea acestor unde scurte sunt absorbite de un strat de atmosferic continuu care conţine ozon. Acest strat începe la circa şaisprezece kilometri deasupra suprafeţei pământului şi se întinde spre spaţiu alţi şaisprezece kilometri. Dacă ozonul aflat în suspensie în această regiune s-ar găsi la presiunea care domină pe suprafaţa pământului, el ar forma un strat de numai doi milimetri şi jumătate grosime; cu toate acestea, această cantitate de ozon relativ mică şi aparent insignifiantă îi protejează pe locuitorii Urantiei de excesul acestor radiaţii ultraviolete periculoase şi distructive, prezente în lumina soarelui. Dar, dacă acest strat de ozon ar fi fost doar cu puţin mai gros, atunci aţi fi fost privaţi de razele ultraviolete foarte importante şi însufleţitoare care ating actualmente suprafaţa pământului şi care sunt la originea uneia din vitaminele voastre cele mai esenţiale.
58:2.3 (665.6) Cu toate acestea, unii dintre aceia mai puţin imaginativi dintre mecaniciştii voştri muritori, se încăpăţânează să vadă materialul creaţiei şi evoluţia umană ca pe un accident. Medienii Urantiei au asamblat peste cincizeci de mii de fapte fizice şi chimice, pe care ei le socotesc a fi incompatibile cu legile hazardului şi care, susţin ei, demonstrează în mod irefutabil prezenţa unui plan inteligent în creaţia materială. Şi toate acestea nu ţin cont de catalogul lor de peste o sută de mii de constatări din afara domeniului fizicii şi chimiei, şi care, afirmă ei, dovedesc prezenţa minţii în planul, în creaţia şi în întreţinerea cosmosului material.
58:2.4 (666.1) Soarele vostru revarsă un adevărat şuvoi de raze ucigătoare, şi viaţa voastră plăcută de pe Urantia se datorează influenţei „fortuite” a peste patruzeci de fenomene protectoare aparent accidentale şi asemănătoare acţiunii acestui strat de ozon foarte special.
58:2.5 (666.2) Dacă nu ar fi existat efectul de „împăturire” al atmosferei pe timpul nopţii, căldura s-ar fi pierdut prin radiaţie atât de rapid, încât viaţa ar fi fost imposibil de menţinut altfel decât prin procedee artificiale.
58:2.6 (666.3) Cei opt sau zece kilometri din partea de jos a atmosferei pământului reprezintă troposfera; aceasta este regiunea vânturilor şi a curenţilor de aer care produc fenomenele meteorologice. Deasupra acestei regiuni se găseşte ionosfera internă, şi imediat deasupra este stratosfera. Urcând de la suprafaţa pământului, temperatura scade constant pe distanţa de zece sau doisprezece kilometri, înălţime la care ea înregistrează 56° de centigrade sub zero. Această gamă a temperaturii de la 54° la 56° centigrade sub zero rămâne apoi neschimbată până mai sus cu şaizeci şi cinci de kilometri; această zonă de temperatură constantă este stratosfera. La o înălţime de şaptezeci sau optzeci de kilometri, temperatura începe să se ridice, şi această creştere continuă până când, la nivelul manifestărilor aurorei boreale, este atinsă o temperatură de 650°, iar această căldură intensă este cea care ionizează oxigenul. Dar temperatura într-o atmosferă atât de rarefiată cu greu se poate compara cu evaluarea căldurii de la suprafaţa pământului. Amintiţi-vă că jumătate din toată atmosfera voastră se găseşte în primii cinci mii de metri. Grosimea atmosferei pământului este indicată de ce cele mai înalte mănunchiuri de raze luminoase ale aurorei boreale - în jur de şase sute cincizeci de kilometri.
58:2.7 (666.4) Fenomenele aurorei boreale sunt direct legate de petele solare, acei cicloni solari care se rotesc în direcţii opuse deasupra şi dedesubtul ecuatorului solar, la fel ca uraganele tropicale terestre. Asemenea tulburări atmosferice se rotesc în direcţii opuse atunci când se petrec deasupra şi dedesubtul ecuatorului.
58:2.8 (666.5) Puterea petelor solare de a modifica frecvenţele luminii, arată că aceste centre de furtuni solare funcţionează ca nişte magneţi enormi. Aceste câmpuri magnetice sunt în stare să arunce în afară particule încărcate din craterele petelor solare şi să le proiecteze prin spaţiu până la atmosfera exterioară a pământului, unde influenţa lor ionizatoare produce aceste manifestări spectaculoase ale aurorei boreale. Prin urmare, voi aveţi cele mai mari fenomene aurorale atunci când petele solare sunt la apogeul lor - ori curând după aceea - moment în care petele solare sunt în general situate mai aproape de ecuator.
58:2.9 (666.6) Chiar şi acul busolei este sensibil la această influenţă solară de vreme ce el se înclină uşor către est pe măsură ce soarele răsare şi uşor către vest pe măsură ce soarele se apropie de apus. Aceasta se întâmplă în fiecare zi, dar în momentul apogeului ciclurilor petelor solare această variaţie a acului magnetic este de două ori mai mare. Aceste devieri diurne anormale ale busolei reprezintă un răspuns la ionizarea sporită a atmosferei superioare, care este produsă de lumina solară.
58:2.10 (666.7) Ceea ce contează pentru transmisia pe distanţă lungă a emisiunilor voastre de radio pe unde scurte şi lungi este prezenţa a două nivele diferite de regiuni conducătoare electrificate în suprastratosferă. Transmisia voastră radio este uneori deranjată de formidabile furtuni care se dezlănţuie uneori în regiunile acestor ionosfere exterioare.
58:3.1 (666.8) În cursul primelor perioade ale materializării unui univers, regiunile spaţiului sunt presărate cu vaşti nori de hidrogen, foarte asemănători cu îngrămădirile astronomice de praf care caracterizează acum multe regiuni ale spaţiului îndepărtat. O mare parte din materia organizată pe care sorii aprinşi o dezagregă şi o dispersează sub formă de energie radiantă a fost la origine acumulată în aceşti nori spaţiali de hidrogen care au apărut la început. În anumite condiţii neobişnuite, are loc şi dezintegrarea atomilor în nucleul maselor mai mari de hidrogen. Şi toate aceste fenomene ale constituirii şi ale dezintegrării atomice, ca şi în nebuloasa extrem de încălzită, sunt însoţite de emisia unui flux de raze spaţiale de energie radiantă de scurtă lungime de undă. Aceste diverse radiaţii sunt însoţite de o formă de energie spaţială necunoscută pe Urantia.
58:3.2 (667.1) Această încărcătură de energie de scurtă lungime de undă din spaţiul universal este de patru sute de ori mai mare decât toate celelalte forme de energie radiantă existente în domeniile organizate ale spaţiului. Emisia de raze spaţiale scurte, care provin de la nebuloasa înflăcărată, de la câmpurile electrice de înaltă tensiune, din spaţiul exterior sau din vaştii nori de praf de hidrogen, este modificată calitativ şi cantitativ de fluctuaţiile şi de schimbările bruşte ale temperaturii, ale gravitaţiei, şi ale presiunilor electronice.
58:3.3 (667.2) Aceste variaţii în originea razelor spaţiale sunt determinate de multe incidente cosmice, precum şi de orbite de materie circulantă, care variază între forme aproape circulare şi elipse extrem de alungite. Condiţiile fizice pot, de asemenea, să fie în mare măsură modificate, deoarece electronii se rotesc uneori în sens invers materiei mai dense, chiar şi în interiorul aceleiaşi zone fizice.
58:3.4 (667.3) Vaştii nori de hidrogen sunt veritabile laboratoare chimice cosmice, adăpostind toate fazele evoluţiei energiei şi ale metamorfozării materiei. Mari acţiuni energetice se petrec deopotrivă în gazele marginale ale marilor stele duble, care se suprapun atât de frecvent, şi de aceea se amestecă în mod extensiv. Dar nici una dintre aceste enorme şi vaste activităţi energetice ale spaţiului nu exercită nici cea mai mică influenţă asupra fenomenelor vieţii organizate - plasma germinativă a tot ceea ce este viu. Aceste condiţii energetice ale spaţiului sunt în raport cu mediul esenţial de stabilire a vieţii, dar ele nu sunt efective în modificarea ulterioară a factorilor transmisibili ai plasmei germinative, aşa cum sunt unele dintre razele cu mai mare lungime de undă energie radiantă. Viaţa implantată de Purtătorii Vieţii rezistă în întregime la toată această uimitoare revărsare de raze spaţiale de energie universală de scurtă lungime de undă.
58:3.5 (667.4) Toate aceste condiţii cosmice esenţiale au trebuit să evolueze până la un statut favorabil înainte ca Purtătorii Vieţii să poată începe efectiv stabilirea vieţii pe Urantia.
58:4.1 (667.5) Faptul că noi suntem numiţi Purtători ai Vieţii nu ar trebui să vă inducă în eroare. Noi putem să aducem viaţă pe planete, ceea ce şi facem, însă nu am adus viaţa pe Urantia. Viaţa de pe Urantia este unică, născută odată cu planeta. Această sferă este o lume modificatoare de viaţă; toată viaţa care apare pe ea a fost elaborată de noi chiar aici pe planetă; şi nu există nici o altă lume în toată Satania, nici chiar în tot Nebadonul, pe care să existe o viaţă întru totul asemănătoare cu aceea de pe Urantia.
58:4.2 (667.6) Cu 550.000.000 de ani în urmă, corpurile de Purtători ai Vieţii au revenit pe Urantia. În cooperare cu puterile spirituale şi cu forţele suprafizice, noi am organizat şi am inaugurat modelele originale de viaţă ale acestei lumi şi le-am implantat în apele ospitaliere ale tărâmului. Toată viaţa planetară (în afară de personalităţile extraplanetare) care exista până în zilele lui Caligastia, Prinţul Planetar, şi-a avut originea în cele trei implanturi de viaţă marină originare, identice şi simultane. Aceste trei implanturi de viaţă au fost desemnate astfel: cea centrală sau Eurasiatică-Africană, cea orientală sau Australasiană, şi cea occidentală, înglobând Groenlanda şi America.
58:4.3 (668.1) Cu 500.000.000 de ani în urmă, viaţa vegetală marină primitivă era bine stabilită pe Urantia. Groenlanda şi masa de pământ arctică, împreună cu America de Sud şi cea de Nord, îşi începeau lunga şi lenta lor derivă către vest. Africa s-a deplasat uşor către sud, creând o cuvetă Est-Vest, Bazinul Mediteranean, între ea însăşi şi continentul mamă. Antarctica, Australia şi pământul marcat de insulele Pacificului s-au desprins la sud şi la est, şi au deviat considerabil de atunci.
58:4.4 (668.2) Noi, Purtătorii Vieţii, implantaserăm forma primitivă a vieţii marine în golfurile tropicale adăpostite ale mărilor centrale ale faliei est-vest produsă prin dislocarea masei de pământ continentale. Scopul nostru de a face trei implantări de viaţă marină a fost acela de a ne asigura că fiecare mare masă continentală va purta această viaţă cu ea, în apele ei marine calde, când, mai târziu, pământurile se vor fi separat. Noi prevedem că în cursul erei următoare a vieţii terestre vaste oceane de apă vor separa aceste mase de pământ continentale aflate în derivă.
58:5.1 (668.3) Deriva continentală a continuat. Nucleul pământului a devenit la fel de dens şi de rigid ca şi oţelul, fiind supus la o presiune de aproape 3.500 tone pe centimetru pătrat, iar din pricina enormei presiuni a gravitaţiei, a fost şi încă este foarte fierbinte în adâncime. Temperatura creşte de la suprafaţă în jos până când, la centru, ea este puţin deasupra temperaturii de suprafaţă a soarelui.
58:5.2 (668.4) În cei o mie şase sute de kilometri exteriori ai ei, masa pământului e constituită în principal din diferite feluri de roci. Dedesubt sunt elementele metalice mai dense şi mai grele. De-a lungul erelor preatmosferice primitive, datorită stării ei de fuziune şi de intensă căldură, lumea era aproape fluidă, încât metalele mai grele s-au scufundat adânc în interior. Cele care se găsesc astăzi la suprafaţă reprezintă extruziunile vulcanilor străvechi, importantele scurgeri de lavă ulterioare şi de depunerile meteorice mai recente.
58:5.3 (668.5) Scoarţa exterioară avea o grosime de circa şaizeci şi cinci de kilometri. Această crustă externă stătea direct pe un suport constituit dintr-o mare de bazalt în fuziune de grosime variabilă; acest strat mobil de lavă topită era ţinut la înaltă presiune, dar întotdeauna avea tendinţa de a curge încoace şi încolo pentru a echilibra deplasările presiunilor planetare, tinzând astfel să stabilizeze scoarţa terestră.
58:5.4 (668.6) Chiar şi astăzi, continentele continuă să plutească pe perna necristalizată a acestei mări de bazalt topit. Dacă nu ar fi existat acest fenomen protector, cutremurele de pământ cele mai violente ar fi zguduit lumea, literalmente făcând-o bucăţele. Cutremurele sunt cauzate de alunecarea şi de deplasarea scoarţei exterioare solide, şi nu de vulcani.
58:5.5 (668.7) Atunci când se răcesc, straturile de lavă ale scoarţei terestre formează granitul. Densitatea medie a Urantiei este puţin mai mare de cinci ori şi jumătate decât aceea a apei; densitatea granitului este de trei ori mai mică decât aceea a apei. Nucleul pământului este de doisprezece ori mai dens decât apa.
58:5.6 (668.8) Fundurile marine sunt mai dense decât masele continentale, şi asta este ceea ce menţine continentele deasupra apei. Când fundurile marine sunt împinse afară deasupra nivelului mării, se va vedea că ele sunt constituite în mare parte din bazalt, o formă de lavă cu mult mai grea decât granitul maselor continentale. Dealtfel, dacă continentele nu ar fi mai uşoare decât fundurile oceanelor, gravitaţia ar face ca marginea oceanelor să urce pe pământ, dar asemenea fenomene nu sunt observabile.
58:5.7 (668.9) Greutatea oceanelor este şi ea un factor în creşterea presiunii exercitate asupra fundului mărilor. Fundurile oceanice mai joase, însă comparativ mai grele, plus greutatea apei care le acoperă, aproximează greutatea continentelor, mai înalte, dar mult mai uşoare. Dar toate continentele tind să alunece în oceane. Presiunea continentală de la nivelele fundurilor oceanice este de circa 1.300 kilograme pe centimetrul pătrat. Adică, aceasta ar fi presiunea unei mase continentale care stă la înălţimea de 5.000 de metri deasupra bazei oceanului. Presiunea apei de la baza oceanului este de numai circa 350 kilograme pe centimetrul pătrat. Aceste presiuni diferenţiale tind să facă continentele să alunece către albiile oceanelor.
58:5.8 (669.1) Surparea fundului oceanului în cursul perioadelor anterioare vieţii deplasase ascendent o masă continentală solitară la o asemenea înălţime încât presiunea ei laterală a avut tendinţa de a face ca marginile sudice, vestice şi estice să alunece în jos, peste albiile de lavă semivâscoasă care o acopereau, în apele înconjurătoare ale Oceanului Pacific. Acest fenomen a compensat atât de perfect presiunea continentală, încât nu s-a produs o ruptură largă pe malul stâng al acestui continent Asiatic străvechi, însă de atunci acel litoral oriental a plutit deasupra prăpastiei adâncurilor lui oceanice învecinate, ameninţând să alunece într-un mormânt acvatic.
58:6.1 (669.2) Cu 450.000.000 de ani în urmă, s-a produs tranziţia de la viaţa vegetală la cea animală. Aceste metamorfoze au avut loc în apele puţin adânci ale golfurilor şi ale lagunelor tropicale adăpostite situate pe lungile ţărmuri ale continentelor în curs de separare, iar această dezvoltare, în întregime inerentă modelelor de viaţă originare, s-a petrecut progresiv. Au fost multe stadii de tranziţie între formele de viaţă vegetale primitive şi organismele animale ulterioare bine definite. Chiar şi astăzi mai persistă încă amprentele mâloase de tranziţie, şi ele cu greu pot fi clasificate fie ca plante, fie ca animale.
58:6.2 (669.3) Deşi evoluţia vieţii vegetale poate fi urmărită în viaţa animală, şi cu toate că s-au găsit serii gradate de plante şi de animale care conduc progresiv de la cele mai simple la cele mai complexe şi avansate organisme, voi nu veţi fi în stare să găsiţi aceste elemente de legătură dintre marile diviziuni ale regnului animal, nici dintre cele mai înalte tipuri de animale preumane şi oamenii de început ai raselor umane. Aceste aşa-zise „verigi lipsă”, vor rămâne pentru totdeauna lipsă, pentru simplul motiv că ele nu au existat niciodată.
58:6.3 (669.4) De la eră la eră, se ivesc specii radical noi de viaţă animală. Ele nu evoluează ca rezultat al acumulării progresive de mici variaţii; ele apar ca ordine de viaţă noi pe deplin dezvoltate, şi apar brusc.
58:6.4 (669.5) Apariţia bruscă de noi specii şi de ordine diversificate de organisme vii este în întregime biologică, strict naturală. Nu este nimic supranatural în legătură cu aceste mutaţii genetice.
58:6.5 (669.6) Când oceanele au avut un grad corespunzător de salinitate, atunci viaţa animală a evoluat; şi a fost relativ simplu să se facă apele foarte sărate să circule prin corpurile animalelor vieţii marine. Dar când oceanele s-au contractat şi procentajul de sare a fost sporit considerabil, aceleaşi animale au dobândit prin evoluţie capacitatea de a reduce salinitatea fluidelor corpurilor lor, tot aşa cum acele organisme care au învăţat să trăiască în apă proaspătă au dobândit capacitatea de a menţine gradul corespunzător de clorură de sodiu în fluidele corpurilor lor prin tehnici ingenioase de conservare a sării.
58:6.6 (669.7) Studiul fosilelor de viaţă marină încrustate în roci, revelează luptele ancestrale de adaptare ale acestor organisme primitive. Plantele şi animalele nu încetează niciodată să facă aceste experimente de adaptare. Mediul este în perpetuă modificare, şi întotdeauna sunt organisme vii care se străduiesc să se acomodeze cu aceste fluctuaţii care nu se sfârşesc niciodată.
58:6.7 (670.1) Echipamentul fiziologic şi structura anatomică ale tuturor noilor ordine de viaţă corespund la acţiunea legii fizice, dar înzestrarea ulterioară cu minte este o dăruire a spiritelor-minte adjutante, în conformitate cu capacitatea înnăscută a creierului. Mintea, deşi nu este o evoluţie fizică, este în întregime dependentă de capacitatea creierului obţinută prin dezvoltări pur fizice şi evolutive.
58:6.8 (670.2) Prin cicluri aproape nesfârşite de dobândiri şi de pierderi, de ajustări şi de reajustări, toate organismele vii pendulează înainte şi înapoi din eră în eră. Acelea care ating unitatea cosmică rămân, pe câtă vreme acelea care nu izbutesc să ajungă la acest ţel încetează să existe.
58:7.1 (670.3) Vastul ansamblu de sisteme de roci care au alcătuit scoarţa externă a lumii în cursul erei zorilor vieţii, ori al erei Proterozoice, nu apar acum decât în puţine puncte de pe suprafaţa pământului, iar atunci când ies la iveală de sub toate acumulările perioadelor ulterioare, vor fi găsite numai resturile de fosile ale vieţii vegetale şi ale vieţii animale primitive. Unele dintre aceste roci mai vechi sedimentate de apă sunt amestecate cu straturi mai recente, şi uneori ele prezintă resturi de fosile ale unora dintre formele anterioare de viaţă vegetală, în vreme ce pe straturile superioare pot fi găsite din când în când unele dintre formele străvechi de organisme animale ale vieţii marine primitive. În multe locuri se întâlnesc cele mai vechi straturi de rocă stratificată, care conţin fosilele vieţii marine primitive, atât animale, cât şi vegetale, direct deasupra pietrei mai vechi şi nediferenţiate.
58:7.2 (670.4) Fosilele acestei ere cuprind alge, plante asemănătoare cu coralii, protozoare primitive şi organisme de tranziţie care seamănă cu bureţii. Dar absenţa unor asemenea fosile din straturile de rocă primitive nu dovedeşte în mod necesar că lucrurile vii nu au fost în existenţă altundeva în momentul depunerii lor. Viaţa a fost răspândită de-a lungul acestor timpuri primitive, şi numai în mod lent şi-a găsit drumul pe suprafaţa pământului.
58:7.3 (670.5) Rocile acestor perioade străvechi sunt acum pe suprafaţa pământului, sau foarte aproape de suprafaţa lui, peste circa o optime din aria de pământ existentă. Grosimea medie a acestei pietre de tranziţie, care formează cele mai vechi pături de rocă stratificată, este de circa 2.500 de metri. În anumite puncte, aceste sisteme de rocă străvechi ating o grosime de 6.500 de metri, dar multe din straturile care au fost atribuite acestei ere aparţin perioadelor de mai târziu.
58:7.4 (670.6) În America de Nord, acest strat străvechi şi primitiv de piatră fosiliferă vine la suprafaţa regiunilor estice, centrale şi nordice ale Canadei. Există, de asemenea, o creastă intermitentă est-vest a acestei roci care se extinde din Pennsylvania şi din străvechii Munţi Adirondak spre vest prin Michigan, Wisconsin şi Minesota. Alte creste pornesc de la Newfoaundland până la Alabama şi de la Alaska până la Mexico.
58:7.5 (670.7) Rocile acestei ere sunt vizibile din loc în loc pe toată suprafaţa lumii, dar nici unele nu sunt atât de uşor supuse interpretării ca acelea din jurul Lacului Superior şi din Marele Canion din Colorado, unde aceste roci fosilifere primitive, existând în mai multe straturi, sunt dovada ridicărilor şi fluctuaţiilor de suprafaţă ale acelor vremuri îndepărtate.
58:7.6 (670.8) Acest strat de piatră, cel mai vechi strat fosilifer din scoarţa pământului, a fost ondulat, împăturit şi grotesc încreţit ca efect al transformărilor cutremurelor de pământ şi al vulcanilor primitivi. Scurgerile de lavă ale acestei perioade au adus mult fier, cupru, şi le-au dus în sus aproape de suprafaţa planetară.
58:7.7 (670.9) Există puţine locuri pe pământ unde asemenea activităţi sunt întipărite într-un mod mai grafic decât în valea St. Croix din Wisconsin. În regiune au avut loc o sută douăzeci şi şapte de scurgeri succesive de lavă pe pământ, care a fost apoi scufundat în apă şi acoperit de un depozit de rocă. Cu toate că o mare parte din sedimentarea de rocă superioară şi din scurgerile intermitente de lavă este absentă astăzi, şi deşi partea inferioară a acestui sistem este îngropat adânc în pământ, totuşi, circa şaizeci şi cinci sau şaptezeci dintre aceste arhive stratificate ale epocilor trecute sunt acum expuse vederii.
58:7.8 (671.1) În aceste perioade îndepărtate, nivelul unei mari părţi din pământ era aproape de nivelul mării, astfel încât câmpiile au fost succesiv scufundate şi descoperite de un mare număr de ori. Scoarţa pământului tocmai intra în perioada ei mai târzie de relativă stabilizare. Ondulaţiile, înălţările şi surpările, provocate de deriva continentală anterioară au contribuit la frecvenţa scufundării periodice a marilor mase continentale.
58:7.9 (671.2) În cursul acestor vremuri de viaţă marină primitivă, importante întinderi din ţărmul continental s-au cufundat sub mări, de la câţiva metri până la opt sute de metri. O mare parte din gresii şi din conglomeratele mai vechi reprezintă acumulările sedimentare ale acestor ţărmuri străvechi. Rocile sedimentare aparţinând acestei stratificări primitive stau direct pe acele straturi datând cu mult dinainte de originea vieţii şi care se pierd în trecut, cam până la prima apariţie a oceanului mondial.
58:7.10 (671.3) Unele dintre straturile superioare ale acestor depuneri de rocă de tranziţie conţin mici cantităţi de şisturi sau de ardezie de culori întunecate, indicând prezenţa de carbon organic şi atestând existenţa strămoşilor acelor forme de viaţă vegetală care au invadat pământul pe parcursul viitoarei ere Carbonifere sau a erei carbonului. O mare parte din cuprul din aceste straturi de rocă au fost depuse de ape. O parte se găseşte în fisurile rocilor mai vechi; el vine din concentraţia de apă mlăştinoasă stagnantă al vreunui străvechi ţărm adăpostite. Minele de fier ale Americii de Nord şi ale Europei sunt localizate în depuneri şi extruziuni care se află în parte în rocile nestratificate mai vechi şi în parte în acele roci stratificate mai recente ale perioadelor de tranziţie de formare a vieţii.
58:7.11 (671.4) Această eră asistă la răspândirea vieţii peste tot în apele lumii; viaţa marină a devenit bine stabilită pe Urantia. Fundurile adânci şi întinse ale mărilor interne sunt treptat invadate de o abundenţă de vegetaţie luxuriantă, în timp ce apele de la ţărm mişună de forme simple de viaţă animală.
58:7.12 (671.5) Toată această istorie este relatată grafic în paginile fosile ale vastei „cărţi de piatră” a arhivelor lumii. Şi paginile acestor gigantice arhive biogeologice vă spun în mod infailibil adevărul, cu condiţia ca voi să dobândiţi pricepere în interpretarea lor. Multe dintre aceste străvechi funduri marine sunt acum înălţate cu mult deasupra nivelului mării, iar depunerile lor ne spun eră după eră povestea luptelor pentru viaţă din cursul acelor vremuri primitive. Aşa cum a zis poetul vostru, Este literalmente adevărat că „Ţărâna pe care păşim a fost odată vie.”
58:7.13 (671.6) [Prezentat de un membru al Corpului de Purtători ai Vieţii al Urantiei aflat acum pe planetă.]
Cartea Urantia
Capitolul 59
59:0.1 (672.1) NOI CONSIDERĂM istoria Urantiei ca începând cu circa un miliard de ani în urmă şi extinzându-se de-a lungul a cinci ere majore:
59:0.2 (672.2) 1. Era previeţii cuprinde primii patru sute cincizeci de ani, aproape din vremea când planeta şi-a atins mărimea ei actuală până în vremea stabilirii vieţii. Savanţii voştri au desemnat aceasta perioadă ca Arheozoic.
59:0.3 (672.3) 2. Era zorilor vieţii se extinde apoi de-a lungul următorilor patru sute cincizeci de ani. Această epocă se plasează între perioada precedentă, perioada previeţii sau a cataclismelor, şi perioada care urmează vieţii marine mai înalt dezvoltate. Această eră e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Proterozoic.
59:0.4 (672.4) 3. Era vieţii marine acoperă următoarele două sute cincizeci de ani şi vă este cel mai bine cunoscută sub numele de Paleozoic.
59:0.5 (672.5) 4. Era vieţii terestre primitive se extinde pe durata următoarei sute de milioane de ani, şi este cunoscută sub numele de Mezozoic.
59:0.6 (672.6) 5. Era mamiferelor ocupă ultimele cincizeci de milioane de ani. Această eră a timpurilor recente este cunoscuta sub numele de Cenozoic.
59:0.7 (672.7) Era vieţii marine acoperă astfel circa un sfert din istoria voastră planetară. Ea poate fi subdivizată în şase lungi perioade, fiecare caracterizată de anumite dezvoltări bine definite atât în domeniile geologice, cât şi în cele biologice.
59:0.8 (672.8) Pe măsură ce începe această eră, fundurile de mare, marile platforme continentale şi numeroasele bazine adânci de lângă ţărm sunt acoperite de o vegetaţie prolifică. Formele primitive mai simple de viaţă animală s-au dezvoltat deja din organismele vegetale precedente, iar primele organisme animale şi-au croit progresiv drumul de-a lungul ţărmurilor întinse ale diverselor mase continentale până când multele mări interioare mişună de viaţă marină primitivă. De vreme ce aşa de puţine dintre aceste prime organisme au avut cochilii, tot puţine au fost şi cele conservate ca fosile. Cu toate acestea, scena era pregătită pentru primele capitole ale marii „cărţi de piatră” consacrate păstrării analelor vieţii, pe care epocile următoare au redactat-o atât de metodic.
59:0.9 (672.9) Continentul Americii de Nord posedă minunate bogăţii în depuneri fosilifere acoperind toată era vieţii marine. Cele dintâi şi cele mai vechi pături sunt separate de ultimele straturi ale perioadei precedente prin mari depuneri cauzate de eroziune care separă net aceste două stadii de dezvoltare planetară.
59:1.1 (673.1) La începutul perioadei de relativ calm pe suprafaţa pământului, viaţa este închisă în diverse mări interioare şi de-a lungul ţărmului oceanic; pentru moment, nu a apărut încă nici o formă de organism terestru. Animalele marine primitive sunt bine stabilite şi sunt pregătite pentru următoarea dezvoltare evolutivă. Amibele sunt supravieţuitori tipici ai acestui stadiu iniţial al vieţii animale, după ce şi-au făcut apariţia către sfârşitul perioadei de tranziţie precedente.
59:1.2 (673.2) Cu 400.000.000 de ani în urmă, viaţa marină, atât cea vegetală, cât şi cea animală, este destul de bine distribuită în întreaga lume. Climatul mondial se încălzeşte uşor şi devine mai regulat. Se produce o inundaţie generală a ţărmurilor diverselor continente, îndeosebi ale Americii de Nord şi de Sud. Apar noi oceane, şi corpurile mai vechi de apă se măresc considerabil.
59:1.3 (673.3) Pentru prima dată, vegetaţia se târăşte afară pe uscat, şi în curând face un progres considerabil în adaptarea la un habitat nemarin.
59:1.4 (673.4) Subit, şi fără gradaţie ancestrală, îşi fac apariţia primele animale multicelulare. Trilobiţii au apărut şi, în decursul epocilor, ei domină mările. Din punctul de vedere al vieţii marine aceasta este perioada trilobiţilor.
59:1.5 (673.5) Către sfârşitul acestei perioade o mare parte din America de Nord şi din Europa a ieşit la iveală din mare. Scoarţa pământului era temporar stabilizată; munţii, ori mai degrabă ridicăturile înalte de pământ, s-au ridicat de-a lungul coastei Atlanticului şi Pacificului, în India de Vest şi în Europa sudică. Întreaga regiune a Caraibelor s-a înălţat considerabil.
59:1.6 (673.6) Cu 390.000.000 de ani în urmă, pământul încă se înălţa. Se pot găsi, în anumite părţi ale Americii estice şi vestice şi ale Europei occidentale, straturi de piatră depuse în decursul acestor timpuri, şi acestea sunt cele mai vechi roci care conţin fosile trilobite. Aceste roci fosilifere s-au depus în lungile şi numeroaselor braţe de mare asemeni unor degete proiectându-se adânc în interiorul maselor continentale în care s-au depus aceste roci fosilifere.
59:1.7 (673.7) În decursul câtorva milioane de ani, Oceanul Pacific a început să invadeze continentele americane. Scufundarea pământului a fost cauzată în principal de adaptarea scoarţei, deşi extinderea laterală a pământurilor, sau înaintarea continentală, a jucat şi ea rolul ei.
59:1.8 (673.8) Cu 380.000.000 de ani în urmă, Asia se surpa, şi toate celelalte continente sufereau o emergenţă de scurtă durată. În cursul progresului acestei epoci, Oceanul Atlantic nou apărut a făcut mari incursiuni pe toate litoralurile adiacente. Atlanticul de Nord, sau mările arctice, au fost atunci legate de apele Golfului meridional. Când această mare sudică a intrat în cuveta Apalaşilor, valurile ei s-au spart, în est, de munţii la fel de înalţi ca şi Alpii; însă, în general, continentele erau formate din zone depresionare fără interes, total lipsite de frumuseţe naturală.
59:1.9 (673.9) Depunerile sedimentare ale acestor perioade sunt de patru feluri:
59:1.10 (673.10) 1. Conglomeratele - materii depuse pe lângă ţărm;
59:1.11 (673.11) 2. Gresiile - depuneri formate în apă puţin adâncă, dar acolo unde valurile erau totuşi destul de puternice ca să împiedice fixarea nămolului.
59:1.12 (673.12) 3. Şisturile - depuneri în apele puţin adânci şi mai calme;
59:1.13 (673.13) 4. Calcarele - incluzând depunerile de cochilii de trilobiţi în apă adâncă.
59:1.14 (673.14) Fosilele de trilobiţi din această epocă prezintă anumite uniformităţi de bază şi anumite variaţii bine marcate. Animalele primitive dezvoltându-se din cele trei implantări originare cu viaţă sunt caracteristice; acelea care apar în emisfera vestică erau uşor diferite de acelea ale grupului eurasian şi de cele de tipul australasian sau australian antarctic.
59:1.15 (674.1) Cu 370.000.000 de ani în urmă, s-a produs marea inundaţie care a scufundat aproape toată America de Nord şi de Sud, urmată de scufundarea Africii şi a Australiei. Numai anumite părţi din America de Nord au rămas deasupra acestor mări cambriene puţin adânci. Cu cinci milioane de ani mai târziu, mările se retrăgeau din faţa pământului ce se ridica. Toate aceste fenomene de scufundare şi de ridicare de pământuri erau nespectaculoase, efectuându-se lent în cursul a milioane de ani.
59:1.16 (674.2) Stratul fosilifer al acestei epoci, conţinând trilobiţi, a ieşit la suprafaţă din loc în loc pe întreg cuprinsul tuturor continentelor, cu excepţia Asiei. În multe regiuni, aceste roci sunt orizontale, dar în munţi sunt înclinate şi deformate din cauza presiunii şi îndoirii. Această presiune a schimbat, în multe locuri, caracterul originar al acestor depuneri. Gresia s-a transformat în cuarţ, şisturile au fost preschimbate în ardezie, şi calcarul a fost convertit în marmură.
59:1.17 (674.3) Cu 360.000.000 de ani în urmă, pământul încă se ridica. America de Nord şi cea de Sud erau mult deasupra apei. Europa occidentală şi Insulele Britanice ieşeau la iveală, cu excepţia unor părţi din Ţara Galilor, care erau adânc scufundate. Nu au existat mari pături de gheaţă în cursul acestor epoci. Depunerile presupus glaciare, a căror apariţie avea legătură cu aceste straturi din Europa, Africa, China şi Australia sunt pricinuite de gheţarii de munte izolaţi sau de deplasările rămăşiţelor glaciare de origine mai recentă. Climatul mondial era oceanic, nu continental. Mările sudice erau atunci mai calde decât acum, şi s-au extins către nord peste America de Nord, în sus către regiunile polare. Golful Stream parcurgea partea centrală a Americii de Nord, fiind deviat către est pentru a scălda şi a încălzi ţărmurile Groenlandei, făcând din acel continent, care acum e acoperit de o manta de gheaţă, un veritabil paradis tropical.
59:1.18 (674.4) Viaţa marină era aproape uniformă în ansamblul lumii, şi era constituită din alge, din organisme unicelulare, din bureţi simpli, din trilobiţi şi din alte crustacee - creveţi, crabi şi homari. Trei mii de varietăţi de brahiopode au apărut la sfârşitul acestei perioade, din care numai două sute au supravieţuit. Aceste animale reprezintă o varietate a vieţii primitive care s-a transmis până în epoca actuală practic neschimbată.
59:1.19 (674.5) Însă trilobiţii erau creaturile vii dominante. Ei erau animale sexuate şi au existat în multe forme; fiind slabi înotători, au plutit domol pe apă ori s-au târât de-a lungul fundurilor de mare, încolăcindu-se ca să se protejeze când erau atacaţi de duşmanii lor care au apărut mai târziu. Ei au crescut în lungime de la cinci la treizeci de centimetri şi s-au dezvoltat în patru grupe distincte: carnivorele, erbivorele, omnivorele şi „mâncătoarele de nămol”. Facultatea pe care o aveau acestea din urmă de a se hrăni în mare parte cu materie anorganică - fiind ultimul animal pluricelular care a putut face acest lucru - explică înmulţirea lor, precum şi lunga lor supravieţuire.
59:1.20 (674.6) Acesta a fost tabloul biogeologic al Urantiei la sfârşitul acelei lungi perioade din istoria lumii, cuprinzând cincizeci de milioane de ani, denumită Cambrian de către geologii voştri.
59:2.1 (674.7) Fenomenele periodice de înălţare şi de scufundare a solului caracteristice acestei epoci se produceau toate progresiv şi fără nimic spectaculos, fiind însoţite concomitent de foarte puţină activitate vulcanică, dacă nu cumva deloc. De-a lungul tuturor acestor înălţări şi surpări de teren succesive, continentul mamă asiatic nu a împărtăşit pe deplin istoria celorlalte corpuri de pământ. El a suferit multe inundaţii, afundându-se mai întâi într-o direcţie, apoi într-alta, îndeosebi în istoria lui primitivă, dar el nu prezintă depunerile uniforme de rocă care pot fi descoperite pe alte continente. În perioadele recente, Asia a fost cea mai stabilă dintre toate masele continentale.
59:2.2 (675.1) Cu 350.000.000 de ani în urmă, a început perioada marii inundaţii a tuturor continentelor, cu excepţia Asiei Centrale. Masele de pământ fuseseră în repetate rânduri reacoperite de apă; numai regiunile înalte de coastă au rămas deasupra acestor mări interioare oscilante puţin adânci, însă foarte întinse. Aceste inundaţii majore au caracterizat această perioadă, dar înainte ca ea să se fi terminat, continentele s-au înălţat din nou, emergenţa terestră totală fiind cu cincisprezece procente mai mare decât există acum. Regiunea Caraibelor era foarte ridicată. Această perioadă nu e bine delimitată în Europa, deoarece fluctuaţiile terestre erau mai mici, în vreme ce activitatea vulcanică era mai persistentă.
59:2.3 (675.2) Cu 340.000.000 de ani în urmă, s-a produs o altă mare scufundare de pământuri, în afară de Asia şi de Australia. Apele oceanelor lumii erau în general amestecate. Aceasta a fost o mare epocă de depuneri calcaroase, o mare parte din piatra sa provenind din algele secretoare de var.
59:2.4 (675.3) Cu câteva milioane de ani mai târziu, porţiuni întinse ale continentelor Americane şi ale Europei au început să se ivească din apă. În emisfera vestică, numai un braţ al Oceanului Pacific a rămas peste Mexico şi peste regiunile prezente ale Munţilor Stâncoşi, dar aproape de sfârşitul acestei epoci, Coastele Atlanticului şi ale Pacificului au început din nou să se cufunde.
59:2.5 (675.4) Perioada de acum 330.000.000 de ani, marchează începutul unei perioade de calm relativ în întreaga lume, cu mult pământ aflat iarăşi deasupra apei. Singura excepţie faţă de această domnie de calm terestru a fost erupţia marelui vulcan nord american aflat la est de Kentuky, una dintre cele mai mari activităţi vulcanice izolate pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Cenuşa acestui vulcan a acoperit o suprafaţă de o mie trei sute de kilometri pătraţi, pe o adâncime de la cinci la şase metri.
59:2.6 (675.5) Cu 320.000.000 de ani în urmă, s-a produs a treia inundare majoră a acestei perioade. Apele acestei inundaţii au acoperit tot pământul scufundat de revărsarea precedentă, în timp ce se extindeau mai departe în multe direcţii peste tot în cele două Americi şi în Europa. America de Nord estică şi Europa occidentală se găseau sub apă, de la 3.000 până la 4.500 metri.
59:2.7 (675.6) Cu 310.000.000 de ani în urmă, masele continentale se aflau iarăşi cu mult deasupra apei, cu excepţia părţilor sudice ale Americii de Nord. S-a ivit Mexicul, creându-se astfel Marea Golfului, care de atunci încoace şi-a menţinut identitatea.
59:2.8 (675.7) Viaţa din această perioadă continuă să evolueze. Lumea este încă o dată calmă şi relativ paşnică; climatul rămâne blând şi regulat; plantele terestre migrează tot mai departe de ţărmurile mărilor. Modelele de viaţă sunt bine dezvoltate, deşi se găsesc foarte puţine fosile vegetale din această epocă.
59:2.9 (675.8) Aceasta a fost marea epocă a evoluţiei organismelor animale individuale, deşi multe din schimbările de bază, cum ar fi tranziţia de la plantă la animal, s-au produs anterior. Fauna marină s-a dezvoltat până la punctul în care fiecare tip de viaţă inferior vertebratelor era reprezentat în fosilele acelor roci care s-au acumulat în cursul acestor timpuri. Dar toate aceste organisme animale erau organisme marine. Nici un animal terestru nu a apărut încă, cu excepţia câtorva tipuri de viermi care scormoneau de-a lungul ţărmurilor, dar nici plantele terestre nu năpădiseră încă continentele; era încă prea mult dioxid de carbon în aer pentru a permite existenţa respiratorilor de aer. În principal, toate animalele în afară de unele dintre acelea mai primitive sunt direct sau indirect dependente de viaţa vegetală pentru existenţa lor.
59:2.10 (676.1) Trilobiţii erau încă predominanţi. Aceste micuţe animale au existat în zeci de mii de tipuri şi au fost predecesoarele crustaceelor. Unii dintre trilobiţi aveau de la douăzeci şi cinci până la patru mii de ochişori minusculi; alţii au avut ochi rudimentari. La sfârşitul acestei perioade, trilobiţii au împărtăşit dominarea asupra mărilor cu multe alte forme de viaţă nevertebrată, dar care au pierit în totalitate la începutul perioadei următoare.
59:2.11 (676.2) Algele secretoare de var erau larg răspândite. Existau mii de specii ale strămoşilor primitivi ai coralilor. Viermii de mare erau abundenţi şi existau multe varietăţi de meduze care de atunci au pierit încetul cu încetul. Coralii şi tipurile de mai târziu de bureţi au evoluat. Cefalopodele erau bine dezvoltate, şi supravieţuitorii lor erau modernii nautilus cu perle, caracatiţa, sepia şi calmarul.
59:2.12 (676.3) Erau multe varietăţi de animale cu cochilie, dar cochiliile lor nu erau pe atunci atât de necesare pentru scopuri defensive ca în epocile ulterioare. Gastropodele erau prezente în apele mărilor străvechi, şi ele includeau univalvele sondori şi mai multe specii de melci. Gastropodele bivalve au traversat, practic fără schimbare, milioane de ani, aşa cum au existat ele atunci, şi cuprind muşchii, moluştele, stridiile şi scoicile. Organismele cu cochilie şi cu valvă au evoluat şi ele, şi acele brahiopode au trăit în acele ape străvechi aşa cum există ele astăzi; valvele lor sunt chiar înzestrate cu ligamente şi cu zimţi şi cu alte soiuri de dispozitive protectoare.
59:2.13 (676.4) Aşa se termina istoria evoluţiei celei dea doua mari perioade a vieţii marine cunoscută de geologii voştri sub numele de Ordovician.
59:3.1 (676.5) Cu 300.000.000 de ani în urmă, a început o altă mare perioadă a submersiunii pământului. Revărsarea către nord şi către sud a străvechilor mări siluriene s-a pregătit să înghită majoritatea Europei şi a Americii de Nord. Pământul nu era înălţat cu mult deasupra mării, aşa încât nu s-a produs multă depunere în jurul liniilor de ţărm. Mările mişunau de animale cu cochilii calcaroase, şi căderea acestor cochilii pe fundul mării a provocat acumularea treptată a straturilor de calcar foarte groase. Acesta este prima depunere larg răspândită de piatră de var, şi acoperă practic toată Europa şi America de Nord, dar apare la suprafaţa pământului numai în câteva locuri. Grosimea acestei pături străvechi de rocă este de circa trei sute de metri, dar multe dintre aceste depuneri au fost de atunci considerabil deformate de răsturnări, de înălţări şi de dislocări, şi multe s-au schimbat în cuarţ, în şist şi în marmură.
59:3.2 (676.6) Nici o rocă de foc sau de lavă nu se găsesc în straturile de piatră ale acestei perioade, în afară de acelea ale marilor vulcani ai Europei sudice şi ai Mainului estic, şi scurgerile de lavă ale Qebecului. Activitatea vulcanică este în mare măsură trecută. Acesta a fost apogeul marilor depozite marine; şi nu s-au format decât puţine lanţuri muntoase, sau chiar nici unul.
59:3.3 (676.7) Cu 290.000.000 de ani în urmă, marea s-a retras în mare parte de pe continente, şi fundurile oceanelor înconjurătoare pluteau. Masele de pământ au fost puţin schimbate până când au fost iarăşi scufundate. Primele mişcări montane au început pe toate continentele, şi cea mai mare dintre aceste înălţări ale scoarţei au fost Munţii Himalaya în Asia şi marii Munţi Caledonieni, întinzându-se din Irlanda până pe Spitzberg prin Scoţia.
59:3.4 (677.1) În depunerile acestei epoci se găseşte mult gaz, petrol, zinc şi plumb, gazul şi petrolul fiind provenite din enormele acumulări de materie animală şi vegetală care s-a depus în momentul precedentei scufundări de pământ, în vreme ce depunerile minerale reprezintă sedimentarea de corpuri stagnante de apă. Multe din depunerile de sare gemă aparţin acelei perioade.
59:3.5 (677.2) Trilobiţii au decăzut rapid, iar centrul scenei a fost ocupat de moluştele mai mari, sau cefalopodele. Aceste animale au crescut până la cinci metri lungime şi treizeci şi trei de centimetri în diametru şi au devenit stăpânii mărilor. Aceste specii de animale au apărut brusc şi au preluat dominarea vieţii marine.
59:3.6 (677.3) Marea activitate vulcanică a acestei epoci a avut loc în sectorul european. De milioane şi milioane de ani, nu s-au produs erupţii vulcanice atât de violente şi atât de extinse ca acelea care au avut loc în jurul Mediteranei prin şi în special în vecinătatea Insulelor Britanice. Această scurgere de lavă peste regiunea Insulelor Britanice de astăzi apare sub formă de straturi alternate de lavă şi rocă groase de opt mii de metri. Aceste roci s-au depus prin scurgeri intermitente de lavă care s-au împrăştiat peste o albie de mare puţin adâncă, astfel amestecând depunerile de rocă, şi toate acestea au fost ulterior înălţate la mare altitudine deasupra mării. Au avut loc cutremure de pământ violente în nordul Europei, îndeosebi în Scoţia.
59:3.7 (677.4) Climatul oceanic a rămas moderat şi uniform, iar mările calde scăldau ţărmurile ţinuturilor polare. Brahiopodele şi alte fosile ale vieţii marine pot fi găsite în aceste depuneri până la Polul Nord. Gastropodele, brahiopodele, bureţii şi coralii producători de recifuri au continuat să se înmulţească.
59:3.8 (677.5) La sfârşitul acestei perioade, se asistă la a doua înaintare a mărilor siluriene, cu un altă amestecare a apelor oceanelor sudice şi nordice. Cefalopodele domină viaţa marină, în timp ce formele de viaţă asociate se dezvoltă şi se diferenţiază progresiv.
59:3.9 (677.6) Cu 280.000.000 de ani în urmă, continentele au ieşit în mare parte la suprafaţă din a doua inundaţie siluriană. Depunerile de rocă datând de la această scufundare sunt cunoscute în America de Nord sub numele de calcare de Niagara, deoarece acesta este stratul de rocă peste care curge acum Niagara. Acest strat de rocă se întinde de la munţii estici până la regiunea văii Mississippi-ului, dar nu mai departe spre vest, ci spre sud. Câteva straturi acoperă Canada, porţiuni din America de Sud, Australia şi majoritatea Europei, grosimea medie a seriei de straturi ale Niagarei fiind de circa două sute de metri. Chiar deasupra depunerilor de tip Niagara, în multe regiuni, poate fi găsită o acumulare de conglomerat, de şist şi de rocă gemă. Aceste acumulări sunt produse de surpări secundare. Această sare s-a fixat în mari lagune care au fost alternativ deschise la mare şi apoi izolate, astfel încât evaporarea s-a produs odată cu depunerea de sare împreună cu alte materii care erau în soluţie de apă. În unele regiuni, aceste zăcăminte de sare gemă sunt groase de douăzeci de metri.
59:3.10 (677.7) Climatul este blând şi regulat, iar fosilele marine se depun în regiunile arctice. Dar la sfârşitul acestei epoci mările sunt atât de sărate încât puţină viaţă rămâne în ele.
59:3.11 (677.8) Către sfârşitul submersiunii siluriene finale, echinodermele - crinii de piatră - se înmulţesc rapid aşa cum o atestă depunerile de calcar crinoid. Trilobiţii aproape că au dispărut, iar moluştele sunt în continuare monarhii mărilor; formaţia de recifuri coraliere creşte considerabil. În cursul acestei epoci, în locurile mai favorabile se dezvoltă pentru prima dată scorpionii de apă primitivi. Curând după aceea, şi brusc, îşi fac apariţia adevăraţii scorpioni, care respirau realmente aer.
59:3.12 (678.1) Aceste dezvoltări încheie a treia perioadă a vieţii marine, care acoperă douăzeci şi cinci de milioane de ani şi e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Silurian.
59:4.1 (678.2) În cursul luptei seculare dintre pământ şi apă, timp de lungi perioade marea a fost relativ victorioasă, însă ceasul victoriei pământului este aproape. Derivele continentale nu s-au produs până acum, doar că, uneori, practic întregul pământ al lumii este reunit prin istmuri subţiri şi prin înguste punţi de pământ.
59:4.2 (678.3) Când pământul iese la iveală după ultima inundaţie siluriană, ia sfârşit o perioadă importantă în dezvoltarea lumii şi a evoluţiei vieţii. Aceasta reprezintă zorii unei noi epoci pe pământ. Peisajul nud şi fără atracţie al timpurilor trecute începe să fie îmbrăcat cu o vegetaţie verde luxuriantă şi sunt pe punctul de a apărea primele mari păduri magnifice.
59:4.3 (678.4) Viaţa marină a acestei epoci era foarte diversă datorită segregării primitive a speciilor, dar mai târziu a fost o liberă amestecare şi asociere a tuturor acestor tipuri diferite. Brahiopodele au ajuns rapid la apogeul lor, fiind urmate de artropode, iar barnaclele şi-au făcut prima apariţie. Dar evenimentul cel mai important dintre toate a fost apariţia subită a familiei peştilor. Aceasta a devenit epoca peştilor, acea perioadă a istoriei caracterizată prin tipul de animale vertebrate.
59:4.4 (678.5) Cu 270.000.000 de ani în urmă, continentele erau deasupra apei. De milioane şi milioane de ani nu a fost în acelaşi timp atât de mult pământ deasupra apei; a fost una dintre cele mai mari epoci ale emergenţei de pământuri din toată istoria lumii.
59:4.5 (678.6) Cu cinci milioane de ani mai târziu, regiunile de pământ ale Americii de Nord şi de Sud, ale Europei, ale Africii, ale Asiei nordice şi ale Australiei au fost inundate pe o perioadă scurtă, în America de Nord submersia fiind din când în când aproape completă; iar straturile de calcar rezultante au avut de la o sută cincizeci de metri la o mie cinci sute de metri grosime. Aceste variate mări devoniene s-au extins mai întâi într-o singură direcţie, iar apoi într-alta, astfel încât imensa mare interioară arctică a Americii de Nord a găsit o cale de vărsare în Oceanul Pacific prin nordul Californiei.
59:4.6 (678.7) Cu 260.000.000 de ani în urmă, către sfârşitul acestei epoci de surpare terestră, America de Nord era parţial acoperită de mări care comunicau simultan cu apele Pacificului, ale Atlanticului, ale Oceanului Arctic şi ale Golfului Mexicului. Depunerile acestor stadii mai recente ale primei inundaţii devoniene aveau o grosime medie de circa trei sute de metri. Recifurile de corali care caracterizau aceste perioade indică faptul că mările interioare erau limpezi şi puţin adânci. Aceste depuneri coraliere sunt expuse pe malurile fluviului Ohio lângă Louisville, Kentucky, şi sunt groase de circa treizeci de metri, cuprinzând peste două sute de varietăţi. Aceste formaţiuni de corali se extind prin Canada şi prin nordul Europei până la regiunile arctice.
59:4.7 (678.8) După aceste submersiuni, multe din ţărmuri au fost considerabil înălţate, astfel încât depunerile primitive au fost acoperite de nămol şi de şist. Există, de asemenea, un strat de gresie roşie care caracterizează una dintre sedimentările devoniene; şi această pătură roşie se extinde pe o mare parte din suprafaţa pământului, fiind găsită în America de Nord şi de Sud, în Europa, în Rusia, în China, în Africa şi în Australia. Aceste depozite roşii evocau condiţii climatice aride şi semiaride, dar climatul acestei epoci era încă moderat şi regulat.
59:4.8 (679.1) De-a lungul acestei întregi perioade, pământul situat la sud-estul Insulei Cinncinati a rămas cu mult deasupra apei. Cu toate acestea, o foarte mare parte din Europa occidentală, incluzând Insulele Britanice, a fost scufundată. În Ţara Galilor, în Germania şi în alte locuri din Europa, rocile devoniene au 6.000 de metri grosime.
59:4.9 (679.2) Cu 250.000.000 de ani în urmă, se asistă la apariţia familiei peştilor, vertebratele, unul dintre cei mai importanţi paşi din evoluţia preumană.
59:4.10 (679.3) Artropodele, sau crustaceele, au fost strămoşii primelor vertebrate. Predecesorii familiei peştilor au fost doi strămoşi modificaţi ai artropodelor; unul avea un corp lung care lega un cap de o coadă, pe când celălalt era un prepeşte fără osul dorsal şi fără fălci. Însă aceste tipuri preliminare au fost repede distruse atunci când peştii, primele vertebrate ale lumii animalelor, şi-au făcut subita lor apariţie dinspre nord.
59:4.11 (679.4) Mulţi dintre cei mai mari peşti adevăraţi aparţin acestei epoci, unele dintre varietăţile cu dinţi având o lungime de la opt la zece metri; rechinii din ziua de azi sunt supravieţuitorii acestor peşti străvechi. Peştii înzestraţi cu plămâni şi înarmaţi au ajuns la apogeul lor evolutiv, şi înainte ca această epocă să se fi terminat, peştii se adaptaseră atât la apele dulci, cât şi la cele sărate.
59:4.12 (679.5) Veritabile albii osoase de schelete şi de dinţi de peşte pot fi găsite în depunerile acumulate spre finalul acestei perioade, şi bogate pături de fosile sunt situate de-a lungul coastei Californiei, de vreme ce multe golfuri adăpostite ale Oceanului Pacific s-au extins până în pământurile acestei regiuni.
59:4.13 (679.6) Pământul a fost rapid invadat de noi ordine de vegetaţie terestră. Înainte de aceasta, multe plante au crescut pe pământ, afară pe malul apei. Prolifica familie de ferigi a apărut atunci subit şi s-a răspândit repede pe suprafaţa pământului, care se înălţa rapid în toate părţile lumii. În curând, s-au dezvoltat trei tipuri de arbori, de şaizeci de centimetri în diametru şi de doisprezece metri înălţime; mai târziu, au evoluat frunzele, dar aceste varietăţi primitive aveau numai un foliaj rudimentar. Se găseau şi multe plante mai mici, însă fosilele lor nu pot fi găsite, deoarece au fost în general distruse de către bacterii, apărute anterior.
59:4.14 (679.7) Pe măsură ce pământul s-a ridicat, America de Nord s-a legat de Europa prin punţi de pământ care se extindeau spre Groenlanda. Chiar şi astăzi, Groenlanda păstrează rămăşiţele acestor plante terestre primitive sub mantaua ei de gheaţă.
59:4.15 (679.8) Cu 240.000.000 de ani în urmă, anumite părţi din pământurile Europei, cât şi din cele ale Americii de Nord şi de Sud, au început să se scufunde. Această surpare a marcat apariţia ultimei şi celei mai puţin întinse din inundaţiile devoniene. Mările arctice s-au deplasat din nou către sud peste o mare parte din America de Nord, Atlanticul a inundat o parte întinsă a Europei şi a vestului Asiei, în vreme ce sudul Pacificului acoperea cea mai mare parte a Indiei. Această inundaţie a avut o apariţie şi o retragere deopotrivă de lente. Munţii Catsckill, situaţi de-a lungul malului vestic al fluviului Hudson, sunt unul dintre cele mai întinse monumente geologice ale acestei epoci care se pot găsi la suprafaţa Americii de Nord.
59:4.16 (679.9) Cu 230.000.000 de ani în urmă, mările îşi continuau retragerea. O mare parte din America de Nord este mult deasupra apei, şi s-a produs apoi o mare activitate vulcanică în regiunea St. Lawrence. Mont-Royal, din Montreal, este craterul erodat al unuia dintre aceşti vulcani. Depunerile acestei întregi epoci sunt bine ilustrate de Munţii Apalaşi ai Americii de Nord, unde râul Susquehanna a tăiat o vale care dezveleşte aceste straturi succesive, care au atins o grosime de peste 4.000 de metri.
59:4.17 (680.1) Înălţarea continentelor a continuat, iar atmosfera se îmbogăţea cu oxigen. Pământul era acoperit de vaste păduri de ferigi înalte de treizeci de metri şi de copaci specifici acelor zile, păduri liniştite, în care nu se auzea nici un sunet, nici măcar foşnetul vreunei frunze, căci aceşti copaci nu aveau frunze.
59:4.18 (680.2) Şi astfel se apropie de sfârşit una dintre cele mai lungi perioade de evoluţie a vieţii marine, epoca peştilor. Această perioadă a istoriei lumii a durat aproape cincizeci de milioane de ani; ea a devenit cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Devonian.
59:5.1 (680.3) Apariţia peştilor pe parcursul perioadei precedente marchează apogeul evoluţiei vieţii marine. Din acest moment înainte, evoluţia vieţii terestre devine tot mai importantă. Şi această perioadă se deschide cu scena aproape ideal pregătită pentru apariţia primelor animale terestre.
59:5.2 (680.4) Cu 220.000.000 de ani în urmă, multe din zonele continentale, incluzând majoritatea Americii de Nord, erau deasupra apei. Pământul era năpădit de o vegetaţie luxuriantă; aceasta a fost într-adevăr epoca ferigilor. Dioxidul de carbon era încă prezent în atmosferă, dar într-o proporţie mai mică.
59:5.3 (680.5) La scurtă vreme după aceea, porţiunea centrală a Americii de Nord a fost inundată, creându-se două vaste mări interioare. Regiunile înalte ale coastelor Atlanticului, cât şi ale Pacificului erau situate tocmai dincolo de ţărmurile actuale. Aceste două mări s-au unit curând, amestecând diferitele lor forme de viaţă. Uniunea faunei lor marine a marcat începutul declinului rapid, la nivel mondial, al vieţii marine şi începutul perioadei următoare a vieţii terestre.
59:5.4 (680.6) Cu 210.000.000 de ani în urmă, mările arctice de apă caldă acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord şi a Europei. Apele polare antarctice au inundat America de Sud şi Australia, în vreme ce şi Africa şi Asia erau înălţate considerabil.
59:5.5 (680.7) Când mările au atins nivelul lor maxim, s-a produs deodată o nouă dezvoltare evolutivă. Brusc, au apărut primele animale terestre. Se găseau numeroase specii dintre aceste animale care puteau să trăiască pe pământ sau în apă. Aceşti amfibieni respiratori de aer s-au dezvoltat din artropode, ale căror băşici înotătoare evoluaseră devenind plămâni.
59:5.6 (680.8) Din apele amare ale mărilor s-au târât afară pe pământ melci, scorpioni şi broaşte. Astăzi broaştele îşi depun încă ouăle în apă, iar puii lor există mai întâi sub formă de peşti minusculi, mormolocii. Această perioadă ar putea foarte bine să fie numită epoca broaştelor.
59:5.7 (680.9) La foarte puţin timp după aceea, au apărut primele insecte, şi împreună cu păianjenii, cu scorpionii, cu gândacii, cu greierii şi cu lăcustele, au năpădit continentele lumii. Libelulele măsurau şaptezeci şi cinci de centimetri în anvergură. S-au dezvoltat o mie de specii de gândaci, din care unele au crescut până la o mărime de zece centimetri.
59:5.8 (680.10) Grupurile echinodermelor s-au dezvoltat deosebit de mult, şi ele sunt în realitate fosilele ghid ale acestei epoci. Marii rechini care se hrăneau cu scoici au evoluat şi ei considerabil, şi au dominat oceanele vreme de peste cinci milioane de ani. Climatul era încă blând şi moderat; viaţa marină era prea puţin schimbată. Peştii de apă proaspătă erau în plină dezvoltare, iar trilobiţii erau pe cale de dispariţie. Coralii erau rari, şi o mare parte din piatra de var a fost produsă de crinoide. Calcarele cele mai bune pentru construcţii s-au depus pe parcursul acestei epoci.
59:5.9 (681.1) Apele multora dintre mările interioare au fost atât de încărcate cu calcare şi cu alte minerale, încât au generat în mare măsură progresul şi dezvoltarea multor specii marine. În cele din urmă mările s-au limpezit ca urmare a unei mari depuneri de piatră, în unele locuri conţinând zinc şi plumb.
59:5.10 (681.2) Depunerile acestei epoci carbonifere iniţiale au o grosime de la 150 la 600 de metri şi sunt constituite din gresie, şist şi piatră de calcar. Cel mai vechi strat conţine fosilele animalelor şi plantelor terestre şi marine, împreună cu mult prundiş şi sedimente. Puţin cărbune exploatabil se găseşte în aceste straturi mai vechi. Aceste depuneri de pe întregul cuprins al Europei sunt foarte asemănătoare celor din America de Nord.
59:5.11 (681.3) Către sfârşitul acestei epoci, pământul Americii de Nord a început să se ridice. A urmat o scurtă întrerupere, şi marea s-a reîntors ca să acopere cam jumătate din albiile ei precedente. Aceasta a fost o scurtă inundaţie, şi cea mai mare parte a pământului s-a găsit curând cu mult deasupra apei. America de Sud era încă legată de Europa prin Africa.
59:5.12 (681.4) Începutul formării Vosgilor, a Pădurii Negre şi a munţilor Urali datează din această epocă. Baze ale altor munţi mai vechi se găsesc în Marea Britanie şi în toată Europa.
59:5.13 (681.5) Cu 200.000.000 de ani în urmă, au început stadiile cu adevărat active ale perioadei carbonifere. Cu douăzeci de milioane de ani înaintea acestei epoci, au început să se depună primele straturi de cărbune, dar activităţile formatoare de cărbune erau atunci active la o scară largă. Durata epocii propriu-zise a depunerilor de cărbune a depăşit cu puţin douăzeci şi cinci de milioane de ani.
59:5.14 (681.6) Pământurile se ridicau şi coborau periodic din cauza variaţilor nivelului mării provocate de activităţile de pe fundurile oceanice. Această instabilitate a scoarţei - lăsarea şi ridicarea pământului - în corelaţie cu vegetaţia prolifică a terenurilor mâloase de coastă, a contribuit la formarea de depuneri imense de cărbune, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută sub numele de Carbonifer. Climatul era încă blând în întreaga lume.
59:5.15 (681.7) Straturile de cărbune alternează cu şist, cu piatră şi cu conglomerat. Aceste zăcăminte de cărbune din centrul şi estul Statelor Unite variază în grosime de la doisprezece la cincisprezece metri. Însă multe dintre aceste depuneri au fost luate de apă pe parcursul înălţărilor de teren ulterioare. În unele părţi ale Americii de Nord şi ale Europei, stratul carbonifer avea 5.500 metri grosime.
59:5.16 (681.8) Prezenţa rădăcinilor de copaci pe măsură ce au crescut în argila subiacentă zăcămintelor de cărbune prezente demonstrează că acel cărbune s-a format exact acolo unde se găseşte acum. El este constituit de aceste resturi ale vegetaţiei exuberante care creştea în mlaştini şi pe ţărmurile mocirloase ale acestei epoci îndepărtate. Aceste reziduuri au fost păstrate de apă şi modificate de presiune. Păturile de cărbune conţin adesea atât gaz, cât şi petrol. Zăcămintele de turbă, resturile unei vegetaţii trecute, ar fi convertite într-un tip de cărbune dacă ar fi supuse la o presiune si o căldură adecvate. Antracitul a fost supus unei mai mari presiuni şi călduri decât alţi cărbuni.
59:5.17 (681.9) În America de Nord, păturile de cărbune din diverse zăcăminte indică de câte ori a scăzut şi s-a ridicat pământul, acest număr variind de la zece în Illinois la douăzeci în Pennsylvania, la treizeci şi cinci în Alabama şi la şaptezeci şi cinci în Canada. În zăcămintele de cărbune se găsesc atât fosilele de apă proaspătă, cât şi cele de apă sărată.
59:5.18 (682.1) De-a lungul acestei epoci, munţii Americii de Nord şi de Sud erau activi, ridicându-se atât Anzii, cât şi străvechii Munţi Stâncoşi de Sud. Marile regiuni înalte de coastă ale Atlanticului şi Pacificului au început să se afunde, în cele din urmă erodându-se atât de tare şi afundându-se atât de mult, ţărmurile ambelor oceane se retrag aproape de poziţiile lor actuale. Depunerile acestei inundaţii au o grosime medie de trei sute de metri.
59:5.19 (682.2) Cu 190.000.000 de ani în urmă, marea carboniferă a Americii de Nord s-a extins către vest; ea acoperă regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi, care se vărsa în Oceanul Pacific prin California de Nord. Cărbunele a continuat să se acumuleze pe tot cuprinsul Americilor şi al Europei, strat după strat, pe măsură ce regiunile de coastă s-au ridicat şi s-au coborât în cursul acestor perioade de oscilaţii ale ţărmurilor.
59:5.20 (682.3) Epoca de acum 180.000.000 milioane de ani, a pus capăt perioadei carbonifere în cursul căreia cărbunele s-a format peste tot în lume - în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în Americi. La finalul perioadei de formare a cărbunelui, partea Americii de Nord situată la est de valea fluviului Mississippi s-a înălţat, iar partea majoră a acestei secţiuni a rămas de atunci deasupra nivelului mării. Această perioadă de înălţare de teren marchează începutul formării munţilor actuali ai Americii de Nord, atât în regiunile Apalaşilor, cât şi în vest. Vulcanii erau activi în Alaska, în California şi în regiunile Europei şi ale Asiei, unde munţii erau în curs formare. Estul Americii şi Vestul Europei erau legate prin continentul Groenlandei.
59:5.21 (682.4) Înălţarea de teren a început să modifice climatul maritim al epocilor precedente şi să substituie prin urmare premisele climatului continental mai puţin blând şi mai variabil.
59:5.22 (682.5) Plantele acestor timpuri erau purtătoare de spori, iar vântul putea să îi împrăştie în toate direcţiile. Trunchiurile copacilor carboniferi erau de obicei de doi metri în diametru şi adesea înalte de treizeci şi cinci de metri. Ferigile de astăzi sunt într-adevăr relicve ale acestor epoci trecute.
59:5.23 (682.6) În general, acestea au fost epocile de dezvoltare pentru organismele de apă proaspătă; puţină schimbare s-a produs în viaţa marină anterioară. Însă caracteristica importantă a acestei perioade a fost apariţia bruscă a broaştelor şi a numeroşilor lor veri. Caracteristice vieţii epocii cărbunelui au fost ferigile şi broaştele.
59:6.1 (682.7) Această perioadă marchează sfârşitul dezvoltării evolutive esenţiale a viaţii marine şi deschiderea perioadei de tranziţie care a condus la epocile ulterioare ale animalelor terestre.
59:6.2 (682.8) În cursul acestei epoci, viaţa a fost în mare măsură sărăcită. Mii de specii marine au pierit, iar viaţa a fost cu greu restabilită pe pământ. Aceasta a fost o vreme de frământare biologică, epoca în care viaţa aproape că a dispărut de pe faţa pământului şi din adâncurile oceanelor. Către încheierea lungii ere de viaţă marină, pe pământ se găseau peste o sută de mii de specii de organisme vii. La sfârşitul acestei perioade de tranziţie, au supravieţuit mai puţin de cinci sute.
59:6.3 (682.9) Particularităţile acestei noi perioade nu se datorau atât de mult răcirii scoarţei terestre sau lungii absenţe a activităţii vulcanice, cât unei neobişnuite combinaţii de influenţe banale şi preexistente - restrângerea mărilor şi creşterea unor enorme mase continentale. Blândul climat maritim al timpurilor trecute era pe cale de dispariţie, iar tipul mai aspru de climat continental se dezvolta rapid.
59:6.4 (683.1) Cu 170.000.000 de ani în urmă, mari adaptări şi mari schimbări evolutive aveau loc pe întreaga faţă a pământului. Continentele se înălţau pe tot globul, în vreme ce albiile oceanice se tot afundau. Au apărut lanţuri izolate de munţi. Partea estică a Americii de Nord s-a ridicat foarte mult deasupra mării; vestul se ridica lent. Continentele erau acoperite de mari şi mici lacuri sărate şi de numeroase mări interioare care erau legate de ocean prin strâmtori înguste. Începutul acestei perioade de tranziţie variază în grosime de la 300 la 2.100 metri.
59:6.5 (683.2) În cursul acestor înălţări de teren, scoarţa terestră s-a încreţit pe vaste întinderi. Aceasta a fost o epocă de emergenţă continentală, cu toate că anumite punţi terestre au dispărut atunci, incluzând continentele care au unit atât de mult timp America de Sud cu Africa şi America de Nord cu Europa.
59:6.6 (683.3) Treptat, mările şi lacurile interioare au secat în întreaga lume. Au început să apară munţi izolaţi şi gheţari regionali, în special în emisfera sudică, şi în multe regiuni depunerile glaciare ale acestor formaţiuni de gheaţă pot fi găsite chiar şi printre unele dintre straturile superioare de mai târziu ale depunerilor de cărbune. Au apărut doi noi factori climatici - glaciaţiunea şi ariditatea. Multe din regiunile mai înalte ale pământului deveniseră aride şi sterile.
59:6.7 (683.4) De-a lungul acestor perioade de schimbare climatică, mari variaţiuni s-au produs şi în vegetaţia terestră. Plantele cu seminţe au apărut primele, şi ele au procurat o mai bună sursă de hrană pentru viaţa sporită ulterior a animalelor terestre. Insectele au suferit o schimbare radicală. Stadiile lor de repaus au evoluat pentru a se adapta exigenţelor perioadelor din cursul iernii şi al secetei când viaţa este în suspensie.
59:6.8 (683.5) Dintre animalele terestre, broaştele, care au ajuns la apogeul lor în timpul epocii precedente, au decăzut rapid, dar ele au supravieţuit, deoarece puteau să trăiască mult timp chiar şi în băltoacele şi heleşteele în curs de secare din acele vremuri îndepărtate şi extrem de încercate. În cursul epocii de declin a broaştelor, în Africa, s-a produs primul pas în evoluţia broaştelor în reptile. Şi de vreme ce masele continentale erau încă legate, această creatură prereptiliană, un respirator de aer, s-a răspândit în toată lumea. În această epocă, atmosfera a fost atât de schimbată, încât a convenit admirabil la întreţinerea respiraţiei animale. Curând după sosirea acestor broaşte prereptiliene, s-a întâmplat ca America de Nord să fie temporar izolată, ruptă de Europa, de Asia şi de America de Sud.
59:6.9 (683.6) Răcirea treptată a apelor oceanelor a contribuit mult la distrugerea vieţii oceanice. Animalele marine ale acestor epoci s-au refugiat temporar în trei locuri de retragere favorabile: regiunea actuală a Golfului Mexic, a Golfului Gangelui din India şi cea a Golfului Sicilian din bazinul mediteranean. Şi, din aceste trei regiuni s-au născut noi specii marine, născute să înfrunte adversitatea, să plece mai târziu pentru a repopula mările.
59:6.10 (683.7) Cu 160.000.000 de ani în urmă, pământul era în mare măsură acoperit cu vegetaţie adaptată menţinerii vieţii animalelor terestre, iar atmosfera devenise ideală pentru respiraţia animală. Astfel se termină perioada de reducere a vieţii marine şi a acelor timpuri de încercări biologice adverse care au eliminat toate formele de viaţă, în afară de acelea care aveau o valoare de supravieţuire, şi care erau deci îndreptăţite să funcţioneze ca strămoşi ai vieţii mai înalt diferenţiate şi mai rapid dezvoltate a epocilor care urmează ale evoluţiei planetare.
59:6.11 (684.1) Finalul acestei perioade de frământări biologice, cunoscută studenţilor voştri sub numele de Permian, marchează, de asemenea, sfârşitul lungii ere paleozoice, care acoperă un sfert din istoria planetar ă, două sute cincizeci de milioane de ani.
59:6.12 (684.2) Vasta pepinieră oceanică a vieţii de pe Urantia şi-a îndeplinit rolul. Pe parcursul lungilor epoci când pământul era impropriu menţinerii vieţii, înainte ca atmosfera să conţină suficient oxigen pentru a susţine animalele terestre superioare, marea a dat naştere formelor de viaţă primitive ale uscatului şi le-a menţinut. Acum importanţa biologică a mării se diminuează progresiv, pe măsură ce pe pământ începe să se deruleze al doilea stadiu de evoluţie.
59:6.13 (684.3) [Prezentat de un Purtător al Vieţii din Nebadon, aparţinând unuia dintre corpurilor originare ataşate Urantiei.]
Cartea Urantia
Capitolul 60
60:0.1 (685.1) ERA epohcii exclusiv marine se sfârşise. Ridicarea pământurilor, răcirea crustei şi a oceanelor, restrângerea mărilor şi adâncirea lor corelativă, precum şi marea creştere a suprafeţei terestre în latitudine septentrională, au contribuit toate considerabil la modificarea climatului lumii în toate regiunile îndepărtate de zona ecuatorială.
60:0.2 (685.2) Epocile terminale ale erei precedente au fost, cu adevărat, epocile broaştelor, dar aceşti strămoşi ai vertebratelor terestre nu mai erau dominanţi, deoarece nu supravieţuiseră decât în număr redus. Foarte puţine tipuri au ieşit vii din riguroasele încercări ale perioadei precedente de tribulaţii biologice. Chiar şi plantele purtătoare de spori dispăruseră aproape complet.
60:1.1 (685.3) Depozitele de eroziune ale acestei epoci erau mai ales conglomerate, şisturi şi gresii. Gipsul şi straturile roşii, în toate aceste sedimentări, în America ca şi în Europa, indică faptul că climatul celor două continente era arid. Aceste regiuni aride au fost supuse unei puternice eroziuni provocate de căderea trombelor de apă violente şi periodice peste înaltele pământuri înconjurătoare.
60:1.2 (685.4) Se găsesc puţine fosile în aceste straturi, însă putem observa numeroase amprente de reptile terestre. În numeroase regiuni, depozitele pământurilor roşii, de trei sute de metri adâncime ale acestei epoci, nu conţineau nici o fosilă. Animalele terestre nu au trăit într-un mod continuu decât în anumite părţi ale Africii.
60:1.3 (685.5) Grosimea acestor depuneri de eroziune variază între 900 şi 3.000 de metri şi atinge chiar şi 5.500 de metri pe coasta Pacificului. Lavele au forţat, mai târziu, drumul dintre aceste numeroase straturi. Palisadele fluviului Hudson au fost formate prin scufundarea lavelor bazaltice între aceste straturi triasice. Activitatea vulcanică era intensă în diferite părţi ale lumii.
60:1.4 (685.6) Găsim depozite ale acestei perioade în Europa, în special în Germania şi în Rusia. Gresiile mozaicate din Anglia au apărut în această epocă. Calcarul s-a depus în Alpii meridionali ca urmare a unei invazii a mării. El se prezintă în această regiune sub forma specifică a zidurilor şi pilierilor de calcare dolomitice. Acest strat se regăseşte pe întreaga suprafaţă a Africii şi a Australiei. Marmura de Carrara provine din acest calcar modificat. Nu putem găsi nimic din această perioadă în regiunile meridionale ale Americii de Sud, din moment ce această parte a continentului a rămas scufundată şi, prin urmare, nu prezintă decât depozite de origine marină şi acvatică fără întrerupere a continuităţii cu epocile anterioare şi posterioare.
60:1.5 (686.1) În urmă cu 150 milioane de ani au început perioadele vieţii terestre primitive ale istoriei lumii. În general, viaţa nu mergea foarte bine, însă ea mergea mai bine decât în epocile fierbinţi şi ostile de la sfârşitul erei vieţii marine.
60:1.6 (686.2) În momentul în care se deschide această eră, estul şi centrul Americii de Nord, jumătatea de nord a Americii de Sud, cea mai mare parte a Europei şi întreaga Asie sunt cu mult deasupra apelor. Pentru prima dată, America de Nord este geografic izolată, însă nu pentru mult timp, căci istmul Detroitului din Bering se ridică în curând din nou, legând continentul cu Asia.
60:1.7 (686.3) S-au format mari cuvete în America de Nord în paralel cu coastele Atlanticului şi Pacificului. A apărut marea falie din Connecticutul oriental, una dintre coastele sale scufundându-se, în cele din urmă, cu trei kilometri. Numeroase cuvete nord americane şi numeroase bazine lacustre de apă dulce şi apă sărată ale regiunilor muntoase au fost umplute ulterior de depozitele de eroziune. Mai târziu, aceste depresiuni de teren umplute au fost ridicate la o mare înălţime de curgerile de lavă subterane. Pădurile pietrificate a numeroase regiuni datează din această epocă.
60:1.8 (686.4) Coasta Pacifică nord americană, care a rămas în general deasupra apelor pe parcursul acestor submersii continentale, s-a cufundat, cu excepţia Californiei de Sud şi a unei mari insule care exista atunci în ceea ce este astăzi oceanul Pacific. Această mare californiană veche, bogată în viaţă marină, s-a întins către est şi a ajuns din nou la vechiul bazin maritim al regiunilor vestului mijlociu.
60:1.9 (686.5) În urmă cu 140 milioane de ani, după singurul indiciu al celor doi strămoşi prereptilieni care se dezvoltaseră în Africa pe parcursul epocii precedente, reptilele au apărut brusc, cu toate însuşirile lor. Ele s-au dezvoltat rapid dând naştere crocodililor, reptilelor şi în cele din urmă şerpilor de mare şi reptilelor zburătoare. Strămoşii lor de tranziţie au dispărut foarte repede.
60:1.10 (686.6) Aceşti dinozauri reptilieni, în curs de evoluţie rapidă, au devenit în curând regii acestei epoci. Ei erau ovipari şi se distingeau de toate celelalte animale prin mărimea mică a creierului lor, acesta cântărind mai puţin de o livră şi trebuind să controleze un corp a cărui greutate a sfârşit prin a atinge patruzeci de tone. Însă primele reptile erau mai mici, carnivore şi păşeau pe micile lor labe din urmă în modul în care o fac cangurii. Ele aveau oase goale, ca păsările, şi până la urmă nu au avut decât trei degete la picioarele lor posterioare, astfel încât multe dintre amprentele lor fosile au fost atribuite, din greşeală, unor păsări gigantice. Mai târziu, dinozaurii erbivori au apărut prin evoluţie. Ei păşeau în patru labe şi, o ramură a acestui grup a dobândit puţin câte puţin o armură protectoare.
60:1.11 (686.7) Cu mai multe milioane de ani mai târziu, au apărut primele mamifere. Ele nu aveau placentă, şi s-au dovedit rapid ca fiind un eşec; nici unul dintre ele nu a supravieţuit. Au reprezentat un efort experimental de ameliorare a tipurilor de mamifere, însă această încercare nu a avut succes pe Urantia.
60:1.12 (686.8) Viaţa marină a acestei epoci era redusă, însă ea s-a amplificat rapid, datorită unei noi invazii a mărilor care a provocat, încă o dată, formarea unor lungi coaste litorale de ape puţin adânci. Aceste coaste joase se găseau mai mult în jurul Europei şi al Asiei, şi de aceea cele mai bogate straturi de fosile se găsesc pe lângă aceste continente. Dacă vreţi să studiaţi astăzi viaţa acestei epoci, examinaţi regiunile himalayene, siberiene şi mediteraneene, precum şi India şi insulele bazinului Pacificului de Sud. O trăsătură dominantă a vieţii marine era prezenţa unei multitudini de frumoşi amoniţi, ale căror fosile se regăsesc în întreaga lume.
60:1.13 (686.9) În urmă cu 130 milioane de ani, mările se schimbaseră destul de puţin. Siberia şi America de Nord erau legate de istmul Detroitului de la Strâmtoarea Bering. O viaţă marină bogată şi specială a apărut pe coasta californiană a Pacificului unde, peste o mie de specii de amoniţi s-au dezvoltat pe baza tipurilor superioare de cefalopode. Pe parcursul acestei perioade, modificările vieţii au fost desigur evolutive, în ciuda caracterului tranziţional şi treptat.
60:1.14 (687.1) Această eră, care s-a întins pe mai mult de douăzeci şi cinci de milioane de ani, este cunoscută sub numele de Triasic.
60:2.1 (687.2) În urmă cu 120 milioane de ani. a început o nouă fază a epocii reptilelor. Marele eveniment al acestei perioade a fost evoluţia şi declinul dinozaurilor. Animalele terestre au atins atunci cea mai mare dezvoltare a lor din punctul de vedere al mărimii, şi aproape că dispăruseră de pe suprafaţa pământului la sfârşitul acestei ere. Dinozaurii de toate mărimile au evoluat, mergând de la o specie care măsura mai puţin de şaizeci de centimetri, până la enormii dinozauri necarnivori, de douăzeci şi doi de metri lungime, a căror masă nu a fost niciodată egalată de nici o creatură vie.
60:2.2 (687.3) Cei mai mari dinozauri s-au născut în vestul Americii de Nord. Aceste monstruoase reptile sunt îngropate în întreaga regiune a Munţilor Stâncoşi, de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord, în Europa occidentală, în Africa de Sud, în India, însă nu şi în Australia.
60:2.3 (687.4) Aceste creaturi masive şi-au pierdut forţa şi activitatea pe măsura creşterii constante a mărimii lor. Ele aveau nevoie de cantităţi de hrană atât de mari, încât invadaseră pământul până într-acolo încât mureau, literalmente, de foame, şi ele s-au stins, deoarece nu aveau inteligenţa necesară de a face faţă situaţiei.
60:2.4 (687.5) În acea epocă, cea mai mare parte de est a Americii de Nord, care rămăsese multă vreme ridicată, fusese nivelată şi supusă eroziunii în oceanul Atlantic, a cărui coastă se întindea pe mai multe sute de kilometri, mai mult spre est decât astăzi. Partea occidentală a continentului era întotdeauna ridicată, însă chiar şi aceste regiuni au fost ulterior invadate atât de marea septentrională, cât şi de Pacific, care s-a întins către est până în regiunea Munţilor Negri din Dakota.
60:2.5 (687.6) A fost o epocă a apei dulci, caracterizată de numeroase lacuri interioare, aşa cum o demonstrează abundenţa fosilelor de apă dulce acumulate în albiile numite Morrison din Colorado, din Montana şi din Wyoming. Grosimea acestor depozite combinate de apă dulce şi de apă sărată variază între şase sute şi o mie cinci sute de metri, însă aceste straturi cuprind foarte puţin calcar.
60:2.6 (687.7) Aceeaşi mare polară care s-a întins atât de departe către sudul Americii de Nord a acoperit tot astfel întreaga Americă de Sud, cu excepţia Anzilor, care au apărut la început. Cea mai mare parte a Chinei şi a Rusiei era inundată, însă în Europa invazia apelor a fost cea mai importantă. Pe parcursul acestei submersiuni, s-a depus admirabila piatră litografică din Germaniei de Sud, ale cărei straturi s-au conservat, ca şi cum ar fi numai de ieri, fosile cum ar fi aripile cele mai delicate ale unor insecte străvechi.
60:2.7 (687.8) Flora acestei epoci a semănat mult cu cea a epocii precedente. Pinii şi coniferele deveneau tot mai asemănătoare varietăţilor actuale. Încă se mai forma puţin cărbune, de-a lungul ţărmurilor septentrionale ale Mediteranei.
60:2.8 (687.9) Revenirea mărilor a ameliorat climatul. Coralii s-au întins în apele europene, ceea ce demonstrează existenţa unui climat încă blând şi regulat, însă ei nu au apărut niciodată în apele polare, care s-au răcit lent. Viaţa marină a acestei epoci s-a ameliorat şi s-a dezvoltat mult, în special în apele europene. Coralii şi crinoidele au apărut temporar în număr mai mare decât înainte, însă amoniţii au fost cei care au dominat viaţa nevertebratelor oceanelor. Mărimea lor medie era de ordinul a şapte până la zece centimetri, cu toate că o specie a atins un diametru de doi metri cincizeci. Existau bureţi peste tot, în timp ce sepiile şi stridiile continuau să evolueze.
60:2.9 (688.1) În urmă cu 110 milioane de ani, potenţialele vieţii marine continuau să apară. Ariciul de mare a reprezentat una dintre mutaţiile cele mai remarcabile ale acelei epoci. Crabii, langustele, precum şi alte tipuri de crustacee moderne au atins deplina lor dezvoltare. Schimbări marcante s-au produs şi în familia peştilor, un tip de sturion făcându-şi apariţia pentru prima oară, însă ferocii şerpi de mare, proveniţi din reptilele terestre, împânzeau încă toate mările şi ameninţau să distrugă întreaga familie a peştilor.
60:2.10 (688.2) Această epocă a rămas în mod esenţial aceea a dinozaurilor. Ei au invadat pământul într-o asemenea măsură încât, pe parcursul perioadei precedente invaziei mărilor, două specii s-au refugiat în apă pentru a supravieţui. Aceşti şerpi de mare reprezintă un regres în evoluţie. În timp ce anumite specii noi progresează, unele rămân staţionare, iar altele fac cale întoarsă, întorcându-se la o stare anterioară, iar acest lucru s-a întâmplat atunci când aceste două tipuri de reptile au abandonat pământul ferm.
60:2.11 (688.3) Pe măsură ce timpul trecea, şerpii de mare au atins o astfel de dimensiune încât au devenit foarte leneşi, şi au sfârşit prin a pieri, din cauza faptului că nu aveau un creier destul de mare pentru a asigura protecţia imensului lor corp. Creierul lor cântărea mai puţin de şaizeci de grame, în ciuda faptului că aceşti enormi ihtiozauri atingeau uneori cincizeci de metri lungime, cea mai mare parte depăşind zece metri. Crocodilii marini au fost, de asemenea, o rămăşiţă a unui tip terestru de reptilă însă, spre deosebire de şerpii de mare, aceste animale s-au întors întotdeauna pe pământ pentru a-şi depune ouăle.
60:2.12 (688.4) La puţin timp după ce aceste două specii de dinozauri au migrat în apă în vederea unei vane încercări de autoconservare, două alte tipuri au fost împinse de aspra luptă pentru viaţa pe pământ, să îşi caute refugiul în aer. Însă aceşti pterosauri zburători nu au fost strămoşii adevăratelor păsări din epocile următoare. Ei au evoluat pe baza dinozaurilor săritori, cu oase goale, şi aripile lor erau asemănătoare acelora ale liliecilor, cu o anvergură de şase până la zece metri. Aceste străvechi reptile zburătoare au atins trei metri lungime. Ele aveau maxilare extensibile, foarte asemănătoare acelora ale şerpilor actuali. O vreme, aceste reptile zburătoare au părut a fi un succes, însă nu au reuşit să evolueze în aşa fel încât să poată supravieţui ca navigatori aerieni. Ei reprezintă neamurile stinse ale precursorilor păsărilor.
60:2.13 (688.5) Broaştele ţestoase s-au înmulţit pe parcursul acestei perioade, şi şi-au făcut prima apariţie în America de Nord. Strămoşii lor veniseră din Asia, şi au urmat istmul nordului.
60:2.14 (688.6) În urmă cu o sută de milioane de ani, era reptilelor a ajuns la sfârşit. Dinozaurii, în ciuda masei lor enorme, nu erau decât animale aproape fără creier, şi lipsite de inteligenţă suficientă pentru a putea furniza hrana necesară unor corpuri atât de mari. De aceea, aceste reptile terestre care păşteau, au pierit în număr tot mai mare. De acum, evoluţia va urma creşterea creierului şi nu a masei corporale. Dezvoltarea creierului a caracterizat fiecare epocă succesivă a evoluţiei animale şi a progresului planetar.
60:2.15 (688.7) Această epocă, care cuprinde apogeul reptilelor, reprezintă începutul declinului lor, şi se întinde pe o perioadă aproape douăzeci şi cinci de milioane de ani. Ea este cunoscută sub numele de Jurasic.
60:3.1 (688.8) Marea perioadă cretacică îşi trage numele din predominanţa în mări de prolifice foraminifere producătoare de cretă. Această perioadă conduce Urantia aproape de sfârşitul lungii dominări a reptilelor şi asistă la apariţia pe pământ a plantelor cu flori şi a păsărilor. Este, de asemenea, epoca în care se termină deriva continentelor spre vest şi spre sud. Ea însoţeşte giganticele deformări ale scoarţei terestre, precum şi imensele scurgeri de lavă şi o mare activitate vulcanică.
60:3.2 (689.1) Către sfârşitul perioadei geologice precedente, cea mai mare parte a maselor continentale era bine ridicată, cu toate că nu existau încă vârfuri de munţi. Continuând, deriva pământurilor continentale a întâlnit primul mare obstacol pe albia adâncă a Pacificului. Acest conflict al forţelor geologice a format întregul lanţ de munţi care se întinde într-o direcţie nord-sud, de la Alaska până în Capul Horn, trecând prin Mexic.
60:3.3 (689.2) Această perioadă marchează astfel, în istoria geologică, stadiul formării munţilor moderni. Înainte de această epocă, piscurile muntoase erau rare. Ele nu aveau decât creste înalte de o mare lărgime. În această epocă, a început să se înalţe lanţul Pacificului, însă el era situat la o mie o sută de kilometri vest faţă de ţărmul actual. Sierra începea, de asemenea, să se formeze. Straturile lor de cuarţ aurifer au rezultat din curgerile de lavă din acea epocă. În estul Americii de Nord, presiunea Atlanticului lucra, de asemenea, pentru a provoca o ridicare a terenului.
60:3.4 (689.3) În urmă cu 100 milioane de ani, continentul Nord American şi o parte a Europei se aflau cu mult deasupra apei. Devierea continentelor Americane continua. S-au produs metamorfoze ale Anzilor sud-americani şi înălţarea progresivă a câmpiilor occidentale ale Americii de Nord. Cea mai mare parte a Mexicului s-a cufundat sub mare, iar Atlanticul de Sud a inundat coasta orientală a Americii de Sud atingând, în cele din urmă, litoralul actual. Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian avuseseră atunci, în mod sensibil, aceeaşi configuraţie ca astăzi.
60:3.5 (689.4) În urmă cu 95 milioane de ani, masele continentale ale Americii şi ale Europei începeau să se scufunde. Mările sudului au început să invadeze America de Nord şi s-au întins progresiv către nord pentru a ajunge la Oceanul Arctic. Ca importanţă, aceasta a fost cea de-a doua dintre submersiunile continentale. Când această mare a sfârşit prin a se retrage, ea a lăsat continentul aproape aşa cum este acum. Înainte de sfârşitul acestei mari submersii, pământurile înalte din estul Appalaşilor fuseseră aproape complet erodate şi aduse la nivelul mării. Straturile de argilă pură, de numeroase culori, care sunt acum utilizate pentru a se fabrica oale, au fost depuse pe regiunile de coastă ale Atlanticului, pe parcursul acestei epoci. Grosimea lor medie se apropie de şase sute de metri.
60:3.6 (689.5) O mare activitate vulcanică s-a manifestat în sudul Alpilor şi de-a lungul stratului muntos al Californiei actuale. Cele mai mari deformări ale scoarţei terestre care au avut loc timp de milioane şi milioane de ani s-au produs în Mexic. Mari schimbări au avut loc, de asemenea, în Europa, Rusia, Japonia, precum şi în partea meridională a Americii de Sud. Climatul a devenit tot mai diversificat.
60:3.7 (689.6) În urmă cu 90 milioane de ani, angiospermele au ieşit din aceste mări cretacee primitive, şi au invadat în curând continentele. Aceste plante terestre au apărut brusc, în acelaşi timp cu palmierii, cu magnoliile şi cu lalelele. Puţin mai târziu palmierii, arborii de pâine, precum şi o altă specie de palmieri, au acoperit Europa şi câmpiile occidentale ale Americii de Nord. Nu a apărut nici un animal terestru nou.
60:3.8 (689.7) În urmă cu 85 milioane de ani, Detroitul Beringului s-a închis, izolând apele în curs de răcire ale mărilor septentrionale. Până atunci, viaţa marină a apelor Golfului Mexic şi a Atlanticului fusese cu mult diferită de aceea a Oceanului Pacific, din pricina variaţiilor de temperatură dintre aceste două mase de apă; această diferenţă a dispărut atunci.
60:3.9 (689.8) Depozitele de mâl amestecate cu gresii verzi au dat numele lor acestei perioade. Sedimentările acestei epoci sunt variate şi sunt constituite din şist, din gresie, din mici cantităţi de calcar, precum şi din carbon de calitate inferioară sau din lignit, iar în numeroase regiuni ele conţin petrol. Grosimea acestor straturi variază de la 60 de metri, în anumite locuri, până la 3.000 de metri în vestul Americii de Nord şi în multe locuri din Europa. Putem observa aceste depozite în părţile deformate ale contraforturilor orientale ale Munţilor Stâncoşi.
60:3.10 (690.1) În lumea întreagă, straturile poroase semistâncoase sunt impregnate de cretă. Ele primesc apa în aflorimentele lor sinclinale, şi o dirijează în jos pentru a alimenta o mare parte a regiunilor actualmente aride ale pământului.
60:3.11 (690.2) În urmă cu 80 milioane de ani, s-au produs mari perturbaţii în scoarţa terestră. Deriva continentală către vest se apropia de sfârşitul ei, iar enorma energie datorate marii inerţii dobândite de masele continentale bulversa litoralul Pacific al celor două Americi. Ea a provocat un contracurent de profunde schimbări de-a lungul ţărmurilor asiatice ale Pacificului. Această înălţare circumpacifică a pământurilor, al cărei culme este reprezentată de lanţurile de munţii actuali, are peste patruzeci de mii de kilometri lungime. Ridicările care au însoţit naşterea sa au fost cele mai mari deformări de suprafaţă care au avut loc de la apariţia vieţii pe Urantia. Scurgerile de lavă, atât subterane, cât şi superficiale, au fost importante şi întinse.
60:3.12 (690.3) Perioada de acum 75 milioane de ani marchează sfârşitul derivei continentale. Din Alaska în Capul Horn, lungile straturi de coastă ale Pacificului erau realizate, însă ele nu comportau încă decât câteva vârfuri.
60:3.13 (690.4) Contrapresiunea opririi derivei continentale a accentuat elevaţia câmpiilor occidentale ale Americii de Nord, în timp ce în est, Appalaşii regiunii litorale a Atlanticului, complet erodaţi, erau proiectaţi vertical în sus cu basculări slabe sau nule.
60:3.14 (690.5) În urmă cu 70 milioane de ani, s-au produs deformări ale scoarţei în raport cu înălţarea maximă a regiunii Munţilor Stâncoşi. Un larg segment de roci a încălecat pe douăzeci şi cinci de kilometri suprafaţa Columbiei Britanice; în acest loc, rocile cambriene au acoperit oblic stâncile cretacice. O altă încălecare spectaculoasă s-a produs pe versantul estic al Munţilor Stâncoşi, aproape de frontiera canadiană. Se găsesc aici straturi stâncoase dintr-o epocă anterioară vieţii, proiectate pe deasupra depozitelor cretacice atunci recente.
60:3.15 (690.6) Pe parcursul acestei epoci, activitatea vulcanică care domnea în întreaga lume a făcut să apară numeroase mici conuri vulcanice izolate. Vulcani submarini au intrat în activitate în regiunea scufundată a Himalayei. Şi o mare parte a restului Asiei, inclusiv Siberia, se găsea încă sub apă.
60:3.16 (690.7) În urmă cu 65 milioane de ani, s-a produs una dintre cele mai mari scurgeri de lavă din toate timpurile. Straturile acumulate în urma acestor scurgeri şi precedentele se regăsesc în întreaga Americă, în Africa de Nord şi de Sud, în Australia şi în anumite părţi ale Europei.
60:3.17 (690.8) Animalele terestre s-au schimbat puţin, însă datorită unei mari emergenţe continentale, în special în America de Nord, ele s-au înmulţit rapid. America de Nord a fost marele câmp de evoluţie a animalelor terestre din aceste timpuri, căci cea mai mare parte a Europei era atunci scufundată.
60:3.18 (690.9) Climatul era încă cald şi uniform. Regiunile arctice au beneficiat de o vreme comparabilă cu cea a climatului actual al centrului şi al sudului Americii de Nord.
60:3.19 (690.10) Avea loc în viaţa vegetală o mare evoluţie. Printre plantele terestre predominau angiospermele, şi şi-au făcut apariţia pentru prima dată mulţi dintre arborii actuali, incluzând aici fagul, mesteacănul, stejarul, nucul, sicomorul, arţarul şi palmierii actuali. Fructele, ierburile şi cerealele erau abundente, şi aceste ierburi ale acestor arbori purtători de seminţe au jucat, în lumea plantelor, acelaşi rol pe care strămoşii omului l-au jucat în lumea animală. Importanţa acestei etape în evoluţie nu este depăşită decât prin apariţia omului însuşi. Brusc şi fără nici o tranziţie prealabilă, a apărut, prin mutaţii, mare familie a plantelor cu flori. Această nouă floră a acoperit în curând întreaga lume.
60:3.20 (691.1) În urmă cu 60 milioane de ani, cu toate că reptilele terestre au fost în declin, dinozaurii erau încă regii pământului, însă conducerea a fost preluată de tipurile mai agile şi mai active de dinozauri carnivori, aparţinând varietăţilor de săritoare de talie mică, gen cangur. Însă, cu ceva timp înainte, apăruseră noi tipuri de dinozauri erbivori, care s-au înmulţit rapid ca urmare a apariţiei plantelor terestre din familiei erbaceelor. Unul dintre aceşti noi dinozauri erbivori era un adevărat patruped, înzestrat cu două coarne. Tipul de broască ţestoasă de şase metri în diametru, a apărut, la fel cu crocodilii moderni şi adevăraţii şerpi din tipurile actuale. Mari schimbări s-au produs, de asemenea, în rândul peştilor şi al altor forme de viaţă marină.
60:3.21 (691.2) Prepăsările epocilor anterioare nu reuşiseră să se adapteze la elementul aerian, nu mai mult decât dinozaurii zburători. Au existat şi specii efemere, care s-au stins rapid. Ele au împărtăşit destinul dinozaurilor; distrugerea prin insuficienţă de substanţă cerebrală în raport cu mărimea lor. Această a doua încercare de a crea animale capabile să navigheze în atmosferă a eşuat, la fel cu încercarea ratată de a produce mamifere în cursul acestei epoci şi al unei epoci precedente.
60:3.22 (691.3) În urmă cu 55 milioane de ani, mersul evoluţiei a fost marcat de apariţia bruscă a primei păsări veritabile, o mică creatură de gen porumbel care a fost strămoşul tuturor păsărilor. Ea a fost al treilea tip de creatură zburătoare care a apărut pe pământ. Ea s-a tras direct din grupul reptilelor, iar nu al dinozaurilor zburători contemporani, nici al tipurilor anterioare de păsări terestre cu dinţi. De aceea, această perioadă este cunoscută ca epoca păsărilor şi aceea a declinului reptilelor.
60:4.1 (691.4) Lua sfârşit marea perioadă cretacică. Încheierea sa marchează sfârşitul marilor invazii ale continentelor de către mări. Acest lucru este adevărat mai ales pentru America de Nord, unde au existat douăzeci şi patru de mari inundaţii. Cu toate că submersiile de importanţă medie s-au produs mai târziu, nici una dintre acestea din urmă nu se poate compara cu vastele şi cu lungile invazii marine ale epocii Cretacice şi ale epocilor precedente. Aceste perioade în care când pământul, când marea au fost în avantaj s-au desfăşurat în cicluri de milioane de ani. Ridicările şi scufundările fundurilor oceanice şi ale maselor continentale s-au efectuat conform unui ritm multimilenar, şi tocmai aceste mişcări ritmice ale crustei terestre s-au perpetuat de-a lungul întregii istorii a pământului însă, cu o amplitudine şi cu o frecvenţă în constantă scădere.
60:4.2 (691.5) Această perioadă asistă, de asemenea, la sfârşitul derivei continentale şi la formarea munţilor moderni ai Urantiei. Cu toate acestea, presiunea maselor continentale şi blocarea forţei vii a derivei lor seculare nu sunt singurii factori de formare a munţilor. Factorul principal şi subiacent care determină amplasarea unui lanţ de munţi este existenţa prealabilă a unui pământ jos, sau a unei cuvete, care a fost umplută de depozite relativ mai uşoare ale eroziunii terestre şi de aluviunile marine ale epocilor precedente. Grosimea acestor zone de terenuri mai uşoare atinge uneori de la patru mii cinci sute de mii până la şase mii de metri. De aceea, atunci când scoarţa terestră este supusă unei presiuni de orice fel, aceste zone mai uşoare sunt primele care se cutează, care formează pliuri şi se înalţă pentru a forma o contrapondere forţelor şi a presiunilor antagonice care acţionează în scoarţa terestră sau dedesubt. Se întâmplă ca aceste ridicături de terenuri să se producă fără cutări însă, în ceea ce priveşte înălţarea Munţilor Stâncoşi, se produc cutări şi basculări importante dublate de enorme încălecări de diferite straturi, atât superficiale, cât şi subterane.
60:4.3 (692.1) Cei mai vechi munţi ai lumii sunt situaţi în Asia, în Groenlanda şi în Europa septentrională, în mijlocul acelora din străvechile sisteme est-vest. Munţii de vârstă medie aparţin grupului circumpacific şi celui de-al doilea sistem de est-vest european care s-a născut, cam în aceeaşi epocă. Aceste gigantice ridicături, lungi de aproape şaisprezece mii de kilometri, se întind din Europa până la ridicăturile de teren din Antile. Munţii cei mai recenţi se găsesc în sistemul Munţilor Stâncoşi unde, pe parcursul epocilor, s-au produs ridicări de teren , însă ele au fost succesiv acoperite de ape, cu toate că anumite pământuri înalte au subzistat sub forma insulelor. După perioada de formare a munţilor de vârstă medie, s-au înălţat şi adevăratele ţinuturi muntoase înalte. Ele au devenit ulterior Munţii Stâncoşi actuali, după ce au fost sculptaţi de geniul artistic combinat al elementelor naturale.
60:4.4 (692.2) Regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi din America de Nord nu este aceea a ridicăturii de teren originare. Aceasta din urmă a fost, de mult timp, nivelată de eroziune, apoi ridicată din nou. Lanţul actual avansat este tot ceea ce rămâne din lanţul originar ridicat din nou. Pikes Peak şi Peak Longs sunt nişte exemple marcante a acestei activităţi orogenice care se desfăşoară cel puţin pe durata a două generaţii de viaţă ale munţilor. Aceste două vârfuri şi-au păstrat partea superioară deasupra apei pe parcursul mai multor inundaţii anterioare.
60:4.5 (692.3) Atât pe plan biologic, cât şi pe plan geologic, această eră a fost activă şi zbuciumată pe pământ şi în ape. Animalele s-au înmulţit, în timp ce coralii şi crinoidele s-au împuţinat. Amoniţii, a căror influenţă a fost preponderentă în decursul unei ere precedente, au fost, de asemenea, într-un declin rapid. Pe pământ pădurile au fost, în mare parte, înlocuite de pini şi de alţi arbori actuali, între care şi giganticii seqoia. Către sfârşitul acestei perioade, mamiferele placentare nu apăruseră încă, însă cadrul biologic este perfect pregătit pentru apariţia într-o epocă ulterioară a strămoşilor primitivi, a viitoarelor tipuri de mamifere.
60:4.6 (692.4) Astfel se termină o lungă eră a evoluţiei lumii, întinzându-se de la prima apariţie a vieţii terestre până la timpurile mai recente ale strămoşilor imediaţi ai speciei umane şi a ramurilor colaterale. Această eră, numită Cretacic, acoperă cincizeci de milioane de ani. Ea încheie era premamiferă a vieţii terestre, cunoscută sub numele de Mezozoic, care se întinde pe o perioadă de o sută de milioane de ani.
60:4.7 (692.5) [Prezentat de un Purtător al Vieţii al Nebadonului ataşat Sataniei şi în funcţie în prezent pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 61
61:0.1 (693.1) ERA mamiferelor se întinde de la epoca primelor mamifere placentare până la sfârşitul vârstei glaciare şi acoperă aproape cincizeci de milioane de ani.
61:0.2 (693.2) Pe parcursul acestei vârste cenozoice panorama lumii oferea un spectacol atrăgător - dealuri ondulate, văi largi, fluvii mari şi păduri vaste. Pe parcursul acestei perioade, istmul Panama s-a înălţat şi s-a scufundat de două ori, iar podul terestru al Strâmtorii Bering a făcut de trei ori acelaşi lucru. Tipurile de animale erau atât numeroase, cât şi variate. Arborii erau plini de păsări, şi lumea întreagă era un paradis pentru animale, în ciuda luptelor neîncetate pentru supremaţie a speciilor în evoluţie.
61:0.3 (693.3) Depunerile acumulate pe parcursul celor cinci perioade ale acestei ere de cincizeci de milioane de ani conţin arhivele fosile ale dinastiilor succesive de mamifere şi conduc direct la perioada în care a apărut însuşi omul.
61:1.1 (693.4) În urmă cu 50.000.000 de ani, zonele continentale ale lumii se găseau, în marea lor parte, deasupra apelor sau doar uşor scufundate. Formaţiunile şi depunerile acestor perioade sunt atât terestre, cât şi marine, însă în principal terestre. Pe parcursul unei perioade considerabile, pământurile s-au ridicat treptat, însă ele au fost, în acelaşi timp, erodate şi antrenate spre pământurile joase şi spre mări.
61:1.2 (693.5) La începutul acestei perioade, mamiferele de tip placentar au apărut subit în America de Nord. Ele reprezentau etapa cea mai importantă a evoluţiei de până la epoca aceea. Ordinele de mamifere neplacentare existaseră înainte, însă acest tip nou a răsărit direct şi brusc din strămoşul reptilă preexistent, ai cărui descendenţi se perpetuaseră de-a lungul perioadei de declin a dinozaurilor. Părintele mamiferelor placentare au fost un mic dinozaur carnivor foarte activ, de tip săritor.
61:1.3 (693.6) Instinctele fundamentale ale mamiferelor au început să se manifeste la aceste tipuri primitive. Pe lângă toate celelalte forme ale vieţii animale mamiferele posedă un imens avantaj în ceea ce priveşte supravieţuirea asupra tuturor prin aceea că ele pot:
61:1.4 (693.7) 1. Să dea naştere unor pui relativ evoluaţi şi bine dezvoltaţi.
61:1.5 (693.8) 2. Să îşi hrănească, să îşi crească şi să îşi protejeze puii cu o grijă plină de afecţiune.
61:1.6 (693.9) 3. Să folosească superioritatea puterii lor cerebrale pentru a se perpetua.
61:1.7 (693.10) 4. Să folosească agilitatea lor sporită pentru a scăpa de duşmanii lor.
61:1.8 (693.11) 5. Să aplice inteligenţa lor superioară în ajustarea şi adaptarea lor la mediu.
61:1.9 (694.1) În urmă cu 45.000.000 de ani coloanele muntoase continentale s-au înălţat concomitent cu o scufundare generală a regiunilor de coastă. Rasele mamiferelor au evoluat rapid. Un mic mamifer reptilă, de tip ovipar, era tot mai bine dezvoltat, iar strămoşii viitorilor canguri cutreierau pământul Australiei. Curând şi-au făcut apariţia mici cai, rinoceri iuţi, tapiri cu trompă, porci primitivi, veveriţe, lemuri, oposumi, precum şi mai multe triburi de animale asemănătoare cu maimuţele. Toate erau mici, primitive şi, mai ales, adaptate la viaţa pădurilor din regiunile muntoase. O mare pasăre terestră, asemănătoare struţului, s-a dezvoltat până la o înălţime de trei metri şi făcea ou de douăzeci şi trei de centimetri pe treizeci şi trei. Această specie de pasăre a fost ancestrul giganticelor păsări transportoare de mai târziu, care erau remarcabil de inteligente şi care odinioară purtau fiinţe umane prin aer .
61:1.10 (694.2) Mamiferele de la începutul erei cenozoice trăiau pe pământ, sub apă, în aer şi în coroana arborilor. Ele aveau de la una până la unsprezece perechi de glande mamare şi erau acoperite cu o lână deasă. Spre deosebire de speciile care au apărut mai târziu, acestea dezvoltau două serii succesive de dinţi şi aveau un creier foarte mare în comparaţie cu corpul lor, însă nici una dintre aceste specii moderne nu se număra printre ele.
61:1.11 (694.3) În urmă cu 40.000.000 de ani, zonele terestre ale emisferei nordice au început să se înalţe. Acest fenomen a fost urmat de noi şi vaste sedimentări, precum şi de alte activităţi terestre cum ar fi erupţiile de lavă, deformările, formaţiunile lacustre şi eroziunile.
61:1.12 (694.4) În cursul ultimei părţi a acestei perioade, aproape întreaga Europă a fost scufundată. În urma unei uşoare înălţări a solului, continentul a fost acoperit de lacuri şi de golfuri. Oceanul Arctic a curs spre sud, prin depresiunea Uralului, pentru a se uni cu Mediterana, care era atunci mai la nord. Înaltele pământuri ale Alpilor, ale Carpaţilor, ale Apeninilor şi ale Pirineilor se ridicau ca nişte insule în mijlocul mării. Apăruse şi Istmul Panama; oceanele Atlantic şi Pacific erau separate; America de Nord era legată de Asia prin puntea terestră a Strâmtorii Beringului şi de Europa prin Groenlanda şi prin Islanda. Circuitul terestru continental al latitudinilor nordice nu era întrerupt decât de Strâmtoarea Uralului care lega mările arctice de Mediterana extinsă.
61:1.13 (694.5) În apele europene se depuneau mari cantităţi de calcare foraminifere. Astăzi, aceeaşi rocă se regăseşte la o altitudine de 3.000 de metri în Alpi, la 5.000 de metri în Himalaya şi la 6.000 de metri în Tibet. Depozitele cretoase din perioada aceasta au apărut de-a lungul coastelor Africi şi ale Australiei, pe coasta de vest a Americii de Sud şi în regiunea Antilelor.
61:1.14 (694.6) De-a lungul acestei perioade, numită Eocen, evoluţia mamiferelor şi a altor forme de viaţă a continuat aproape fără întrerupere. Pământul Americii de Nord era atunci legat de toate celelalte continente, exceptând Australia, iar lumea era treptat invadată de o faună mamiferă primitivă de diverse tipuri.
61:2.1 (694.7) Această perioadă a fost caracterizată de o nouă şi rapidă evoluţie a mamiferelor placentare, formele cele mai avansate de mamifere care s-au dezvoltat în decursul acelor vremuri.
61:2.2 (694.8) Cu toate că mamiferele primitive au ieşit din strămoşi carnivori, au apărut foarte curând unele specii de erbivore şi, după multă vreme, au apărut şi familii de mamifere omnivore. Angiospermele constituiau hrana principală a acestor mamifere care se înmulţeau rapid, deoarece flora terestră, inclusiv majoritatea plantelor şi a arborilor actuali, apăruseră pe parcursul perioadelor anterioare.
61:2.3 (695.1) În urmă cu 35.000.000 de ani a început epoca dominaţiei mondiale a mamiferelor placentare. Puntea terestră din sud era foarte largă, şi lega din nou imensul continent Antarctic de America de Sud, de Africa de Sud şi de Australia. În ciuda comasării de pământuri la înalte altitudini, climatul lumii rămânea relativ blând, deoarece suprafaţa mărilor tropicale se mărise, iar pământul nu era îndeajuns de ridicat pentru a se putea produce gheţari. Vaste scurgeri de lavă au avut loc în Groenlanda şi Islanda şi, între aceste straturi, s-a depus o anumită cantitate de cărbune .
61:2.4 (695.2) În fauna planetei aveau loc schimbări pronunţate. Viaţa marină suferea modificări profunde. Cea mai mare parte a speciilor actuale de animale marine exista deja, iar foraminiferele continuau să joace un rol important. Insectele semănau mult cu cele din perioada precedentă. Depozitele fosile de Florissant din Colorado datează din ultimii ani ai acestor timpuri îndepărtate. Majoritatea familiilor de insecte existente atunci îşi au originea în acele perioade îndepărtate, însă multe din ele sunt acum dispărute, deşi fosilele lor subzistă.
61:2.5 (695.3) Pe continente, această epocă a fost, prin excelenţă, aceea a reînnoirii şi a răspândirii mamiferelor. Peste o sută de specii de mamifere anterioare şi mai primitive s-au stins înainte de sfârşitul acestei perioade. Chiar şi mamiferele mari cu creier mic au pierit curând. Creierul şi agilitatea înlocuiseră carapacea şi mărimea în progresul supravieţuirii animalelor. Cum familia dinozaurilor era în declin, mamiferele au preluat, încetul cu încetul, dominaţia pământului distrugând rapid şi complet restul strămoşilor lor reptilieni.
61:2.6 (695.4) În paralel cu dispariţia dinozaurilor, s-au produs şi alte schimbări importante în diversele ramuri ale familiei saurienilor. Membrii supravieţuitori ai familiilor primitive de reptile sunt broaştele ţestoase, şerpii şi crocodilii, precum şi venerabilele broaşte, singurul grup rămas reprezentându-i pe strămoşii cei mai îndepărtaţi ai omului.
61:2.7 (695.5) Diversele grupuri de mamifere îşi au originea într-un animal unic, acum dispărut. Această creatură carnivoră era ceva între pisică şi focă. Ea putea să trăiască pe pământ sau în apă, poseda o inteligenţă superioară şi era foarte activă. În Europa, în urma evoluţiei a apărut strămoşul familiei canine care a dat în curând naştere unor numeroase specii de mici câini. Cam în aceeaşi epocă au apărut rozătoarele, inclusiv castorii, veveriţele, popândăii, şoarecii şi iepurii, care au reprezentat curând o formă de viaţă importantă. Foarte puţine modificări s-au produs de atunci în această familie; ultimele depuneri din această perioadă conţin resturi fosile de câini, de pisici, de ratoni şi de nevăstuici într-o formă ancestrală.
61:2.8 (695.6) În urmă cu 30.000.000 de ani au început să îşi facă apariţia tipurile moderne de mamifere. Până atunci mamiferele trăiseră, în majoritate, în munţi, căci aparţineau tipurilor montane. Subit, a început evoluţia tipului de copitate sau de şes, specia erbivoră diferenţiată de cea a carnivorelor cu gheare. Aceste animale descindeau dintr-un strămoş nediferenţiat, care avea cinci degete la picioare şi patruzeci şi patru de dinţi, şi care a dispărut înainte de sfârşitul acelei epoci. Evoluţia copitatelor nu a progresat dincolo de stadiul celor cu trei degete la picioare în decursul acestei perioade.
61:2.9 (695.7) Calul, remarcabil exemplu de evoluţie, a trăit în acea epocă în America de Nord şi în Europa, însă nu şi-a încheiat în întregime dezvoltarea înainte de era glaciară ulterioară. Deşi familia rinocerilor a apărut la sfârşitul acestei perioade, ea nu a cunoscut cea mai mare expansiune a ei decât mai târziu. Şi-a făcut apariţia şi o mică creatură asemănătoare porcului, care a devenit strămoşul numeroaselor specii de porcine, de peccari şi de hipopotami. Cămilele şi lamele şi-au avut originea în America de Nord din mijlocul acestei perioade, şi au invadat câmpiile din vest. Mai târziu, lamele au emigrat către America de Sud, cămilele către Europa, şi curând ambele specii s-au stins în America de Nord, deşi unele soiuri cămile au supravieţuit până în epoca glaciară.
61:2.10 (696.1) Un fapt important s-a produs către această epocă în vestul Americii de Nord; şi-au făcut apariţia pentru prima dată strămoşii primitivi ai străvechilor lemurieni. Deşi aceştia nu pot fi socotiţi veritabili lemurieni, venirea familiei lor a marcat stabilirea liniei din care s-au tras ulterior adevăraţii lemurieni.
61:2.11 (696.2) Ca şi şerpii de uscat ai unei epoci anterioare, care s-au retras în apele mărilor, un întreg trib de mamifere placentare a părăsit atunci pământul, pentru a-şi stabili domiciliul în oceane. Ele au rămas, de atunci încoace, în mare, din ele dezvoltându-se balenele, delfinii marsuinii, focile şi otariile actuale.
61:2.12 (696.3) Păsările au continuat să se dezvolte pe planetă, însă cu puţine schimbări evolutive importante. Majoritatea păsărilor timpurilor moderne existau deja, printre care se numărau pescăruşii, bâtlanii, flamingo, ulii şorecari, şoimii, vulturii, bufniţele, prepeliţele şi struţii.
61:2.13 (696.4) Către sfârşitul acestei epoci, numite Oligocen, care cuprindea zece milioane de ani, viaţa vegetală, ca şi viaţa marină şi animalele terestre, evoluase foarte mult, şi se găsea prezentă pe planetă aproape ca astăzi. Ulterior au apărut specializări foarte extinse , însă formele ancestrale ale majorităţii fiinţelor vii existau şi atunci.
61:3.1 (696.5) Înălţarea pământurilor şi segregarea mărilor schimbau lent meteorologia lumii; vremea se răcea progresiv, însă climatul rămânea încă blând. Arborele Seqoia şi magnolia creşteau în Groenlanda, însă plantele subtropicale începeau să migreze către sud. La sfârşitul acestei perioade, plantele şi arborii din climatele calde dispăruseră în mare parte din latitudinile nordice. Locul lor a fost luat de plantele mai rezistente şi de arborii cu frunze căzătoare.
61:3.2 (696.6) Numărul de varietăţi de ierburi a crescut considerabil, iar dinţii a numeroase specii de mamifere s-au modificat treptat, pentru a se apropia de tipul actual de dentiţie a erbivorelor care pasc.
61:3.3 (696.7) În urmă cu 25.000.000 de ani, o uşoară afundare a pământurilor s-a produs după o lungă epocă de înălţare. Regiunea Munţilor Stâncoşi a rămas mult ridicată, astfel încât materialele de eroziune au continuat să se depună pe tot cuprinsul pământurilor joase din est. Munţii Sierra s-au reînălţat mult. În realitate, de atunci, ei se tot înalţă . Marea falie verticală californiană, de şase kilometri şi jumătate, datează din vremea aceea.
61:3.4 (696.8) În urmă cu 20.000.000 de ani, mamiferele au cunoscut într-adevăr epoca lor de aur. Istmul Strâmtorii Beringului ieşise la iveală, ceea ce a permis multor grupuri de animale să migreze din Asia către America de Nord; ele cuprindeau mastodonţi cu patru colţi, rinoceri cu picioare scurte şi numeroase varietăţi de feline.
61:3.5 (696.9) Au apărut şi primii cerbi, iar America de Nord a fost în curând invadată de rumegătoare - cerbi, boi, cămile, bizoni şi mai multe specii de rinoceri, însă specia porcilor giganţi, care avea mai mult de un metru optzeci în înălţime, s-a stins.
61:3.6 (697.1) Marii elefanţi din perioada aceasta şi din următoarele aveau şi creierul şi corpul foarte mari; ei au invadat, în curând, întreaga lume, cu excepţia Australiei. Cel puţin de data aceasta, lumea a fost dominată de un animal imens, al cărui creier era suficient de mare pentru a-i permite să supravieţuiască. În faţa vieţii extrem de inteligente a acestei epoci, nici un animal de mărimea elefantului nu ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi posedat un creier de mare dimensiune şi de calitate superioară. În ceea ce priveşte inteligenţa şi facultatea de adaptare calul este singurul care se apropie de elefant şi este depăşit doar de omul însuşi. Chiar şi aşa, din cele cincizeci de specii de elefanţi existenţi la începutul acelei perioade, au supravieţuit numai două.
61:3.7 (697.2) În urmă cu 15.000.000 de ani, regiunile muntoase ale Eurasiei erau pe cale de a se înălţa. O oarecare activitate vulcanică se manifesta aproape peste tot în aceste regiuni, însă nimic nu se compara cu scurgerile de lavă din emisfera occidentală. Aceste condiţii instabile prevalau pe toată planeta.
61:3.8 (697.3) Strâmtoarea Gibraltarului s-a închis, iar Spania s-a legat de Africa prin vechea punte terestră, în timp ce Mediterana se vărsa în Atlantic printr-un canal îngust care traversa Franţa, iar piscurile muntoase şi pământurile înalte apăreau ca nişte insule la suprafaţa acestei mări străvechi. Mai târziu, aceste mări europene au început să se retragă; iar şi mai târziu, Mediterana s-a legat de Oceanul Indian, în vreme ce la sfârşitul acestei epoci regiunea Suezului s-a înălţat astfel încât Mediterana a fost transformată, pentru o vreme, într-o mare interioară sărată.
61:3.9 (697.4) Puntea terestră a Islandei a fost acoperită, iar apele arctice s-au amestecat cu cele ale Oceanului Atlantic. Coasta atlantică a Americii de Nord s-a răcit rapid, însă coasta Pacificului a rămas mai caldă decât în prezent. Marii curenţi oceanici circulau şi afectau climatul aproape ca astăzi.
61:3.10 (697.5) Viaţa mamiferelor a continuat să evolueze. Imense herghelii de cai s-au alăturat cămilelor din câmpiile vestice ale Americii de Nord. Aceasta a fost într-adevăr epoca cailor şi a elefanţilor. În calitatea sa animală, creierul calului era alături de acela al elefantului, deşi într-o anumită privinţă era net inferior, căci calul nu a învins niciodată pe deplin tendinţa sale adânc înrădăcinate de a fugi atunci când se sperie. Calul nu are controlul emoţional al elefantului, în timp ce elefantul este foarte mult dezavantajat de talia şi lipsa lui de agilitate. În cursul acestei perioade a apărut, prin evoluţie, un animal care semăna şi cu calul şi cu elefantul, însă el a fost în curând distrus de familia felinelor care se înmulţea rapid.
61:3.11 (697.6) În momentul în care Urantia intră în aşa-zisa „epocă fără cai”, ar trebui să zăboviţi un pic şi să vă gândiţi la ceea ce a însemnat acest animal pentru strămoşii voştri. La început oamenii au folosit caii pentru a se hrăni, apoi pentru a călători şi, mai târziu, pentru agricultură şi război. Calul a servit omenirea mult timp şi a jucat un rol important în dezvoltarea civilizaţiei umane.
61:3.12 (697.7) Dezvoltările biologice din această perioadă au contribuit mult la pregătirea terenului pentru apariţia ulterioară a omului. În Asia Centrală s-au dezvoltat adevăratele specii de maimuţe primitive şi de gorile , ambele tipuri provenind dintr-un strămoş comun, acum dispărut. Însă nici una dintre aceste specii nu este înrudită cu linia fiinţelor vii care aveau să devină, mai târziu, strămoşii rasei umane.
61:3.13 (697.8) Familia caninelor era reprezentată de mai multe grupuri, în special de lupi şi de vulpi. Tribul felinelor era reprezentat de pantere şi de marii tigrii cu dinţi sabie, aceştia din urmă apărând mai întâi în America de Nord. Familiile feline şi canine moderne s-au înmulţit în întreaga lume. Nevăstuicilor, jderilor, vidrelor şi ratonilor le-a mers bine şi s-au dezvoltat pe toate latitudinile nordice.
61:3.14 (698.1) Păsările au continuat să evolueze, deşi cu puţine schimbări însemnate. Reptilele semănau cu tipurile moderne - şerpi, crocodili şi broaşte ţestoase.
61:3.15 (698.2) Aşa se apropia de sfârşitul ei o perioadă foarte interesantă şi bogată în evenimente din istoria lumii. Aceasta eră a elefantului şi a calului este cunoscută sub numele de Miocen.
61:4.1 (698.3) Această perioadă este marcată de înălţarea preglaciară a pământurilor din America de Nord, din Europa şi din Asia. Topografia pământului a fost mult modificată. Au luat naştere noi lanţuri de munţi, unele fluvii şi-au schimbat cursul şi în întreaga lume au apărut vulcani izolaţi.
61:4.2 (698.4) În urmă cu 10.000.000 de ani, a început o epocă de depuneri terestre locale, răspândite pe bazele terestre ale continentelor, însă cea mai mare parte a acestor sedimentări au fost ulterior erodate. În această perioadă, o mare parte a Europei era încă scufundată, inclusiv anumite porţiuni ale Angliei, ale Belgiei şi ale Franţei. Marea Mediterana acoperea o mare parte a Africii de Nord. În America de Nord, depunerile se acumulau pe mari suprafeţe la baza munţilor, în lacuri şi în marile cuvete terestre. Aceste depozite au o grosime medie care nu depăşeşte şaizeci de metri; ele sunt mai mult sau mai puţin colorate, iar fosilele sunt rare. Au existat în vestul Americii de Nord două mari lacuri de apă dulce. Munţii Sierra se tot înălţau; Shasta, Hood şi Rainer au început să se prefacă în munţi; America de Nord a început deplasarea ei lentă către depresiunea atlantică, dar nu mai înainte de era glaciară următoare.
61:4.3 (698.5) Pentru o perioadă scurtă, toate pământurile lumii s-au aflat din nou legate, cu excepţia Australiei, şi a avut loc ultima migraţiune animală la scară mondială. America de Nord era legată atât de America de Sud cât şi de Asia, şi schimbările se produceau liber în faună. Leneşul, tatuul, antilopa şi ursul din Asia au pătruns în America de Nord, în timp ce cămilele nord americane au trecut în China. Rinocerii au migrat în întreaga lume, cu excepţia Australiei şi a Americii de Sud, însă la sfârşitul acestei perioade rasa lor se stinsese în emisfera vestică.
61:4.4 (698.6) În general, viaţa perioadei precedente a continuat să evolueze şi să se răspândească. Familia felinelor domina viaţa animală, iar viaţa marină era aproape staţionară. Mulţi dintre cai erau încă de tipul celor cu trei degete, însă diferitele rase moderne erau pe cale să apară. Lamele şi cămilele ce semănau cu girafa s-au amestecat cu caii pe câmpiile pe care păşteau. Girafa a apărut în Africa şi avea un gât la fel de lung ca acum. În America de Sud leneşul, tatuul, furnicarul şi tipurile sud-americane de maimuţele primitive au evoluat. Înainte de a se izola definitiv continentele, mastodonţii, aceste animale masive, au migrat peste tot, cu excepţia Australiei.
61:4.5 (698.7) În urmă cu 5.000.000 de ani, calul a atins punctul lui de evoluţie actual şi a migrat din America de Nord în întreaga lume. Însă rasa cabalină se stinsese pe continentul ei de origine cu mult înainte de sosirea omului roşu.
61:4.6 (698.8) Climatul se răcea progresiv, iar plantele terestre se deplasau lent către sud. Mai întâi frigul tot mai tare din regiunile nordice a fost cel care a oprit migraţiunile animale prin istmurile nordului. Mai târziu, punţile terestre ale Americii de Nord s-au surpat. Curând după aceea, legătura terestră dintre Africa şi America de Sud a fost definitiv scufundată, iar emisfera vestică s-a găsit izolată, aproape aşa cum este astăzi. Începând din această epocă, în emisfera orientală şi în emisfera occidentală au început să se dezvolte tipuri de viaţă distincte.
61:4.7 (699.1) Aşa s-a încheiat această perioadă de aproape zece milioane de ani, iar strămoşul omului nu îşi făcuse încă apariţia. Această epocă este, în general, desemnată ca Pliocen.
61:5.1 (699.2) La sfârşitul perioadei precedente, pământurile din partea nord-estică a Americii de Nord şi a Europei nordice erau foarte ridicate pe mari suprafeţe. În America de Nord, vaste regiuni atingeau altitudini de până la nouă mii de metri şi chiar mai mult. Climatul blând dominase până acum în aceste regiuni nordice, şi toate apele arctice erau supuse evaporării. Ele au rămas fără gheţari până aproape de încheierea perioadei glaciare.
61:5.2 (699.3) În acelaşi timp cu aceste înălţări de pământuri, curenţii oceanici s-au deplasat, iar vânturile sezoniere şi-au modificat direcţia. Aceste condiţii au provocat, în cele din urmă, pe pământurile nordice înalte, o precipitaţie de umiditate aproape constantă, ca urmare a mişcărilor de atmosferă puternic saturată. Ninsoarea a început să cadă peste aceste regiuni înălţate şi prin urmare reci, şi a continuat să cadă până când a atins o grosime de şase mii de metri. Zonele acoperite de cel mai gros strat de zăpadă , precum şi altitudinea, au determinat punctele centrale ale scurgerilor glaciare sub presiunea care s-a produs mai târziu. Era glaciară a persistat atâta timp cât aceste precipitaţii excesive au continuat să acopere înaltele pământuri nordice cu o enormă manta de zăpadă, care s-a prefăcut curând într-o gheaţă compactă, dar care se mişca.
61:5.3 (699.4) Marile straturi glaciare ale acestei epoci erau toate situate pe pământurile înalte, nu în regiunile muntoase unde se găsesc ele astăzi. Jumătate din formaţiunile glaciare se situau în America de Nord, un sfert în Eurasia şi un sfert în restul lumii, în principal în Antartica. Africa era doar puţin atinsă de gheţuri, însă Australia era, aproape în întregime, acoperită de mantia de gheaţă a Antarcticii.
61:5.4 (699.5) Regiunile nordice ale Urantiei au cunoscut şase invazii glaciare separate şi distincte, cu toate că s-au produs zeci de înaintări şi de retrageri asociate cu activitatea fiecărui strat de gheaţă individual. Gheţurile Americii de Nord s-au adunat în două centre şi, mai târziu, în trei. Groenlanda era acoperită de gheaţă şi Islanda a fost complet îngropată sub scurgere glaciară. În Europa, gheaţa a reacoperit în diverse epoci insulele britanice, cu excepţia coastei de sud a Angliei, şi s-a întins peste Europa occidentală, până în Franţa.
61:5.5 (699.6) În urmă cu 2 milioane de ani, primul gheţar nord american şi-a început înaintarea către sud. Era glaciară era la începuturile ei, iar acestui gheţar i-au trebuit un milion de ani pentru a avansa, şi apoi pentru a se retrage către centrele de presiune ale nordului. Mantia de gheaţă centrală s-a întins către sudul Kansasului; centrele glaciare ale estului şi vestului nu erau atât de întinse.
61:5.6 (699.7) În urmă cu 1.500.000 de ani, primul mare gheţar se retrăgea către nord. Între timp enorme cantităţi de zăpadă căzuseră peste Groenlanda şi nord-estul Americii de Nord. Această masă glaciară orientală nu a întârziat să curgă lent către sud. A fost a doua invazie glaciară.
61:5.7 (699.8) Aceste două prime invazii ale gheţii nu au fost foarte întinse în Eurasia. În cursul acestor epoci primitive ale erei glaciare, America de Nord era invadată de mastodonţi, de mamuţii lânoşi, de cai, de cămile, de cerbi, de boii moscaţi, de bizoni, de leneşii de pământ, de castorii giganţi, de tigrii cu dinţi sabie, precum şi de numeroase grupuri de familii feline şi canine. Însă, începând din această epocă numărul lor a fost repede redus de frigul tot mai tare al perioadei glaciare. Către sfârşitul erei glaciare majoritatea acestor specii de animale s-au stins în America de Nord.
61:5.8 (700.1) În afara regiunilor reacoperite de gheaţă, viaţa terestră şi acvatică a lumii a fost foarte puţin schimbată. Între invaziile glaciare climatul era aproape la fel de blând ca astăzi, poate puţin mai cald. În cele din urmă, gheţarii nu erau decât fenomene locale, cu toate că acoperiseră imense suprafeţe. Climatul de coastă a variat, în mare parte, între perioadele de inactivitate glaciară şi cele în care enorme aisberguri alunecau de pe coastele Maine în Atlantic, altele ieşeau prin Puget Sound către Pacific, sau se sfărâmau cu zgomot în fiordurile norvegiene deschise la Marea Nordului.
61:6.1 (700.2) Marele eveniment al acestei perioade glaciare a fost apariţia evolutivă a omului primitiv. Către vestul Indiei, pe un pământ acum scufundat şi printre descendenţii vechilor lemuri ai Americii de Nord migraţi în Asia, au apărut brusc mamiferele precursoare ale oamenilor. Aceste mici animale se deplasau, în principal, pe labele de dinapoi; ele aveau un creier mare, proporţional cu mărimea lor şi comparabil cu creierul altor animale. În a şaptezecia generaţie a acestui ordin de viaţă, un grup nou şi superior de animale s-a diferenţiat brusc. Aceste noi mamifere intermediare - care aveau aproape de două ori talia strămoşilor lor şi posedau facultăţi cerebrale sporite proporţional - abia apucaseră să se stabilească mai bine, când primatele, reprezentând a treia mutaţie vitală, au apărut brusc. (În acelaşi moment, o dezvoltare retrogradă survenită în cadrul neamului mamiferelor intermediare a dat naştere strămoşilor rasei simiene; din acea zi şi până în timpurile prezente, ramura umană a progresat printr-o evoluţie treptată, în timp ce triburile simiene au rămas staţionare sau au retrogradat.)
61:6.2 (700.3) În urmă cu un milion de ani, Urantia a fost înregistrată ca lume locuită. O mutaţie în interiorul viţei primatelor aflate în progres a produs brusc două fiinţe umane primitive, adevăraţii strămoşi ai omenirii.
61:6.3 (700.4) Aceste eveniment a avut loc cam pe la începutul celei de-a treia înaintare glaciară; astfel se poate vedea că primii voştri strămoşi se nasc şi se formează într-un mediu dificil, tonifiant şi stimulator. Şi singurii supravieţuitori ai acestor aborigeni ai Urantiei, eschimoşii, preferă chiar şi acum să trăiască în climatele nordice foarte reci.
61:6.4 (700.5) Fiinţe umane nu au locuit emisfera occidentală înainte de încheierea erei glaciare, însă pe parcursul epocilor interglaciare ele au trecut către vest, înconjurând Mediterana şi invadând, în curând, continentul european. În cavernele Europei occidentale găsim oseminte umane amestecate cu rămăşiţe de animale, atât arctice cât şi tropicale, ceea ce dovedeşte că oamenii au trăit în aceste regiuni de-a lungul ultimelor epoci de înaintare şi de retragere a gheţarilor.
61:7.1 (700.6) De-a lungul întregii perioade glaciare, au continuat să se exercite şi alte activităţi, însă acţiunea gheţurilor eclipsează toate celelalte fenomene ale latitudinilor nordice. Nici o altă activitate terestră nu lasă probe topografice atât de nete. Lespezile mari de stâncă caracteristice şi despicăturile suprafeţei, cum ar fi văgăunile, lacurile, pietrele desprinse sau pulverizate, nu sunt legate de nici un alt fenomen din natură. Gheaţa este, de asemenea, răspunzătoare de uşoarele ondulaţiile de teren cunoscute sub numele de drumline. Mai mult, pe parcursul înaintării lui un gheţar deplasează malurile şi modifică complet suprafaţa pământului. Doar gheţarii lasă în urma lor, drept mărturie, morene mediane, laterale şi frontale. Aceste depuneri, în particular morenele mediane, se întind către nord şi est, pornind de la coasta orientală a Americii de Nord. Le găsim, de asemenea, în Europa şi în Siberia.
61:7.2 (701.1) În urmă cu 750.000 de ani, al treilea strat de gheaţă format de unirea câmpurilor glaciare din centrul şi din estul Americii de Nord era deja departe pe drumul lui spre sud; la apogeul său, el a atins sudul Illinoisului şi s-a deplasat către Mississippi, optzeci de kilometri către vest, în timp ce partea orientală s-a extins către sud, până la fluviul Ohio şi la Pennsylvania centrală.
61:7.3 (701.2) În Asia, stratul de gheaţă siberian a realizat invazia sa cea mai meridională, în timp ce în Europa gheaţa în progresie s-a oprit chiar înainte de bariera muntoasă a Alpilor.
61:7.4 (701.3) În urmă cu 500.000 de ani, în cursul celei de-a cincia înaintare glaciară, un nou fenomen a accelerat cursul evoluţiei umane. Brusc şi într-o singură generaţie, cele şase rase de culoare au apărut prin mutaţie din ramura umană aborigenă. Această dată este de două ori importantă, de vreme ce ea a marcat şi sosirea Prinţului Planetar.
61:7.5 (701.4) În America de Nord, cea de-a cincia înaintare glaciară a constat într-o invazie combinată pornind din trei centre glaciare. Cu toate acestea, lobul estic nu s-a extins decât foarte puţin înspre sudul văii St. Lawrence şi gheţarul vestic nu a avansat decât foarte puţin către sud. În schimb, lobul central s-a extins suficient de mult către sud încât să acopere aproape în întregime statul Iowa. În Europa, această invazie glaciară nu a fost atât de întinsă ca cea precedentă.
61:7.6 (701.5) În urmă cu 250.000 de ani, începe a şasea şi ultima înaintare glaciară. În ciuda faptului că pământurile înalte nordice începuseră să se cufunde uşor, această perioadă a avut cele mai mari depuneri de zăpadă care s-au acumulat pe câmpiile de gheaţă nordice.
61:7.7 (701.6) În cursul acestei invazii, cei trei mari gheţari s-au sudat într-o singură masă imensă, şi toţi munţii de la vest au participat la această activitate glaciară. A fost cea mai mare dintre toate invaziile glaciare din America de Nord; gheaţa s-a deplasat către sud, la peste două mii cinci sute de kilometri de centrele ei de presiune, iar America de Nord a cunoscut temperaturile cele mai joase din istoria ei.
61:7.8 (701.7) Acum 200.000 de ani, pe durata avansării ultimului gheţar a avut loc un episod care a influenţat mult cursul evenimentelor pe Urantia - rebeliunea lui Lucifer.
61:7.9 (701.8) Acum 150.000 de ani, a şasea şi cea din urmă invazie glaciară a atins punctele extreme ale înaintării ei către sud; partea occidentală depăşea puţin frontiera canadiană, partea centrală atingea Kansasul, Missouriul şi Illinoisul, iar cea orientală acoperea o mare parte din Pennsylvania şi din Ohio.
61:7.10 (701.9) Acest gheţar a fost cel care a proiectat numeroasele protuberanţe sau limbi glaciare care au sculptat lacurile actuale, mari şi mici. Sistemul Marilor Lacuri nord americane a fost stabilit de acest gheţar pe parcursul retragerii lui. Geologii Urantiei au tras foarte exact diferitele stadii ale acestei evoluţii, şi au dedus corect că aceste mase de apă, în diferite perioade, s-au vărsat mai întâi în valea Mississippiului, apoi către est în valea Hudsonului şi, în cele din urmă, printr-o trecătoare nordică, în cea a St. Lawrence. Acum treizeci şi şapte de mii de ani, apele sistemului comunicant al Marilor Lacuri au început să se scurgă pe traseul actual al Niagarei.
61:7.11 (702.1) În urmă cu 100.000 de ani, în cursul retragerii ultimului gheţar, au început să se formeze imensele întinderi de gheaţă polare, iar centrul de acumulare glaciară s-a deplasat considerabil spre nord. Atâta timp cât regiunile polare vor fi acoperite de gheaţă, va fi practic imposibil să mai survină vreo altă eră glaciară, indiferent de viitoarele ridicări de teren sau de modificările curenţilor oceanici.
61:7.12 (702.2) Avansarea acestui ultim gheţar a durat o sută de mii de ani, şi a fost necesar un interval de timp egal pentru ca acesta să-şi încheie retragerea spre nord. Regiunile temperate sunt lipsite de gheţuri de peste cincizeci de mii de ani.
61:7.13 (702.3) Rigorile perioadei glaciare au distrus multe specii animale şi le-au modificat radical pe numeroase altele. Numeroase specii au fost cumplit selecţionate pe parcursul migrărilor repetate făcute necesare de înaintarea şi de retragerea gheţurilor. Animalele care au urmărit deplasările alternate ale gheţarilor pe pământ au fost ursul, bizonul, renul, boul moscat, mamutul şi mastodontul.
61:7.14 (702.4) Mamuţii căutau preriile deschise, iar mastodonţii preferau liziera adăpostită a regiunilor împădurite. Până la o dată recentă, mamuţii cutreierau din Mexic până în Canada; varietatea siberiană s-a acoperit de lână. Mastodonţii au continuat să trăiască în America de Nord până când oamenii roşii i-au exterminat, aproape tot aşa cum oamenii albi au masacrat mai târziu bizonii.
61:7.15 (702.5) În cursul acestei ultime perioade glaciare, caii, lamele şi tigrii cu dinţi sabie au dispărut din America de Nord. Locul lor a fost luat de leneşi, de tatu, de rozătoare sau de porcii de apă, venite toate din America de Sud.
61:7.16 (702.6) Migrările forţate ale vieţii din faţa înaintării glaciare au dus la extraordinare încrucişări de plante şi de animale. După retragerea ultimei invazii glaciare, numeroase specii arctice, atât animale cât şi vegetale, au rămas eşuate pe înălţimile anumitor creste muntoase, unde se refugiaseră pentru a scăpa de distrugerea de către gheţari. De aceea se găsesc astăzi aceste plante şi aceste animale disociate pe înălţimile Alpilor, în Europa şi chiar şi pe munţii Appalaşi, în America de Nord.
61:7.17 (702.7) Era glaciară este ultima perioadă geologică încheiată. Ea se numeşte Pleistocen şi se întinde de-a lungul a peste două milioane de ani.
61:7.18 (702.8) În urmă cu 35.000 de ani, s-a încheiat această mare eră glaciară, mai puţin pentru regiunile polare ale planetei. Această dată este de asemenea semnificativă, deoarece ea coincide cu sosirea unei Fiice şi a unui Fiu Materiali, începutul cârmuirii Adamice, momentul în care începe perioada holocenă sau postglaciară.
61:7.19 (702.9) Această expunere se întinde de la apariţia mamiferelor până la retragerea glaciară şi până în timpurile istorice; ea acoperă o perioadă de aproape cincizeci de milioane de ani. Aceasta este ultima perioadă geologică - cea actuală. Cercetătorii voştri o cunosc sub numele de Cenozoic, sau era timpurilor recente.
61:7.20 (702.10) [Garantat de un Purtător al Vieţii rezident.]
Cartea Urantia
Capitolul 62
62:0.1 (703.1) CU CIRCA un milion de ani în urmă, strămoşii imediaţi ai omenirii îşi făceau apariţia prin trei mutaţii succesive şi bruşte pornind de la ramura primitivă a tipului lemurian de mamifere placentare. Factorii dominanţi ai acestor lemuri primitivi provin din plasma vitală evolutivă a grupului american occidental sau recent. Dar, înainte de a da naştere unei linii directe de strămoşi ai omului, această rasă a fost întărită de aporturile implantării centrale de viaţă care evoluase în Africa. Grupul oriental nu a adus decât o contribuţie neînsemnată la crearea efectivă a speciei umane.
62:1.1 (703.2) Lemurii primitivi, având o legătură cu strămoşii speciei umane, nu se înrudeau direct cu triburile preexistente de giboni şi de maimuţe care trăiau pe atunci în Eurasia şi în Africa de Nord, şi a căror descendenţă a supravieţuit până în timpurile prezente. Ei nu erau nici urmaşii tipului modern de lemuri, deşi avuseseră un strămoş comun dispărut cu mult timp în urmă.
62:1.2 (703.3) În vreme ce aceşti lemuri primitivi evoluau în emisfera vestică, mamiferele strămoşi direcţi ai omenirii se consolidau în Asia de Sud-vest, în zona originară de implantare centrală a vieţii, dar către frontiera est a acestei zone. Cu mai multe milioane de ani înainte, lemurii de tip nord-american migraseră spre vest prin puntea terestră a Beringului şi şi-au croit încet-încet drum către sud-vest de-a lungul coastei asiatice. Aceste triburi migratoare au atins în cele din urmă regiunile salubre aflate între Marea Mediterana, pe atunci mult mai vastă, şi regiunile muntoase aflate în curs de înălţare ale peninsulei Indiene. Pe aceste ţinuturi situate în vestul Indiei, ele s-au unit cu alte linii favorabile şi au stabilit astfel ascendenţa rasei umane.
62:1.3 (703.4) De-a lungul timpului, litoralul Indiei situat în sud-estul munţilor s-a scufundat progresiv, iar viaţa din această regiune s-a găsit complet izolată. Această peninsulă mesopotamiană sau persană nu mai avea nici o cale de acces sau de scăpare, decât la nord, şi aceasta din urmă a fost ea însăşi tăiată în repetate rânduri de invaziile glaciare care se îndreptau către sud. În această regiune aproape paradisiacă, şi pornind de la descendenţii superiori ai acestui tip de mamifere lemuriene, ies la iveală două mari grupuri, triburile de maimuţe din timpurile moderne şi specia umană de astăzi.
62:2.1 (703.5) Cu ceva mai mult de un milion de ani în urmă, au apărut subit mamiferele precursoare mesopotamiene descinzând direct din tipul lemurian nord-american de mamifere placentare. Acestea erau mici creaturi active, înalte de aproape un metru. Ele nu mergeau de obicei pe labele lor din urmă, dar puteau cu uşurinţă să se ţină în poziţie verticală. Ele erau păroase şi agile şi flecăreau asemeni maimuţelor, însă, spre deosebire de triburile de maimuţe, ele erau carnivore. Ele aveau la mână un deget mare opozabil primitiv precum şi un deget gros apucător la picior, extrem de folositor. Începând din momentul acesta, degetul mare opozabil s-a dezvoltat la speciile preumane succesive, în vreme ce degetul lor gros de la picior îşi pierdea treptat puterea de apucare. Triburile ulterioare de maimuţe păstrează degetul gros apucător, dar nu au dobândit niciodată degetul mare al mâinii tipic omului.
62:2.2 (704.1) Aceste mamifere precursoare ajungeau la talia lor adultă în jurul vârstei de trei sau patru ani, iar durata lor de viaţă posibilă era în medie de douăzeci de ani. De regulă, ele dădeau naştere unui singur pui o dată, cu toate că au fost din când în când şi gemeni.
62:2.3 (704.2) Membrii acestei noi specii aveau un creier mai voluminos în raport cu talia lor decât toate celelalte animale care trăiseră până atunci pe pământ. Ei încercau multe feluri de emoţii şi posedau un mare număr de instincte care aveau să-i caracterizeze mai târziu pe oamenii primitivi. Ei erau extrem de curioşi şi dădeau dovadă de o mare bucurie atunci când le reuşea vreo întreprindere. Pofta de mâncare şi dorinţa sexuală erau bine dezvoltate. O selecţie sexuală se manifesta net sub forma unei curtări rudimentare şi a unei alegeri de tovarăşe sau tovarăşi de viaţă. Ei erau capabili să lupte cu ferocitate pentru a-şi apăra semenii. Foarte tandri în asocierile lor familiale, ei posedau un simţ al umilinţei care aproape că atingea ruşinea şi remuşcarea. Erau foarte afectuoşi şi de o fidelitate emoţionantă faţă de consoarta lor, dar, dacă împrejurările îi despărţeau, atunci îşi alegeau un nou partener.
62:2.4 (704.3) Cum erau mici în talie, şi cum mintea lor ascuţită le îngăduia să înţeleagă bine primejdiile habitatului lor forestier, în ei s-a dezvoltat o frică extraordinară . Aceasta i-a determinat să ia înţelepte măsuri de precauţie, a căror importanţă a fost capitală pentru supravieţuirea lor: de exemplu, ei construiau, tocmai în vârful arborilor, adăposturi grosolane care îndepărtau multe dintre pericolele vieţii de la nivelul solului. Apariţia tendinţelor de a avea frică ale omenirii datează mai ales din vremurile acelea.
62:2.5 (704.4) Aceste mamifere precursoare aveau spiritul de trib cel mai dezvoltat care fusese văzut vreodată. Ele erau desigur foarte gregare, dar se vădeau, în ciuda oricărui fapt, extrem de bătăioase dacă erau deranjate în vreun fel de la cursul obişnuit al vieţii lor cotidiene, şi dădeau dovadă de un caracter impetuos când furia lor era la culme. Totuşi, natura lor belicoasă a servit unor scopuri favorabile; grupurile superioare n-au ezitat să intre în război cu vecinii lor inferiori, iar specia s-a ameliorat progresiv prin supravieţuirea selectivă a celor mai buni. Lemurii precursori au dominat de foarte timpuriu creaturile mai mici ale acestei regiuni, şi foarte puţine triburi de maimuţe străvechi necarnivore au reuşit să supravieţuiască.
62:2.6 (704.5) Aceste mici animale agresive s-au înmulţit şi au invadat peninsula mesopotamiană în întregime timp de peste o mie de ani, în vreme ce tipul lor fizic şi inteligenţa lor generală se ameliora constant. Exact la şaptezeci de generaţii după ce tipul cel mai elevat de strămoşi lemurieni a dat naştere acestui nou trib, s-a produs un fapt nou care a marcat începutul unei noi epoci: diferenţierea subită a strămoşilor etapei vitale următoare din evoluţia fiinţelor umane de pe Urantia.
62:3.1 (704.6) Către începutul evoluţiei mamiferelor precursoare, doi gemeni, un mascul şi o femelă, s-au născut în coroana unui arbore, în adăpostul unui cuplu al acestor creaturi agile. Ei aveau puţin păr pe corp, ceea ce nu constituia un inconvenient, căci trăiau într-un climat cald şi uniform.
62:3.2 (705.1) Talia lor de adulţi depăşea un metru douăzeci. Ei erau sub toate aspectele mai mari decât părinţii lor, cu picioare mai lungi şi cu braţe mai scurte. Ei aveau la mână degetele mari opozabile aproape perfecte, aproape tot atât de bine adaptate la muncile cele mai variate ca şi degetul mare al oamenilor moderni. Aceştia mergeau în poziţie verticală, căci picioarele conveneau tot atât de bine mersului ca şi cele ale raselor umane ulterioare.
62:3.3 (705.2) Creierul lor era inferior celui al fiinţelor umane, şi mai mic, dar mult superior celui al strămoşilor lor şi, comparativ, mult mai voluminos. Gemenii au manifestat foarte devreme o inteligenţă superioară şi au fost curând recunoscuţi ca şefi ai întregului trib de mamifere precursoare; ei au instituit realmente o formă primitivă de organizare socială şi de diviziune economică a muncii. Fratele şi sora s-au împreunat şi s-au bucurat curând de societatea a douăzeci şi unu de copii foarte asemănători cu ei înşişi, care aveau toţi peste un metru douăzeci înălţime şi care erau din toate punctele de vedere superiori speciei lor ancestrale. Noul grup a format nucleul mamiferelor intermediare.
62:3.4 (705.3) Când numărul membrilor acestui grup nou şi superior a sporit mult, atunci a izbucnit războiul, un război implacabil contra precursorilor. După încheierea teribilului conflict, nici un individ al rasei ancestrale preexistente a primelor mamifere nu mai rămăsese în viaţă. Urmaşii speciei, mai puţin numeroşi, dar mai puternici şi mai inteligenţi, supravieţuiseră pe seama strămoşilor lor.
62:3.5 (705.4) Ei au devenit atunci teroarea acestei părţi a lumii timp de aproape cincisprezece mii de ani (şase sute de generaţii). Toate marile animale feroce ale vremurilor apuse pieriseră. Marile fiare originare din aceste regiuni nu erau carnivore, iar marile feline, leii şi tigrii, nu invadaseră încă acest ungher deosebit de adăpostit al suprafeţei terestre. Graţie acelui fapt, aceste mamifere intermediare au căpătat curaj şi au subjugat tot sectorul lor de creaţie.
62:3.6 (705.5) Comparate cu specia ancestrală, mamiferele intermediare reprezentau un progres sub toate aspectele. Chiar şi durata potenţială a vieţii lor era mai lungă, atingând douăzeci şi cinci de ani. Un anumit număr de trăsături umane rudimentare a apărut la această specie nouă. În plus faţă de înclinaţiile înnăscute pe care le arătau strămoşii lor, aceste mamifere intermediare erau capabile să îşi exprime dezgustul în anumite situaţii respingătoare. Ele posedau totodată un instinct bine definit de acumulare; îşi făceau provizii de hrană pentru nevoile lor ulterioare şi erau foarte înclinate să strângă pietre rotunde şi netede, precum şi anumite tipuri de pietre rotunde utilizabile ca proiectile defensive şi ofensive.
62:3.7 (705.6) Aceste mamifere intermediare au fost primele care să manifeste o tendinţă netă de a construi, după cum o arată rivalităţile lor în construirea de colibe în coroana arborilor şi în construcţiile subterane străbătute de multe tuneluri; ele au fost prima specie de mamifere care a căutat securitatea atât în adăposturile din copaci, cât şi în cele de sub pământ. Renunţând în mare măsură la arbori ca loc de şedere, ele trăiau pe sol în timpul zilei şi se reîntorceau noaptea ca să doarmă în coroanele arborilor.
62:3.8 (705.7) De-a lungul timpului, sporirea naturală a numărului lor a antrenat în cele din urmă o concurenţă severă pentru hrană şi o rivalitate sexuală care au culminat într-o serie de bătălii interne care au distrus aproape în întregime specia. Luptele au continuat până când nu a mai rămas în viaţă decât un singur grup care număra sub o sută de indivizi. Pacea a domnit din nou; acest unic trib supravieţuitor şi-a reclădit locurile de dormit în coroana arborilor şi şi-a reluat încă o dată cursul normal al unei existenţe semi-paşnice.
62:3.9 (705.8) Cu greu vă puteţi imagina cât de mult s-au apropiat, în mai multe rânduri, strămoşii voştri preumani de autodistrugerea totală. Dacă broasca ancestrală a întregii omeniri ar fi sărit cinci centimetri mai puţin cu un anumit prilej, întregul curs al evoluţiei ar fi fost mult schimbat. Mama lemuriană imediată a speciei mamiferelor precursoare a fost la un pas de la moarte de cel puţin cinci ori până să dea naştere tatălui noului ordin de mamifere superioare. Cea din urmă situaţie extremă a fost atinsă atunci când trăsnetul a lovit copacul în care dormea viitoarea mamă a gemenilor Primate. Ambele mamifere intermediare părinţi au fost serios şocate şi arse grav, iar trei dintre cei şapte copii ai lor au fost omorâţi de această lovitură căzută din cer. Aceste animale în curs de evoluţie erau aproape superstiţioase. Cei doi membri ai cuplului al cărui habitat situat în coroana arborelui fusese trăsnit erau realmente conducătorii grupului cel mai avansat al speciei mamiferelor intermediare. Urmând exemplul lor, mai mult de jumătate din trib, cuprinzând familiile cele mai inteligente, s-a îndepărtat cu circa trei kilometri de acest loc; ei s-au apucat să construiască noi case în coroana copacilor şi noi adăposturi subterane - construcţiile lor temporare în caz de primejdie neaşteptată.
62:3.10 (706.1) Curând după ce şi-a terminat de construit căminul, cuplul acesta, veterani ai atâtor lupte, au devenit cu mândrie tatăl şi mama gemenilor care erau animalele cele mai importante şi cele mai interesante apărute până atunci în această lume. Într-adevăr, primii reprezentanţi ai noii specii de Primate erau cei care au constituit etapa vitală următoare a evoluţiei preumane.
62:3.11 (706.2) Concomitent cu naşterea acestor gemeni primate, un alt cuplu - un cuplu deosebit de înapoiat al tribului de mamifere intermediare al cărui mascul şi femelă erau inferiori atât din punct de vedere fizic, cât şi mental - au dat de asemenea naştere unor gemeni. Aceşti gemeni, un mascul şi o femelă, erau indiferenţi la cuceriri; ei se ocupau numai de găsirea hranei şi, cum nu voiau să mănânce carne, şi-au pierdut orice interes în căutarea prăzilor. Aceşti gemeni întârziaţi au fost întemeietorii triburilor de maimuţe moderne. Urmaşii lor au căutat climatele blânde şi abundenţa de fructe tropicale din regiunile meridionale mai calde; acolo ei s-au înmulţit fără nici o mare schimbare până în ziua de azi, cu excepţia ramurilor care s-au împreunat cu tipurile anterioare de giboni şi de maimuţe, şi care au degenerat în consecinţă.
62:3.12 (706.3) Este deci uşor de văzut că singura înrudire a omului şi a maimuţei rezidă în faptul că ei descind ambii din mamiferele intermediare, trib în cadrul căruia s-a produs naşterea simultană şi segregarea subsecventă a celor două perechi de gemeni: perechea inferioară sortită să zămislească tipurile moderne de maimuţe, de babuini, de cimpanzei şi de gorile; şi perechea superioară destinată să continue linia ascendentă care a dat prin evoluţie omul însuşi.
62:3.13 (706.4) Oamenii moderni şi maimuţele au provenit din acelaşi trib şi din aceiaşi specie, dar nu din aceiaşi părinţi. Strămoşii omului descind din neamul superior al viţei selecţionate a acestui trib mamifer intermediar, în vreme ce maimuţele moderne (cu excepţia anumitor tipuri preexistente de lemuri, de giboni, de maimuţe şi de alte creaturi de acelaşi gen) descind din cuplul inferior al acestui grup mamifer intermediar. Acest cuplu nu a supravieţuit decât ascunzându-se vreme de peste două săptămâni într-o construcţie subterană ce servea ca depozit de hrană în timpul celei din urmă bătălii îndârjite din tribul lor, şi nemaiieşind afară decât cu mult timp după sfârşitul ostilităţilor.
62:4.1 (706.5) Să revenim la naşterea gemenilor superiori, un mascul şi o femelă, cei doi membrii conducători ai tribului de mamifere intermediare. Aceşti doi pui de animal aparţineau unui ordin neobişnuit; ei aveau şi mai puţin păr pe corp decât părinţii lor şi, din prima lor tinereţe, ei au stăruit a merge în poziţie verticală. Strămoşii lor învăţaseră întotdeauna să meargă pe membrele lor posterioare, dar aceşti gemeni primate au stat drepţi în mod spontan încă de la început. Ei au atins o înălţime de peste un metru cincizeci, iar capul lor a devenit comparativ mai voluminos decât cel al altor membri ai tribului. Ei au învăţat foarte devreme să comunice unul cu altul cu ajutorul semnelor şi al sunetelor, dar nu au reuşit niciodată să-i facă pe semenii lor să înţeleagă aceste noi simboluri.
62:4.2 (707.1) Când au aveau în jur de patrusprezece ani, ei s-au făcut nevăzuţi din trib şi s-au îndreptat către vest pentru a-şi întemeia familia şi a stabili noua specie de primate. Iar aceste noi creaturi sunt numite pe bună dreptate Primate, de vreme ce ele au fost strămoşii animali direcţi şi imediaţi ai familiei umane însăşi.
62:4.3 (707.2) În felul acesta, primatele au ajuns să ocupe o regiune situată pe coasta de vest a peninsulei mesopotamiene care înainta pe atunci în mările din sud, în timp ce triburile strâns înrudite şi mai puţin inteligente trăiau pe o parte a peninsulei de-a lungul coastei ei orientale.
62:4.4 (707.3) Primatele erau mai umane şi mai puţin animale decât mamiferele intermediare care le-au precedat. Proporţiile scheletului acestei noi specii erau întru totul similare celor ale raselor umane primitive. Tipul uman de mâini şi de picioare era pe deplin dezvoltat, iar aceste creaturi puteau să meargă şi chiar să alerge tot atât de bine ca şi oricare dintre descendenţii lor umani ulteriori. Ele au abandonat aproape complet viaţa din arbori, deşi continuau să recurgă la coroana copacilor ca măsură de securitate pentru timpul nopţii, căci, asemeni strămoşilor lor, ele erau extrem de subjugate de frică. Folosirea sporită a mâinilor lor a contribuit mult la dezvoltarea puterii înnăscute a creierului lor, cu toate că ele nu posedau încă o minte care să poată fi calificată drept umană.
62:4.5 (707.4) Natura emoţională a primatelor se deosebea prea puţin de cea a străbunilor lor, însă ele dădeau dovadă de o tendinţă mai umană în toate predispoziţiile lor. Acestea erau realmente animale splendide şi superioare; ele atingeau maturitatea către zece ani, iar durata vieţii lor naturale era în jur de patruzeci de ani. Aceasta înseamnă că ele ar fi putut trăi patruzeci de ani dacă ar fi avut o moarte naturală, dar, în aceste timpuri îndepărtate, foarte puţine animale mureau de moarte bună, căci lupta pentru viaţă era prea aprigă.
62:4.6 (707.5) Aşadar, după o dezvoltare care acoperea aproape nouă sute de generaţii, adică aproape douăzeci şi unu de mii de ani de la apariţia mamiferelor precursoare, primatele au dat subit naştere la două creaturi remarcabile, primele fiinţe cu adevărat umane.
62:4.7 (707.6) Aşa s-a făcut că mamiferele precursoare provenite din tipul nord-american al lemurilor au fost strămoşii mamiferelor intermediare, şi că acestea din urmă au dat la rândul lor naştere primatelor superioare, care au fost strămoşii imediaţi ai rasei umane primitive. Triburile de primate au fost ultima verigă vitală din evoluţia omului, dar, în mai puţin de cinci mii de ani, nu a mai rămas nici măcar o singură primată din aceste triburi extraordinare.
62:5.1 (707.7) Naşterea primelor două fiinţe umane s-a situat exact cu 993.419 ani înainte de anul 1934 al erei creştine.
62:5.2 (707.8) Aceste două remarcabile creaturi erau veritabile fiinţe umane. Ele aveau la mână un deget mare perfect aşa cum au avut mulţi dintre strămoşii lor, în vreme ce aveau picioare tot atât de bine formate ca şi cele ale raselor umane de astăzi. Aceste fiinţe erau umblătoare şi alergătoare, nu căţărătoare; funcţia de apucare a degetului gros de la picior era absentă, complet absentă.
62:5.3 (708.1) Când primejdia îi mâna către coroana arborilor, ei se căţărau exact cum ar face-o oamenii de astăzi. Ei se căţărau de-a lungul trunchiurilor arborilor ca şi urşii, iar nu ca cimpanzeii sau ca gorilele, care se balansează din ramură în ramură.
62:5.4 (708.2) Aceste prime fiinţe umane (şi descendenţii lor) deveneau pe deplin adulte la doisprezece ani, şi aveau o durată de viaţă potenţială de aproximativ şaptezeci şi cinci de ani. Multe emoţii noi au apărut de timpuriu la cei doi gemeni umani. Ei încercau admiraţie atât pentru obiecte, cât şi pentru alte fiinţe, şi dădeau dovadă de o vanitate extremă. Dar progresul cel mai remarcabil din dezvoltarea lor emoţională a fost apariţia subită a unui nou grup de sentimente cu adevărat umane, sentimente de adorare cuprinzând smerenia, respectul, umilinţa şi chiar şi o formă primitivă de recunoştinţă. Frica, asociată cu ignoranţa în privinţa fenomenelor naturale, era pe punctul de a da naştere religiei primitive.
62:5.5 (708.3) Nu s-au manifestat numai aceste sentimente umane, ci şi numeroase alte sentimente şi mai evoluate, care erau de asemenea prezente sub o formă rudimentară. Aceste fiinţe umane primitive aveau o oarecare conştiinţă a milei, a ruşinii şi a oprobriului, şi o conştiinţă foarte acută a dragostei, a urii şi a răzbunării; ele erau totodată susceptibile de a avea sentimente pronunţate de gelozie.
62:5.6 (708.4) Primele două fiinţe umane - gemenii - au fost o mare încercare pentru părinţii lor primate. Ele erau atât de curioase şi atât de aventuroase, încât au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în mai multe rânduri înainte de a împlini vârsta de opt ani. Oricum ar fi, ele erau serios acoperite de cicatrice încă pe când aveau doisprezece ani.
62:5.7 (708.5) Ele au învăţat foarte devreme să comunice verbal. La vârsta de zece ani, elaboraseră un limbaj mai perfecţionat de semne şi de cuvinte comportând aproape cincizeci de idei, şi amelioraseră foarte mult şi lărgiseră tehnicile rudimentare de comunicare ale strămoşilor lor. În ciuda eforturilor lor, ele nu i-au putut învăţa pe părinţii lor decât foarte puţine dintre semnele şi simbolurile lor noi.
62:5.8 (708.6) Către al nouălea an al lor, ele se duseseră într-o bună zi de-a lungul ţărmului şi au avut o discuţie însemnată. Toate inteligenţele celeste staţionate pe Urantia, inclusiv eu însumi, eram prezente şi observam derularea acestei întâlniri de amiază. În cursul acelei zile memorabile, ei conveniră să trăiască unul cu celălalt şi unul pentru celălalt; şi această înţelegere a fost prima dintr-o serie de acorduri care culminaseră în hotărârea de a fugi de tovarăşii lor animale inferioare şi de a porni către nord, fără a şti bine că astfel aveau să întemeieze rasa umană.
62:5.9 (708.7) Noi eram cu toţii foarte preocupaţi de proiectele acestor doi mici sălbatici, dar eram neputincioşi în a controla munca minţii lor. Noi n-am influenţat arbitrar deciziile lor, nu puteam face asta, dar, în limitele admisibile ale funcţiunilor noastre planetare, noi, Purtătorii Vieţii, în acord cu asociaţii noştri, am conspirat toţi în vederea orientării gemenilor umani către nord, departe de părinţii lor acoperiţi cu păr care trăiau parţial în arbori. Astfel, ca urmare a propriei lor alegeri inteligente, gemenii au migrat şi, datorită supravegherii noastre, ei au migrat către nord, spre o regiune retrasă, unde scăpaseră de posibilităţile de degradare biologică prin amestecul cu familiile inferioare ale tribului primatelor.
62:5.10 (708.8) Cu puţin înainte de a-şi părăsi pădurea lor natală, ei şi-au pierdut mama în cursul unui atac condus de giboni. Deşi ea nu avea inteligenţa lor, era înzestrată, ca mamifer, cu o afecţiune admirabilă şi de înalt ordin pentru copiii ei, şi şi-a sacrificat cu curaj viaţa în încercarea de a salva minunata pereche. Sacrificiul ei nu a fost în zadar, căci ea a ţinut inamicul la distanţă până ce a sosit tatăl cu întăriri şi a pus invadatorii pe fugă.
62:5.11 (709.1) La puţin după ce tânărul cuplu îi abandonă pe tovarăşii săi pentru a întemeia rasa umană, tatăl lor primat a devenit de neconsolat - inima îi era zdrobită. Refuza să mănânce, chiar şi atunci când hrana îi era adusă de ceilalţi copiii ai lui. După ce şi-a pierdut strălucitele sale vlăstare, viaţa nu i se mai părea demnă de trăit printre tovarăşii lui obişnuiţi; prin urmare el a plecat să rătăcească prin pădure, unde a fost atacat de gibonii ostili şi a murit sub loviturile lor.
62:6.1 (709.2) Noi, Purtătorii Vieţii de pe Urantia, a trăit lunga veghe de aşteptare vigilentă din ziua în care am implantat prima plasmă de viaţă în apele planetei. Apariţia primelor fiinţe realmente volitive şi inteligente ne-a procurat bineînţeles o mare bucurie şi o satisfacţie supremă.
62:6.2 (709.3) Noi nu încetaserăm să urmărim dezvoltarea minţii gemenilor prin observarea operaţiunilor celor şapte spirite-minte adjutante ataşate Urantiei în momentul sosirii noastre pe planetă. În timpul lungii dezvoltări evolutive a vieţii planetare, aceşti neobosiţi slujitori ai minţii observaseră fără încetare propria lor aptitudine crescândă de a intra în contact cu facultăţile cerebrale ale animalelor, facultăţi care se amplificau pe măsură ce creaturile animale progresau.
62:6.3 (709.4) La început, numai spiritul intuiţiei putea să acţioneze asupra comportamentului instinctiv şi supus reflexelor vieţii animale elementare. Când tipurile cele mai elevate s-au diferenţiat, spiritul înţelegerii a putut atribui acestor creaturi facultatea de a asocia spontan idei. Mai târziu, am văzut operând spiritul curajului; animalele în curs de evoluţie au dobândit realmente o formă rudimentară de conştiinţă protectoare. Ca urmare a apariţiei grupurilor de mamifere, noi am văzut spiritul cunoaşterii manifestându-se într-o măsură sporită. Apoi evoluţia mamiferelor superioare a permis funcţionarea spiritului sfătuirii, cu creşterea corespondentă a instinctului gregar şi cu începutul unei dezvoltări sociale primitive.
62:6.4 (709.5) Noi observaserăm, cu o atenţie în creştere, serviciul sporit al primilor cinci adjutanţi pe durata întregii evoluţii a mamiferelor precursoare, a mamiferelor intermediare şi a primatelor. Cu toate acestea, ultimii doi adjutanţi, slujitorii superiori ai minţii, nu putuseră niciodată să funcţioneze pe tipul urantian de minte evolutivă.
62:6.5 (709.6) Închipuiţi-vă bucuria noastră atunci când într-o zi - gemenii având aproape zece ani - spiritul adorării a intrat pentru prima dată în contact cu gândirea femelei, şi puţin după aceea cu cea a masculului. Noi ştiam că ceva intim legat de mintea umană ajunsese la apogeul său. Cam la un an mai târziu, când ei se hotărâră în cele din urmă, sub imperiul unei gândiri meditative şi al unei deliberări îndelung chibzuite, să fugă din căminul familial şi să se îndrepte către nord, spiritul înţelepciunii a început să funcţioneze pe Urantia şi în mintea acestor doi oameni de acum înainte recunoscuţi ca atare.
62:6.6 (709.7) A avut loc imediat un nou ordin de mobilizare al celor şapte spirite-minte adjutante. Noi vibram plini de nădejde; ne dădeam seama că ceasul atât de mult aşteptat se apropia; ştiam că eram în pragul realizării efortului nostru prelungit de a face să se nască prin evoluţie creaturi volitive pe Urantia.
62:7.1 (709.8) Noi nu am avut mult de aşteptat. La amiază, a doua zi după fuga gemenilor, prima străfulgerare de încercare a semnalelor circuitului universului s-a produs în căminul receptor planetar al Urantiei. Noi eram fireşte cu toţii foarte înfierbântaţi de ideea că era iminent un mare eveniment; însă, dat fiind faptul că Urantia era o staţiune experimentală a vieţii, noi nu aveam nici cea mai mică idee a modului exact în care urma să fim informaţi că viaţa inteligentă era recunoscută pe planetă. Nu am rămas prea multă vreme în aşteptare. A treia zi după fuga gemenilor, şi înainte de plecarea corpului Purtătorilor Vieţii, a sosit arhanghelul Nebadonului însărcinat cu consolidarea circuitelor planetare iniţiale.
62:7.2 (710.1) A fost o zi memorabilă pe Urantia atunci când micul nostru grup s-a reunit în jurul polului planetar de comunicare spaţială şi a primit primul mesaj trimis de Salvington pe circuitul mental nou stabilit al planetei. Dictat de şeful corpului de arhangheli, acest prim mesaj spunea:
62:7.3 (710.2) ”Purtătorilor Vieţii de pe Urantia - Salutări! Transmitem asigurarea că a fost o mare bucurie pe Salvington, pe Edentia şi pe Ierusem când semnalul existenţei, pe Urantia, al unei minţi având demnitate volitivă a fost înregistrat în cartierul general al Nebadonului. Decizia dirijată a gemenilor de a fugi către nord şi de a-i separa pe urmaşii lor de strămoşii lor inferiori a fost înregistrată. Aceasta este prima decizie mentală - a unei minţi de tip uman - de pe Urantia, şi ea a stabilit automat circuitul de comunicare pe care este transmis acest mesaj iniţial de recunoaştere.”
62:7.4 (710.3) Apoi au sosit, prin acest nou circuit, salutările Preaînalţilor Edentiei, care conţineau instrucţiuni pentru Purtătorii Vieţii rezidenţi, interzicându-ne faptul de a interfera cu modelul vieţii pe care o stabiliseră. Am primit ordinul de a nu interveni în chestiunile progresului uman. Nu trebuie să se deducă că Purtătorii Vieţii interferează arbitrar şi mecanic cu realizarea naturală a planurilor evolutive ale planetei, căci nu facem acest lucru. Însă, până atunci, noi avuseserăm permisiunea de a acţiona asupra spaţiului ambiant şi de a proteja plasma vitală într-un mod special. Iar această supraveghere extraordinară, deşi perfect naturală, este cea care trebuia să ia sfârşit.
62:7.5 (710.4) Abia încetaseră cei Preaînalţi de vorbit, că magnificul mesaj al lui Lucifer, pe atunci suveran al sistemului Sataniei, începu să se facă auzit pe planetă. Atunci, Purtătorii Vieţii au înţeles cuvintele de bun venit de la propriul lor conducător şi au primit permisiunea sa de a se reîntoarce pe Ierusem. Acest mesaj al lui Lucifer conţinea acceptarea oficială a lucrării Purtătorilor Vieţii de pe Urantia şi ne absolvea de orice critică viitoare a oricărora dintre eforturile noastre de a ameliora modelele de viaţă ale Nebadonului, după cum erau ele stabilite în sistemul Sataniei.
62:7.6 (710.5) Aceste mesaje din Salvington, din Edentia şi din Ierusem au marcat oficial sfârşitul supravegherii seculare a planetei de către Purtătorii Vieţii. Noi fuseserăm la datorie multe epoci, asistaţi numai de cele şapte spirite mentale adjutante şi de Controlorii Fizici Principali. Voinţa, puterea de a alege adorarea şi ascensiunea, apăruse acum în creaturile evolutive ale planetei; noi am înţeles atunci că opera noastră fusese desăvârşită, iar grupul nostru s-a pregătit de plecare. Urantia fiind o lume modificatoare de viaţă, am primit permisiunea de a lăsa în urma noastră doi Purtători ai Vieţii seniori cu doisprezece asistenţi; eu am fost ales ca membru al acestui grup şi, încă de atunci, mă aflu mereu pe Urantia.
62:7.7 (710.6) Exact acum 993.408 mii de ani (înainte de anul 1934 al erei creştine) Urantia a fost recunoscută oficial ca fiind o planetă de habitat uman din universul Nebadonului. Evoluţia biologică atinsese încă o dată nivelele umane de demnitate volitivă; omul apăruse pe planeta 606 a Sataniei.
62:7.8 (710.7) [Garantat de un Purtător al Vieţii din Nebadon rezident pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 63
63:0.1 (711.1) URANTIA a fost înregistrată ca lume locuită atunci când primele două fiinţe umane - gemenii - aveau unsprezece ani şi înainte de a fi devenit părinţii primului născut din a doua generaţie a adevăratelor fiinţe umane. Mesajul arhanghelic trimis de pe Salvington cu această ocazie de recunoaştere planetară oficială, se încheia cu aceste cuvinte:
63:0.2 (711.2) ”Mintea umană a apărut pe a 606-a a Sataniei, iar părinţii acestei noi rase vor fi numiţi Andon şi Fonta. Toţi arhanghelii se roagă pentru ca aceste creaturi să poată fi rapid dotate cu prezenţa personală a darului spiritului Tatălui Universal.”
63:0.3 (711.3) Andon este numele nebadonian care înseamnă „prima creatură asemănătoare Tatălui şi vădind o sete de perfecţiune umană”. Fonta înseamnă „prima creatură asemănătoare Fiului şi arătând o sete de perfecţiune umană”. Andon şi Fonta nu au cunoscut aceste nume decât în momentul în care le-au fost atribuite, pe parcursul fuziunii lor cu Ajustorul lor de Gândire. Pe parcursul şederii lor de muritori pe Urantia, ei s-au numit reciproc Sonta-an şi Sonta-en, Sonta-an însemnând „iubit de mamă” şi Sonta-en „iubită de tată”. Ei înşişi şi-au dat aceste nume a căror semnificaţie este o dovadă de respect şi afecţiune pe care le încercau unul pentru celălalt.
63:1.1 (711.4) În numeroase privinţe, Andon şi Fonta au format cuplul de fiinţe umane cel mai remarcabil care a trăit vreodată pe suprafaţa pământului. Aceste două fiinţe minunate, adevăraţii părinţi ai întregii umanităţi au fost, în toate privinţele, superioare descendenţilor lor imediaţi şi radical diferiţi de toţi strămoşii lor atât imediaţi, cât şi îndepărtaţi.
63:1.2 (711.5) Părinţii acestui prim cuplu uman erau, aparent, puţin diferenţiaţi de media tribului lor, cu toate că au făcut parte dintre membrii cei mai inteligenţi ai grupului care a învăţat primul să lanseze pietre şi să folosească săgeţi în lupte. Ei foloseau, de asemenea, obiecte ascuţite din piatră, din silex şi din os.
63:1.3 (711.6) Atunci când încă trăia împreună cu părinţii săi, Andon a fixat cu ajutorul unor tendoane din carnea unor animale o bucată de silex ascuţit la capătul unui băţ şi a folosit cel puţin de douăsprezece ori această armă pentru salvarea vieţii lui şi pe cea a surorii lui care, la fel de curioasă şi aventuroasă ca şi el, nu îl însoţea mereu în toate explorările sale.
63:1.4 (711.7) Decizia luată de Andon şi Fonta de a părăsi tribul de primate implică o calitate a minţii aflate cu mult deasupra inteligenţei mai grosiere caracteristice atât descendenţilor de mai lor de mai târziu care s-au aplecat până într-acolo încât să se unească cu rubedeniile lor înapoiate din triburile simiene. Însă ei încercau sentimentul vag de a fi ceva mai mult decât nişte animale, căci aveau o personalitate. Acest sentiment era întărit de prezenţa interioară a Ajustorului Gândirii lor.
63:2.1 (712.1) După ce Andon şi Fonta s-au hotărât să fugă către nord, pentru o vreme au fost apăsaţi de fel de fel de temeri, în special de teama de a nu fi pe placul tatălui lor şi al familiei lor imediate. Ei au avut în vedere eventualitatea de a fi asaltaţi de rude ostile şi au recunoscut, de asemenea, posibilitatea de a-şi afla moartea în mâinile membrilor tribului lor, care erau deja invidioşi pe ei. Când au fost mai tineri, gemenii şi-au petrecut cea mai mare parte a timpului unul în tovărăşia celuilalt, şi din acest motiv nu erau prea bine văzuţi de neamurile lor, animale ale tribului de Primate. Faptul de a fi construit în arbori un adăpost separat şi mult superior celorlalte nu a ameliorat poziţia lor în trib.
63:2.2 (712.2) În acest nou cămin din frunzişul copacilor, după ce, într-o noapte, treziţi fiind de o furtună violentă şi stând ei cu teamă cuprinşi într-o tandră îmbrăţişare, au luat hotărârea fermă şi definitivă de a părăsi habitatul lor tribal şi căminul lor din coroana arborilor.
63:2.3 (712.3) Ei îşi pregătiseră deja un adăpost rudimentar în coroana unui arbore, la o depărtare de jumătate de zi de mers spre nord. Aceasta a fost ascunzătoarea lor secretă şi sigură pentru prima zi pe care şi-au petrecut-o departe de pădurea lor natală. Cu toate că gemenii împărtăşeau frica de moarte a primatelor de a rămâne pe sol pe timp de noapte, ei au pornit spre nord la căderea nopţii. Ca să întreprindă această călătorie noaptea, fie ea şi cu lună plină, le-a trebuit un curaj formidabil, însă ei s-au gândit, cu temei, că era mai puţin probabil să li se observe lipsa şi să fie apoi urmăriţi de rudele şi de membrii tribului lor. Ei au ajuns cu bine, la puţin timp după miezul nopţii, la locul prestabilit dinainte.
63:2.4 (712.4) Pe parcursul călătoriei lor către nord, ei au descoperit un depozit de silex sub cerul liber, conţinând multe pietre ale căror forme erau potrivite pentru diverse întrebuinţări; şi ei şi-au adunat câteva şi pentru viitor. Încercând să cioplească acest silex pentru a-i da o formă mai bine adaptată anumitor nevoi, Andon a descoperit că se produceau scântei, şi a venit ideea de a face foc. Însă această noţiune nu a prins rădăcini în mintea sa în momentul respectiv de vreme ce climatul era încă stabil şi nevoia de foc nu se făcea încă simţită.
63:2.5 (712.5) Însă soarele de toamnă cobora mereu mai jos pe cer, iar nopţile deveneau din ce în ce mai reci, pe măsură ce gemenii înaintau spre nord. Ei se văzuseră deja nevoiţi să se folosească de piei şi blănuri de animale pentru a se încălzi. Înainte să se fi scurs o lună de la părăsirea de către ei a căminului familial Andon i-a dat de înţeles consoartei sale că el are impresia că poate să facă foc folosindu-se de cremene. Timp de două luni, ei au încercat fără succes să facă foc folosind scânteia produsă prin scăpărarea una de alta a pietrelor de cremene. În fiecare zi cuplul ciocnea pietrele de silex şi se străduia să dea foc unor bucăţi de lemn. În cele din urmă, într-o seară, pe la asfinţit, secretul tehnicii a fost descoperit atunci când Fonta a avut ideea de a se urca într-un copac din preajmă pentru a folosi un cuib de pasăre abandonat. Cuibul era uscat şi foarte inflamabil aşa că a luat foc de la o singură scăpărare, imediat ce a fost atins de o scânteie. Ei au fost atât de surprinşi şi surprinşi de reuşita lor încât aproape că lăsaseră focul să se stingă, dar au reuşit să-l ţină aprins adăugând un combustibil adecvat, şi atunci a început prima căutare după lemne de foc de către părinţii întregii omeniri.
63:2.6 (712.6) Acela a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii lor scurte, însă plină de evenimente. Pe toată durata nopţii, ei au stat jos, privind cum arde focul lor, realizând foarte vag că descoperirea lor le permitea să înfrunte clima şi să fie astfel, pentru totdeauna, independenţi de rudele lor animale din ţinuturile sudice. După trei zile de odihnă şi de stat în jurul focului, ei au plecat mai departe.
63:2.7 (712.7) Strămoşii primate ai lui Andon întreţinuseră adesea focuri aprinse de fulgere, însă până atunci nici o creatură terestră nu a posedat o metodă de aprins o flacără la voinţă. Cu toate acestea, a fost nevoie de mult timp pentru ca gemenii să înţeleagă că paiele uscate şi alte materiale sunt la fel de bune pentru aprinderea unui foc ca şi cuiburile păsărilor.
63:3.1 (713.1) Trecuseră aproape doi ani de la noaptea în care gemenii îşi părăsiseră căminul când s-a născut primul lor copil. I-au dat numele Sontad; şi Sontad a fost prima creatură născută pe Urantia care a fost învelită în nişte veşminte protectoare după naşterea sa. Acesta a fost începutul rasei umane şi, odată cu această nouă evoluţie, a apărut instinctul de îngrijire cum se cuvine a noilor născuţi, care erau tot mai plăpânzi şi care trebuia să caracterizeze dezvoltarea progresivă a minţii fiinţelor de ordin intelectual, în contrast cu tipurile pur animale.
63:3.2 (713.2) Andon şi Fonta au avut, de toţi, nouăsprezece copii, şi au trăit îndeajuns de mult încât să se vadă înconjuraţi de aproape cincisprezece nepoţi şi şase strănepoţi. Familia locuia în patru adăposturi stâncoase vecine, un fel de caverne, dintre care trei comunicau prin galerii săpate în calcarul moale cu ajutorul uneltelor de silex făcute de copiii lui Andon.
63:3.3 (713.3) Aceşti primi andoniţi dădeau dovadă de un spirit de clan foarte pronunţat; ei vânau în grupuri şi nu se îndepărtau niciodată prea mult de locul în care se stabiliseră. păreau a-şi da seama că formează cu toţii un grup izolat şi unic de fiinţe vii şi că trebuie, prin urmare, să caute să nu se despartă. Acest sentiment de legătură familială intimă provenea, fără îndoială, dintr-o intensificare a ajutorului mental acordat de spiritele adjutante.
63:3.4 (713.4) Andon şi Fonta au trudit neîncetat pentru hrănirea şi creşterea membrilor clanului lor. Ei au trăit până la vârsta de patruzeci şi doi de ani, şi au murit amândoi în timpul unui cutremur, zdrobiţi sub o stâncă care atârna undeva deasupra lor. Cinci dintre copiii lor şi unsprezece dintre strănepoţi au pierit odată cu ei, şi aproape douăzeci dintre urmaşii lor au suferit răniri severe.
63:3.5 (713.5) La moartea părinţilor săi, Sontad, deşi era grav rănit la un picior, a preluat îndată conducerea clanului, ajutat cu iscusinţă de soaţa lui, care era şi cea mai mică dintre surorile lui. Primul lor obiectiv a fost acela de a rostogoli nişte bolovani sub care să-i îngroape bine pe toţi cei care muriseră atunci: părinţi, fraţi, surori şi copii. Nu trebuie acordată o însemnătate exagerată acestui act de înmormântare. Ideile lor despre eventuala supravieţuire după moarte erau foarte vagi şi neclare, căci ele proveneau în mare măsură din viaţa fantastică şi plină de variaţie conţinută în visele lor.
63:3.6 (713.6) Această familie a lui Andon şi Fonta a rămas astfel unită până la a douăzecea generaţie, când lupta pentru hrană şi fricţiunile sociale au dus la începerea dispersării lor.
63:4.1 (713.7) Oamenii primitivi - andoniţii - aveau ochi negrii şi ten măsliniu, aduceau a încrucişare de rasă galbenă şi roşie. Melanina este o substanţă colorantă care se găseşte în epiderma tuturor fiinţelor umane. Este pigmentul originar al epidermei andonice. Prin înfăţişarea generală şi prin culoarea pielii, aceşti primi andoniţi semănau mai degrabă cu eschimoşii de azi decât cu orice alt tip de fiinţe umane vii. Ei au fost primele creaturi care au folosit blana de animale pentru a se apăra de frig; aveau ceva mai mult păr pe corp decât au umanii din ziua de azi.
63:4.2 (713.8) Viaţa tribală a strămoşilor animale ai acestor oameni primitivi a lăsat să se întrevadă începuturile a numeroase convenţii sociale. Dezvoltarea emoţiilor şi creşterea puterii cerebrale a acestor fiinţe a antrenat o dezvoltare imediată a organizării sociale şi o nouă diviziune a muncii în cadrul clanului. Ei aveau un instinct al imitaţiei extrem de dezvoltat, însă instinctul jocului era doar uşor dezvoltat, iar simţul umorului lipsea aproape în întregime. Omul primitiv zâmbea uneori, însă nu se lăsa niciodată cuprins de un râs viguros. Umorul a reprezentat moştenirea ulterioară a omului de la rasa adamică. Aceste fiinţe umane primitive nu erau nici atât de sensibile la durere, nici atât de sensibile la situaţii neplăcute precum numeroşi muritori apăruţi mai târziu prin evoluţie. Naşterea nu a fost o încercare dureroasă sau chinuitoare pentru Fonta şi pentru progenitura ei.
63:4.3 (714.1) Ei formau un trib minunat. Bărbaţii erau apţi să lupte eroic pentru siguranţa soaţelor şi urmaşilor lor; femeile se devotau cu afecţiune copiilor. Însă patriotismul lor era strict limitat la clanul imediat. Ei erau foarte loiali faţă de familia lor; erau gata să moară, fără ezitare, pentru a-şi apăra copiii, însă nu erau în stare să conceapă ideea de a încerca să facă lumea mai bună pentru nepoţii lor. Altruismul nu se născuse încă în inima omului, deşi toate emoţiile esenţiale naşterii religiei erau deja prezente în aceşti aborigeni de pe Urantia.
63:4.4 (714.2) Aceşti oameni primitivi aveau o afecţiune vie pentru tovarăşilor lor şi aveau, cu siguranţă, o idee reală, deşi rudimentară, asupra prieteniei. Mai târziu a devenit ceva obişnuit ca, în cursul bătăliilor constant reluate cu triburile inferioare să fie văzuţi cum unii dintre aceşti oameni primitivi continuau să lupte cu curaj ajutându-se numai de o singură mână, pe când cu cealaltă încercau să protejeze şi să salveze un tovarăş de luptă rănit. Multe dintre trăsăturile de caracter cele mai nobile şi mai elevate care s-au afirmat pe parcursul evoluţiei ulterioare începeau deja să se contureze deja într-o manieră emoţionantă la aceste popoare primitive.
63:4.5 (714.3) Clanul andonic originar a păstrat o linie de şefi neîntreruptă până la a douăzeci şi şaptea generaţie când, pentru că nu era nici un succesor din descendenţa directă a lui Sontad, doi pretendenţi rivali, membri ai clanului, au intrat în război pentru supremaţie.
63:4.6 (714.4) Înainte de marea dispersare a clanurilor andonice, s-a format un limbaj bine dezvoltat ca urmare a primelor lor eforturi de a comunica între ei. Acest limbaj nu a încetat să se îmbogăţească, şi se făceau aproape zilnic noi adăugiri datorită unor invenţii noi şi unor adaptări la mediu ale acestui popor activ, neobosit şi curios. Acest limbaj a devenit limba vorbită pe Urantia, limba familiei umane primitive până la apariţia ulterioară a raselor de culoare.
63:4.7 (714.5) Odată cu trecerea timpului, clanurile andonice sporeau la număr, şi contactul acestor familii în expansiune a provocat conflicte şi neînţelegeri. Doar două obiective ocupau gândirea acestor popoare: faptul de a vâna pentru a avea hrană şi acela de a lupta pentru a se răzbuna în urma vreunei nedreptăţi sau a vreunei insulte reale sau presupuse, adresată de vreun trib vecin.
63:4.8 (714.6) Certurile dintre familii au luat amploare, între triburi au izbucnit războaiele şi cele mai bune elemente din grupurile cele mai capabile, şi mai avansate au suferit pierderi serioase. Unele dintre aceste pierderi au fost ireparabile, unele viţe înzestrate cu aptitudinile şi cu inteligenţele cele mai valoroase au fost pierdute pe vecie. Această primă rasă şi civilizaţia ei primitivă au fost ameninţate cu dispariţia de către aceste războaie neîncetate dintre clanuri.
63:4.9 (714.7) Este imposibil să faci ca nişte fiinţe atât de primitive să trăiască mult timp în pace. Omul este descendentul unor animale combative; atunci când nişte oameni lipsiţi de cultură ajung să aibă legături mai apropiate unii cu alţii, ei se irită şi se jignesc reciproc. Purtătorii Vieţii cunosc această tendinţă a creaturilor evolutive, şi în consecinţă iau măsuri pentru divizarea, în cele din urmă, a fiinţelor umane pe cale de dezvoltare cel puţin în trei, şi mai ales în şase, rase distincte şi separate.
63:5.1 (715.1) Primele rase care se trag din Andon nu au pătruns până foarte departe în Asia la început nu au intrat în Africa. Geografia acestor timpuri le orienta către nord, şi aceste popoare au călătorit tot mai spre nord, până când au fost împiedicate de lenta înaintare a celei de a treia glaciaţii.
63:5.2 (715.2) Înainte ca acest imens strat de gheaţă să fi atins Franţa şi Insulele Britanice, descendenţii lui Andon şi ai Fontei înaintaseră spre est prin Europa, şi întemeiaseră peste o mie de localităţi separate de-a lungul marilor fluvii care duceau la Marea Nordului ale cărei ape erau pe vremea aceea calde.
63:5.3 (715.3) Membrii acestor triburi andonice au fost primii locuitori instalaţi pe râurile şi pe fluviile Franţei. Ei au locuit de-a lungul Sommei vreme de zeci de mii de ani. Somma este singurul râu al cărui curs nu a fost modificat de glaciaţii. El curgea către mare în această perioadă, aproape la fel ca astăzi. De aceea, de-a lungul văii acestei ape se găsesc atât de numeroase urme ale descendenţilor lui Andon.
63:5.4 (715.4) Aceşti aborigeni ai Urantiei nu locuiau în arbori, cu toate că păstraseră obiceiul de a se refugia în vârful lor în caz de pericol. Ei rămâneau în general la adăpostul falezelor care atârnau deasupra râurilor şi în grote, fapt care le asigura o bună vedere asupra căilor de acces şi îi ferea de fenomenele naturii. Ei se puteau bucura astfel de comodităţile focurilor lor fără a fi prea mult incomodaţi de fum. Nu erau cu adevărat nişte locuitori ai cavernelor, cu toate că, în cursul epocilor ulterioare gheţarii mai tardivi au înaintat mai departe spre sud, ceea ce i-a făcut pe descendenţii lor să se refugieze în caverne. Ei preferau să îşi aşeze taberele aproape de marginea unei păduri şi pe lângă un râu.
63:5.5 (715.5) Ei au devenit foarte repede remarcabil de pricepuţi în camuflarea lăcaşurilor parţial adăpostite şi au dovedit o mare iscusinţă în construirea bordeielor de piatră în formă de domuri, încăperi care le serveau drept doc de dormit şi în care se băgau noaptea. Ei închideau intrarea bordeiului lor rostogolind în dreptul ei o piatră mare pe care au adus-o înăuntru întocmai pentru aşa ceva, iar asta mai înainte de a pune definitiv la loc pietrele acoperişului.
63:5.6 (715.6) Andoniţii erau vânători cutezători şi îndemânatici şi, cu excepţia fructelor sălbatice şi ale anumitor arbori, ei se hrăneau exclusiv cu carne. La fel cum Andon a născocit toporul de piatră, descendenţii săi au descoperit de timpuriu năvodul şi harponul şi s-au folosit eficient de ele. În sfârşit, o minte capabilă de a crea unelte funcţiona în deplin acord cu o mână capabilă de a le utiliza. Aceşti primi oameni au devenit foarte iscusiţi în modelarea uneltelor din silex. Ei făceau lungi călătorii în căutarea silexului, la fel cum oamenii de astăzi merg la capătul pământului în căutarea de aur, de platină sau de diamante.
63:5.7 (715.7) În numeroase alte domenii, aceste triburi andonice au dat dovadă de un grad de inteligenţă pe care descendenţii lor care regresau nu l-au atins într-o jumătate de milion de ani, cu toate că au redescoperit, în numeroase rânduri, diverse metode de aprindere a focului.
63:6.1 (715.8) Paralel cu dispersarea tot mai mare a andoniţilor, nivelul cultural şi spiritual al clanurilor a mers înapoi pe parcursul unei perioade de aproape zece mii de ani, până în zilele lui Onagar, care a preluat conducerea acestor triburi, a adus pacea între ele şi, pentru prima dată, le-a făcut să îl adore pe „Cel care dă Suflu oamenilor şi animalelor”.
63:6.2 (716.1) Filozofia lui Andon a fost cât se poate de confuză; el cu greu putuse scăpa să nu devină un adorator al focului din pricina marelui confort dobândit din clipa descoperirii sale accidentale. Cu toate acestea raţiunea l-a împiedicat să adore focul şi l-a orientat către soare, sursa superioară şi impunătoare a căldurii şi a luminii, însă această sursă era prea îndepărtată, şi aşa că Andon nu a devenit un adorator al soarelui.
63:6.3 (716.2) De la început, andoniţilor le-a fost teamă de fenomenele naturii - trăsnet, fulger, ploaie, ninsoare, grindină şi gheaţă. Însă foamea rămânea mobilul cel mai constant prezent al acestor timpuri primitive şi, cum andoniţii îşi extrăgeau cea mai mare parte a hranei lor din animale, ei s-au consacrat, până la urmă, unei forme de adoraţie a unor animale. Pentru Andon, cele mai mari animale comestibile erau simboluri de putere creativă şi de putere însufleţitoare. Din timp în timp, se stabilise obiceiul de a se desena unele dintre aceste mari animale ca reprezentând obiecte de adoraţie. În perioada de popularitate a vreunui animal, acestuia i se trasa un contur grosolan pe pereţii cavernelor. Mai târziu, pe măsură ce artele au continuat să facă progrese, aceşti zei animale au fost gravaţi pe diferite ornamente.
63:6.4 (716.3) Foarte de timpuriu, popoarele andonice au căpătat obiceiul de a renunţa să mănânce carnea animalului venerat de tribul lor. Pentru a crea o impresie mai puternică asupra spiritului tinerilor, ele au stabilit curând un ceremonial de veneraţie în jurul corpului unuia dintre aceste animale venerate. Mai târziu încă, această celebrare primitivă s-a transformat la descendenţii lor în ceremonii sacrificiale mai complicate. Aceasta este originea introducerii sacrificiilor în cult. Această idee a fost elaborată de Moise, în ritualul evreu, şi conservată în principiul ei de Apostolul Paul sub forma doctrinei iertării păcatului prin „vărsarea de sânge”.
63:6.5 (716.4) Hrana avea o importanţă supremă în viaţa fiinţelor umane primitive, şi acest fapt este demonstrat de rugăciunea învăţată de aceşti oameni simpli de la Onagar, marele lor învăţător. Iată această rugăciune:
63:6.6 (716.5) ”O Suflare a Vieţii, dă-ne nouă astăzi hrana noastră cea de toate zilele, izbăveşte-ne de blestemul gheţii, salvează-ne de duşmanii noştri din păduri şi primeşte-ne cu îndurare în Marele Dincolo”.
63:6.7 (716.6) Onagar îşi avea cartierul general în Oban, colonie situată pe ţărmul nordic al Mediteranei vechi, în regiunea Mării Caspice actuale. Această localitate era un loc de şedere situat într-un punct în care traseul care ducea din Mesopotamia meridională către nord se întorcea către est. Din Oban, Onagar a trimis învăţători în locurile îndepărtate pentru a răspândi noua sa doctrină, a unei deităţi unice, şi conceptul său legat de viaţa viitoare, pe care a numit-o Marele Transcendent. Aceşti emisari ai lui Onagar au fost cei dintâi misionari din lume; ei au fost, de asemenea, primele fiinţe umane care au gătit carnea, primele care au utilizat focul pentru a pregăti hrana; ele găteau carnea înfigând-o în capătul unor beţe şi, de asemenea, o puneau pe pietre calde; mai târziu, ele au prăjit în foc bucăţi mari, însă descendenţii lor aproape au revenit la folosirea cărnii crude.
63:6.8 (716.7) Onagar s-a născut cu 983.323 de ani înainte de anul 1934 al erei creştine, şi a trăit până la vârsta de şaizeci şi nouă de ani. Povestea acestor înfăptuiri ale acestui maestru gânditor şi şef spiritual al timpurilor care precedă sosirea Prinţului Planetar formează o mărturie pasionantă a organizării acestor popoare primitive într-o adevărată societate. Onagar a instituit un guvern tribal eficient, ceva ce generaţiile succesive nu au mai atins înainte de trecerea mai multor milenii. Până la sosirea Prinţului Planetar, nu a existat niciodată pe pământ o civilizaţie având un atât de înalt grad spiritual. Aceşti oameni simpli aveau o religie reală, deşi primitivă, care a fost apoi pierdută de descendenţii lor a căror rasă a degenerat.
63:6.9 (717.1) Cu toate că Andon şi Fonta au primit amândoi câte un Ajustor al Gândirii ca şi mulţi dintre urmaşii lor, numai începând cu epoca lui Onagar Ajustorii şi îngerii păzitori au venit în mare număr pe Urantia. Această epocă a fost, cu siguranţă, vârsta de aur a omului primitiv.
63:7.1 (717.2) Andon şi Fonta, admirabilii întemeietori ai rasei umane, au primit recunoaşterea valorii lor în momentul judecării Urantiei, timpul sosirii Prinţului Planetar. Ei s-au ridicat, la vremea respectivă, din regimul lumilor palat cu statutul de cetăţeni ai Ierusemului. Cu toate că nu li s-a permis niciodată să se întoarcă pe Urantia, ei sunt la curent cu istoria rasei pe care au fondat-o. Ei au fost dezamăgiţi de trădarea lui Caligastia şi s-au întristat de eşecul lui Adam, însă s-au bucurat infinit de mult la vestea că Mihail a ales lumea lor ca scenă a consacrării sale finale.
63:7.2 (717.3) Andon şi Fonta s-au contopit pe Ierusem cu Ajustorul Gândirii lor, aşa cum au făcut-o mai mulţi dintre copiii lor, dintre care şi Sontad, însă majoritatea urmaşilor lor, chiar şi cei imediaţi, nu au atins decât fuziunea cu Spiritul.
63:7.3 (717.4) Puţin după sosirea lor pe Ierusem, Andon şi Fonta au primit de la Suveranul Sistemului permisiunea de a se întoarce pe prima lume palat, pentru a servi acolo în tovărăşia personalităţilor morontiale care primesc pelerinii timpului venind de pe Urantia şi mergând către sferele celeste. Ei au primit i această sarcină pentru o durată nedeterminată. Cu ocazia prezentelor revelaţii, ei au căutat să trimită urări pe Urantia, însă cererea lor a fost în mod înţelept respinsă.
63:7.4 (717.5) Acesta este capitolul cel mai eroic şi cel mai pasionant al întregii istorii a Urantiei, povestea evoluţiei, a luptei pentru viaţă, a morţii şi a supravieţuirii eterne a părinţilor excepţionali ai întregii umanităţi.
63:7.5 (717.6) [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 64
64:0.1 (718.1) ACEASTA este istoria raselor evolutive de pe Urantia din zilele lui Andon şi Fonta, de acum aproape un milion de ani, trecând prin epoca Prinţului Planetar şi până la sfârşitul erei glaciare.
64:0.2 (718.2) Rasa umană este veche de aproape un milion de ani. Prima jumătate a istoriei sale corespunde, în mare, epocii care a precedat sosirea Prinţului Planetar pe Urantia. A doua jumătate a istoriei omenirii începe în momentul sosirii Prinţului Planetar şi al apariţiei celor şase rase de culoare; ea corespunde, în mare, perioadei în general considerate ca Epoca Pietrei Cioplite.
64:1.1 (718.3) Oamenii primitivi şi-au făcut apariţia evolutivă pe pământ în urmă cu aproape un milion de ani, şi au fost puşi la o grea încercare. Ei au căutat instinctiv să scape de pericolul vreunei eventuale încrucişări cu triburile simiene inferioare. Însă înaltele ţinuturi aride ale Tibetului, ajungând până la 9.000 de metri, au împiedicat migrările către est. Ei nu puteau nici să se îndrepte către sud sau către vest, căci Marea Mediterana era mult mai vastă decât astăzi şi înspre est se întindea până la Oceanul Indian; atunci când au mers spre nord, ei au întâlnit gheţurile care avansau. Însă chiar şi atunci când migrarea lor ulterioară a fost oprită de gheţuri, şi cu toate că triburile pe măsură ce se dispersau au devenit din ce în ce mai ostile, grupurile cele mai inteligente nu au nutrit câtuşi de puţin ideea de a merge înspre sud şi a trăi în mijlocul rubedeniilor lor păroase ce locuiau în coroana arborilor şi care aveau un nivel intelectual inferior.
64:1.2 (718.4) Multe dintre emoţiile religioase cele mai vechi ale omului, s-au născut din sentimentul său de neputinţă în mediul ambiant închis al acestei situări geografice - munţi la dreapta, apă la stânga şi gheaţă în faţă; însă aceşti andoniţi puşi pe progres nu doreau să se mai întoarcă vreodată în sud la rudele lor inferioare care vieţuiau în arbori.
64:1.3 (718.5) Contrar obiceiurilor neamurilor lor non-umane, andoniţii evitau pădurile. În păduri, omul a degenerat întotdeauna; evoluţia umană nu a progresat decât pe teren deschis şi sub latitudini ridicate. Frigul şi foamea care domneau în ţinuturile deschise stimulează activitatea, inventivitatea şi ingeniozitatea. În timp ce aceste triburi andonice produceau pionierii rasei umane actuale, în mijlocul grelelor încercări şi privaţiuni din asprele climate nordice, neamurile lor înapoiate se instalau comod în pădurile tropicale meridionale din ţinutul originii lor primitive comune.
64:1.4 (718.6) Aceste evenimente se produc în vremea celei de a treia invazii glaciare, aceea pe care geologii voştri o numesc prima. Primele două au fost mai puţin întinse în Europa septentrională.
64:1.5 (718.7) Pe parcursul celei mai mari părţi a perioadei glaciare Anglia comunica cu Franţa pe calea uscatului, la fel cum ulterior Africa s-a legat de Europa prin puntea terestră a Siciliei. În timpul migrărilor andonice, exista o cale terestră, care trecea prin Europa şi Asia, legând Anglia la vest cu Java la est; însă Australia a fost din nou izolată, ceea ce a accentuat şi mai mult dezvoltarea faunei sale particulare.
64:1.6 (719.1) Acum 950.000 de ani, descendenţii lui Andon şi Fonta au emigrat foarte departe înspre est şi înspre vest. Spre vest, ei au traversat Europa şi au ajuns în Franţa şi în Anglia. La o dată ulterioară, ei au pătruns înspre est până în Java, unde s-au şi descoperit recent oasele lor - cele ale aşa numitului om din Java - şi apoi şi-au urmat drumul până în Tasmania.
64:1.7 (719.2) Grupurile care s-au îndreptat către est au fost mai puţin contaminate de ramurile retrograde, de origine ancestrală, decât cele din est, care s-au amestecat atât de liber cu neamurile lor animale, rămase în urmă. Aceşti indivizi neprogresişti s-au deplasat în sud şi s-au contopit, în curând, cu triburile inferioare. Mai târziu, un număr în creştere al descendenţilor lor înapoiaţi s-au întors spre nord şi s-au unit cu popoarele andonice care se răspândeau rapid. Aceste uniuni nefericite au făcut inevitabilă degenerarea rasei superioare. Grupurile primitive care menţineau cultul Celui care Dăruieşte Suflarea erau tot mai puţine. Această civilizaţie în zorile ei s-a pomenit ameninţată cu dispariţia.
64:1.8 (719.3) Şi aşa a fost întotdeauna pe Urantia. Civilizaţii foarte promiţătoare au degenerat succesiv şi au sfârşit prin a se stinge din cauza nesocotinţei lor de a permite indivizilor superiori să procreeze în mod liber cu cei inferiori.
64:2.1 (719.4) Acum 900.000 de ani, artele lui Andon şi ale Fontei şi cultura lui Onagar erau gata-gata să dispară de pe faţa pământului. Cultura, religia, şi chiar şi cioplirea silexului, se aflau în punctele lor cele mai joase.
64:2.2 (719.5) În această epocă, grupurile corcite inferioare, care veneau din sudul Franţei, au sosit în mare număr în Anglia. Aceste triburi se încrucişaseră într-o aşa mare măsură cu creaturi asemănătoare maimuţelor şi care locuiau în păduri, încât mai erau foarte puţin umane. Ele nu aveau religie, însă prelucrau într-un mod rudimentar silexul şi aveau suficientă inteligenţă pentru a aprinde focul.
64:2.3 (719.6) Ele au fost urmate în Europa de un popor prolific şi întrucâtva superior, ai cărui descendenţi s-au răspândit imediat pe tot cuprinsul continentului, de la gheţurile nordice până la Alpi şi în sud până la Mediterana. Aceste triburi formau aşa numita rasă heidelberg.
64:2.4 (719.7) Pe parcursul acestei lungi perioade de decadenţă culturală, popoarele Foxhallului, în Anglia, şi triburile Badonanului, în nord vestul Indiei, au continuat să păstreze unele tradiţii ale lui Andon, precum şi nişte rămăşiţe ale culturii lui Onagar.
64:2.5 (719.8) Popoarele Foxhallului erau cele mai occidentale, şi au reuşit să păstreze esenţialul culturii andonice. Ele au păstrat, de asemenea, cunoştinţele lor în ceea ce priveşte prelucrarea silexului şi le-au transmis descendenţilor lor, îndepărtaţii strămoşi ai eschimoşilor.
64:2.6 (719.9) Cu toate că vestigiile popoarelor Foxhallului au fost ultimele care s-au descoperit în Anglia, aceşti andoniţi au fost în realitate primele fiinţe umane care au trăit în aceste regiuni. În aceea epocă, o punte terestră lega încă Franţa de Anglia; şi cum mai toate primele aşezări ale descendenţilor lui Andon erau situate de-a lungul fluviilor şi coastelor din timpurile vechi, ele se găsesc acum sub apele Canalului Mânecii şi sub cele ale Mării Nordului, cu excepţia a două sau trei care sunt încă la suprafaţă pe coasta engleză.
64:2.7 (720.1) Multe dintre popoarele mai inteligente şi mai evoluate spiritual ale Foxhallului şi-au păstrat superioritatea lor rasială şi au perpetuat obiceiurile lor religioase primitive. Aceste popoare s-au aliat mai târziu cu linii mai recente şi au părăsit Anglia, îndreptându-se spre vest, ca urmare a unei invazii glaciare ulterioare. Ele au supravieţuit sub forma eschimoşilor de astăzi.
64:3.1 (720.2) În afara popoarelor Foxhallului aflate la vest, un alt centru combativ de cultură a persistat în est. Acest grup trăia pe contraforturile înaltelor pământuri din nord-vestul Indiei, printre triburile lui Badonan, un stră-strănepot al lui Andon. Aceste popoare au fost singurele descendente din Andon care nu au practicat niciodată sacrificii umane.
64:3.2 (720.3) Badoniţii din ţinuturile înalte au ocupat un vast platou înconjurat de păduri, străbătut de râuri şi cu vânat din abundenţă. La fel ca unele dintre neamurile lor din Tibet, ei trăiau în adăposturi de piatră rudimentare, în grote aflate pe coastă şi în galerii semisubterane.
64:3.3 (720.4) În timp ce triburile nordului se temeau din ce în ce mai mult de gheaţă, cele care trăiau în apropierea ţării lor de origine erau speriate de apă. Ele au văzut peninsula Mesopotamiei scufundându-se treptat în ocean şi, cu toate că ea s-a înălţat de mai multe ori, tradiţiile acestor rase primitive s-au ridicat în jurul pericolelor mării şi a temerii unei scufundări periodice. Această teamă, adăugată experienţei lor cu inundaţiile fluviale, explică de ce au ales pământurile înalte ca loc de şedere sigur.
64:3.4 (720.5) La estul ţinutului popoarelor lui Badonan, în munţii Siwalik din nordul Indiei, se găsesc fosile care se apropie, mai mult decât oriunde pe pământ, de tipurile de tranziţie dintre om şi diferitele grupuri preumane.
64:3.5 (720.6) Acum 850.000 de ani, triburile evoluate ale lui Badonan au început un război de exterminare contra vecinilor lor inferiori cu tendinţe animale. În mai puţin de o mie de ani, cea mai mare parte a grupurilor animale ale acestor regiuni au fost fie distruse, fie împinse în pădurile sudului. Această campanie întreprinsă pentru exterminarea fiinţelor inferioare a dus la o uşoară ameliorare în triburile din munţi din epoca respectivă. Descendenţii amestecaţi ai acestei ramuri badonite ameliorate au apărut pe scena de acţiune a lumii ca un popor aparent nou - rasa Neanderthal.
64:4.1 (720.7) Oamenii din Neanderthal erau nişte luptători excelenţi; ei călătoreau foarte mult. Plecând din ţinuturile înalte din nord vestul Indiei, ei s-au răspândit treptat la est în China şi la vest până în Franţa, şi au coborât chiar şi în Africa de nord. Ei au dominat lumea pe parcursul a aproape o jumătate de milion de ani, până în epoca migrării raselor evolutive de culoare.
64:4.2 (720.8) Acum 800.000 de ani, păşunea era foarte bogată; numeroase specii de cerbi, precum şi elefanţi şi hipopotami cutreierau Europa. Cirezile de vite erau multe; caii şi lupii se întâlneau peste tot. Oamenii din Neanderthal erau mari vânători, iar triburile care trăiau în Franţa au fost primele care au adoptat practica constantă de a-i lăsa pe cei mai buni vânători să îşi aleagă soaţele.
64:4.3 (721.1) Renul le-a fost extrem de util acestor popoare din Neanderthal. Ele s-au servit de el pentru hrană, pentru îmbrăcăminte şi pentru unelte, de vreme ce aveau diverse întrebuinţări pentru coarnele şi oasele sale. Ei erau foarte puţin cultivaţi, însă au adus multe îmbunătăţiri în prelucrarea silexului, şi în care s-au apropiat până aproape de nivelul atins în vremea lui Andon. Ei au reînceput să folosească mari bucăţi de silex prinse de mânere de lemn pentru a servi ca topoare şi târnăcoape.
64:4.4 (721.2) Acum 750.000 de ani, al patrulea val glaciar înainta direct spre sud. Cu uneltele lor îmbunătăţite, oamenii Neanderthalului au făcut găuri în gheaţa care acoperea râurile nordice, putând astfel să prindă peştii care se ridicau până l aceste deschizături. Triburile s-au retras constant din faţa avansării gheţurilor, a căror invazie cea mai întinsă a avut loc atunci în Europa.
64:4.5 (721.3) În vremurile acelea, gheţarul siberian a atins maximul înaintării lui înspre sud, obligându-i pe oamenii primitivi să se deplaseze în aceeaşi direcţie, către ţinuturile lor de origine. Specia umană se diferenţiase atunci atât de mult încât se redusese foarte mult riscul unei noi încrucişări cu neamurile lor maimuţe care erau incapabile să progreseze.
64:4.6 (721.4) Acum 700.000 de ani, a patra invazie glaciară, cea mai mare care a fost cunoscută în Europa, era pe cale de retragere. Oamenii şi animalele se întorceau în nord; climatul era răcoros şi umed, iar oamenii primitivi au prosperat din nou în Europa şi în Asia occidentală. Pădurile s-au întins treptat înspre nord, pe pământurile pe care gheţurile le acoperiseră atât de recent.
64:4.7 (721.5) Viaţa mamiferelor a fost prea puţin modificată de marea invazie glaciară. Animalele s-au înmulţit pe fâşia îngustă de pământ care se întindea între gheţuri şi Alpi, iar atunci când gheţarii s-au retras, ele s-au răspândit din nou rapid în toată Europa. Pe puntea terestră a Siciliei elefanţii cu colţi drepţi şi rinocerii cu botul lat, hienele şi leii au venit din Africa, şi aceşti noi veniţi au exterminat în mod virtual pe tigrii cu dinţii-sabie şi pe hipopotami.
64:4.8 (721.6) Acum 650.000 de ani, climatul continua să fie blând. Către jumătatea perioadei interglaciare, el a devenit atât de cald încât Alpii s-au dezbrăcat aproape în întregime de gheaţa şi de zăpezile lor.
64:4.9 (721.7) Acum 600.000 de ani, gheţurile atinseseră punctul extrem al retragerii lor spre nord. După o pauză de câteva mii de ani, ele au reînceput pentru a cincia oară să se deplaseze înspre sud. Vremea s-a modificat puţin pe parcursul a cincizeci de mii de ani. Oamenii şi animalele Europei s-au schimbat puţin; uşoara ariditate a perioadei precedente s-a atenuat, iar gheţarii alpini au coborât foarte jos în văile fluviilor.
64:4.10 (721.8) Acum 550.000 de ani, avansarea gheţarilor a făcut ca oamenii să se îndrepte din nou spre sud. Însă, de această dată, oamenii aveau destul de mult loc pe fâşia larga de pământuri care pătrundea în nord-estul Asiei şi se întindea între pătura de gheaţă şi Marea Neagră, pe atunci o prelungire foarte întinsă a Mediteranei.
64:4.11 (721.9) În epoca celei de-a patra şi a celei de-a cincia invazii glaciare, cultura rudimentară a raselor Neanderthalului a continuat să se răspândească, însă progresul ei era atât de slab, încât se părea într-adevăr că încercarea de a se produce un tip nou şi modificat de viaţă inteligentă pe Urantia era pe punctul de a eşua. Pe parcursul a aproape un sfert de milion de ani, aceste popoare primitive s-au hoinărit, vânând şi bătându-se, perfecţionându-se sporadic în anumite direcţii, însă în ansamblu regresând regulat în comparaţie cu strămoşii lor andoniţi superiori.
64:4.12 (721.10) Pe parcursul acestor vârste de tenebre spirituale, omenirea superstiţioasă a atins nivelele sale de cultură cele mai joase. Religia oamenilor din Neanderthal nu era cu adevărat mai presus de aceea a unei superstiţii ruşinoase. Exista o mare teamă de nori şi, în special, de pâclă şi de ceaţă. O religie primitivă a fricii de forţele naturale s-a dezvoltat treptat în ei, în timp ce venerarea animalelor a pierdut din intensitate, odată cu perfecţionarea uneltelor şi cu abundenţa de vânat, ceea ce permitea acestor popoare să trăiască cu mai puţină îngrijorare din pricina hranei lor. Recompensele sexuale acordate celor mai buni vânători au contribuit în mare măsură la ameliorarea tehnicii vânătorii. Această nouă religie, africii, a condus la încercări de împăcare a forţelor nevăzute ascunse în spatele elementelor naturale şi şi-a atins apoi apogeul cu sacrificiile umane menite să calmeze aceste forţe fizice invizibile şi necunoscute. Această teribilă practică a sacrificiilor umane s-a menţinut la popoarele cele mai înapoiate ale Urantiei până în secolul al douăzecilea al erei noastre.
64:4.13 (722.1) Aceşti primi oameni din Neanderthal cu greu ar putea fi consideraţi adoratori ai soarelui. Ei trăiau mai degrabă cu teama de întuneric, şi se speriau de moarte la lăsarea nopţii. Atunci când luna strălucea cât de cât, ei reuşeau să-şi păstreze sângele rece, însă pe durata nopţilor fără lună erau cuprinşi de panică şi începeau să sacrifice cele mai bune specimene de bărbaţi şi de femei pentru a face luna să strălucească din nou. Ei au învăţat devreme că soarele reapărea ritmic, însă atribuiau întoarcerea lunii doar sacrificiilor membrilor tribului lor. Pe măsură ce rasa progresa, obiectul şi scopul sacrificiilor se schimba treptat, însă ofranda sacrificiilor umane, ca parte a ceremonialului religios, a supravieţuit mult timp.
64:5.1 (722.2) Cu 500.000 de ani în urmă, triburile badonite din ţinuturile înalte din nord-vestul Indiei s-au pomenit implicate într-o altă mare luptă rasială. S-a iscat un război necruţător pe o durată de peste o sută de ani, iar la sfârşitul acestei lungi bătălii nu au rămas decât o sută de familii, însă aceşti supravieţuitori erau reprezentanţii cei mai inteligenţi şi cei mai de dorit dintre toţi descendenţii vii, pe atunci, ai lui Andon şi ai Fontei.
64:5.2 (722.3) Un eveniment nou şi straniu s-a produs atunci la badoniţii din ţinuturile înalte. Un bărbat şi o femeie trăind în partea nord estică a acelor regiuni înalte, pe vremea aceea locuite, au început deodată să zămislească o familie de copii excepţional de inteligenţi. A fost familia sangikă, strămoşii celor şase rase de culoare ale Urantiei.
64:5.3 (722.4) Aceşti copii sangiki, în număr de nouăsprezece, nu aveau doar o inteligenţă superioară celei a contemporanilor lor; pielea lor manifesta dealtfel o tendinţă extraordinară de a lua diferite culori când era expusă la lumina solară. Printre cei nouăsprezece copii, cinci erau roşi, doi portocalii, patru galbeni, doi verzi, patru albaştri şi doi indigo. Aceste culori deveneau tot mai pronunţate odată cu creşterea copiilor, iar când aceşti tineri s-au unit mai târziu cu membrii tribului lor, toţi urmaşii aveau tendinţa de a lua culoarea pielii părintelui lor sangik.
64:5.4 (722.5) Întrerup acum această relatare cronologică pentru a vă atrage atenţia asupra sosirii Prinţului Planetar, care a avut loc cam prin vremea aceea şi pentru a vă permite să studiaţi separat cele şase rase sangike de pe Urantia.
64:6.1 (722.6) Pe o planetă evolutivă obişnuită, cele şase rase evolutive de culoare apar una după alta. Omul roşu se dezvoltă primul şi vreme de epoci el cutreieră lumea, înainte ca următoarele rase colorate să îşi facă apariţia. Apariţia simultană a acelor rase pe Urantia, şi în sânul unei singure familii, a fost cu totul excepţională.
64:6.2 (723.1) Apariţia primilor andoniţi pe Urantia fusese, de asemenea, ceva nou în Satania. Pe nici o altă lume a sistemului local, o astfel de rasă de creaturi înzestrate cu voinţă nu a apăruse în avans faţă de rasele evolutive de culoare.
64:6.3 (723.2) 1. Omul roşu. Aceste popoare au fost remarcabile specimene ale rasei umane şi, în multe privinţe, superioare lui Andon şi Fontei. Ele au format un grup extrem de inteligent, şi au fost primii copii sangiki care au dezvoltat o civilizaţie şi un guvern tribale. Ei au fost întotdeauna monogami; chiar şi urmaşii lor de sânge amestecat au practicat rareori poligamia.
64:6.4 (723.3) Ei au avut mai târziu dificultăţi serioase şi prelungite cu fraţii lor galbeni în Asia. Au fost ajutaţi de invenţia pe care au făcut-o foarte devreme a arcului şi a săgeţii, însă au moştenit, din nefericire, foarte mult din tendinţa strămoşilor lor de a se lupta între ei, ceea ce i-a slăbit până într-atâta încât triburile galbene au putut să îi alunge de pe continentul Asiatic.
64:6.5 (723.4) În urmă cu aproximativ optzeci şi cinci de mii de ani, supravieţuitorii relativ puri ai rasei roşii au trecut în masă în America de Nord. Istmul Bering s-a scufundat puţin după aceea, ceea ce i-a izolat complet. Nici un om roşu nu s-a mai întors vreodată în Asia, însă pretutindeni în Siberia, China, Asia Centrală, India şi Europa, ei au lăsat în urmă pe mulţi dintre descendenţii lor amestecaţi cu alte rase colorate.
64:6.6 (723.5) Când oamenii roşii au trecut în America, ei au dus cu ei numeroase învăţături şi tradiţii ale primei lor origini. Strămoşii lor imediaţi fuseseră în legătură cu ultimele activităţi ale cartierului general mondial al Prinţului Planetar. Însă, la puţin timp după ajungerea în Americi, oamenii roşii au început să piardă din vedere aceste învăţături, iar cultura lor intelectuală şi spirituală a suportat un puternic declin. Foarte devreme, aceste popoare au reînceput să se bată atât de feroce între ele încât războaiele tribale au adus cu ele teama de o dispariţie rapidă a acestor rămăşiţe relativ pure ale rasei roşii.
64:6.7 (723.6) Din cauza acestui mare regres, oamenii roşii păreau condamnaţi când, în urmă cu şaizeci şi cinci de mii de ani, a apărut un şef şi eliberator spiritual, Onamonalonton. El a adus o pace temporară printre oamenii roşii americani şi a reînviat cultul lor faţă de „Marele Spirit”. Onamonalonton a trăit până la vârsta de optzeci şi şase de ani şi şi-a menţinut cartierul general în mijlocul marilor seqoia din California. Numeroşi dintre urmaşii săi au ajuns până în timpurile moderne, la Indienii Picioare Negre.
64:6.8 (723.7) Cu timpul, învăţăturile lui Onamonalonton s-au transformat în nişte tradiţii obscure. Războaiele fraticide au început, şi niciodată de la epoca acestui mare educator încoace, nici un alt şef nu a reuşit să mai stabilească o pace universală între oamenii roşii. Treptat, elementele cele mai inteligente au pierit în luptele dintre triburi; altfel, o mare civilizaţie ar fi putut fi întemeiată pe continentul American de aceşti oameni roşi capabili şi inteligenţi.
64:6.9 (723.8) De la trecerea lor din China în America, oamenii roşii nordici nu au intrat niciodată în contact cu alte influenţe mondiale (cu excepţia eschimoşilor) înainte de a fi descoperiţi mai târziu de oamenii albi. Este întru-totul regretabil că oamenii roşii au ratat aproape în întregime şansa lor de a fi regeneraţi printr-un amestec ulterior de sânge Adamic. Aşa cum se prezentau lucrurile, omul roşu nu putea să îl conducă pe omul alb şi nici nu putea să îl servească de bună voie. În astfel de împrejurări, dacă cele două rase nu se contopesc, una sau cealaltă este condamnată.
64:6.10 (723.9) 2. Omul portocaliu. Această rasă a fost esenţialmente caracterizată de o nevoie presantă de a construi, de a construi orice, chiar şi faptul de a strânge mari grămezi de pietre, fie şi numai pentru a vedea care trib le face grămada cea mai înaltă. Cu toate că nu erau un popor progresist, oamenii portocalii au profitat mult de şcolile Prinţului, şi au trimis acolo delegaţi pentru a se instrui.
64:6.11 (724.1) Rasa portocalie a fost prima care a urmat linia ţărmului Mediteranei spre sud, în direcţia Africii, atunci când această mare s-a retras către vest. Însă ei nu s-au asigurat niciodată de puncte de instalare favorabile în Africa, şi au fost exterminaţi cu prilejul sosirii ulterioare a rasei verzi.
64:6.12 (724.2) Cu mult înainte de sfârşitul său, acest popor a pierdut o mare parte din bazele sale spirituale şi culturale; el a cunoscut în acelaşi timp o mare renaştere a unei vieţii mai elevate datorită înţeleptelor indicaţii ale marelui gânditor al acestei rase nefericite, Poshunta, care le-a slujit în epoca în care cartierul său general se găsea în Armagedon, în urmă cu aproape trei sute de mii de ani.
64:6.13 (724.3) Ultima mare bătălie dintre oamenii portocalii şi oamenii verzi a fost dată în regiunea de jos a Văii Nilului, în Egipt. Acest război prelungit a durat aproape o sută de ani şi, atunci când a încetat, puţini reprezentanţi ai rasei portocalii au supravieţuit; rămăşiţele disparate ale acestui popor au fost absorbite de oamenii verzi, apoi de oamenii indigo sosiţi mai târziu, însă omul portocaliu a încetat să mai existe ca rasă din urmă cu aproximativ o sută de mii de ani.
64:6.14 (724.4) 3. Omul galben. Triburile galbene primitive au fost primele care au abandonat vânătoarea şi au întemeiat comunităţi stabile, dezvoltând o viaţă familială fondată pe agricultură. Ele erau doar puţin inferioare oamenilor roşii din punct de vedere intelectual, însă social şi colectiv ele s-au dovedit superioare tuturor celorlalte popoare sangike în promovarea unei civilizaţii rasiale. Deoarece diferitele triburi au dezvoltat un spirit fratern şi au învăţat să trăiască împreună într-o pace relativă, ele au fost capabile să gonească rasa roşie dinaintea lor pe măsură ce se răspândeau în Asia.
64:6.15 (724.5) Ele s-au îndepărtat mult de influenţa centrului spiritual al lumii, şi s-au afundat într-o mare întunecime ca urmare a apostaziei lui Caligastia; cu toate acestea, ele au cunoscut o epocă strălucitoare în urmă cu aproximativ o sută de mii de ani, atunci când Singlangton a preluat conducerea acestor triburi şi a proclamat cultul „Adevărului Unic”.
64:6.16 (724.6) Numărul relativ mare de supravieţuitori ai rasei galbene se datorează spiritului pacifist care domnea între triburile lor. Din epoca Singlangtonului până în timpurile Chinei moderne, naţiunile de rasă galbenă au rămas printre cele mai paşnice de pe Urantia. Această rasă a primit mai târziu o moştenire redusă, dar puternică, de linii adamice importate.
64:6.17 (724.7) 4. Oamenii verzi. Rasa verde a fost unul dintre grupurile de oameni primitivi cei mai puţin capabili, şi a fost şi mai slăbită de foarte multe migraţii în diferite direcţii. Înainte de risipirea lor, aceste triburi au cunoscut o mare renaştere culturală sub conducerea lui Fantad, în urmă cu aproximativ trei sute cincizeci de mii de ani.
64:6.18 (724.8) Rasa verde s-a scindat în trei diviziuni majore: triburile din nord au fost subjugate, aservite şi absorbite de rasa galbenă şi de cea albastră. Grupul oriental s-a amestecat cu popoarele Indiei din această epocă, şi unele rămăşiţe rămân încă printre aceste popoare. Populaţia meridională a pătruns în Africa, unde le-a exterminat pe rubedeniile lor portocalii, aproape la fel de inferioare ca şi ea.
64:6.19 (724.9) În multe privinţe ambele grupuri aveau aproape forţe egale în această luptă, din moment ce fiecare poseda linii ale ordinului giganţilor. Mulţi dintre şefii lor aveau o talie cuprinsă între doi metri patruzeci şi doi metri şaptezeci. Aceste specii gigante de oameni verzi au fost practic limitate la naţiunea meridională sau egipteană.
64:6.20 (725.1) Supravieţuitorii victorioşi ai rasei verzi au fost, mai târziu, absorbiţi de rasa indigo, ultimul dintre popoarele de culoare care s-a dezvoltat şi a emigrat din centrul originar sangik de dispersare a raselor.
64:6.21 (725.2) 5. Omul albastru. Oamenii albaştri au fost un mare popor. Ei au inventat devreme suliţa şi au elaborat, mai târziu, rudimentele multora dintre artele civilizaţiei moderne. Omul albastru avea puterea cerebrală a omului roşu asociată cu sufletul şi cu sentimentele oamenilor galbeni. Descendenţii lui Adam îl preferau pe acesta înaintea supravieţuitorilor tuturor celorlalte rase colorate.
64:6.22 (725.3) Primi oameni albaştri au fost atenţi şi sensibili la convingerile insuflate de către instructorilor statului major al Prinţului Caligastia. De asemenea, au fost aruncaţi într-o mare confuzie când trădarea conducătorilor a denaturat, mai târziu, aceste învăţături. La fel ca şi celelalte rase primitive, ei nu şi-au revenit niciodată complet după tumultul provocat de trădarea lui Caligastia şi nu au depăşit niciodată în întregime tendinţa lor înnăscută de a se lupta între ei.
64:6.23 (725.4) La aproximativ cinci sute de ani după căderea lui Caligastia a avut loc o mare renaştere culturală şi religioasă de un tip primitiv - însă nu mai puţin reală şi benefică. Orlandof a devenit un mare învăţător al rasei albastre, şi a condus numeroase triburi la venerarea adevăratului Dumnezeu sub numele de „Şef Suprem”. A fost cel mai mare progres realizat de oamenii albaştri până în perioada ulterioară în care aportul de sânge Adamic i-a regenerat puternic.
64:6.24 (725.5) Explorările şi cercetările efectuate în Europa în ceea ce priveşte epoca pietrei cioplite, ele au constat în mare parte în dezgroparea de unelte, de oseminte şi de obiecte decorative ale acestor străvechi oameni albaştri, căci ei au rămas în Europa până la o dată recentă. Ceea ce voi numiţi rasele albe de pe Urantia reprezintă descendenţii oamenilor albaştri modificaţi mai întâi printr-un uşor amestec cu galbenii şi roşii, apoi puternic regeneraţi de asimilarea celei mai mari părţi a rasei violete.
64:6.25 (725.6) 6. Rasa indigo. În timp ce toţi oamenii roşi au fost cei mai avansaţi dintre toate popoarele sangike, oamenii negrii au fost cel mai puţin înclinaţi spre progres. Ei au fost ultimii care au emigrat din lăcaşurile lor din ţinuturile înalte. Ei au ajuns în Africa, au pus stăpânire pe continent şi de atunci au rămas mereu acolo, cu excepţia celor care au fost luaţi cu forţa, din vreme în vreme, pentru a deveni sclavi.
64:6.26 (725.7) Izolate în Africa, popoarele indigo, la fel ca şi oamenii roşi, nu au profitat deloc, sau prea puţin, de înnobilarea rasială care ar fi putut fi dobândită printr-un aport de linii Adamice. Singură în Africa, rasa indigo a făcut puţine progrese până în zilele lui Orvonon, când ea a cunoscut o mare deşteptare spirituală. Oamenii indigo au uitat mai târziu aproape în întregime de „Dumnezeul Dumnezeilor” proclamat de Orvonon, însă nu au pierdut niciodată dorinţa de a adora Necunoscutul; cel puţin ei au menţinut o formă de cult care s-a stins doar de câteva milenii.
64:6.27 (725.8) În ciuda înapoierii lor, popoarele indigo au exact acelaşi statut în faţa puterilor celeste ca oricare altă rasă terestră.
64:6.28 (725.9) Acestea au fost epoci de lupte violente între diversele rase însă, în apropierea cartierului general al Prinţului Planetar, grupurile cele mai luminate şi cele mai recent instruite au trăit împreună într-o armonie relativă, cu toate că nu fusese încă înfăptuită nici o mare cucerire culturală a raselor mondiale până în momentul în care acest regim a fost serios zguduit de izbucnirea rebeliunii lui Lucifer.
64:6.29 (726.1) Toate aceste diferite popoare au cunoscut din timp în timp renaşteri culturale şi spirituale. Mansant a fost un mare învăţător al epocii care a urmat aceleia a Prinţului Planetar. Însă noi îi menţionăm numai pe conducătorii şi pe învăţătorii reprezentativi, a căror influenţă a marcat şi a inspirat considerabil o rasă întreagă. Cu trecerea timpului, numeroşi învăţători mai puţin importanţi au apărut în diferite regiuni; în ansamblu, influenţa lor salutară a contribuit mult la împiedicarea unei căderi complete a civilizaţiei culturale, îndeosebi pe parcursul îndelungatei şi întunecatei perioade dintre rebeliunea lui Caligastia şi sosirea lui Adam.
64:6.30 (726.2) Există numeroase motive, valabile şi suficiente, pentru a face să evolueze fie trei, fie şase rase colorate pe lumile spaţiului. Deşi poate că muritorii Urantiei nu sunt încă în poziţia de a aprecia pe deplin toate aceste motive, noi le atragem atenţia asupra următoarelor puncte:
64:6.31 (726.3) 1. Varietatea este indispensabilă pentru a permite o largă funcţionare a selecţiei naturale, a supravieţuirii diferenţiale a liniilor superioare.
64:6.32 (726.4) 2. Se obţin rase mai bune şi mai puternice prin încrucişarea a diverse popoare atunci când aceste diferite rase sunt purtătoarele unor factori ereditari superiori. Rasele Urantiei au beneficiat încă de la început de o astfel de fuziune, dacă un popor astfel amalgamat a putut fi apoi efectiv regenerat de un profund amestec cu rasa adamică superioară. Orice încercare de a executa o astfel de experienţă pe Urantia în condiţiile rasiale actuale ar fi absolut dezastruoasă.
64:6.33 (726.5) 3. Diversificarea raselor favorizează o competiţie sănătoasă.
64:6.34 (726.6) 4. Diferenţele de statut între rase şi grupuri, în interiorul fiecărei rase, sunt esenţiale dezvoltării toleranţei şi altruismului umane.
64:6.35 (726.7) 5. Omogenitatea rasei umane nu este de dorit înainte ca popoarele unei lumi în evoluţie să fi atins nivele relativ elevate de dezvoltare spirituală.
64:7.1 (726.8) Când descendenţii de culoare ai familiei sangike au început să se înmulţească şi să caute posibilităţi de expansiune în teritoriile vecine, a cincia invazie glaciară, a treia după calculele geologilor, avansase mult în deplasarea ei sudică către Europa şi Asia. La originea lor, rasele colorate primitive au fost teribil de încercate de rigorile şi de privaţiunile erei glaciare. Acest gheţar a acoperit o porţiune atât de întinsă a Asiei, încât calea migrărilor către Asia orientală a fost întreruptă vreme de mii de ani. Atâta timp cât Marea Mediterana nu s-a retras ca urmare a înălţării Arabiei, le-a fost imposibil să ajungă Africa.
64:7.2 (726.9) Aşa s-a făcut că pentru aproape o sută de mii de ani popoarele sangike s-au răspândit în jurul munţilor lor şi s-au amestecat, mai mult sau mai puţin, în ciuda antipatiilor specifice, însă naturale, care s-au manifestat de la început între diferitele rase.
64:7.3 (726.10) Între epoca Prinţului Planetar şi cea a lui Adam, India a devenit domeniul populaţiei celei mai cosmopolite care a existat vreodată pe faţa pământului. Însă a fost un caz nefericit că acest amestec a conţinut atât de multe elemente ale rasei verzi, portocali şi indigo. Aceste popoare sangike secundare găseau existenţa mai uşoară sau mai agreabilă în ţinuturile din sud, şi multe dintre ele au migrat mai târziu în Africa. Popoarele sangike primare, rasele superioare, au evitat tropicele; oamenii roşii s-au îndreptat spre nord-est către Asia, urmaţi îndeaproape de oamenii galbeni, în timp ce rasa albastră avansa către nord-vest intrând în Europa.
64:7.4 (727.1) Înaintând în urma gheţurilor în retragere, oamenii roşii au început foarte devreme să emigreze către nord-est, au înconjurat regiunile înalte ale Indiei şi au ocupat toată partea nord-estică a Asiei. Ei au fost urmaţi îndeaproape de triburile galbene, care i-au alungat apoi din Asia în America de Nord.
64:7.5 (727.2) Când rămăşiţele relativ pure ale rasei roşii au abandonat Asia, ele au format unsprezece triburi, cu ceva mai mult de şapte mii de bărbaţi, femei şi copii. Aceste triburi erau însoţite de trei mici grupuri de origine mixtă, din care cel mai mare cuprindea un amestec de rase portocalie şi albastră. Aceste trei grupuri nu s-au înfrăţit niciodată total cu oamenii roşii, şi s-au mutat, curând după aceea, înspre sud, către Mexic şi America Centrală, unde li s-a alăturat mai târziu un mic grup de galbeni şi de roşii amestecaţi. Aceste elemente s-au căsătorit toate între ele şi au întemeiat o nouă rasă, amalgamată, mult mai puţin înclinată spre a se război decât oamenii roşii de rasă pură. În decurs de cinci mii de ani, acest sânge amestecat s-a scindat în trei grupuri care au stabilit civilizaţiile Mexicului, respectiv ale Americii Centrale şi ale Americii de Sud. Ramura sud-americană a primit o uşoară infuzie din sângele lui Adam.
64:7.6 (727.3) Într-o oarecare măsură, oamenii primitivi galbeni şi roşii s-au amestecat în Asia. Descendenţii acestei împreunări s-au deplasat către est şi de-a lungul litoralului meridional. Până la urmă, ei au fost alungaţi pe peninsulele şi pe insulele mării din apropiere de către rasa galbenă care se înmulţea rapid. Ei sunt la originea oamenilor bruni de astăzi.
64:7.7 (727.4) Rasa galbenă a continuat să ocupe regiunile centrale ale Asiei orientale. Printre cele şase rase de culoare, aceasta este cea care a supravieţuit în cel mai mare număr. Oamenii galbeni s-au antrenaţi, din timp în timp, în războaie rasiale, dar nu au purtat războaie de exterminare interminabile şi implacabile aşa cum s-a întâmplat între oamenii roşii, verzi şi portocalii. Aceste trei rase s-au distrus virtual în întregime unele pe altele, înainte de a fi, în cele din urmă, aproape anihilate de duşmanii lor aparţinând altor rase.
64:7.8 (727.5) Cea de a cincia perioadă glaciară din Europa nu s-a întins prea departe către sud. Calea migrărilor către nord-vest a rămas deci parţial deschisă acestor popoare sangike. Când gheţurile au început să se retragă, oamenii albaştri, însoţiţi de alte câteva mici grupuri rasiale, au migrat către vest, de-a lungul vechilor trasee ale triburilor andonice. Ei au invadat Europa în valuri succesive, şi au ocupat cea mai mare parte a continentului.
64:7.9 (727.6) În Europa, ei i-au întâlnit în curând descendenţii neanderthalieni ai strămoşului lor primitiv comun, Andon. Aceşti europeni neanderthalieni, mai vechi, au fost îndepărtaţi de gheţari înspre sud şi înspre est, şi se găseau astfel în poziţia de a înfrunta şi a absorbi pe neamurile lor invadatoare din triburile sangike.
64:7.10 (727.7) La început, triburile sangike erau, în general, mai inteligente decât descendenţii degeneraţi ai oamenilor andonici primitivi din câmpii şi le erau superioare în multe privinţe. Încrucişarea acestor triburi sangike cu popoarele din Neanderthal a ameliorat imediat rasa mai veche. Iar această infuzie de sânge sangik, mai ales din partea oamenilor albaştri, a fost lucrul care a produs la popoarele din Neanderthal acea ameliorare marcantă care s-a manifestat de valurile succesive ale triburilor, din ce în ce mai inteligente, care s-au răspândit în Europa venind dinspre est.
64:7.11 (727.8) În cursul perioadei interglaciare următoare, această nouă rasă a Neanderthaului s-a extins din Anglia până în India. Ceea ce a mai rămas din rasa albastră s-a oprit în vechea peninsulă Persică şi se amestecă cu alte felurite elemente, în principal galbene. Amestecul care a rezultat, înnobilat apoi puţin de rasa violetă a lui Adam, a supravieţuit sub forma triburilor nomade de arabi moderni.
64:7.12 (728.1) Toate eforturile de a identifica strămoşii sangiki ai popoarelor moderne trebuie să ţină seama de ameliorarea ulterioară a liniilor rasiale prin amestecul subsecvent al sângelui adamic.
64:7.13 (728.2) Rasele superioare au căutat climatele nordice sau temperate, în timp ce rasele portocalii, verzi şi indigo au gravitat succesiv către Africa peste puntea terestră, recent înălţată, care separa de Oceanul Indian Marea Mediterana, aflată în retragere spre vest.
64:7.14 (728.3) Ultimele popoare sangike care au emigrat din centrul de origine al raselor lor au fost oamenii indigo. Aproape de epoca în care omul verde extermina rasa portocalie în Egipt şi, totodată, făcând astfel, se slăbea şi pe sine, un mare exod negru a început către sud, de-a lungul coastei Palestinei. Mai târziu, când aceste popoare indigo, de o mare vigoare fizică, au invadat Egiptul, ele i-au eliminat total pe oamenii verzi prin forţa numărului lor. Aceste rase indigo au absorbit rămăşiţele rasei portocalii şi o mare parte a rasei verzi, astfel încât anumite triburi indigo au fost considerabil îmbogăţite de această amalgamare rasială.
64:7.15 (728.4) Se pare astfel că Egiptul a fost dominat, mai întâi, de omul portocaliu, apoi de omul verde, apoi de omul indigo (negru), şi mai târziu de o rasă metisă, formată din oameni indigo şi albaştri, precum şi din oameni verzi modificaţi. Însă mult timp înainte de sosirea lui Adam, oamenii albaştri din Europa şi rasele amestecate ale Arabiei au îndepărtat rasa indigo din Egipt, departe către sudul continentului African.
64:7.16 (728.5) Către sfârşitul migrărilor sangike, rasele portocalii şi verzi au dispărut, omul roşu ocupând America de Nord, omul galben Asia Centrală, omul albastru Europa şi rasa indigo gravitând către Africa. India este populată de un amestec de rase sangike secundare, iar omul brun, încrucişare a roşului şi galbenului, deţine insulele situate în largul coastei asiatice. O rasă amestecată, dotată cu un potenţial mai degrabă superior, ocupă pământurile înalte ale Americii de Sud. Andoniţii cei mai puri trăiesc în regiunile arctice ale Europei, în Islanda, în Groenlanda şi în nord-estul Americii de Nord.
64:7.17 (728.6) În cursul perioadelor de maximă înaintare a gheţurilor, triburile andonice cele mai occidentale au fost foarte aproape de a fi împinse în mare. Ele au trăit mulţi ani pe o fâşie foarte îngustă de pământ din sud, în locul în care se găseşte Anglia în prezent. Iar amintirea tradiţională a acestor avansări glaciare repetate a fost cea care i-a îndemnat să se îndrepte către mare atunci când a şasea şi ultima perioadă glaciară a survenit în cele din urmă. Aceşti oameni au fost primii aventurieri ai mării. Ei au construit bărci şi au plecat în căutarea pământurilor noi cu speranţa că s-ar putea elibera de terifiantele invazii glaciare. Unii dintre ei au ajuns în Islanda, alţii în Groenlanda, însă marea majoritate au murit de foame şi de sete în plină mare.
64:7.18 (728.7) În urmă cu aproape optzeci de mii de ani, la scurt timp după pătrunderea oamenilor roşii în America prin nord-vest, gerul mărilor nordice şi avansarea câmpurilor de gheaţă locale în Groenlanda i-au constrâns pe aceşti descendenţi eschimoşi ai aborigenilor Urantiei să caute un pământ mai bun, un nou cămin. Întreprinderea lor a fost încununată de succes; ei au traversat în siguranţă istmurile strâmte care separau pe atunci Groenlanda de masele continentale din nord-estul Americii de Nord. Ei au ajuns pe continent la aproape douăzeci şi una de secole după sosirea oamenilor roşii în Alaska. Mai târziu, câteva elemente metise ale oamenilor albaştri au călătorit către vest şi s-au amestecat cu eschimoşii cei mai recenţi, şi această uniune a fost destul de benefică pentru triburile de eschimoşi.
64:7.19 (728.8) În urmă cu aproximativ cinci mii de ani, un trib amerindian a întâlnit, din întâmplare, un grup eschimos izolat pe ţărmurile sud-estice ale Golfului Hudson. Celor două triburi le-a fost greu să comunice unul cu celălalt, însă s-au încheiat curând căsătorii între ele, şi aceşti eschimoşi au fost în cele din urmă absorbiţi de oamenii roşii mai numeroşi. Este singurul contact pe care oamenii roşii din America de Nord l-au avut cu o altă rasă umană, până acum o mie de ani, când albii au debarcat din întâmplare, pentru prima dată, pe coasta atlantică a Americii de Nord.
64:7.20 (729.1) Luptele acestor epoci primitive au purtat pecetea curajului, a bravurii, şi chiar şi a eroismului. Noi regretăm cu toţii că numeroase trăsături de caracter pozitive ale primilor voştri strămoşi au fost pierdute pentru rasele mai recente. Deşi apreciem valoarea numeroaselor rafinamente ale civilizaţiei în progres, nouă ne este dor de regretăm totuşi absenţa magnificei hotărâri şi a superbului devotament ale primilor voştri strămoşi, calităţi care ating adesea grandoarea şi sublimul.
64:7.21 (729.2) [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 65
65:0.1 (730.1) VIAŢA materială evolutivă de bază - viaţa prementală - este formulată de Controlorii Fizici Principali şi transmisă prin intermediul celor Şapte Spirite Maestru în conjuncţie cu serviciile active ale Purtătorilor Vieţii împuterniciţi. Ca urmare a funcţionării coordonate a acestei triple activităţi creatoare, se dezvoltă o capacitate fizică organică pentru funcţionarea minţii - mecanisme materiale destinate să reacţioneze inteligent la stimulii mediului extern şi, ulterior, la stimulii interni proveniţi din mintea însăşi a organismelor.
65:0.2 (730.2) Există deci trei nivele distincte de producere şi de evoluţie a vieţii:
65:0.3 (730.3) 1. Domeniul fizico-energetic - producerea capacităţii mentale.
65:0.4 (730.4) 2. Serviciul minţii spiritelor adjutante - intervenind asupra capacităţii spiritului.
65:0.5 (730.5) 3. Înzestrarea spirituală a minţii muritoare - culminând cu acordarea de Ajustori ai Gândirii.
65:0.6 (730.6) Nivelele de neînvăţat de reacţie maşinală a organismului la mediu sunt domeniile controlorilor fizici. Spiritele mentale adjutante activează şi acordează mintea de tip adaptabil sau neautomat şi care poate fi învăţată - aceste mecanisme de reacţie a organismelor capabile să înveţe prin experienţă. La fel cum spiritele adjutante manipulează potenţialele minţii, tot astfel Purtătorii Vieţii exercită un control discreţionar considerabil asupra aspectelor ambiante ale proceselor evolutive până în momentul în care apare voinţa umană, aptitudinea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a putea alege să îl adore.
65:0.7 (730.7) Cea care condiţionează cursul evoluţiei organice pe lumile locuite este funcţionarea integrată a Purtătorilor Vieţii, a controlorilor fizici şi a spiritelor adjutante. De aceea evoluţia - pe Urantia sau în orice altă parte - este întotdeauna intenţională, şi niciodată accidentală.
65:1.1 (730.8) Purtătorii Vieţii sunt dotaţi cu potenţiale de metamorfozare a personalităţii pe care foarte puţine ordine de creaturi le posedă. Aceşti Fii ai universului local sunt capabili să opereze în trei faze diferite ale existenţei. Ei îşi împlinesc în general ţelurile în calitate de Fii ale fazei medii, ceea ce reprezintă starea lor originară. Însă un Purtător al Vieţii în acest stadiu de existenţă nu ar putea acţiona în domeniile electrochimice, ca transformator de energii fizice şi de particule materiale în unităţi de existenţe vii.
65:1.2 (730.9) Purtătorii Vieţii sunt capabili să funcţioneze şi funcţionează efectiv pe următoarele trei nivele:
65:1.3 (730.10) 1. Nivelul fizic al electrochimiei.
65:1.4 (730.11) 2. Faza mediană obişnuită a existenţei cvasi-morontiale.
65:1.5 (730.12) 3. Nivelul semispiritual avansat.
65:1.6 (731.1) Când Purtătorii Vieţii sunt pregătiţi să se angajeze în implantarea de viaţă şi au ales locurile nimerite pentru întreprinderea lor, ei convoacă comisia arhanghelică de transmutare a Purtătorilor Vieţii. Acest grup este format din zece ordine de personalităţi diverse, incluzându-i şi pe controlorii fizici şi pe asociaţii lor. Iar el este prezidat de şeful arhanghelilor care acţionează în această calitate prin mandatul lui Gabriel şi cu permisiunea Celor Îmbătrâniţi de Zile. Când aceste fiinţe sunt cum se cuvine puse în circuit, ele pot efectua asupra Purtătorilor Vieţii modificări de o astfel de natură încât le vor permite să opereze imediat pe nivelul fizic al electrochimiei.
65:1.7 (731.2) După ce modelele de viaţă au fost formulate şi organizaţiile materiale au fost pe deplin completate, forţele supramateriale implicate în propagarea vieţii devin imediat active şi viaţa începe să existe. Purtătorii Vieţii sunt atunci, imediat, retrimişi în starea mediană normală a existenţei lor de personalităţi, stare în care ei pot manipula elementele vii şi manevra organismele în evoluţie, chiar dacă sunt lipsiţi de orice capacitate de a organiza, de a crea noi modele de materie vie.
65:1.8 (731.3) După ce evoluţia organică a urmat un anumit curs, şi liberul arbitru de tip uman a apărut în organismele evolutive cele mai elevate, Purtătorii Vieţii trebuie fie să părăsească planeta, fie să facă legământ de renunţare; în acest sens, ei trebuie să îşi ia angajamentul că se vor abţine în viitor de orice încercare de a influenţa cursul evoluţiei organice. Când aceste legăminte sunt făcute de bună voie de Purtătorii Vieţii care aleg să rămână pe planetă pentru a-i sfătui în viitor pe cei care vor fi însărcinaţi cu protejarea creaturilor volitive nou evoluate, se face apel la o comisie din doisprezece membri, prezidată de şeful Stelelor de Seară, acţionând prin autoritatea Suveranului Sistemului şi cu permisiunea lui Gabriel. Purtătorii Vieţii sunt atunci imediat transmutaţi în a treia lor fază de existenţă a personalităţii, nivelul semispiritual de fiinţă. Iar eu am activat pe Urantia în această a treia fază de existenţă încă din vremea lui Andon şi a Fontei.
65:1.9 (731.4) Noi ne bucurăm anticipat de momentul în care universul va fi ancorat în lumină şi viaţă, precum şi de un posibil al patrulea stadiu al existenţei în care noi vom fi total spirituali, însă tehnica prin care am putea atinge această stare de dorit şi superioară nu ne-a fost niciodată revelată.
65:2.1 (731.5) Istoria ascensiunii omului, de la starea de algă marină până la dominaţia creaţiei terestre, reprezintă cu adevărat o epopee de lupte biologice şi de supravieţuire mentală. Strămoşii primordiali ai omului au fost, literalmente, două plante de pe fundul oceanului depuse în golfurile, în lagunele calde şi relativ stagnante ale vastului litoral al anticelor mări interioare, chiar aceste ape în care Purtătorii Vieţii au stabilit cele trei implantări ale vieţii independente pe Urantia.
65:2.2 (731.6) Printre tipurile primitive de plante marine care au participat la schimbările istorice rezultând în organisme care se apropie de limita vieţii animale, foarte puţine specii mai există şi astăzi. Bureţii sunt supravieţuitorii unuia dintre aceste tipuri intermediare primitive, aceste organisme prin care s-a făcut trecerea treptată de la vegetal la animal. Aceste prime forme tranzitorii nu erau identice cu bureţii moderni, însă erau foarte asemănătoare; erau adevărate organisme intermediare, nici vegetale, nici animale, care au dus, în cele din urmă, la dezvoltarea unor forme de viaţă cu adevărat animale.
65:2.3 (732.1) Bacteriile, simple organisme vegetale de o natură foarte primitivă, s-au schimbat foarte puţin de la începuturile vieţii încoace. Ele chiar vădesc un anumit grad de regres în comportamentul lor parazitar. Multe dintre ciuperci reprezintă, de asemenea, o mişcare retrogradă a evoluţiei prin faptul că aceste plante au pierdut aptitudinea de a produce clorofilă şi au devenit mai mult sau mai puţin parazitare. Majoritatea bacteriilor provocatoare de boli şi corpurile lor auxiliare, viruşii, aparţin în realitate acestui grup de ciuperci deviate şi parazitare. În cursul epocilor scurse de atunci, întregul imens regn al vieţii vegetale a evoluat din aceiaşi strămoşi din care descind şi bacteriile.
65:2.4 (732.2) În curând şi subit, a apărut tipul protozoar mai elevat al vieţii animale. Din aceste timpuri foarte îndepărtate, amiba, reprezentând însuşi tipul organismului animal monocelular, s-a perpetuat aproape fără nici modificare. Ea zburdă astăzi aproape tot aşa cum o făcea atunci când reprezenta cea mai recentă şi mai mare realizare a evoluţiei vieţii. Această creatură microscopică şi rubedeniile ei protozoare sunt pentru regnul animal ceea ce bacteriile sunt pentru regnul vegetal; ele reprezintă supravieţuirea primelor etape evolutive de diferenţiere a vieţii şi totodată un eşec în dezvoltarea lor ulterioară.
65:2.5 (732.3) Animalele monocelulare de tip primitiv nu întârzie să se asocieze în colonii, mai întâi pe planul familiei volvocaceelor şi imediat, conform liniilor hidrei şi ale meduzei. Mai târziu, au apărut prin evoluţie steaua-de-mare, crinoidele, aricii de mare, holoturile, miriapodele, insectele, păianjenii, crustaceele, precum şi grupurile foarte apropiate de râme şi de lipitori, urmate curând de moluşte - stridiile, caracatiţele şi melcii. Au apărut şi au pierit sute şi sute de specii; le menţionăm doar pe acelea care au supravieţuit interminabilei lupte. Aceste specimene neînclinate spre progres, precum şi familia peştilor apărută mai târziu, reprezintă astăzi tipuri staţionare de animale primitive şi inferioare, ramuri ale arborelui vieţii care nu reuşesc să progreseze.
65:2.6 (732.4) Scena era astfel pregătită pentru apariţia primelor animale vertebrate, peştii. Din această familie de peşti s-au ivit două modificări excepţionale, broasca şi salamandra. Broasca a fost cea care a inaugurat în viaţa animală seria diferenţierilor progresive care au culminat, în cele din urmă, în om.
65:2.7 (732.5) Broasca este unul din cei mai vechi supravieţuitori dintre strămoşii rasei umane, însă ea nu reuşeşte să progreseze, iar aspectul ei de astăzi nu s-a schimbat mai deloc din acele timpuri trecute. Dintre rasele de la începuturile vieţii, broasca este unica specie ancestrală care trăieşte încă pe suprafaţa pământului. Dintre strămoşii rasei umane, toate speciile intermediare între broască şi eschimos au dispărut acum.
65:2.8 (732.6) Broaştele au dat naştere reptilelor, o mare familie animală, virtual stinsă, dar care înainte de a dispărea a fost la originea întregii familii de păsări şi a numeroaselor ordine de mamifere.
65:2.9 (732.7) Cel mai mare salt izolat din întreaga evoluţie preumană a fost probabil făcut atunci când o reptilă a devenit pasăre. Tipurile de păsări de astăzi descind toate din enorme reptile din timpuri preistorice.
65:2.10 (732.8) Regnul reptilelor care descind din familia broaştelor este reprezentată astăzi de următoarele patru ramuri: două neaflate în progres, şerpii şi şopârlele, precum şi rubedeniile lor, crocodilii şi broaştele ţestoase; una parţial în progres, familia păsărilor; a patra reprezintă vechile mamifere şi linia descinzând direct până la specia umană. Cu toate că reptilele din trecut au dispărut de mult, masivitatea lor a găsit un ecou în elefant şi în mastodont, în timp ce formele lor particulare s-au perpetuat în cangurii săritori.
65:2.11 (733.1) Pe Urantia, au apărut doar paisprezece regnuri, peştii formându-l pe ultimul şi nici o clasă nouă nu s-a dezvoltat din păsări şi mamifere.
65:2.12 (733.2) Dintr-un un mic şi agil dinozaur reptilian cu obiceiuri carnivore însă dotat cu un creier relativ mare, au izvorât subit mamiferele placentare. Ele s-au dezvoltat rapid şi pe multe căi diferite. Nu numai că ele au dat naştere unor varietăţi comune moderne, însă ele au evoluat, de asemenea, către tipuri marine cum ar fi balenele şi focile, precum şi către navigatorii aerieni, precum familia liliecilor.
65:2.13 (733.3) Omul a evoluat, deci, pornind de la mamiferele superioare derivate în principal din implantarea occidentală de viaţă efectuată în vechile mări adăpostite de orientare est-vest. Grupul oriental şi grupul central de organisme vii au progresat favorabil la început către nivelele preumane ale existenţei animale. Pe măsura trecerii epocilor, focarul oriental de amplasare a vieţii s-a dovedit incapabil să atingă un nivel satisfăcător al statutului preuman de inteligenţă, trecând prin pierderi atât de repetate şi de iremediabile ale tipurilor mai elevate ale plasmei sale germinative, încât a fost definitiv privat de puterea de a reabilita potenţialele umane.
65:2.14 (733.4) Cum calitatea capacităţii mentale care se dezvolta era foarte net inferioară în grupul oriental aceleia din celelalte două grupuri, Purtătorii Vieţii, cu asentimentul superiorilor lor, au manipulat mediul ambiant astfel încât să circumscrie şi mai mult liniile preumane inferioare ale vieţii evolutive. După toate aparenţe, eliminarea acestor grupe inferioare de creaturi a fost accidentală; în realitate însă, ea a fost pe deplin intenţională.
65:2.15 (733.5) La o dată ulterioară de desfăşurare evolutivă a inteligenţei, strămoşii lemurieni ai speciei umane erau mult mai avansaţi în America de Nord şi în celelalte regiuni; de aceea, ei au fost făcuţi să migreze din aria de implantare a vieţii occidentale, trecând peste puntea terestră a Beringului şi în josul coastei vest a sud-estului Asiei, unde au continuat să evolueze şi au beneficiat de adăugarea anumitor linii ale grupului central al vieţii. Omul a evoluat astfel pe baza anumitor linii vitale din centru-est, dar în regiunile centrale şi apropiate de orient.
65:2.16 (733.6) În felul acesta a evoluat viaţa implantată pe Urantia până în era glaciară, epocă în care omul însuşi a apărut pentru prima dată şi şi-a început cariera sa planetară plină de peripeţii. Apariţia omului primitiv pe pământ, în cursul epocii glaciare, nu a fost fortuită; ea a decurs după un plan. Rigorile şi severitatea climatică ale erei glaciare erau perfect adaptate scopului urmărit: încurajarea producerii unui tip robust de fiinţă umană, dotat cu o prodigioasă aptitudine de a supravieţui.
65:3.1 (733.7) Cu greu ar fi posibil să se explice minţii umane de astăzi multe dintre evenimente bizare şi aparent groteşti ale progresului evolutive primitive. În ciuda aparenţei lor stranii, toate aceste evoluţii de fiinţe vii au urmat un plan prestabilit, însă noi nu avem dreptul să intervenim arbitrar în dezvoltarea modelelor vieţii de îndată ce ele au început să funcţioneze.
65:3.2 (733.8) Purtătorii Vieţii pot utiliza toate resursele naturale posibile şi se pot folosi de toate circumstanţele fortuite susceptibile de a grăbi progresul evolutiv al experimentului asupra vieţii, însă nu ne este permis să intervenim mecanic în evoluţia vegetală sau animală, nici să manipulăm arbitrar cursul său şi orientarea sa.
65:3.3 (733.9) Voi aţi fost înştiinţaţi cum muritorii de pe Urantia s-au dezvoltat prin evoluţia unei broaşte primitive, şi că această linie ascendentă purtată în potenţialul unei singure broaşte abia a scăpat cândva de la distrugerea totală. Însă nu trebuie să deducem de aici că evoluţia umanităţii ar fi fost oprită printr-un accident în acest moment critic. Tot atunci, noi observam şi întreţineam mai puţin de o mie de linii de viaţă mutante, diferite şi foarte îndepărtate unele de altele care ar fi putut fi dirijate către diverse modele de dezvoltare preumană. Broasca ancestrală în chestiune reprezenta a treia noastră selecţie, primele două linii pierind în ciuda tuturor eforturilor noastre de a le conserva.
65:3.4 (734.1) Nici chiar şi pierderea lui Andon şi a Fontei înainte ca ei să fi lăsat un urmaş, nu ar fi putut să împiedice evoluţia umană, deşi ar fi putut să o întârzie. După apariţia lui Andon şi a Fontei, şi înainte ca potenţialele de mutaţie umane ale vieţii animale să fie epuizate, s-au dezvoltat nu mai puţin de şapte mii de linii favorabile care ar fi putut să atingă anumite tipuri umane de dezvoltare. În rest, numeroase dintre aceste linii bune au fost asimilate mai târziu de diferitele ramuri ale speciei umane pe cale de expansiune.
65:3.5 (734.2) Cu mult timp înaintea ca Fiicele şi Fiii Materiali, elevatorii biologici, să sosească pe o planetă, potenţialele umane ale speciei animale evolutive au fost epuizate. Acest stadiu biologic al vieţii animale este dezvăluit Purtătorilor Vieţii prin a treia fază a mobilizării spiritelor adjutante. Acest fenomen s-a produs automat în acelaşi timp în care întreaga viaţă animală şi-a epuizat capacitatea sa de a da naştere unor potenţiale mutante de indivizi preumani.
65:3.6 (734.3) Pe Urantia, omenirea trebuie să rezolve problemele sale de dezvoltare muritoare cu ajutorul potenţialurilor umane pe care le posedă - nici o rasă nouă nu va mai evolua în viitor pe baza unor surse preumane. Însă acest fapt nu îndepărtează deloc posibilitatea de a atinge nivele mult mai elevate de dezvoltare umane, întreţinând inteligent potenţialele evolutive care există încă în rasele muritoare. Ceea ce noi, Purtătorii Vieţii, facem pentru a conserva şi promova liniile de viaţă până la apariţia voinţei umane, omul trebuie să o facă pentru el însuşi după acest eveniment, când noi ne-am retras din orice participare activă la evoluţie. Într-un mod general, destinul evolutiv al omului este pus în propriile sale mâini şi inteligenţa ştiinţifică trebuie, mai devreme sau mai târziu, să înlocuiască funcţionarea haotică a unei selecţii naturale necontrolate şi a unei supravieţuiri supuse hazardului.
65:3.7 (734.4) În ceea ce priveşte întreţinerea evoluţiei, trebuie să subliniem că dacă vi se întâmplă într-un viitor îndepărtat să fiţi ataşaţi unui corp de Purtători ai Vieţii, veţi avea ample şi numeroase ocazii de a prezenta sugestii şi de a duce tot felul de ameliorări posibile planurilor şi tehnicilor de conduită şi de transplantare a vieţii. Fiţi răbdători! Dacă aveţi idei bune, dacă imaginaţia voastră este fertilă în metode mai bune de administrare pentru orice parte a domeniilor universale veţi avea, cu siguranţă, ocazia de a le prezenta asociaţilor şi colegilor voştri administratori în epocile viitoare.
65:4.1 (734.5) Nu pierdeţi din vedere faptul că Urantia ne-a fost oferită ca lume pentru a experimenta viaţa. Noi am făcut pe această planetă a şaizecea încercare de a modifica şi ameliora, dacă este posibil, adaptarea la Satania a tipurilor de viaţă ale Nebadonului, şi este recunoscut faptul că noi am realizat numeroase schimbări benefice în modelele de viaţă standard. Pentru a fi mai precişi, noi am elaborat pe Urantia şi am demonstrat într-un mod satisfăcător, cel puţin douăzeci şi opt de particularităţi de modificare ale vieţii, care vor fi utile întregului Nebadon în toate timpurile viitoare.
65:4.2 (735.1) Însă niciodată, pe nici o lume, stabilirea vieţii nu este experimentală în sensul de a încerca ceva necunoscut şi neverificat. Evoluţia vieţii este o tehnică întotdeauna progresivă, diferenţială şi variabilă, însă niciodată nu este folosită orbeşte, fără control, nefiind nici total experimentală, în sensul accidental.
65:4.3 (735.2) Numeroase trăsături ale vieţii umane dovedesc din plin că fenomenul existenţei muritoare a fost conceput în mod inteligent, că evoluţia organică nu este un simplu accident cosmic. Când o celulă vie este rănită, ea este capabilă să emane anumite substanţe chimice care au puterea de a stimula şi activa celulele normale vecine astfel încât acestea să înceapă imediat să secrete alte substanţe care facilitează procesul de vindecare a rănii; în acelaşi timp, aceste celule normale intacte încep să prolifereze - încep să lucreze pentru a crea noi celule înlocuind celulele similare distruse de accident.
65:4.4 (735.3) Această acţiune şi această reacţie chimică, în legătură cu vindecarea rănilor şi reproducerea celulelor reprezintă alegerea făcută de Purtătorii Vieţii a unei formule îmbrăţişând mai mult de o sută de mii de faze şi trăsături de reacţii chimice şi de repercusiuni biologice posibile. Mai mult de o jumătate de milion de experienţe specifice au fost efectuate de Purtătorii Vieţii în laboratoarele lor înainte ca ei să se oprească definitiv la această formulă de experimentare a vieţii pe Urantia.
65:4.5 (735.4) Când savanţii de pe Urantia vor cunoaşte mai mult despre aceste substanţe chimice curative ei vor putea să vindece rănile în mod mai eficient. Indirect, ei vor şti mai bine să controleze anumite maladii grave.
65:4.6 (735.5) De la stabilirea vieţii pe Urantia, Purtătorii Vieţii au ameliorat această tehnică curativă din moment ce ea fusese introdusă pe o altă lume a Sataniei. Ea îngăduie o mai mare uşurare de durere, şi exercită un mai bun control asupra capacităţii de proliferare a celulelor normale asociate.
65:4.7 (735.6) Au existat numeroase particularităţi unice în experienţa vieţii Urantiei, însă cele două episoade, cele mai remarcabile, au fost apariţia rasei andonice înaintea evoluţiei celor şase popoare de culoare şi apariţia ulterioară şi simultană a mutanţilor sangiki în sânul unei singure familii. Urantia este prima lume de pe Satania unde cele şase rase de culoare au provenit din aceeaşi familie umană. Ele apar de obicei în linii diversificate ca urmare a unor mutaţii independente în interiorul speciei animale preumane şi apar de obicei pe pământ câte una o dată şi succesiv, pe parcursul unor lungi perioade, începând cu omul roşu şi trecând mai apoi prin diversele culori, terminându-se la indigo.
65:4.8 (735.7) O altă mare variaţie de procedură a fost sosirea tardivă a Prinţului Planetar. În general, acest prinţ apare pe planetă cam prin momentul în care se dezvoltă voinţa, şi dacă acest plan ar fi fost urmat, Caligastia ar fi putut să vină pe Urantia atunci când Andon şi Fonta erau încă în viaţă, în loc să sosească aproape cu cinci sute de mii de ani mai târziu, odată cu apariţia celor şase rase sangike.
65:4.9 (735.8) Pe o lume locuită obişnuită, un Prinţ Planetar ar fi fost acordat la cererea Purtătorilor Vieţii de la apariţia lui Andon şi a Fontei, sau la puţin timp după aceea. Însă, cum Urantia a fost desemnată ca planetă de modificare a vieţii, printr-un acord prealabil, s-a stabilit că melchizedekii observatori, în număr de doisprezece, au fost trimişi în calitate de consilieri pe lângă Purtătorii Vieţii şi ca supraveghetori ai planetei până la sosirea ulterioară a Prinţului Planetar. Aceşti melchizedeki au sosit în momentul în care Andon şi Fonta au luat deciziile care le-au permis acestor Ajustori ai Gândirii să locuiască în mintea lor umană.
65:4.10 (736.1) Eforturile făcute pe Urantia de către Purtătorii Vieţii pentru a ameliora modelele vieţii Sataniei au avut în mod necesar ca efect producerea a numeroase forme de viaţă tranzitorii aparent inutile. Însă câştigurile care au decurs deja sunt suficiente pentru a justifica modificările proprii Urantiei ale tipurilor de viaţă standard.
65:4.11 (736.2) Era în intenţia noastră de a produce de la început o manifestare a voinţei în viaţa evolutivă a Urantiei şi chiar am reuşit asta. De obicei voinţa nu se iveşte înainte ca rasele de culoare să fi existat vreme îndelungată. Ea apare în general mai întâi la tipurile superioare de oameni roşii. Lumea voastră este singura planetă a Sataniei în care tipul uman de voinţă a apărut într-o rasă anterioară raselor de culoare.
65:4.12 (736.3) Însă în efortul de a ajunge la această conjugare şi asociere a factorilor ereditari care conduce, în cele din urmă la strămoşii mamifere ai rasei umane, noi ne-am găsit în faţa necesităţii de a permite punerea în aplicare a sute, chiar mii de alte combinaţii şi asocieri de factori de ereditate aparent inutile. Privirile voastre vor percepe, cu siguranţă, numeroase din aceste subproduse stranii ale eforturilor noastre când veţi scruta trecutul planetei şi veţi înţelege perfect cât de dilematice trebuie să fie unele dintre aceste lucruri din punctul de vedere limitat al oamenilor.
65:5.1 (736.4) A fost o sursă de regrete pentru noi, Purtătorii Vieţii, faptul că toate eforturile noastre de a modifica viaţa inteligentă pe Urantia au fost în parte stingherite de tragicele devieri care ne-au scăpat de sub control: trădarea lui Caligastia şi greşeala adamică.
65:5.2 (736.5) Însă, în toată această aventură biologică, cea mai mare dezamăgire a noastră a fost reîntoarcerea, la o scară la fel de vastă şi la fel de neaşteptată, a anumitor vieţi vegetale primitive la nivele preclorofiliene de bacterii parazitare. Acest eveniment în evoluţia vieţii plantelor a provocat numeroase boli dezolante la mamiferele superioare, şi mai ales la specia umană, cea mai vulnerabilă. Când ne-am pomenit în faţa acestei situaţii jalnice, nu am acordat o prea mare importanţă acestor dificultăţi, căci ştiam că aportul ulterior al plasmei vitale Adamice a întărit suficient de tare puterile de rezistenţă ale rasei amestecate rezultante încât să fie imunizată practic contra tuturor bolilor provocate de acest tip de organism vegetal. Însă speranţele noastre au fost spulberate de greşeala adamică.
65:5.3 (736.6) Universul universurilor, inclusiv mica lume numită Urantia, nu este organizat numai pentru a fi adaptat la convenienţele noastre sau pentru a primi aprobarea noastră şi, încă şi mai puţin, pentru a răspunde la capriciile noastre sau pentru a satisface curiozitatea noastră. Fără îndoială, fiinţele înţelepte şi atotputernice care sunt răspunzătoare de dirijarea universului ştiu exact ceea ce fac; le convine deci Purtătorilor Vieţii şi este important pentru gânditorii muritori, să participe printr-o aşteptare răbdătoare şi printr-o cooperare sinceră la guvernarea înţelepciunii, la domnia puterii şi la mersul progresului.
65:5.4 (736.7) Desigur, există anumite compensări la grelele încercări, cum ar fi manifestarea lui Mihail pe Urantia. Însă independent de toate aceste consideraţii, supraveghetorii celeşti cei mai recenţi ai planetei voastre îşi exprimă toată încrederea în triumful ultim al evoluţiei rasiale umane şi în justificarea finală a planurilor noastre şi a modelelor noastre de viaţă originare.
65:6.1 (737.1) Este imposibil să se determine cu precizie şi simultan poziţia exactă şi viteza unui obiect în mişcare; orice încercare de a măsura vreuna antrenează inevitabil o modificare a celeilalte. Omul muritor se găseşte în faţa aceluiaşi gen de paradox atunci când face analiza chimică a protoplasmei. Chimistul poate determina compoziţia chimică a protoplasmei moarte, însă nu poate percepe nici organizarea fizică, nici funcţionarea dinamică a protoplasmei. Savantul se va apropia întotdeauna mai aproape de secretele vieţii, însă nu le va descoperi niciodată, şi asta numai şi numai pentru că trebuie ca mai întâi să ucidă protoplasma să o poată analiza. Protoplasma moartă are aceeaşi greutate ca şi protoplasma vie, însă nu este aceeaşi.
65:6.2 (737.2) Există în fiinţele vii o înzestrare originară de adaptare . În fiecare structură vegetală sau animală vie, în fiecare organism viu material sau spiritual există o dorinţă nestăvilită de a atinge o tot mai mare perfecţiune de ajustare la mediul ambiant, de adaptare a organismului şi de realizare a vieţii crescute. Aceste eforturi interminabile ale tuturor creaturilor vii dovedesc existenţa unei căutări înnăscute a perfecţiunii.
65:6.3 (737.3) Etapa cea mai importantă a evoluţiei vegetale a fost dezvoltarea aptitudinii de a produce clorofilă, iar a doua ca importanţă a fost transformarea evolutivă a sporului într-o sămânţă complexă. Ca agent reproducător, sporul este foarte eficient, însă îi lipsesc posibilitatea de variaţie şi versatilitatea inerente seminţei.
65:6.4 (737.4) Unul dintre episoadele cele mai complexe şi mai utile ale evoluţiei tipurilor superioare de animale a constat în dezvoltarea aptitudinii fierului din celulele sângelui în circulaţie de a juca dublul rol de transportator de oxigen şi de eliminator al gazului carbonic. Iar această realizare a celulelor roşii din sânge arată cum organismele în evoluţie pot adapta acţiunile lor la variaţiile şi schimbările mediului ambiant. Animalele superioare, inclusiv omul, îşi oxigenează ţesuturile datorită acţiunii fierului conţinut în celulele roşii ale sângelui, fier care transportă oxigenul către celulele vii şi elimină, la fel de eficient, gazul carbonic. Dar şi alte metale pot fi făcute să acţioneze în acelaşi scop. Alte două specii folosesc pentru această funcţiune metalul şi vanadiumul.
65:6.5 (737.5) Continuarea acestor ajustări biologice este ilustrată prin evoluţia dentiţiei la mamiferele superioare de pe Urantia. Strămoşii îndepărtaţi ai omului au avut până la treizeci şi şase de dinţi, apoi a început o ajustare adaptativă către treizeci şi doi de dinţi ai omului primitiv şi ai neamurilor lui apropiate. Actualmente, specia umană tinde, în mod lent, să nu mai aibă decât douăzeci şi opt de dinţi. Procesul evolutiv este încă în progres, în mod activ şi adaptiv, pe această planetă.
65:6.6 (737.6) Însă numeroase ajustări aparent misterioase ale organismelor vii sunt pur chimice, întru totul fizice. În orice clipă, peste 15.000.000 de reacţii chimice între secreţiile hormonale a doisprezece glande endocrine sunt susceptibile să se producă în fluxul sanguin al unei fiinţe umane.
65:6.7 (737.7) Formele inferioare ale vieţii vegetale reacţionează total la mediul ambiant fizic, chimic şi electric. Pe măsură ce se ridică pe scara vieţii, ajutoarele date minţii de către cele şapte spirite adjutante intră în acţiune unul câte unul şi mintea începe, din ce în ce mai mult, să se ajusteze, să creeze, să coordoneze şi să domine. Aptitudinea animalelor de a se adapta la aer, la apă şi la pământ nu este un dar supranatural, ci o ajustare suprafizică.
65:6.8 (738.1) Fizica şi chimia singure nu pot explica cum a evoluat fiinţa umană plecând de la protoplasma primordială a mărilor primitive. Facultatea de a învăţa, memoria şi reacţia diferenţială la mediul ambiant este specifică minţii. Legile fizicii nu sunt modificabile prin educaţie; ele sunt invariabile şi imuabile. Şi se întâmplă la fel cu reacţiile chimice; ele sunt uniforme şi fiabile. În afară de prezenţa Absolutului Necalificat, reacţiile chimice şi electronice sunt previzibile. Însă mintea poate să tragă foloase din experienţă şi să se instruiască prin obiceiurile reacţionale de comportament ca răspuns la repetarea de stimuli.
65:6.9 (738.2) Organismele preinteligente reacţionează la stimulii mediului înconjurător, însă organismele sensibile la sprijinul minţii pot manipula şi ajusta mediul ambiant însuşi.
65:6.10 (738.3) Creierul fizic şi sistemul nervos asociat posedă o capacitate de reacţie înnăscută la spijinul din partea minţii, întocmai cum mintea în evoluţie a unei personalităţi posedă o anumită capacitate înnăscută de receptivitate spirituală şi conţine, în consecinţă, potenţialele de progres şi de împlinire spirituale. Evoluţia intelectuală, socială, morală şi spirituală, depinde de ajutorul dat minţii de către cele şapte spirite adjutante şi de către asociaţii lor suprafizici.
65:7.1 (738.4) Cele şapte spirite mentale adjutante sunt slujitoarele universale ale minţii pentru fiinţele inteligente inferioare ale unui univers local. Acest ordin de minte este administrat din sediul universului local sau de pe o lume cu care este în legătură, însă capitalele sistemice au o influenţă în conducerea funcţiilor minţii inferioare.
65:7.2 (738.5) Pe o lume evolutivă, un foarte mare număr de lucruri depind de acţiunea acestor şapte adjutanţi. Însă aceste spirite sunt slujitoarele minţii; şi ele nu se ocupă de evoluţia fizică, domeniu al Purtătorilor Vieţii. Cu toate acestea, perfecta integrare a acestor înzestrări ale spiritului cu procesele naturale şi ordonate ale regimului instaurat de Purtătorii Vieţii şi în curs de desfăşurare, este răspunzător de incapacitatea muritorilor de a discerne în fenomenul minţii altceva decât acţiunea naturii şi influenţa a proceselor naturale, cu toate că voi sunteţi uneori puţin derutaţi când este să explicaţi totalitatea a ceea ce atinge reacţiile naturale ale minţii atunci când este asociată cu materia. În rest, dacă evoluţia Urantiei ar fi urmat mai îndeaproape planurile originare, aţi observa în fenomenul minţii şi mai puţine fapte susceptibile să vă reţină atenţia.
65:7.3 (738.6) Cele şapte spirite adjutante seamănă mai mult cu nişte circuite decât cu nişte entităţi. Pe lumile obişnuite, ele sunt cuplate în circuit cu alte funcţii de adjutant în întregul univers local. Cu toate acestea, pe planetele în care se experimentează viaţa, ele sunt relativ izolate, iar pe Urantia, dată fiind natura particulară a modelelor de viaţă, adjutantele inferioare au avut mai multe dificultăţi în a intra în contact cu organismele evolutive decât a fost cazul cu tipurile vitale mai normalizate.
65:7.4 (738.7) În plus, pe o lume evolutivă medie, cele şapte spirite adjutante sunt mult mai bine sincronizate cu stadiile progresive ale dezvoltării animale decât s-a făcut pe Urantia. Cu o singură excepţie, adjutantele au întâmpinat mai multe dificultăţi în a intra în contact cu mintea în evoluţie a organismelor de pe Urantia decât pe parcursul tuturor operaţiunilor lor în tot universul Nebadonului. Pe această lume, s-au dezvoltat numeroase forme de fenomene limitate - combinaţii confuze de reacţii organice de tip mecanic care nu pot fi învăţate şi nemecanic care pot fi învăţate.
65:7.5 (739.1) Cele şapte spirite adjutante nu intră în contact cu ordinele pur mecanice de reacţiei organică la mediul ambiant. Aceste reacţii preinteligente ale organismelor vii aparţin doar domeniilor energetice ale centrilor de putere ale controlorilor fizici şi ale asociaţilor lor.
65:7.6 (739.2) Dobândirea potenţialului aptitudinii de a preda prin experienţă marchează intrarea în funcţiune a spiritelor adjutante, funcţiune care le exercită asupra minţii celei mai umile a fiinţelor primitive şi invizibile, şi până la tipurile cele mai elevate pe scara evolutivă de fiinţe umane. Ele sunt sursa şi modelul de comportament, care altfel ar fi mai mult sau mai puţin misterios, şi a reacţiilor rapide incomplet înţelese ale minţii faţă de mediul înconjurător material. Mult timp aceste influenţe loiale şi întotdeauna demne de încredere trebuie să continue în slujirea lor prealabilă până când mintea animală poate să atingă nivele umane de receptivitate spirituală.
65:7.7 (739.3) Adjutanţii operează, exclusiv, în evoluţia minţii care experimentează până la nivelul celei de a şasea faze, spiritul adoraţiei. La acest nivel, se produce o inevitabilă suprapunere de ajutoare - fenomenul coborârii celui superior la inferior pentru a se coordona cu el în vederea atingerii ulterioare a unor nivele avansate de dezvoltare. O îndrumare spirituală, şi mai avansată, însoţeşte acţiunea celui de al şaptelea şi din urmă adjutant, spiritul înţelepciunii. Pe toată durata slujirii lumii spiritului, indivizii nu parcurg niciodată tranziţii abrupte în cooperarea lor spirituală; aceste schimbări sunt, întotdeauna, treptate şi reciproce.
65:7.8 (739.4) Domeniile reacţiei fizice (electrochimice) şi ale răspunsului mental la stimulii mediului ambiant ar trebui întotdeauna să fie diferenţiate. La rândul lor ele trebuie recunoscute ca fenomene separate de activităţile spirituale. Domeniile gravitaţiei fizice, mentale şi spirituale sunt domenii distincte ale realităţii cosmice, în ciuda corelaţiilor lor intime.
65:8.1 (739.5) Timpul şi spaţiul sunt indisolubil legate; este o asociere înnăscută. Întârzierile timpului sunt inevitabile în prezenţa anumitor condiţii ale spaţiului.
65:8.2 (739.6) Dacă vă nedumereşte faptul că este necesar atât de mult timp pentru a efectua schimbările evolutive de dezvoltare a vieţii, eu aş spune că noi nu putem face ca procesele vieţii să se desfăşoare mai repede decât permit metamorfozele fizice ale unei planete. Trebuie să atingem dezvoltarea fizică naturală a unei planete; noi nu avem absolut nici un control asupra evoluţiei geologice. Dacă condiţiile fizice ar permite, noi am putea să luăm măsurile noastre pentru a încheia evoluţia completă a vieţii în mult mai puţin de un milion de ani. Însă noi suntem toţi sub jurisdicţia Şefilor Supremi ai Paradisului, iar timpul este inexistent în Paradis.
65:8.3 (739.7) Etalonul de măsură al timpului individului este durata vieţii sale. Toate creaturile sunt astfel condiţionate de timp, şi acesta este motivul pentru care ele consideră evoluţia ca un proces interminabil. Pentru aceia dintre noi a căror durată a vieţii nu este limitată la o existenţă temporală, evoluţia nu pare o operaţiune atât de prelungită. În Paradis, unde timpul nu există, toate lucrurile sunt prezente în mintea infinităţii şi în acţiunile Eternităţii.
65:8.4 (739.8) La fel cum evoluţia minţii depinde de lenta dezvoltare a condiţiilor fizice care o întârzie, tot astfel progresul spiritual depinde de expansiunea mentală. Înapoierea intelectuală îl întârzie infailibil. Însă acest lucru nu înseamnă că evoluţia spirituală depinde de educaţie, de cultură sau de înţelepciune. Sufletul poate evolua independent de cultura mentală, însă nu în absenţa capacităţii mentale şi a dorinţei - a alegerii de a supravieţui şi a deciziei de a atinge o tot mai mare perfecţiune - de a face voia Tatălui din ceruri. Cu toate că supravieţuirea poate să nu depindă de posedarea de cunoaştere şi de înţelepciune, progresul cu siguranţă depinde de ele.
65:8.5 (740.1) În laboratoarele evolutive cosmice, mintea domină întotdeauna materia, iar spiritul este întotdeauna în corelaţie cu mintea. Dacă aceste diferite înzestrări nu ajung să se sincronizeze şi să se coordoneze, se pot produce întârzieri. Însă dacă individul îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi doreşte cu adevărat să îl găsească şi să devină asemănător lui, atunci supravieţuirea sa este asigurată în ciuda obstacolelor timpului. Statutul fizic poate handicapa mintea, iar perversitatea mentală poate întârzia desăvârşirea spirituală. Însă dacă un om a ales, din tot sufletul său, nici unul din aceste obstacole nu poate înfrânge voinţa sa.
65:8.6 (740.2) Când condiţiile fizice sunt pregătite, pot avea loc subite evoluţii mentale ; când statutul minţii este propice, se pot produce transformări spirituale subite; când valorile spirituale primesc consideraţia cuvenită, semnificaţiile cosmice se pot atunci distinge, iar personalitatea se găseşte progresiv eliberată de neajunsurile timpului şi eliberată de limitările spaţiului.
65:8.7 (740.3) [Garantat de un Purtător al Vieţii al Nebadonului rezident pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 66
66:0.1 (741.1) SOSIREA unui Fiu Lanonandek pe o lume medie semnifică faptul că voinţa, facultatea de a alege calea supravieţuirii eterne, s-a dezvoltat în mintea omului primitiv. Pe Urantia însă, Prinţul Planetar a sosit la aproape o jumătate de milion de ani după apariţia voinţei umane.
66:0.2 (741.2) În urmă cu aproape cinci sute de mii de ani, şi odată cu apariţia celor şase rase de culoare, sau rase sangike, Caligastia, Prinţul Planetar a sosit pe Urantia. Pe pământ existau atunci aproape o jumătate de miliard de fiinţe umane primitive, mult risipite prin Europa, Asia şi Africa. Cartierul general al prinţului, stabilit în Mesopotamia, era aproape în centrul lumii locuite.
66:1.1 (741.3) Caligastia era un Fiu Lanonandek, numărul 9.344 al ordinului secundar. El dobândise experienţă în administrarea problemelor universului local, în general, şi, de-a lungul epocilor celor mai recente, în conducerea sistemului local al Sataniei în special.
66:1.2 (741.4) Anterior domniei lui Lucifer asupra Sataniei, Caligastia fusese ataşat comitetului consultativ al Purtătorilor Vieţii pe Ierusem. Lucifer l-a promovat pe Caligastia într-o poziţie în statul său major personal, şi el a îndeplinit destul de bine cinci misiuni succesive de onoare şi de încredere.
66:1.3 (741.5) Caligastia a încercat să obţină un mandat de Prinţ Planetar, însă de mai multe ori, când solicitarea sa a fost prezentată spre aprobare consiliilor constelaţiei ea nu a obţinut asentimentul Părinţilor Constelaţiei. Caligastia părea deosebit de doritor, să fie trimis ca şef planetar pe o lume zecimală sau cu viaţă modificată. După mai multe respingeri ale cererii sale, el a fost în cele din urmă trimis pe Urantia.
66:1.4 (741.6) Caligastia a părăsit Ierusemul pentru misiunea sa de conducător al unei planete, având o reputaţie de loialitate şi de devotament faţă de bunăstarea universului său de origine şi de reşedinţă, în ciuda unei instabilităţi caracteristice, dublată de o tendinţă de a dezaproba, în anumite probleme minore, ordinea stabilită.
66:1.5 (741.7) Am fost prezent pe Ierusem atunci când strălucitorul Caligastia a părăsit capitala sistemului. Nici un Prinţ Planetar nu s-a aventurat niciodată într-o carieră de domnie pe o lume cu o experienţă pregătitoare mai bogată, nici cu perspective mai frumoase decât avea Caligastia în acea zi memorabilă, în urmă cu o jumătate de milion de ani. Un lucru este sigur: în timp ce îmi îndeplineam sarcina de a transmite relatarea acestui eveniment prin teledifuziunile universului local, nu credeam nici o clipă, câtuşi de puţin, în ideea că acest nobil Lanonandek va trăda atât de devreme misiunea sa sacră de conservator planetar şi va păta atât de oribil frumosul nume al ordinului său elevat de fii ai universului. Consider, cu adevărat, Urantia ca una dintre cele cinci sau şase planete cele mai favorizate din toată Satania datorită privilegiului de a avea un gânditor atât de experimentat, atât de strălucitor şi original în guvernarea problemelor mondiale. Nu înţelegeam atunci că Caligastia era pe cale de a se îndrăgosti într-un mod atât de perfid de el însuşi; nu sesizam încă pe deplin subtilităţile orgoliului personal.
66:2.1 (742.1) Prinţul Planetar al Urantiei nu a fost trimis singur pentru a-şi îndeplini misiunea, ci a fost însoţit de un corp obişnuit de ajutoare administrative şi de asistenţi.
66:2.2 (742.2) În fruntea acestui grup se găsea Daligastia, adjunctul asociat al Prinţului Planetar. Daligastia era, de asemenea, un Fiu Lanonandek secundar, şi purta numărul 319.407 al acestui ordin. El avea rang de asistent în momentul desemnării lui ca asociat al lui Caligastia.
66:2.3 (742.3) Statul major planetar conţinea un mare număr de cooperatori angelici şi o mulţime de alte fiinţe celeste care aveau misiunea de a face să promova interesele şi bunăstarea raselor umane. Însă, din punctul vostru de vedere, grupul cel mai interesant era acela al membrilor corporali al statului major al Prinţului, cei care sunt numiţi uneori cei o sută ai lui Caligastia.
66:2.4 (742.4) Aceşti o sută de membri rematerializaţi ai statului major al prinţului au fost aleşi de Caligastia din peste 785.000 de cetăţeni ascendenţi ai Ierusemului care s-au oferit ca voluntari pentru a se lansa în aventura Urantiei. Fiecare dintre cei aleşi venea de pe o planetă diferită, nici unul de pe Urantia.
66:2.5 (742.5) Aceşti voluntari ai Ierusemului au fost aduşi drept din capitala sistemului pe Urantia prin transport serafic. După sosirea lor, ei au fost menţinuţi înserafimaţi până când li s-au putut procura forme de personalitate de dublă natură, de serviciu planetar special, un adevărat corp fizic format din carne şi sânge, dar aflat, totodată, în rezonanţă cu circuitele vieţii sistemului.
66:2.6 (742.6) La puţin timp după sosirea celor o sută de cetăţeni ai Ierusemului, cei doi Purtători ai Vieţii supraveghetori, care îşi aveau reşedinţa pe Urantia şi care îşi aveau deja planurile puse la punct, au cerut în Ierusem şi Edentia permisiunea de a transplanta plasma vitală a celor o sută de supravieţuitori selecţionaţi ai rasei lui Andon şi a Fontei în corpurile materiale prevăzute pentru membrii corporali ai statului major al prinţului. Cererea a fost înaintată pe Ierusem şi aprobată pe Edentia.
66:2.7 (742.7) În consecinţă, Purtătorii Vieţii au ales din posteritatea lui Andon şi a Fontei cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei, care reprezentau supravieţuirea celor mai bune linii din această rasă unică. Cu una sau două excepţii, aceşti andoniţi care au contribuit la progresul rasei, erau străini unii faţă de alţii. Plecând din locuri foarte îndepărtate, ei au fost reuniţi în pragul cartierului general al Prinţului datorită coordonării îndrumării Ajustorilor Gândirii cu guvernarea serafică. Aici, cei o sută de subiecţi umani au fost daţi în seama comisiei experte de voluntari veniţi din Avalon, care au condus extragerea materială a unei porţiuni a plasmei vitale a acestor descendenţi ai lui Andon. Acest material viu a fost apoi transferat în corpurile materiale construite pentru folosirea celor o sută de membrii ierusemiţi ai statului major al prinţului. Între timp, aceşti cetăţeni nou sosiţi din capitala sistemului erau menţinuţi în somnul transportului serafic.
66:2.8 (742.8) Aceste operaţiuni, precum şi crearea efectivă a corpurilor speciale pentru cei o sută ai lui Caligastia, au dat naştere unor numeroase legende, dintre care multe au fost ulterior confundate cu tradiţiile mai recente referitoare la instalarea planetară a lui Adam şi a Evei.
66:2.9 (743.1) Întreaga operaţiune de repersonalizare, de la sosirea transporturilor serafice, aducându-i pe cei o sută de voluntari ai Ierusemului, până în momentul în care ei şi-au reluat activitatea conştientă ca fiinţe ternare aletărâmului, a durat exact zece zile.
66:3.1 (743.2) Cartierul general al Prinţului Planetar era situat în regiunea Golfului Persic de atunci, în regiunea corespunzând Mesopotamiei de astăzi.
66:3.2 (743.3) Clima şi peisajul mesopotamiene din vremurile acelea erau foarte diferite de condiţiile care au prelevat de atunci. Ele conveneau în toate privinţele proiectului statului major al Prinţului şi al asistenţilor săi. Era necesar să fie un climat destul de favorabil ca parte din mediul înconjurător natural menit să îi încurajeze pe primitivii Urantiei să facă anumite progrese iniţiale în cultură şi în civilizaţie. Scopul esenţial al acestor epoci era de a transforma aceşti vânători în păstori, cu speranţa că vor evolua mai târziu în agricultori stabili şi paşnici.
66:3.3 (743.4) Cartierul general al Prinţului Planetar pe Urantia era un exemplu tipic de acest gen de staţiuni pe o sferă tânără în curs de dezvoltare. Nucleul coloniei prinţului era un oraş foarte simplu, însă foarte frumos, împrejmuit de un zid de douăzeci de metri înălţime. Acest centru mondial de cultură a fost numit Dalamatia, în onoarea lui Daligastia.
66:3.4 (743.5) Oraşul cuprindea zece subdiviziuni cu clădirile cartierelor generale ale celor zece consilii ale statului major corporal situate în centrul fiecăreia dintre aceste subdiviziuni. În mijlocul oraşului, se ridica templul Tatălui nevăzut. Cartierul general administrativ al Prinţului şi al asociaţilor săi era repartizat în douăsprezece săli grupate în imediata apropiere a templului.
66:3.5 (743.6) Clădirile Dalamatiei erau toate cu un singur etaj, cu excepţia cartierelor generale ale consiliilor, care aveau două etaje, şi a templului central al Tatălui tuturor, care era mic, însă compus din trei etaje.
66:3.6 (743.7) Oraşul era clădit din cel mai bun material de construcţie din vremurile acelea îndepărtate - cărămida. Se folosise foarte puţin piatra sau lemnul. Construirea de locuinţe şi arhitectura satelor au fost foarte ameliorate la popoarele învecinate, după exemplul Dalamatiei.
66:3.7 (743.8) Pe lângă cartierul general al Prinţului trăiau fiinţe umane de toate culorile şi de toate nivelele. Dintre aceste triburi vecine, au fost recrutaţi primii elevi ai şcolilor prinţului. Cu toate că primele şcoli ale Dalamatiei au fost rudimentare, ele făceau tot ceea ce se putea face pentru bărbaţii şi femeile acelei epoci primitive.
66:3.8 (743.9) Statul major corporal al Prinţului atrăgea continuu în jurul lui pe indivizii superiori ai triburilor învecinate. După ce aceşti elevi erau formaţi şi instruiţi, ei erau trimişi din nou de unde veniseră, pentru a învăţa şi călăuzi grupurile lor etnice respective.
66:4.1 (743.10) Sosirea statului major al Prinţului a creat o impresie profundă. A fost nevoie de aproape o mie de ani pentru ca vestea să ajungă destul de departe, însă triburile vecine ale cartierului general mesopotamian au fost foarte mult influenţate de învăţăturile şi de conduita celor o sută de noi locuitori ai Urantiei. O mare parte a mitologiei voastre ulterioare îşi are izvorul în legendele alterate ale acestor timpuri străvechi, în care aceşti membri ai statului major al Prinţului au fost repersonalizaţi pe Urantia în calitate de supraoameni.
66:4.2 (744.1) Marele obstacol ce stă în calea bunei influenţe a unor astfel de maeştri extraplanetari este tendinţa muritorilor de a-i considera zei; cu toate acestea, mai puţin în privinţa tehnicii apariţiei lor pe pământ, cei o sută ai lui Caligastia - cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei - nu au recurs nici la metode supranaturale, nici la manipulări supraumane.
66:4.3 (744.2) Statul major corporal nu era însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, mai puţin suprauman. Membrii săi şi-au început misiunea pe Urantia ca fiinţe ternare şi extraordinare.
66:4.4 (744.3) 1. Ei erau corporali şi relativ umani, deoarece încorporaseră adevărata plasmă vie a uneia dintre rasele umane, aceea a rasei andonice a Urantiei.
66:4.5 (744.4) Cei o sută de membri ai statului major al Prinţului erau împărţiţi în jumătate, după sex, şi repartizaţi conform stărilor muritoare anterioare. Fiecare persoană a grupului era capabilă să participe la naşterea unui nou ordin de fiinţe fizice, însă ei au fost cu grijă sfătuiţi să nu recurgă la procrearea de copii decât în anumite condiţii. Este un obicei pentru statul major corporal al Prinţului Planetar de a-şi zămisli succesorii, cu ceva timp înainte de a se retrage din serviciul planetar special. Această procreare are loc, în general, în momentul sosirii lui Adam şi a Evei Planetari, sau la scurtă vreme după aceea.
66:4.6 (744.5) Acesta este motivul pentru care aceste fiinţe speciale nu ştiau decât foarte puţin sau deloc ce tipuri de creaturi materiale s-ar putea naşte din uniunea lor sexuală. Şi ei nu au ştiut niciodată acest lucru, deoarece înainte de a fi ajuns la această etapă a lucrării lor mondiale, rebeliunea zdruncinase întregul regim, iar cei care au jucat mai târziu rolul de părinţi au fost izolaţi de curenţii de viaţă ai sistemului.
66:4.7 (744.6) Aceşti membri materializaţi ai statului major al lui Caligastia aveau culoarea pielii şi limba rasei andonice. Ei se hrăneau la fel ca muritorii tărâmului, cu deosebirea că corpurile recreate ale acestui grup erau perfect satisfăcute cu o nutriţie lipsită de carne. Este una din consideraţiile care a fixat alegerea reşedinţei lor într-o regiune caldă, bogată în fructe şi în tot felul de nuci. Practica care a constat în a trăi cu un regim lipsit de carne subzistă până în timpurile celor o sută ai lui Caligastia, deoarece acest obicei s-a răspândit chiar şi la distanţă, şi a afectat modul de alimentaţie a numeroase triburi vecine, provenite din rasele evolutive care erau altă dată exclusiv carnivore.
66:4.8 (744.7) 2. Cei o sută erau fiinţe materiale, însă supraumane, datorită faptului că fuseseră reconstituiţi pe Urantia în ca bărbaţi şi femei unici ai unui ordin special şi elevat.
66:4.9 (744.8) Bucurându-se de o cetăţenie provizorie pe Ierusem, membri acestui grup nu fuzionaseră încă cu Ajustorii Gândirii lor, iar atunci când s-au oferit voluntari şi au fost admişi în serviciul planetar, în legătură cu ordinele lor filiale descendente, Ajustorii lor au fost detaşaţi. Însă aceşti ierusemiţi erau fiinţe supraumane; ei posedau un suflet de creştere ascendentă. Pe durata vieţii de muritor în trup, sufletul este în stare embrionară; el se naşte (renaşte) în viaţa morontială, şi face experienţa creşterii în lumile morontiale succesive. Sufletele celor o sută ai lui Caligastia crescuseră astfel prin experimentarea progresivă a celor şapte lumi palat şi au dobândit statutul de cetăţenie pe Ierusem.
66:4.10 (744.9) În conformitate cu instrucţiunilor lor, membrii statului major nu s-au angajat în reproducerea sexuală, însă au studiat minuţios constituţia lor personală şi au explorat cu grijă toate fazele imaginabile de legături intelectuale (ale minţii) şi morontiale (ale sufletului). Pe parcursul celui de-al treizeci şi treilea an al şederii lor în Dalamatia, cu mult timp înainte de terminarea zidului, numărul doi şi numărul şapte din grupul danit au descoperit, din întâmplare, un fenomen care însoţea legătura eului lor morontial (presupus nesexuală şi nematerială); rezultatul acestei aventuri s-a dovedit a fi prima dintre creaturile mediene primare. Noua fiinţă era perfect vizibilă pentru statul major planetar şi pentru asociaţii lui celeşti, însă rămânea invizibilă privirilor bărbaţilor şi ale femeilor diferitelor triburi umane. Sub autoritatea Prinţului Planetar, toţi membrii statului major corporal au început zămislirea de fiinţe similare, şi toţi au reuşit urmând instrucţiunile cuplului precursor danit. Iată cum a fost adus pe lume, în cele din urmă, de către statul major al Prinţului, ,corpul originar al celor 50.000 de medieni primari.
66:4.11 (745.1) Aceste creaturi de tip median au fost foarte utile în executarea operaţiunilor cartierului general al lumii. Ele erau invizibile pentru fiinţele umane, însă existenţa acestor semispirite invizibile a fost făcută cunoscută primilor locuitori ai Dalamatiei şi, pe parcursul mai multor secole, ele au constituit totalitatea lumii spiritelor pentru aceşti muritori în evoluţie.
66:4.12 (745.2) 3. Cei o sută ai lui Caligastia erau personal nemuritori, sau nepieritori. Complementele folosit ca antidot al curenţilor de viaţă ai sistemului circulau prin formele lor materiale. Dacă rebeliunea nu i-ar fi făcut să piardă contactul cu circuitele vieţii, ei ar mai fi trăit o anumită perioadă de timp, până la sosirea ulterioară a vreunui Fiu de Dumnezeu, sau până în momentul în care ar fi fost eliberaţi din funcţiunile lor, pentru a-şi relua călătoria întreruptă către Havona şi Paradis.
66:4.13 (745.3) Aceste complemente care lucrează ca antidot al curenţilor vieţii Sataniei proveneau din roadele arborelui vieţii, un arbore din Edentia, trimis pe Satania de Preaînalţii Norlatiadekului în momentul sosirii lui Caligastia. În epoca lui Dalamatia, acest arbore creştea în curtea centrală a templului Tatălui invizibil, iar fructul acestui arbore era cel care permitea fiinţelor materiale ale statului major al Prinţului, care altfel ar fi fost muritoare, să trăiască la nesfârşit atâta timp cât aveau acces la acesta.
66:4.14 (745.4) Fără a avea valoare pentru rasele evolutive, această supraalimentare era întru totul suficientă pentru a conferi o viaţă continuă celor o sută ai lui Caligastia, precum şi celor o sută de andoniţi modificaţi care le erau asociaţi.
66:4.15 (745.5) S-ar cuveni să explicăm în această privinţă că în momentul în care cei o sută de andoniţi au contribuit, printr-o fracţiune a plasmei lor germinative umane, la rematerializarea acestor membri ai statului major al Prinţului, Purtătorii Vieţii au introdus în corpul muritorilor acestor andoniţi complementul circuitelor sistemului. Acesta le-a permis să continue să trăiască în paralel cu statul major secol după secol, sfidând moartea fizică.
66:4.16 (745.6) Cei o sută de andoniţi au fost, în cele din urmă, înştiinţaţi cu privire la contribuţia lor la noile forme ale superiorilor lor, şi aceeaşi o sută de copii ai triburilor lui Andon au fost menţinuţi în cartierul general, în funcţia de asistenţi personali ai membrilor corporali ai statului major al Prinţului.
66:5.1 (745.7) Cei o sută erau organizaţi cu serviciul lor în zece consilii autonome, de câte zece membri fiecare. Când cel puţin două consilii rămâneau în sesiune comună, aceste reuniuni de legătură erau prezidate de Daligastia. Aceste zece grupuri erau constituite după cum urmează:
66:5.2 (745.8) 1. Consiliul alimentaţiei şi al bunăstării materiale. Acest grup era prezidat de Ang. Hrana, apa, îmbrăcămintea şi progresul material al speciei umane, toate acestea erau stimulate de acest corp de experţi. Ei arătau cum să se sape puţuri, cum să se capteze izvoare şi să se facă irigarea terenurilor. Ei i-au învăţat pe oamenii veniţi din regiunile înalte şi din cele nordice să îşi îmbunătăţească metodele de a trata pielea animalelor pentru folosirea ei ca veşmânt. Profesorii de arte şi ştiinţe au introdus mai târziu arta ţesutului.
66:5.3 (746.1) S-a avansat mult în metodele de conservare a hranei. Hrana a fost conservate prin preparare, prin uscare, şi la fum, devenind astfel prima formă de proprietate. Oamenii au învăţat să se aprovizioneze, ca să preîntâmpine astfel ravagiile foametei care decima periodic lumea.
66:5.4 (746.2) 2. Grupul de domesticire şi de întrebuinţare a animalelor. Acest consiliu avea drept scop selecţionarea şi creşterea animalelor celor mai adaptate pentru ajutarea fiinţelor umane la căratul poverilor şi la transportarea lor înşişi, pentru furnizarea hranei şi, mai târziu, pentru a servi la cultivarea solului. Acest grup priceput a fost condus de Bon.
66:5.5 (746.3) Mai multe specii de animale folositoare , acum dispărute, au fost dresate, precum şi altele, care s-au înmulţit ca animale domestice până în epoca noastră. Omul avea deja de mult timp în preajma sa câinele, iar omul albastru reuşise deja să dreseze elefantul. Vacile au fost ameliorate printr-o creştere atentă, astfel încât să devină o valoroasă sursă de hrană; untul şi brânza au devenit elemente curente în alimentaţia omului. Oamenii au învăţat să utilizeze boii la căratul greutăţilor, însă calul nu a fost domesticit decât la o dată ulterioară. Membri acestui corp au fost primii care i-au învăţat pe oameni să folosească roata pentru uşurarea tracţiunii.
66:5.6 (746.4) În această epocă, au fost folosiţi pentru prima dată porumbeii călători, ei fiind luaţi în călătoriile mai lungi pentru a servi la trimiterea de mesaje sau la chemarea în ajutor. Grupul lui Bon a reuşit să dreseze marii condori ca păsări transportatoare de călători, însă rasa lor s-a stins în urmă cu peste treizeci de mii de ani.
66:5.7 (746.5) 3. Sfătuitorii în chestiunea răpunerii animalelor de pradă. Nu era suficient ca omul primitiv să încerce să domesticească anumite animale, ci trebuia să înveţe şi să se protejeze contra distrugerii lui de către restul lumii animalelor ostile. Grupul acesta era comandat de Dan.
66:5.8 (746.6) Rostul zidurilor vechilor cetăţi era atât acela de protecţie contra fiarelor sălbatice cât şi de prevenire a atacurilor prin surprindere lansate de unele fiinţe umane ostile. Cei care trăiau în afara zidurilor şi în pădure trebuiau să se bazeze pe locuinţele din arbori, pe bordeiele de piatră şi pe focurile ţinute aprinse pe toată durata nopţii. De aceea era foarte normal ca aceşti educatori să dedice mult timp instruirii elevilor lor în vederea îmbunătăţirii habitatului uman. Prin folosirea unor mai bune tehnici şi capcane, s-au făcut mari progrese în subjugarea lumii animale.
66:5.9 (746.7) 4. Corpul însărcinat să propage şi să păstreze cunoaşterea. Acest grup a organizat şi a dirijat eforturile pur educative ale acestor epoci primitive. El era dirijat de Fad. Metodele de predare ale lui Fad constau în supravegherea lucrătorilor însoţită de instruirea în tehnici de lucru îmbunătăţite. Fad a formulat primul alfabet şi a introdus un sistem de scriere. Alfabetul său conţinea douăzeci şi cinci de caractere. Aceste popoare primitive scriau încă pe scoarţe de copac, pe tablete de argilă, pe plăci de piatră, şi pe un fel de pergament făcut din piei prelucrate şi pe un material rudimentară asemănător cu hârtia, făcut din cuiburi de viespi. Biblioteca Dalamatiei, distrusă curând după revolta lui Caligastia, conţinea peste două milioane de manuscrise separate şi ea era denumită „casa lui Fad”.
66:5.10 (746.8) Oamenii albaştri aveau o predilecţie marcată pentru scrierea alfabetică. Ei sunt cei care au făcut cele mai mari progrese în această direcţie. Oamenii roşii preferau scrierea picturală, în timp ce rasele galbene s-au orientat către folosirea de simboluri pentru cuvinte şi idei, foarte asemănătoare celor pe le folosesc actualmente. Cu toate acestea, alfabetul şi numeroase alte lucruri importante au fost apoi pierdute pentru lume în perioada de confuzie care a însoţit rebeliunea. Dezertarea lui Caligastia a distrus speranţa lumii pentru o limbă universală, cel puţin pentru multe epoci.
66:5.11 (747.1) 5. Comisia de industrie şi de comerţ. Acest consiliu era însărcinat cu dezvoltarea industriei în cadrul triburilor şi cu promovarea comerţului între diverse grupuri paşnice. Conducătorul său era Nod. Toate formele de manufactură primitivă au fost încurajate de membrii acestui corp. Ei au contribuit direct la ridicarea nivelului de viaţă, furnizând numeroase produse noi, destinate să stimuleze imaginaţia oamenilor primitivi. Ei au extins enorm comerţul cu sare a ameliorată, produsă de consiliul ştiinţelor şi artelor.
66:5.12 (747.2) Printre grupurile iluminate instruite în şcoala din Dalamatia s-a practicat pentru prima dată creditul comercial. De la o bursă centrală de credit se acordau jetoane simbolice, care erau acceptate în locul obiectelor de troc reale. Lumea nu a perfecţionat aceste metode de afaceri decât cu sute de mii de ani mai târziu.
66:5.13 (747.3) 6. Corpul religiei revelate. Acesta a avut o acţiune lentă. Civilizaţia Urantiei a fost literalmente călită între nicovala necesităţii şi ciocanul fricii. Acest grup făcuse, cu toate acestea, progrese considerabile în încercarea sa de a substitui teama de creator fricii de creatură (cultul fantomelor), atunci când lucrările sale au fost întrerupte de dezordinile ce însoţeau mişcarea separatistă de răzvrătire . Căpetenia acestui consiliu se numea Hap.
66:5.14 (747.4) Nici un membru al statului major al Prinţului nu a vrut să prezinte revelaţii susceptibile să complice evoluţia. Ei şi-au prezentat revelaţia numai când au ajuns să epuizeze forţele evoluţiei, însă Hap a cedat dorinţei locuitorilor oraşului de a stabili o formă de slujbă religioasă. Grupul său a dat Dalmatienilor şapte obiecte de cult, precum şi formula de rugăciune zilnică, apoi le-a învăţat, în cele din urmă, „Rugăciunea Tatălui”, care era:
66:5.15 (747.5) ”Tată al tuturor, al cărui Fiu îl onorăm, priveşte-ne cu bunăvoinţă. Eliberează-ne de orice frică în afară de cea de Tine. Fă din noi o bucurie pentru maeştri noştri divini şi pune pentru totdeauna adevărul pe buzele noastre. Eliberează-ne de violenţă şi de mânie, dă-ne respectul faţă de semenii noştri şi faţă de ceea ce aparţine vecinilor noştri. Pentru a ne bucura inima, dă-ne acest anotimp de păşuni verzi şi de turme rodnice. Noi ne rugăm pentru a primi venirea celui care ne este făgăduit, şi care trebuie să ne înalţe, şi noi dorim să facem voia ta pe această lume aşa cum ceilalţi o fac pe alte lumi de dincolo de a noastră.”
66:5.16 (747.6) Cu toate că statul major al Prinţului a fost limitat la mijloacele naturale şi la metodele obişnuite de ameliorare a raselor, el a făcut promisiunea darului adamic al unei noi rase ca fiind scopul creşterii evolutive după ce dezvoltarea biologică şi-a atins apogeul.
66:5.17 (747.7) 7. Păzitorii sănătăţii şi ai vieţii. Acest consiliu s-a ocupat de introducerea unui sistem sanitar şi de încurajarea unei igiene primitive; el a fost condus de Lut.
66:5.18 (747.8) Membrii săi au dat multe învăţături care au fost pierdute în confuzia epocilor care au urmat, şi care nu au fost niciodată redescoperite înainte de secolul al douăzecilea. Ei i-au învăţat pe oameni că gătitul, fierberea şi prăjitul erau o cale de a evita bolile; ei i-au mai învăţat şi că prepararea alimentelor diminua în mare parte mortalitatea infantilă şi înlesnea înţărcarea mai din vreme.
66:5.19 (747.9) O mare parte din primele învăţături date de păzitorii sănătăţii din grupul lui Lut au fost păstrate printre triburile pământene până în epoca lui Moise, cu toate că mult denaturate şi foarte modificate.
66:5.20 (748.1) Principalul obstacol în promovarea igienei la aceste popoare ignorante consta în faptul că factorii reali ai numeroaselor maladii erau prea mici pentru a fi văzuţi cu ochiul liber şi, de asemenea, în faptul că aceşti oameni aveau cu toţii un respect superstiţios pentru foc. A fost nevoie de mii de ani pentru a-i convinge să ardă deşeurile. Între timp, au fost presaţi foarte tare să îşi îngroape gunoaiele intrate în putrefacţie. Marele progres sanitar al acestei epoci provine din propagarea cunoaşterii referitoare la proprietăţile salubre şi antiseptice ale luminii solare.
66:5.21 (748.2) Înainte de sosirea Prinţului, băile erau un ceremonial exclusiv religios. A fost, într-adevăr, foarte dificil să se convingă oamenii a-şi spăla corpul era o practică sănătoasă. În cele din urmă, Lut i-a îndemnat pe învăţătorii religioşi să includă stropirile cu apă în anumite ceremonii purificatoare care trebuiau să fie îndeplinite o dată pe săptămână în legătură odată cu slujbele de după-amiază, închinate Tatălui tuturor.
66:5.22 (748.3) Aceşti păzitori ai sănătăţii au căutat, de asemenea, să înlocuiască cu ce au avut la îndemână schimbul de salivă sau băutul sângelui, care erau însemnul prieteniei personale şi garanţia loialităţii de grup, însă odată degajate de influenţa presantă a învăţăturilor şefilor lor superiori, aceste popoare primitive nu au întârziat să reia practicile lor vătămătoare de sănătate şi propagatoare de boli, născute din ignoranţă şi din superstiţie.
66:5.23 (748.4) 8. Consiliul planetar al artelor şi al ştiinţelor. Acest corp a contribuit mult la ameliorarea tehnicilor industriale ale oamenilor primitivi şi la rafinarea conceptului lor de frumuseţe. Şeful lui se numea Mek.
66:5.24 (748.5) În toată lumea artele şi ştiinţele erau la un nivel foarte jos, însă rudimentele fizicii şi chimiei fuseseră predate dalamatienilor. Olăritul şi artele decorative au fost toate perfecţionate, iar idealurile frumuseţii umane au fost înnobilate, însă muzica nu a făcut nici un progres până la sosirea rasei violete.
66:5.25 (748.6) În ciuda repetatelor îndemnuri ale învăţătorilor lor, aceşti oameni primitivi nu au consimţit să facă experienţe asupra energiei vaporilor. Ei nu au putut niciodată să îşi depăşească marea lor teamă de puterea explozivă a vaporilor dintr-un vas închis. Cu toate acestea, ei s-au lăsat, în cele din urmă, convinşi să prelucreze metalele la foc, cu toate că o bucată de metal înroşită în foc a fost pentru omul primitiv un obiect înfricoşător.
66:5.26 (748.7) Mek a contribuit, de asemenea, la avansarea culturii andoniţilor şi la ameliorarea artelor oamenilor albaştri. O încrucişare a oamenilor albaştri cu rămăşiţele andonice a produs oameni foarte înzestraţi artistic, şi mulţi dintre ei au devenit meşteri sculptori. Ei nu lucrau nici în piatră, nici în marmură, însă operele lor din argilă întărită prin coacere decorau grădinile Dalamatiei.
66:5.27 (748.8) Meşteşugurile au făcut mari progrese, din care cea mai mare parte au fost pierdute pe parcursul lungilor epoci ale rebeliunii, şi nu au ma fost regăsite până în timpurile moderne.
66:5.28 (748.9) 9. Guvernatorii relaţiilor tribale superioare. Era grupul însărcinat să ridice societatea umană la nivelul unui stat. Şeful său era Tut.
66:5.29 (748.10) Aceşti conducători au contribuit mult la producerea unor căsătorii între membrii unor triburi diferite. Ei au încurajat fiinţele umane să îşi facă curte, şi să se căsătorească după o reflecţie îndelungată şi ample ocazii de a se cunoaşte reciproc. Dansurile pur războinice au fost rafinate şi puse în slujba unor scopuri sociale preţioase. Au fost introduse numeroase jocuri de întrecere, însă vechile popoare erau austere. Simţul umorului nu înflorea deloc în aceste triburi primitive. Aceste practici nu au putut supravieţui, datorită dezordinilor cauzate de insurecţia planetară.
66:5.30 (749.1) Tut şi asociaţii săi au lucrat la promovarea unor asocieri colective de natură pacifică, la reglementarea şi la umanizarea războiului, la coordonarea relaţiilor între triburi şi la perfecţionarea guvernelor tribale. O cultură mai avansată s-a dezvoltat în alte părţi ale Dalamatiei, şi această ameliorare a relaţiilor sociale a avut o influenţă foarte fericită asupra triburilor mai îndepărtate. Însă tipul de civilizaţie care prevala în cartierul general al Prinţului era în întregime diferit de societatea barbară care evolua oriunde altundeva, la fel cum în Capetown, în Africa de Sud, societatea contemporană este total diferită de cultura rudimentară a boşimanilor de mică înălţime, trăind mai la nord.
66:5.31 (749.2) 10. Curtea supremă de coordonare tribală şi de cooperare rasială. Acest consiliu suprem era dirijat de Van, şi servea drept curte de apel pentru celelalte nouă comisii speciale însărcinate să supravegheze treburile umane. Acest consiliu avea un vast câmp de acţiune, fiindu-i încredinţate toate chestiunile pământene care nu erau în mod specific date în sarcina celorlalte grupuri. Acest corp ales a primit din Edentia aprobarea Părinţilor Constelaţiei, înainte de a fi autorizat să preia funcţiile de la curte supremă a Urantiei.
66:6.1 (749.3) Gradul de cultură al unei planete se măsoară după moştenirea socială a fiinţelor ei autohtone. Rapiditatea expansiunii sale culturale este în întregime determinată de aptitudinea locuitorilor ei de a asimila idei noi şi avansate.
66:6.2 (749.4) Respectarea tradiţiei produce stabilitatea şi cooperarea, legând într-un mod sentimental prezentul de trecut însă, în acelaşi timp, înăbuşă iniţiativa şi înrobeşte puterea creatoare a personalităţii. Lumea întreagă era prinsă într-un impas al tradiţiilor atunci când cei o sută ai lui Caligastia au sosit şi au început să proclame noua evanghelie a iniţiativei individuale în cadrul grupurilor sociale ale vremii. Această domnie benefică a fost însă atât de rapid întreruptă, încât rasele nu au fost niciodată în întregime eliberate de sclavia obiceiurilor. Moda continuă încă să domine indubitabil Urantia.
66:6.3 (749.5) Cei o sută ai lui Caligastia - absolvenţi ai lumilor locuinţelor ale Sataniei - cunoşteau bine artele şi cultura Ierusemului, însă o astfel de cunoaştere este aproape lipsită de valoare pe o planetă barbară populată cu fiinţe umane primitive. Aceste fiinţe înţelepte erau prea chibzuite pentru a întreprinde transformarea bruscă, sau ridicarea în masă a raselor primitive ale acelui timp. Ele înţelegeau bine încetineala evoluţiei speciei umane, şi s-au abţinut cu înţelepciune de la orice încercare de a modifica radical modul de viaţă al oamenilor pe pământ.
66:6.4 (749.6) Fiecare din cele zece comisii planetare a început încetul cu încetul şi în mod natural să promoveze interesele încredinţate lor. Planul lor consta în a-i atrage pe membrii triburilor învecinate, cu mintea cea mai bine dezvoltată, iar după ce i-a format, să îi trimită înapoi la popoarele lor ca emisari ai progresului social.
66:6.5 (749.7) Emisarii străini nu au fost trimişi niciodată la o rasă, decât la cererea specifică a poporului respectiv. Cei care lucrau la evoluţia şi la progresul unui trib sau ale unei anumite rase erau întotdeauna băştinaşii acelui trib sau ai acelei rase. Cei o sută nu au încercat niciodată să impună unui trib obiceiurile şi moravurile unei alte rase, fie ea şi una superioară. Ei au lucrat întotdeauna cu răbdare la înnobilarea şi la avansarea, în fiecare rasă, a moravurilor care au trecut prin proba timpului. Popoarele simple de pe Urantia şi-au adus obiceiurile lor sociale în Dalamatia nu pentru a le schimba pe nişte practici noi şi mai bune, ci pentru ca ele să fie înnobilate prin contactul cu o cultură mai elevată şi în asociere cu oameni cu o minte superioară. Procesul era lent, însă foarte eficient.
66:6.6 (750.1) Instructorii Dalamatiei au încercat să adauge o selecţie socială conştientă la selecţia pur naturală a evoluţiei biologice. Ei nu au dereglat societatea umană, însă au accelerat considerabil evoluţia ei normală şi naturală. Mobilul lor era progresul prin evoluţie, şi nu revoluţia prin revelaţie. Rasei umane i-au fost necesare epoci de-a rândul pentru a fi dobândit puţinul de religie şi de morală pe care îl poseda, iar aceşti supraoameni erau prea chibzuiţi pentru a răpi omenirii acest mic progres, aruncând-o în confuzia şi în nedumerirea care apar întotdeauna atunci când fiinţe luminate şi superioare încearcă să înalţe rasele înapoiate instruindu-le şi iluminându-le peste măsură.
66:6.7 (750.2) Când misionarii creştini au pătruns în inima Africii, unde fiii şi fiicele sunt destinaţi să rămână sub autoritatea şi îndrumarea părinţilor pe toată durata vieţi acestora din urmă, ei nu au adus decât dezordine şi prăbuşirea întregii autorităţi atunci când au căutat, pe parcursul unei singure generaţii, să înlocuiască această practică propovăduind că copii trebuie să fie eliberaţi de orice constrângere familială după vârsta de douăzeci şi unu de ani.
66:7.1 (750.3) Cu toate că era de o frumuseţe deosebită şi concepută pentru a inspira respectul primitivilor acelei vârste, cartierul general al Prinţului era destul de modest. Clădirile nu erau deosebit de mari, din moment ce învăţătorii aduşi din afară aveau drept scop încurajarea dezvoltării eventuale a agriculturii prin introducerea creşterii animalelor. Suprafeţele de teren dintre zidurile cetăţii erau suficiente pentru ca păşunile şi grădinile să poată hrăni o populaţie de aproximativ douăzeci de mii de locuitori.
66:7.2 (750.4) Interioarele templului cultural central şi clădirile celor zece grupuri de supraoameni supraveghetori erau, într-adevăr, frumoase opere de artă. Clădirile rezidenţiale erau modele de curăţenie şi de ordine, însă totul era foarte simplu şi cu totul primitiv în comparaţie cu dezvoltările ulterioare. În acest cartier general de cultură nu se foloseau decât metode care aparţineau prin natură Urantiei.
66:7.3 (750.5) Membrii corporali ai statului major al Prinţului locuiau în aşezări simple, însă exemplare, pe care le întreţineau pe post de cămine familiale destinate să îi inspire şi să îi impresioneze favorabil pe ucenicii care călătoreau în centrul social şi în cartierul general educativ al lumii.
66:7.4 (750.6) Ordinea definită a vieţii familiale şi gruparea unei singure familii într-un singur domiciliu, într-un loc relativ stabil, datează din vremea lui Dalamatia şi s-au datorat, în principal, exemplului şi învăţăturilor celor o sută şi ale elevilor lor. Ca unitate socială, căminul nu a fost niciodată o reuşită înainte ca suprabărbaţii şi suprafemeile Dalamatiei să le fi făcut pe fiinţele umane să îi iubească pe nepoţii şi pe copiii nepoţilor lor, şi să facă planuri de viitor pentru ei. Sălbaticul îşi iubeşte fiul, însă omul civilizat îşi iubeşte şi nepotul.
66:7.5 (750.7) Membrii statului major al Prinţului trăiau în cupluri, ca taţi şi mame. Este adevărat că ei înşişi nu aveau copii, însă cele cincizeci de case model ale Dalamatiei nu adăposteau mai puţin de cinci sute de copii adoptaţi, din care mulţi orfani aleşi dintre familiile superioare ale raselor andonice şi sangike; aceşti copii beneficiau de disciplina şi de formarea acestor suprapărinţi şi apoi, după ce petreceau trei ani în şcolile Prinţului, (ei intrau între treisprezece şi cincisprezece ani) erau întru totul apţi să se căsătorească şi gata să primească mandatul lor de emisari ai Prinţului pe lângă triburi aflate în necesitate din rasele lor respective.
66:7.6 (751.1) Fad patrona planul de învăţământ din Dalamatia, care era pus în aplicare sub forma unei şcoli industriale, în care elevii învăţau prin practică şi se formau pe ei înşişi, prin înfăptuirea zi de zi a tot ceea ce este de folos. Acest plan de învăţământ nu neglija locul gândirii şi al simţirii în dezvoltarea caracterului, însă punea pe primul plan formarea manuală. Instruirea era individuală şi colectivă. Învăţătura era dată atât de bărbaţi cât şi de femei, precum şi de amândoi acţionând laolaltă. Jumătate din această instrucţie colectivă se făcea separând elevii pe sexe, cealaltă jumătate în educaţie mixtă. Ucenicii erau învăţaţi individual dexteritatea manuală şi erau socializaţi în grupe sau clase. Ei erau instruiţi să fraternizeze cu grupuri mai tinere, cu grupuri mai vârstnice, şi cu adulţi, precum şi să lucreze în echipă cu cei de vârsta lor. Erau familiarizaţi, de asemenea, cu asocieri cum ar fi grupurile familiale, echipele de joc şi clasele de la şcoală.
66:7.7 (751.2) Printre ultimii ucenici formaţi în Mesopotamia pentru a lucra cu rasele lor respective se găseau andoniţii din ţinuturile înalte ale Indiei occidentale, amestecaţi cu reprezentanţi ai oamenilor roşii şi ai oamenilor albaştri. Mai târziu, un mic număr de oameni galbeni a fost admis, de asemenea.
66:7.8 (751.3) Hap a oferit raselor primitive o lege morală. Acest cod se numea „Calea Tatălui” şi consta din următoarele şapte porunci:
66:7.9 (751.4) 1. Nu te vei teme de nici un dumnezeu şi nici nu vei servi nimeni în afară de Tatăl tuturor.
66:7.10 (751.5) 2. Nu vei fi nesupus faţă de Fiul Tatălui, suveranul lumii, şi nu vei fi lipsit de respect faţă de asociaţii săi supraumani.
66:7.11 (751.6) 3. Nu vei minţi atunci când vei fi chemat în faţa judecătorilor oamenilor.
66:7.12 (751.7) 4. Nu vei ucide nici bărbat, nici femeie, nici copil.
66:7.13 (751.8) 5. Nu vei fura nici bunurile, nici vitele vecinului tău.
66:7.14 (751.9) 6. Nu te vei atinge de femeia prietenului tău.
66:7.15 (751.10) 7. Nu vei comite nici cea mai mică nepoliteţe faţă de părinţii tăi ori faşă bătrânii tribului.
66:7.16 (751.11) Aceasta a rămas legea Dalamatiei pe parcursul unei perioade de aproape trei sute de mii de ani. Multe dintre pietrele pe care a fost gravată această lege zac acum pe fundul mării, în largul Mesopotamiei şi al Persiei. S-a format obiceiul de a păstra în minte una dintre aceste porunci în fiecare zi a săptămânii, şi a o folosi ca salut şi ca mulţumire în timpul mesei.
66:7.17 (751.12) În această epocă, măsura timpului era luna lunară, numărând douăzeci şi opt de zile. Cu excepţia zilei şi a nopţii, era singura unitate de timp cunoscută popoarelor primitive. Săptămâna de şapte zile a fost introdusă de instructorii Dalamatiei pentru simplul motiv că şapte este sfertul lui douăzeci şi opt. Semnificaţia cifrei şapte în supraunivers le-a oferit, fără îndoială, ocazia de a strecura un memento spiritual în calculul obişnuit al timpului, însă perioada lunară nu are origine naturală.
66:7.18 (751.13) Regiunea rurală din jurul oraşului era foarte bine colonizată, pe o rază de o sută şaizeci de kilometri. În împrejurimile imediate, anumiţi vechi elevi ai şcolilor Prinţului se angajau în creşterea animalelor şi puneau şi altfel în practică instrucţia pe care o primiseră de la statul lor major şi de la mulţi dintre artizanii lui umani. Unii din ei s-au apucat de agricultură şi de horticultură.
66:7.19 (751.14) Omenirea nu a fost constrânsă să practice munca dură a pământului drept pedeapsă a unui presupus păcat. „Vei mânca rodul pământului cu sudoarea frunţii tale”, nu a fost o pedeapsă pronunţată contra omului pentru a fi participat la nebunia rebeliunii lui Lucifer, sub conducerea trădătorului Caligastia. Cultura solului este inerentă stabilirii unei civilizaţii progresive pe lumile evolutive, iar acest imperativ a fost centrul întregii învăţături a Prinţului Planetar şi a statului său major pe parcursul celor trei sute de mii de ani care au separat sosirea lor pe Urantia de zilele tragice în care Caligastia a luat partea rebelului Lucifer. Munca pământului nu era un blestem, ci era mai degrabă suprema binecuvântare pentru toţi cei care au putut astfel să participe la cea mai umană dintre toate activităţile omeneşti.
66:7.20 (752.1) În momentul în care a izbucnit rebeliunea, Dalamatia avea o populaţie fixă de aproape şase mii de locuitori. Această cifră include ucenicii, însă nu ţine cont de vizitatori şi de observatori, al căror număr se ridica întotdeauna la peste o mie. Însă voi nu puteţi decât prea puţin, ori chiar deloc, să vă daţi seama de minunatele progrese ale acestor timpuri foarte îndepărtate. Admirabilele beneficii ale acestor epoci pentru omenire au fost practic şterse de oribila confuzie şi de abjectele tenebre spirituale care au urmat după catastrofa înşelăciunii şi răzvrătirii lui Caligastia.
66:8.1 (752.2) Când studiem lunga carieră a lui Caligastia, noi nu găsim în conduita sa decât o singură trăsătură de caracter susceptibilă de a atrage atenţia; el era ultraindividualist. Avea tendinţa să le ţină parte aproape tuturor protestatarilor şi arăta, în general, simpatie sa celor care exprimau cu cumpătare critici implicite. Noi sesizăm faptul că această tendinţă de a nu suporta autoritatea, de a se ofensa uşor în caz de orice formă de control a apărut de la început la el. Deşi era uşor împotriva sfaturilor bătrânilor şi avea o reţinere faţă de autoritatea superioară, cu toate acestea, când a fost pus la încercare, el şi-a dovedit loialitatea sa către şefii universului şi supunerea faţă de ordinele Părinţilor Constelaţiei. Nici o greşeală reală nu a fost vreodată găsită în el, până în momentul ruşinoasei sale trădări pe Urantia.
66:8.2 (752.3) Se cuvine să notăm că Lucifer şi Caligastia fuseseră amândoi instruiţi cu răbdare şi avizaţi cu afecţiune de tendinţa lor de a critica şi de dezvoltarea subtilă a trufiei lor, care avea drept corolar un simţ exagerat al importanţei de sine, însă toate aceste eforturi de a-i ajuta fuseseră interpretate în mod greşit, ca critici neîntemeiate şi interferenţe nejustificate cu libertatea lor personală. Caligastia şi Lucifer au socotit amândoi că sfaturile lor amicale erau animate de mobile puternic reprehensibile care începeau să domine propria lor gândire deformată şi propria lor concepţie eronată. Ei au judecat generoşii lor consilieri după evoluţia propriului lor egoism.
66:8.3 (752.4) De la sosirea prinţului Caligastia, civilizaţia planetară a progresat într-o manieră destul de normală pe o durată de aproape trei sute de mii de ani. Pe lângă faptul că Urantia era o sferă de viaţă modificată, deci supusă unor numeroase neregularităţi şi unor episoade neobişnuite de fluctuaţie evolutivă, cariera planetei s-a petrecut într-un mod foarte satisfăcător până în momentul rebeliunii lui Lucifer şi a trădării simultane a lui Caligastia. Întreaga parte a istoriei care le este posterioară este iremediabil modificată de această eroare catastrofală, precum şi de eşecul ulterior al lui Adam şi al Evei în îndeplinirea misiunii lor planetare.
66:8.4 (752.5) Prinţul Planetar a căzut în întuneric în momentul rebeliunii lui Lucifer, proiectând astfel planeta într-o lungă dezordine. El a fost apoi privat de autoritatea suverană prin acţiunea coordonată a şefilor constelaţiei şi a altor autorităţi ale universului. El a împărtăşit inevitabilele vicisitudini ale izolării Urantiei până în epoca şederii lui Adam pe planetă şi a făcut să eşueze planul de ridicare al raselor umane prin infuzia sângelui vital al noii rase violete, descendenţii lui Adam şi ai Evei. Puterea pe care o avea Prinţul decăzut de a tulbura treburile umane a fost considerabil restrânsă de influenţa lui Machiventa Melchizedek care s-a întrupat în epoca lui Avraam. Ca urmare, în cursul întrupării lui Mihail, acest prinţ trădător a fost, în cele din urmă, lipsit de orice autoritate pe Urantia.
66:8.5 (753.1) Doctrina unui demon persoană pe Urantia, cu toate că are o oarecare temelie în prezenţa planetară a trădătorului şi a nelegiuitului Caligastia, este totuşi fictivă atunci când propovăduieşte că „un astfel de demon” poate influenţa mintea omenească normală contra liberei sale alegeri naturale. Chiar înainte de coborârea lui Mihail pe Urantia nici Caligastia, nici Daligastia, nu au reuşit niciodată să îi asuprească complet pe muritori, nici să silească vreun individ normal să facă
66:8.6 (753.2) vreun lucru împotriva voinţei sale umane. Liberul arbitru uman este suprem în materie de morală. Până şi Ajustorul Gândirii interior refuză să constrângă omul să gândească vreun gând sau să împlinească vreo acţiune contrare alegerii voinţei personale a omului.
66:8.7 (753.3) Acum, acest rebel al împărăţiei, lipsit de orice putere de a face rău foştilor săi supuşi, aşteaptă ca Cei Îmbătrâniţi de Zile de pe Uversa să îi judece până la unul pe toţi cei care au participat la rebeliunea lui Lucifer.
66:8.8 (753.4) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 67
67:0.1 (754.1) ESTE imposibil a se înţelege problemele asociate existenţei omului pe Urantia fără a avea cunoştinţe despre marile epoci ale trecutului, mai ales referitoare la apariţia şi la consecinţele rebeliunii planetare. Cu toate că această ridicare nu a avut consecinţe grele asupra progresului evoluţiei organice, ea a modificat notabil cursul evoluţiei sociale şi dezvoltarea spirituală. Întreaga istorie suprafizică a planetei a fost profund influenţată de această calamitate devastatoare.
67:1.1 (754.2) Lui Caligastia îi fusese încredinţată cu Urantia de trei sute de mii de ani, atunci când Satan, asistentul lui Lucifer, a făcut una din vizitele sale periodice de inspecţie. Când Satan a sosit pe planetă, înfăţişarea sa nu semăna câtuşi de puţin cu caricaturile voastre ale infamei sale măreţii. El era, şi el este încă, un Fiu Lanonandek de o mare strălucire. „Şi nu-i de mirare, căci Satan însuşi este o strălucitoare creatură de lumină.”
67:1.2 (754.3) Pe parcursul acestei inspecţii, Satan l-a informat pe Caligastia asupra „Declaraţiei Libertăţii” pe care Lucifer îşi propunea să o facă şi, aşa cum o ştim acum, Prinţul a căzut de acord să trădeze planeta de îndată ce rebeliunea va fi anunţată. Personalităţile loiale ale universului îl privesc cu un soi de dispreţ pe Prinţul Caligastia, din pricina acestei trădări premeditate a misiunii sale. Fiul Creator şi-a exprimat această nemulţumire când a spus: „Tu eşti ca şi conducătorul tău, Lucifer, şi ai perpetuat inechitatea sa într-o manieră condamnabilă. El a fost un falsificator din clipa în care a început să se exalte pe sine, deoarece nu a rămas în adevăr”.
67:1.3 (754.4) În toată munca administrativă a unui univers local, nici o misiune importantă nu este considerată mai sacră decât aceea a unui Prinţ Planetar care îşi asumă responsabilitatea bunăstării şi conducerii muritorilor evolutivi pe o lume nou locuită. Din toate formele răului, nici una nu are un efect mai distrugător asupra statutului personalităţii decât trădarea unei misiuni şi lipsa de loialitate faţă de prietenii de încredere. Comiţând deliberat acest păcat, Caligastia şi-a denaturat atât de complet personalitatea, încât mintea lui nu a mai fost niciodată pe deplin capabilă să îşi recapete echilibrul.
67:1.4 (754.5) Sunt multe moduri de luarea în considerare a păcatului, însă, din punct de vedere filozofic universal, păcatul este comportamentul unei personalităţi care rezistă cu bună ştiinţă la realitatea cosmică. Putem considera eroarea ca o falsă concepţie sau ca o deformare a realităţii. Răul este o realizare incompletă a realităţilor universale sau o ajustare defectuoasă la acestea din urmă, însă păcatul este o rezistenţă intenţionată la realitatea divină, o alegere conştientă de a se opune progresului spiritual, iar inechitatea constă în sfidarea făţişă şi persistentă a realităţii recunoscute; ea reprezintă un astfel de grad de dezintegrare a personalităţii, încât frizează demenţa cosmică.
67:1.5 (755.1) Eroarea sugerează o lipsă de acuitate intelectuală; răul, o deficit de înţelepciune, iar păcatul o sărăcie spirituală abjectă; însă inechitatea denotă faptul că controlul personalităţii este pe cale de a dispărea.
67:1.6 (755.2) Când păcatul a fost ales de atâtea ori şi repetata atât de adesea, el poate deveni un obicei. Păcătoşii obişnuiţi pot uşor deveni nelegiuiţi, şi se pot răscula din toată fiinţa lor contra universului şi tuturor realităţilor sale divine. În timp ce toate formele de păcat pot fi iertate, noi ne îndoim că o fiinţă nelegiuită confirmată ar mai putea vreodată încerca regrete sincere pentru faptele sale rele sau că ar mai putea accepta iertarea păcatelor sale.
67:2.1 (755.3) Puţin după inspecţia lui Satan şi în timp ce administrarea planetară era pe cale să realizeze importante lucruri pe Urantia, într-o zi de la mijlocul iernii continentelor nordice, Caligastia a avut o lungă întrevedere cu asociatul său Daligastia, în urma căreia acesta din urmă a convocat cele zece consilii ale Urantiei în sesiune extraordinară. Această adunare a fost deschisă prin declaraţia că Prinţul Caligastia era pe punctul de a se proclama suveran absolut al Urantiei, şi cerea ca toate grupările administrative să abdice, punând toate funcţiunile lor şi toate puterile lor în mâinile lui Daligastia, desemnat ca mandatar aşteptând reorganizarea guvernului planetar şi redistribuirea consecutivă a acestor sarcini de autoritate administrativă.
67:2.2 (755.4) Prezentarea acestei exigenţe pripite a fost urmată de un magistral apel al lui Van, preşedintele consiliului suprem de coordonare. Acest distins administrator şi priceput jurist a stigmatizat propunerea lui Caligastia, denunţând-o ca pe un act frizând rebeliunea planetară. El şi-a conjurat colegii să se abţină de la orice participare până când nu se face apel la Lucifer, Suveranul Sistemului Sataniei, şi el a obţinut sprijinul întregului stat major. În consecinţă, s-a făcut un apel către Ierusem, de unde au venit imediat ordine desemnându-l pe Caligastia ca suveran suprem al Urantiei şi cerând o supunere absolută şi fără rezerve faţă de ordinele sale. Ca răspuns la acest mesaj stupefiant, nobilul Van a făcut faimosul său discurs de şapte ore în care îi acuza, în mod formal, pe Daligastia, Caligastia şi Lucifer de uzurparea suveranităţii universului Nebadonului. El a făcut atunci apel la Prea Înalţii Edentiei pentru susţinere şi confirmare.
67:2.3 (755.5) Între timp, circuitele sistemului fuseseră întrerupte; Urantia era izolată. Toate grupurile de viaţă celestă prezente pe planetă s-au găsit brusc izolate, fără preînştiinţare, adică total private de orice sfat şi sfătuire din afară.
67:2.4 (755.6) Daligastia l-a proclamat oficial pe Caligastia „Dumnezeu al Urantiei şi suprem peste toate”. În faţa acestei proclamaţii, alternativa era clară; fiecare grup s-a retras şi şi-a început deliberările, discuţiile destinate, în cele din urmă, să determine soarta tuturor personalităţilor supraumane pe planetă.
67:2.5 (755.7) Serafimii, heruvimii şi celelalte fiinţe celeste au fost implicate în deciziile acestei lupte amarnice, acest conflict îndelungat şi vicios. Numeroase grupuri supraumane care se găseau din întâmplare pe Urantia în momentul izolării ei au fost reţinute şi, la fel ca serafimii şi asociaţii lor - nevoite să aleagă între păcat şi calea dreaptă, între căile lui Lucifer şi voia Tatălui invizibil.
67:2.6 (756.1) Această luptă a urmat mai mult de şapte ani. Cât timp fiecare personalitate vizată nu şi-a luat decizia definitivă, autorităţile Edentiei nu au vrut să intervină, şi nu au intervenit. Numai atunci, Van şi asociaţii săi loiali au primit justificarea lor şi au fost despovăraţi de îndelungata lor nelinişte şi de intolerabila lor incertitudine.
67:3.1 (756.2) Vestea că rebeliunea izbucnise pe Ierusem, capitala Sataniei, a fost difuzată de consiliul melchizedekilor. Melchizedekii însărcinaţi cu problemele urgente au fost imediat trimişi pe Ierusem, iar Gabriel s-a oferit voluntar pentru a reprezenta pe Fiul Creator a cărui autoritate fusese sfidată. În acelaşi timp cu anunţarea stării de rebeliune în Satania, sistemul a fost pus în carantină, izolat de sistemele lui surori. A fost „război în cer”, în cartierul general al Sataniei, şi el s-a întins până la toate planetele sistemului local.
67:3.2 (756.3) Pe Urantia, patruzeci de membri ai statului major corporal al celor o sută (inclusiv Van) au refuzat să se alăture insurecţiei. Mulţi dintre asistenţii umani (modificaţi sau de altă natură) ai statului major au fost, de asemenea, nobili şi bravi apărători ai lui Mihail şi ai guvernului universului său. A existat o teribilă pierdere de personalităţi printre serafimi şi heruvimi. Aproape jumătate din serafimii administrativi şi din serafimii provizoriu ataşaţi planetei s-au alăturat căpeteniei lor şi lui Daligastia în apărarea cauzei lui Lucifer. Patruzeci de mii o sută douăzeci şi nouă de mediani primari s-au alăturat lui Caligastia, însă ceilalţi au rămas fideli misiunii lor.
67:3.3 (756.4) Prinţul trădător a reunit medianii neloiali şi alte grupuri de personalităţi rebele, şi i-a organizat în vederea executării ordinelor sale, în timp ce Van a reunit pe medianii loiali şi celelalte grupuri fidele şi a început marea bătălie pentru a salva statul major planetar şi celelalte personalităţi celeste blocate pe Urantia.
67:3.4 (756.5) Pe parcursul luptei, loialiştii s-au instalat într-un cartier general slab apărat şi lipsit de orice fortificaţie, situat la câţiva kilometri est de Dalamatia, însă locuitorii lor erau păziţi zi şi noapte de medianii loiali, mereu vigilenţi şi atenţi, şi aveau în posesia lor inestimabilul arbore al vieţii.
67:3.5 (756.6) La izbucnirea rebeliunii, heruvimii şi serafimii loiali, ajutaţi de trei mediani fideli, au asigurat paza arborelui vieţii şi au permis doar unui număr de patruzeci de loialişti ai statului major şi asociaţilor lor umani modificaţi de a avea acces la fructele şi la frunzele acestei plante dătătoare de energie. Aceşti andoniţi modificaţi alăturaţi lui Van erau în număr de cincizeci şi şase, şaisprezece dintre asistenţii andoniţi ai statului major neloial refuzau să îşi urmeze stăpânii în rebeliune.
67:3.6 (756.7) Pe tot parcursul celor şapte ani decisivi ai rebeliunii lui Caligastia, Van s-a consacrat total faptului de a avea grijă de armata sa loială de bărbaţi, de mediani şi de îngeri. Clarviziunea spirituală şi consecvenţa morală care i-au permis lui Van să păstreze această neclintită atitudine de loialitate faţă de guvernul universului erau produsul unei gândiri clare, al unui raţionament înţelept, al unei judecăţi logice, al unei motivaţii sincere, al unui scop dezinteresat, al unei loialităţi inteligente, al unei memorii experienţiale, al unui caracter disciplinat şi al unei personalităţi consacrate fără rezerve facerii voii Tatălui Paradisiac.
67:3.7 (756.8) Aceşti şapte ani de aşteptare au fost o perioadă de cercetare a inimii şi de disciplină a sufletului. Crize asemănătoare în problemele universului demonstrează formidabila influenţă a minţii ca factor de alegere spirituală. Educaţia, formarea şi experienţa sunt factori care intră în cea mai mare parte a deciziilor vitale ale oricărei creaturi morale evolutive, însă este perfect posibil pentru spiritul interior să intre în contact direct cu puterile care determină deciziile personalităţii umane şi să permită astfel voinţei total consacrate a creaturii să îndeplinească uimitoare fapte de devoţiune loială faţă de voia şi de căile Tatălui Paradisiac. Este exact ceea ce s-a întâmplat în experienţa lui Amadon, asociat uman modificat al lui Van.
67:3.8 (757.1) Amadon este eroul uman cel mai reprezentativ al rebeliunii lui Lucifer. Acest descendent bărbat al lui Andon şi al Fontei a fost unul dintre cei o sută de muritori care au adus plasma lor vie la statului major al Prinţului, şi el nu a încetat de la acest eveniment să fie alături de Van ca asociat şi asistent uman. Amadon a ales să rămână alături de conducătorul său pe tot parcursul acestei îndelungate lupte, pline de încercări; a fost un spectacol inspirator acela de a vedea pe acest copil al raselor evolutive rămânând neclintit la sofismele lui Daligastia, în vreme ce pe toată durata celor şapte ani de luptă el şi asociaţii săi loiali au rezistat cu o fermitate de nezdruncinat tuturor învăţăturilor amăgitoare ale strălucitorului Caligastia.
67:3.9 (757.2) Caligastia, cu un maxim de inteligenţă şi o vastă experienţă în treburile universului, s-a abătut de la calea dreaptă - el a îmbrăţişat păcatul. Amadon, cu un minimum de inteligenţă şi cu o absenţă totală a experienţei universale, a rămas în serviciul universului şi fidel asociatului său. Van a folosit atât mintea, cât şi spiritul într-o magnifică şi eficientă îmbinare de hotărâre intelectuală şi clarviziune spirituală; el a atins astfel nivelul experienţial de realizare al personalităţii de ordinul cel mai înalt la care se poate ajunge. Când mintea şi spiritul sunt pe deplin unite, ele au potenţialul necesar pentru a crea valori supraumane, sau chiar şi realităţi morontiale.
67:3.10 (757.3) Am putea istorisi la nesfârşit evenimentele tulburătore ale acestor zile tragice însă, până la urmă, şi ultima personalitate în joc a luat decizia sa definitivă şi atunci, numai atunci, un Preaînalt al Edentiei a sosit în compania melchizedekilor însărcinaţi cu problemele de urgenţă pentru a prelua autoritatea pe Urantia. Analele panoramice ale domniei lui Caligastia au fost şterse de pe Ierusem, şi perioada probatorie de reabilitare planetară a început.
67:4.1 (757.4) După ce s-a procedat la apelul nominal final, s-a constatat că membrii corporali ai statului major al Prinţului s-au repartizat după cum urmează: Van şi toţi membrii curţii sale de coordonare rămăseseră loiali. Ang şi trei membrii ai consiliului de alimentare supravieţuiseră. Întregul consiliu de domesticire a animalelor se alăturase rebeliunii, precum şi toţi consultanţii însărcinaţi cu protejarea de fiarele sălbatice. Fad şi cinci membri ai colegiilor de învăţământ au fost salvaţi. Nod şi întreaga comisie a industriei şi comerţului îl urmau pe Caligastia. Hap şi întrega şcoală de religie revelată au rămas loiali lui Van şi nobilului său grup. Lut şi întregul consiliu al sănătăţii au fost pierduţi. Consiliul artei şi ştiinţei a rămas loial în totalitatea sa, însă Tut şi toţi membri comisiei guvernelor tribale s-au rătăcit. Aşadar, dintr-o sută, patruzeci au fost salvaţi. Ei au fost transferaţi mai târziu pe Ierusem, de unde şi-au reluat periplul către Paradis.
67:4.2 (757.5) Cei şaizeci de membri ai statului major planetar care au luat parte la rebeliune l-au ales pe Nod să le fie conducător. Ei au lucrat din toată inima pentru Prinţul rebel, însă şi-au dat seama în curând că erau privaţi de alimentarea de la circuitele vitale ale sistemului. Ei şi-au dat seama de faptul că au fost aduşi la statutul de fiinţe muritoare; ei erau desigur supraumani, însă în acelaşi timp materiali şi muritori. Într-un efort de a spori numărul lor, Daligastia a poruncit recurgerea imediată la reproducerea sexuată, ştiind perfect că cei şaizeci de membri originari ai statului major care îl urmaseră şi cei patruzeci şi patru de asociaţi andonici modificaţi erau condamnaţi să moară mai devreme sau mai târziu. După căderea lui Dalamatia, statul major neloial a migrat către nord şi către est. Descendenţii acestor membrii au fost cunoscuţi mult timp sub numele de nodiţi, iar locul lor de locuire, ca „ţara lui Nod”.
67:4.3 (758.1) Prezenţa acestor extraordinari suprabărbaţi şi suprafemei, abandonaţi ca urmare a rebeliunii şi a împreunării lor imediate cu fii şi fiicele pământului a dat uşor naştere poveştilor tradiţionale despre zeii care se coboară din cer pentru a se împreuna cu muritorii. Aşa au luat naştere cele o mie şi una de legende de natură mitică, însă întemeiate pe faptele consecutive rebeliunii, care au pătruns mai târziu în povestirile populare şi în tradiţiile folclorice ale diverselor popoare ale căror strămoşi au participat la aceste contacte cu nodiţii şi cu urmaşii lor.
67:4.4 (758.2) Privaţi de subzistenţă spirituală, rebelii statului major au murit în final de moarte naturală. O mare parte a idolatriei ulterioare a raselor umane îşi are originea în dorinţa de a perpetua amintirea acestor fiinţe înalt onorate ale epocii lui Caligastia.
67:4.5 (758.3) În momentul sosirii lor pe Urantia, cei o sută ai statului major fuseseră temporar detaşaţi de Ajustorii lor de Gândire. Imediat după sosirea administratorilor provizorii melchizedeki, personalităţile loiale, cu excepţia lui Van, au fost trimise în Ierusem şi reunite cu Ajustorii lor în aşteptare. Noi nu cunoaştem soarta celor şaizeci de rebeli ai statului major; Ajustorii lor se află încă pe Ierusem. Lucrurile rămân, fără îndoială, în stare în care se găsesc acum până când întreaga rebeliune a lui Lucifer va fi definitiv judecată şi se v-a pronunţa soarta tuturor participanţilor la ea.
67:4.6 (758.4) Le venea greu unor fiinţe ca îngerii şi medianii să conceapă că strălucitorii conducători de încredere cum ar fi Caligastia şi Daligastia pot să se rătăcească, să comită un păcat perfid. Aceste fiinţe care au căzut în păcat nu au intrat în rebeliune deliberat sau premeditată, ci au fost păcălite de superiorii lor, amăgite de şefii în care aveau încredere. Era tot atât de uşor să se câştige şi susţinerea muritorilor evolutivi cu mentalitate primitivă.
67:4.7 (758.5) În marea lor majoritate, fiinţele umane şi supraumane care au fost victime ale rebeliunii lui Lucifer pe Ierusem şi pe diferitele planete induse în eroare s-au căit mai de demult de nebunia lor. Noi credem cu adevărat că toţi aceşti penitenţi sinceri vor fi reabilitaţi într-un fel sau altul şi reintegraţi într-o fază determinată a serviciului universului, atunci când Cei Îmbătrâniţi de Zile vor fi judecat în ultimă instanţă problemele rebeliunii Sataniei, ceea ce au şi început nu demult.
67:5.1 (758.6) O mare confuzie a domnit în Dalamatia şi în împrejurimi vreme de aproape cincizeci de ani după instigarea rebeliunii. A fost făcută o încercare de a reorganizare radicală şi completă a întregii lumi; revoluţia a luat locul evoluţiei ca politică de progres cultural şi de ameliorare rasială. Un progres brusc, de nivel cultural, s-a declanşat în rândurile locuitorilor superiori şi parţial instruiţi din Dalamatia sau din vecinătate; însă când s-a încercat aplicarea acestor metode noi şi radicale la popoarele îndepărtate, a rezultat imediat o dezordine de nedescris şi un tărăboi rasial. Libertatea a fost rapid transformată în libertinaj de oamenii primitivi semievoluaţi ai acestei epoci.
67:5.2 (758.7) Foarte curând după rebeliune, întregul stat major al răzvrătirii s-a angajat într-o apărare energică a oraşului împotriva hoardelor pe jumătate sălbatice care îi asediau zidurile ca urmare a aplicării doctrinelor libertăţii care fuseseră prematur transmise. Cu nişte ani înainte ca magnificul cartier general să fie înghiţit de valurile mărilor sudului, triburile greşit îndrumate şi instruite ale ţării lui Dalamatia se abătuseră deja într-un asalt de semisălbatici asupra oraşului splendid, izgonind către nord statul major al secesiunii şi al asociaţilor săi.
67:5.3 (759.1) Planul lui Caligastia de a reconstrui imediat societatea umană conform ideilor sale asupra libertăţilor individuale şi colective s-a revelat imediat a fi un eşec mai mult sau mai puţin complet. Societatea s-a prăbuşit repede la vechiul său nivel biologic şi lupta pentru progres a trebuit să reînceapă în întregime de la un punct un pic mai avansat decât la începerea regimului Caligastia, deoarece revolta lăsase lumea într-o jalnică stare de confuzie.
67:5.4 (759.2) La o sută şaizeci şi doi de ani după rebeliune, un val uriaş a măturat Dalamatia. Cartierul general planetar s-a scufundat sub apele mării, iar acest pământ nu s-a mai înălţat până ce nu au dispărut aproape toate vestigiile nobilei culturi a acestor vârste splendide.
67:5.5 (759.3) Când prima capitală a lumii a fost înghiţită de ape, ea nu adăpostea decât tipuri inferioare de rase sangike ale Urantiei, renegaţii care convertiseră deja templul Tatălui într-un sanctuar dedicat lui Nog, falsul zeu al luminii şi al focului.
67:6.1 (759.4) Partizanii lui Van s-au retras de la început în ţinuturile înalte din estul Indiei, unde s-au pus la adăpost de atacurile lansate de rasele aflate în plină confuzie din ţinuturile joase. În acest loc de retragere, ei s-au gândit să pregătească reabilitarea lumii aşa cum predecesorii lor antici, badoniţii, o realizaseră inconştient pentru bunăstarea omenirii cu puţin înainte de naşterea triburilor sangike.
67:6.2 (759.5) Înainte de sosirea administratorilor provizorii melchizedeki, Van a încredinţat gestiunea problemelor umane la zece comisii de câte patru membri fiecare, comisii identice celor ale regimului Prinţului. Purtătorii Vieţii rezidenţi cei mai vechi au asigurat conducerea temporară a acestor consilii de câte patruzeci, care au activat pe perioada celor şapte ani de aşteptare. Grupuri asemănătoare de amadoniţi au preluat aceste responsabilităţi când cei treizeci şi nouă de membri loiali ai statului major s-au întors pe Ierusem.
67:6.3 (759.6) Acest trib de amadoniţi descindeau din grupul celor 144 de andoniţi loiali căruia îi aparţinea Amadon, şi care au ajuns să fie cunoscuţi după numele lui. Acest grup conţinea treizeci şi nouă de bărbaţi şi o sută cinci femei. Din acest număr, cincizeci şi şase aveau un statut de nemurire şi, cu excepţia lui Amadon, fuseseră toţi transferaţi odată cu membrii loiali ai statului major. Elementele rămase ale acestui nou nobil grup au continuat lucrarea lor pe pământ până la sfârşitul vieţii lor de muritori sub îndrumarea lui Van şi a lui Amadon. Ei au format plămada biologică care s-a înmulţit şi a continuat să asigure conducerea lumii de-a lungul lungilor epoci întunecate care au urmat rebeliunii.
67:6.4 (759.7) Van a fost lăsat pe Urantia până la sosirea lui Adam, şi a rămas şef în deplină putere al tuturor personalităţilor supraumane care activau pe planetă. El şi Amadon au fost susţinuţi timp de peste o sută cincizeci de mii de ani, prin tehnica arborelui vieţii, cu ajutorul specializat de viaţă venit din partea melchizedekilor.
67:6.5 (759.8) Treburile Urantiei au fost mult timp administrate de un consiliu de administratori provizorii planetari, doisprezece melchizedeki confirmaţi de ordinul şefului constelaţiei, Preaînaltul Părinte al Norlatiadekului. Administratorii provizorii melchizedeki erau asistaţi de un comitet consultativ compus astfel: unul dintre ajutoarele loiale ale Prinţului decăzut, doi Purtători ai Vieţii rezidenţi, un Fiu Trinitizat aflat în perioada de ucenicie, un Fiu Învăţător voluntar, o strălucitoare Stea de Seară din Avalon (care venea periodic), şefii serafimilor şi ai heruvimilor, consilierii veniţi de pe două planete vecine, directorul general al vieţii îngereşti subordonate şi Van - comandant şi şef al creaturilor mediane. Aşa a fost guvernată şi administrată Urantia până la sosirea lui Adam. Nu este surprinzător că i s-a asigurat şi loialului şi curajosului Van un loc în consiliul administratorilor provizorii planetari care a administrat mult timp treburile Urantiei.
67:6.6 (760.1) Cei doisprezece administratori provizorii melchizedeki ai Urantiei au realizat o operă eroică. Ei au păstrat rămăşiţele civilizaţiei, iar politica lor planetară a fost fidel executată de Van. La Mai puţin de o mie de ani după rebeliune, Van răspândise deja peste trei sute cincizeci de grupuri avansate în lume. Aceste avanposturi ale civilizaţiei constau în mare parte în descendenţi ai andoniţilor loiali uşor amestecaţi cu rase sangike (în special oameni albaştri) şi cu nodiţi.
67:6.7 (760.2) În ciuda teribilului regres provocat de rebeliune, rămâneau pe pământ numeroase linii biologice promiţătoare. Sub controlul superior al administratorilor provizorii melchizedeki, Van şi Amadon şi-au continuat lucrarea; ei au încurajat evoluţia naturală a rasei umane, au făcut să progreseze evoluţia fizică a oamenilor până în punctul culminant care justifica trimiterea unui Fiu Material şi a unei Fiice Materiale pe Urantia.
67:6.8 (760.3) Van şi Amadon au rămas pe pământ până puţin după sosirea lui Adam şi Eva. La câţiva ani după aceea, ei au fost transferaţi pe Ierusem, unde Van a fost reunit cu ajustorul său care îl aştepta. Van serveşte acum în numele Urantiei aşteptând ordinul de a relua lungul drum către perfecţiunea Paradisului şi către destinul său nerevelat al Corpului Muritorilor Finalităţii pe cale de a se reuni.
67:6.9 (760.4) Se cuvine să notăm că atunci când Van a făcut apel la Prea Înalţii Edentiei, după ce Lucifer l-a susţinut pe Caligastia pe Urantia, Părinţii Constelaţiei au trimis imediat o decizie care îl aproba pe Van în toate punctele luptei sale. Acest verdict nu a reuşit să ajungă la Van, deoarece circuitele planetare de comunicare au fost întrerupte în momentul transmisiei sale. Doar recent, această directivă efectivă a fost descoperită în posesia unui transmiţător releu de energie în care a fost blocată de la izolarea Urantiei. Fără această descoperire făcută ca urmare a cercetărilor medianilor Urantiei, transmisia acestei decizii ar fi trebuit să aştepte restabilirea Urantiei în circuitele constelaţiei. Acest accident aparent în comunicările interplanetare era posibil, deoarece transmiţătorii de energie pot primi şi trimite informaţie, însă nu pot lua iniţiativa comunicărilor.
67:6.10 (760.5) Statutul tehnic al lui Van în analele juridice ale Sataniei nu a fost efectiv şi definitiv stabilit înainte de înregistrarea pe Ierusem a judecăţii Părinţilor Edentiei.
67:7.1 (760.6) Consecinţele personale (centripete) ale refuzului voluntar şi persistent al luminii de către o creatură sunt atât inevitabile, cât şi individuale. Ele prezintă interes numai pentru Deitate şi pentru creatura cu pricina. Această recoltă a nelegiuirii vătămătoare de suflet este culegerea interioară a creaturii volitive nelegiuite.
67:7.2 (761.1) Însă nu tot aşa este cu repercusiunile externe ale păcatului: Consecinţele impersonale (centrifuge) ale păcatului comis sunt inevitabile şi colective, şi ating toate creaturile care operează în zona afectată de aceste evenimente.
67:7.3 (761.2) La cincizeci de mii de ani după prăbuşirea administraţiei planetare, treburile pământeşti erau atât de dezorganizate şi întârziate încât rasa câştigase foarte puţin la statutul evolutiv general care exista în momentul sosirii lui Caligastia, cu trei sute cincizeci de mii de ani în urmă. În anumite privinţe se făcuseră progrese; în alte direcţii fusese pierdut mult teren.
67:7.4 (761.3) Păcatul nu este niciodată pur local în efectele sale. Puterile administrative ale universului sunt asemănătoare unor organisme; condiţia unei personalităţi trebuie într-o anumită măsură să fie împărtăşită de toţi. Păcatul, fiind o atitudine a persoanei faţă de realitate, este sortit să producă recolta lui negativistă pe toate nivelele întrepătrunse ale valorilor universale, însă deplinele consecinţe ale gândirii greşite, ale facerii de rău sau ale planurilor atinse de păcat sunt suportate doar la nivelul înfăptuirii propriu-zise. Încălcarea legii universului poate fi fatală în domeniul fizic, şi asta fără să se implice serios mintea sau să se aducă atingere experienţei spirituale. Păcatul nu este încărcat de consecinţe fatale pentru supravieţuirea personalităţii decât dacă prezintă atitudinea fiinţei întregi, alegerea minţii ei şi voinţa sufletului ei.
67:7.5 (761.4) Răul şi păcatul au consecinţe în domeniile materiale şi sociale şi pot chiar şi întârzia, uneori, progresul spiritual pe anumite nivele de realitate universală, însă păcatul unei fiinţe oarecare nu lipseşte niciodată o altă fiinţă de dreptul divin de a se bucura de supravieţuirea personalităţii. Supravieţuirea eternă nu poate fi pusă în pericol decât de deciziile minţii şi de alegerea sufletului individului însuşi.
67:7.6 (761.5) Păcatul comis pe Urantia nu a întârziat aproape deloc evoluţia biologică, însă el a avut drept efect privarea raselor umane toate avantajele moştenirii adamice. Păcatul întârzie enorm dezvoltarea intelectuală, creşterea morală, progresul social şi împlinirea spirituală a maselor. Însă nu îl poate împiedica de a ajunge la împlinirea spirituală cea mai elevată pe individul care alege să îl cunoască pe Dumnezeu şi să facă sincer voia divină.
67:7.7 (761.6) Caligastia s-a răsculat, Adam şi Eva au greşit, însă nici o persoană născută ulterior pe Urantia nu a suferit din pricina acestor erori în experienţa sa spirituală individuală. Toţi muritorii născuţi pe Urantia, de la rebeliunea lui Caligastia încoace au fost oarecum penalizaţi în privinţa timpului, însă bunăstarea viitoare a sufletului lor nu a fost niciodată, câtuşi de puţin, compromisă în eternitate. Nici unul dintre ei nu a suferit vreo privare spirituală esenţială din cauza păcatului altuia. Păcatul este pe deplin personal în ceea ce priveşte vinovăţia morală sau consecinţele spirituale, nemaivorbind de profundele sale repercusiuni în domeniul social, intelectual şi administrativ.
67:7.8 (761.7) Cu toate că nu putem pătrunde înţelepciunea care permite astfel de catastrofe, noi putem întotdeauna discerne efectele benefice ale acestor tulburări locale atunci când ele se reflectă asupra întregului univers.
67:8.1 (761.8) Deşi numeroase fiinţe curajoase s-au opus rebeliunii lui Lucifer pe diverse lumi ale Sataniei, analele Salvingtonului îl descriu pe Amadon ca fiind caracterul reprezentativ al întregului sistem, datorită glorioasei sale rezistenţe înaintea valului de nelegiuire şi datorită neclintului său devotament faţă de Van - ei au rămas, ambii, inflexibili în loialitatea lor faţă de supremaţia Tatălui nevăzut şi a Fiului său Mihail.
67:8.2 (762.1) La data când s-au produs aceste evenimente memorabile, eu ocupam un post pe Edentia, şi este încă proaspătă în amintirea mea profunda bucurie pe care am încercat-o la aflarea veştilor Salvingtonului, care ne raportau, zi după zi, incredibila tărie, devotamentul transcendental şi minunata loialitate a acestui descendent, pe atunci pe jumătate sălbatic, al ramurii originare şi experimentale a rasei andonice.
67:8.3 (762.2) De pe Edentia în sus prin tot Salvingtonul, şi până pe Uversa, vreme de şapte ani lungi, prima întrebare a tuturor fiinţelor celeste subordonate cu privire la rebeliunea Sataniei era încă aceasta: „Ce face Abadon de pe Urantia, este tot neclintit?”
67:8.4 (762.3) Dacă rebeliunea lui Lucifer a handicapat sistemul local şi lumile sale decăzute, dacă pierderea acestui Fiu şi a acestor asociaţi rătăciţi a frânat temporar progresul constelaţiei Norlatiadekului, gândiţi-vă, în schimb, la efectul produs de imensa uşurare provocată de conduita inspiratoare a acestui unic copil al naturii şi a grupului său hotărât format din cei 143 de camarazi care au luptat cu dârzenie pentru conceptele cele mai elevate ale guvernării şi administrării universului contra formidabilei presiuni adverse exercitate de superiorii lor lipsiţi de loialitate. Permiteţi-mi să vă asigur că această realizare a făcut deja mult bine în universul Nebadonului şi în suprauniversul Orvontonului şi atârnă mult mai mult în balanţă decât tot răul şi toate lucrurilor rele create de rebeliunea lui Lucifer.
67:8.5 (762.4) Toată această aventură este iluminarea emoţionant de frumoasă şi cât se poate de magnifică a înţelepciunii planului universal al Tatălui de mobilizare a Corpului Finalităţii Muritoare în Paradis şi de a recruta acest vast grup de misterioşi servitori ai viitorului preponderent din lutul comun al muritorilor în aflat în continuă ascensiune - şi anume muritori asemănători neclintitului Amadon.
67:8.6 (762.5) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 68
68:0.1 (763.1) ACESTA este începutul povestirii îndelungatei lupte a speciei umane care mergea înainte, plecând de la un statut ceva mai bun decât o existenţă animală şi trecând prin epocile intermediare, pentru a ajunge la timpurile mai recente în care o civilizaţie reală, deşi imperfectă, s-a dezvoltat printre rasele superioare ale omenirii.
68:0.2 (763.2) Civilizaţia este o dobândire rasială; ea nu este inerentă biologicului; de aceea toţi copiii trebuie să fie crescuţi într-un mediu cultural, iar tineretul fiecărei generaţii succesive trebuie să îşi primească la rândul său educaţia. Calităţile superioare ale civilizaţiei - ştiinţifice, filozofice şi religioase - nu se transmit de la o generaţie la alta prin moştenire directă. Aceste realizări culturale nu sunt păstrate decât prin păstrarea chibzuită a patrimoniului social.
68:0.3 (763.3) Evoluţia socială de ordin cooperativ a fost inaugurată de instructorii Dalamatiei. Timp de trei sute de mii de ani, omenirea a fost educată în spiritul ideii că trebuie să acţioneze colectiv. Omul albastru a profitat mai mult decât toţi ceilalţi de aceste prime învăţăminte, omul roşu a profitat într-o anumită măsură, iar omul negru cel mai puţin dintre toţi. În epoci mai recente, rasa galbenă şi cea albă au prezentat dezvoltarea socială cea mai avansată a Urantiei.
68:1.1 (763.4) Când oamenii sunt aduşi foarte aproape unii de alţii, ei învaţă adesea să se iubească reciproc, însă oamenii primitivi nu nutreau în mod natural sentimente fraterne, nici de dorinţa de contacte sociale cu semenii lor. Rasele primitive au învăţat mai degrabă prin prisma unor experienţe amare că „în unire stă forţa”; şi tocmai această lipsă de atracţie fraternă naturală este ceea ce împiedică actualmente o realizare imediată a înfrăţirii oamenilor de pe Urantia.
68:1.2 (763.5) Încă de timpuriu asocierea a devenit preţul supravieţuirii; omul izolat era neputincios dacă nu purta o marcă tribală, care să ateste apartenenţa sa la un grup, care s-ar fi răzbunat cu siguranţă în urma oricărui atac împotriva lui. Chiar şi în epoca lui Cain, era riscant să mergi de unul singur, fără a purta marca vreunui grup. Civilizaţia a devenit asigurarea omului contra unei morţi violente, iar primele sale sunt plătite prin supunerea la numeroasele exigenţe legale ale societăţii.
68:1.3 (763.6) Societatea primitivă a fost astfel fondată pe necesităţile reciproce şi pe creşterea securităţii datorate asociaţiilor. Sub presiunea fricii de izolare şi datorită unei cooperări oarecum forţate, societatea umană a evoluat vreme de cicluri milenare.
68:1.4 (763.7) Oamenii primitivi au învăţat de devreme că grupurile sunt mult mai mari şi mai puternice decât simpla sumă a indivizilor care le compun. O sută de oameni uniţi şi muncind la unison pot să mute un bloc mare de piatră; douăzeci de păzitori ai păcii, bine antrenaţi, pot să stăpânească o mulţime furioasă. Aşa s-a născut societatea, iar nu dintr-o simplă asociere numerică ci, mai degrabă, datorită organizării unor cooperatori inteligenţi. Însă cooperarea nu este o caracteristică naturală a omului; acesta învaţă să coopereze mai întâi datorită fricii, iar mai târziu datorită descoperirii că este ceva cât se poate de util în întâmpinarea dificultăţilor timpului prezent şi pentru a se proteja contra presupuselor pericole ale eternităţii.
68:1.5 (764.1) Popoarele care s-au organizat astfel de la început în societăţi primitive au obţinut cele mai bune rezultate atât în asalturile lor asupra naturii, cât şi în apărarea contra semenilor lor. Ele aveau cele mai mari posibilităţi de supravieţuire; civilizaţia a progresat deci constant pe Urantia, în ciuda numeroaselor sale regrese. Şi aceasta se datorează numai întăririi valorii supravieţuirii prin asociere, pe care nenumăratele mulţimi de oameni nu au reuşit până în prezent nici să o oprească, nici să o distrugă, civilizaţia umană.
68:1.6 (764.2) Societatea culturală contemporană este un fenomen mai degrabă recent. Acest lucru este bine demonstrat de supravieţuirea, la ora actuală, a unor astfel de condiţii sociale primitive, cum sunt de pildă acelea care îi caracterizează pe aborigenii australieni, pe boşimanii şi pe pigmeii din Africa. La aceste popoare înapoiate se mai poate încă observa ceva din ostilitatea tribală, din suspiciunea personală şi din alte trăsături foarte antisociale atât de caracteristice tuturor raselor primitive. Aceste jalnice rămăşiţe de popoare antisociale ale trecutului sunt o mărturie elocventă a faptului că tendinţa individualistă naturală a omului nu se poate măsura cu succes cu organizările şi cu asocierilor de avansare socială, mai eficiente şi mai puternice. Aceste rase antisociale înapoiate şi suspicioase, ale căror dialecte sunt altele la fiecare şaizeci sau optzeci de kilometri, arată în ce lume aţi fi riscat să trăiţi dacă nu ar fi existat învăţăturile statului major corporal al Prinţului Planetar şi aporturile ulterioare ale grupului adamic de elevatori rasiali.
68:1.7 (764.3) Expresia modernă „întoarcere la natură” este o iluzie a ignoranţei, o credinţă în realitatea unei străvechi „epoci de aur” imaginare. Legenda epocii de aur are drept singură bază faptul istoric al existenţei Dalamatiei şi al Edenului, însă aceste societăţi ameliorate erau departe de a realiza visele utopice.
68:2.1 (764.4) Societatea civilizată rezultă din eforturile iniţiale ale oamenilor de a-şi depăşi aversiunea lor faţă de izolare, ceea ce nu implică în mod necesar o afecţiune reciprocă, iar prezenta stare turbulentă a anumitor grupuri primitive ilustrează bine dificultăţile care au fost traversate de primele triburi. Cu toate că membrii unei civilizaţii pot să se rănească şi să se bată şi, cu toate că civilizaţia însăşi poate să apară ca o serie incoerentă de încercări şi de lupte, ea nu demonstrează mai puţin un efort susţinut împotriva monotoniei muritoare a stagnării.
68:2.2 (764.5) Nivelul inteligenţei a contribuit mult la ritmul progresului cultural, însă societatea are drept scop esenţial diminuarea elementului risc în modul de viaţă individual. Ea a progresat exact în măsura în care a reuşit să diminueze suferinţa şi să sporească elementul plăcere în viaţă. Acesta este modul în care întreg corpul social avansează încet către ţelul destinului său - supravieţuirea sau dispariţia - în funcţie de scopul său, care poate fi autoconservarea sau autosatisfacerea. Autoconservarea face să se nască societatea, în timp ce excesul de autosatisfacere distruge civilizaţia.
68:2.3 (764.6) O societate se preocupă de autoperpetuare, de autoconservare şi de autosatisfacere, însă realizarea de sine umană este demnă de a deveni obiectivul imediat al multor grupuri culturale.
68:2.4 (765.1) Instinctul de turmă al omului natural nu prea este suficient pentru a explica dezvoltarea unor organizări sociale de felul celor care există în prezent pe Urantia. Cu toate că această tendinţă gregară înnăscută este la baza societăţii umane, o mare parte a sociabilităţii omului reprezintă ceva dobândit. Două mari influenţe care contribuie la asocierile primitive de fiinţe umane au fost foamea şi iubirea sexuală, nevoi instinctuale pe care oamenii le împărtăşesc cu lumea animală. Două alte sentimente care le-au apropiat pe fiinţele umane şi le-au ţinut laolaltă au fost vanitatea şi frica, în special frica de fantome.
68:2.5 (765.2) Istoria nu este decât documentarul luptei milenare a oamenilor pentru hrana lor. Omul primitiv nu gândea decât atunci când îi era foame; faptul de a economisi hrană a fost prima sa renunţare, primul său act de autodisciplină. Odată cu dezvoltarea societăţii, foamea a încetat să fie singurul motiv de asociere; numeroase alte feluri de foame, dorinţa de a îndeplini nevoi diverse, au condus toate omenirea la asocierea şi mai strânsă. Însă societatea de astăzi este dezechilibrată de pe urma creşterii excesive a presupuselor nevoi umane. Civilizaţia occidentală a secolului al douăzecilea geme de epuizare sub apăsarea enormei greutăţi a luxului şi înmulţirii dezordonate a dorinţelor şi a poftelor umane. Societatea modernă suportă încordarea uneia dintre fazele ei cele mai periculoase de interasociere la scară mare şi de interdependenţă de un grad înalt de complexitate.
68:2.6 (765.3) Presiunea socială a foamei, a vanităţii şi a fricii de fantome era continuă, însă cea a satisfacerii sexuale era temporară şi sporadică. Ea însăşi, dorinţa sexuală, nu constrângea pe bărbaţii şi pe femeile primitive să îşi asume sarcinile grele ale întreţinerii unui cămin. Căminul primitiv era fondat pe efervescenţa sexuală a masculului privat de satisfacţii frecvente, şi pe profunda dragoste maternă a femeii, iubirea pe care o împărtăşeşte într-o anumită măsură cu femelele tuturor animalelor superioare. Prezenţa unui copil lipsit de apărare a determinat prima diferenţiere între activităţile masculine şi feminine; femeia a trebuit să întreţină un domiciliu fix în care putea să cultive solul. Din timpurile cele mai îndepărtate locul în care se adăposteşte femeia a fost considerat întotdeauna ca fiind acasă.
68:2.7 (765.4) Femeia a devenit deci, încă de la început, indispensabilă evoluţiei planului social însă, mai puţin din cauza unei efemere pasiuni sexuale decât ca urmare a unei nevoi de hrană. Ea era o parteneră esenţială autoconservării; ea era un furnizor de hrană, un animal de povară şi o tovarăşă capabilă să îndure mari abuzuri fără a avea resentimente violente; în plus, toate aceste trăsături dezirabile reprezentau un mijloc mereu prezent de satisfacere sexuală.
68:2.8 (765.5) Aproape toate valorile durabile ale civilizaţiei îşi au rădăcinile în familie. Familia a fost primul grup paşnic încununat de succes, deoarece bărbatul şi femeia au învăţat să împace antagonismele lor, transmiţând în acelaşi timp ocupaţii paşnice copiilor lor.
68:2.9 (765.6) Funcţiunea căsătoriei în evoluţie este de a asigura supravieţuirea rasei şi nu numai realizarea unei fericiri personale. Adevăratele obiective ale căminului constau în a se întreţine şi a se înmulţi. Satisfacţia egoistă este subiacentă; ea nu este esenţială decât ca stimulent asigurând asocierea sexuală. Natura cere supravieţuirea, însă artele civilizaţiei nu au încetat să mărească plăcerile căsătoriei şi satisfacţiile vieţii de familie.
68:2.10 (765.7) Dacă am lărgi noţiunea de vanitate pentru a face să cuprindă orgoliul, ambiţia şi onoarea, am putea atunci să ne dăm seama nu numai de felul în care aceste tendinţe contribuie la formarea asocierilor umane, ci şi de modul în care ele îi menţin pe oamenii alături unii de alţii, deoarece aceste sentimente ar fi deşarte fără un public în faţa căruia să se afişeze. La vanitate s-au adăugat, în curând, alte sentimente şi alte impulsuri care au necesitat o arenă socială unde să se etaleze şi să se satisfacă. Acest grup de sentimente a dat naştere primelor manifestări ale tuturor artelor şi ceremoniilor, precum şi tuturor formelor de competiţii şi jocuri sportive.
68:2.11 (766.1) Vanitatea a contribuit puternic la naşterea societăţii, însă în momentul în care sunt făcute aceste revelaţii, strădaniile întortocheate ale unei generaţii vanitoase ameninţă să invadeze şi să subjuge întreaga structură complexă a unei civilizaţii înalt specializate. Nevoia de plăcere a depăşit de mult timp foamea; obiectivele sociale legitime de autoconservare se transformă rapid în forme grosiere şi ameninţătoare de autosatisfacere. Autoconservarea edifică societatea, dezlănţuirea autosatisfacerii distruge infailibil civilizaţia.
68:3.1 (766.2) Dorinţele primitive au produs societatea originară, însă teama de fantome a asigurat coeziunea sa şi a imprimat existenţei sale un aspect extrauman. Teama obişnuită avea o origine fiziologică: teama de durere fizică, foamea nepotolită, sau vreo calamitate terestră, în timp ce teama de fantome a fost un fel de teroare nouă şi formidabilă.
68:3.2 (766.3) Cel mai important factor individual din evoluţia societăţii umane a fost, probabil, faptul de a visa fantome. Cu toate că cea mai mare parte a viselor au tulburat profund mintea primitivă, fantomele apărute în vis i-au terorizat, literalmente, pe primii oameni, şi au determinat visătorii superstiţioşi să se arunce unii în braţele altora cu o voinţă sinceră de asociere pentru a se proteja reciproc contra pericolelor invizibile, vagi şi imaginare ale lumii spiritelor. Faptul de a visa fantome a fost una dintre diferenţele care au apărut cel mai devreme între mintea umană şi mintea animală. Animalele nu îşi imaginează supravieţuirea după moarte.
68:3.3 (766.4) Pe lângă factorul constituit de fantome, toată această societate a fost întemeiată pe instincte biologice şi pe nevoi fundamentale, însă teama de fantome a introdus în civilizaţie un factor nou, o teamă care se îndepărtează şi merge dincolo de nevoile elementare ale individului, şi se ridică chiar mult deasupra luptelor de supravieţuire a colectivităţilor. Groaza de spiritele plecate ale celor morţi pune în lumină o nouă şi o uimitoare formă de frică, o teroare apăsătoare şi puternică, care a dat o lovitură de bici structurilor sociale destrămate ale primelor epoci şi a provocat formarea grupurilor primitive mai serios disciplinate şi mai bine controlate ale timpurilor străvechi. Prin teama superstiţioasă de ireal şi supranatural, această superstiţie lipsită de sens care subzistă încă în parte, a pregătit mintea oamenilor pentru o descoperire ulterioară, aceea a „fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii”. Fricile neîntemeiate ale evoluţiei sunt destinate să fie înlocuite de teama respectuoasă faţă de Deitate insuflată de revelaţie. Cultul primitiv al fricii de fantome a devenit o legătură socială puternică şi, din acele zile îndepărtate, omenirea s-a străduit mai mult sau mai puţin să atingă spiritualitatea.
68:3.4 (766.5) Foamea şi iubirea au apropiat oamenii. Vanitatea şi frica de fantome i-au ţinut laolaltă, însă aceste sentimente singure, fără influenţa revelaţiilor pacificatoare, nu au cum să îndure încordarea provocată de suspiciunile şi de iritările interasocierilor umane. Fără ajutorul surselor supraumane, coarda socială a ajuns să se ruptă atunci când a atins anumite limite. Iar aceste influenţe însăşi, ale mobilizării sociale - foame, iubire, vanitate şi frică - conspiră atunci la împingerea omenirii în război şi în vărsările de sânge.
68:3.5 (766.6) Tendinţa la pace a rasei umane nu este un dar natural; ea derivă din învăţăturile religiei revelate, din experienţa acumulată a raselor aflate în progres şi, în special, din învăţăturilor lui Isus, Prinţul Păcii.
68:4.1 (767.1) Toate instituţiile sociale moderne izvorăsc din evoluţia obiceiurilor primitive ale strămoşilor voştri sălbatici; convenţiile de astăzi sunt obiceiurile de ieri lărgite şi modificate. Ceea ce este obişnuinţa pentru individ, este obiceiul pentru grup, iar obiceiurile grupurilor se transformă în uzanţe populare sau în tradiţii tribale, în convenţii de masă. Toate instituţiile societăţii umane contemporane îşi au originea lor modestă în aceste prime începuturi.
68:4.2 (767.2) Trebuie să ne aducem aminte că obiceiurile s-au născut într-un efort de a adapta viaţa grupurilor la condiţiile de existenţă în masă. Obiceiurile au fost prima instituţie socială a omului. Toate aceste reacţii tribale au rezultat din eforul de a evita durerea şi umilirea, căutând în acelaşi timp să se bucure de plăceri şi de putere. Originea uzanţelor populare, ca şi aceea a limbilor este întotdeauna inconştientă şi neintenţională, şi de aceea întotdeauna învăluită în mister.
68:4.3 (767.3) Teama de fantome l-a determinat pe omul primitiv să ia în considerare supranaturalul; ea a stabilit, de asemenea, baze solide pentru puternicele influenţe sociale ale eticii şi ale religiei, care la rândul lor au păstrat intacte, din generaţie în generaţie, obiceiurile şi moravurile societăţii. Singurul lucru care a stabilit şi cristalizat de timpuriu moravurile a fost credinţa că cei morţi se ţineau cu invidie de felul în care trăiseră şi muriseră. Se credea, deci, că ei i-ar pedepsi implacabil pe cei vii care îndrăzneau să trateze cu neglijenţă lipsită de respect regulile de viaţă pe care ei le-au respectat în timp ce erau, ei înşişi, trăitori în trup. Această doctrină este perfect ilustrată prin respectul pe care rasa galbenă îl poartă actualmente faţă de strămoşii ei. Religiile primitive care au apărut mai târziu au întărit puternic acţiunea fricii de fantome, stabilizând obiceiurile, însă dezvoltarea civilizaţiei a eliberat progresiv omenirea de legăturile fricii şi de temerile superstiţiei.
68:4.4 (767.4) Înainte de eliberarea şi liberalizarea aduse de învăţătura maeştrilor din Dalamatia, omul era victima neputincioasă a ritualului moravurilor. Sălbaticul primitiv era prizonierul unui ceremonial fără sfârşit; tot ceea ce făcea, de dimineaţă, de la trezire, şi până în momentul în care se ducea la culcare seara în caverna sa, trebuia să fie îndeplinit cu minuţiozitate, într-un fel anume, conform uzanţelor populare ale tribului său. El era sclavul tiraniei obiceiurilor; viaţa sa nu comporta nimic liber, spontan sau original. Nici un progres natural nu îl ducea către o existenţă mentală, morală sau socială superioară.
68:4.5 (767.5) Omul primitiv era prizonierul unei stări de obişnuinţă; sălbaticul era un veritabil sclav al uzanţelor însă, din timp în timp, au apărut tipuri variante de personalităţi care au îndrăznit să inaugureze noi moduri de gândire şi metode de viaţă ameliorate. Cu toate acestea, inerţia omului primitiv constituie frâna securităţii biologice contra grabei de a se lansa prea brusc în ajustările defectuoase şi dezastruoase care însoţeau o civilizaţie care progresează prea repede.
68:4.6 (767.6) Cu toate acestea, aceste obiceiuri nu sunt un rău lipsit de contrapondere; evoluţia lor trebuia să continue. Este aproape fatal pentru menţinerea civilizaţiei să se dorească modificarea ei în mod global, printr-o revoluţie radicală. Obiceiul a reprezentat firul continuităţii civilizaţiei. Calea istoriei umane este jalonată de vestigii de obiceiuri abandonate şi de practici sociale perimate, însă nici o civilizaţie nu a supravieţuit abandonând obiceiurilor sale decât dacă a adoptat obiceiuri mai bune şi mai potrivite.
68:4.7 (767.7) Supravieţuirea unei societăţi depinde, în principal, de evoluţia progresivă a obiceiurilor sale. Procesul evoluţiei obiceiurilor este fondat pe dorinţa de a experimenta; idei noi sunt afirmate, începe concurenţa. O civilizaţie în progres îmbrăţişează ideile avansate şi durează; timpul şi circumstanţele au ales în cele din urmă grupul cel mai apt să supravieţuiască. Acest lucru nu înseamnă că fiecare schimbare distinctă şi izolată, în compoziţia societăţii umane, a reprezentat un câştig. Nu, cu siguranţă nu, însă au existat nenumărate regrese în lunga luptă a civilizaţiei Urantiei către progres.
68:5.1 (768.1) Pământul este teatrul societăţii; oamenii sunt actorii. Omul trebuie întotdeauna să îşi adapteze jocul pentru a se conforma situaţiei pământului. Evoluţia obiceiurilor depinde întotdeauna de raporturile oameni-sol. Acest lucru este adevărat, cu toate că e greu să se facă o distincţie. Tehnicile oamenilor de tratare a solului sau meşteşugurile gospodăreşti, plus standardele lor de viaţă formează totalul uzanţelor populare care constituiau obiceiurile, iar suma adaptărilor umane la exigenţele vieţii corespunde civilizaţiei lor culturale.
68:5.2 (768.2) Primele culturi ale omului au apărut de-a lungul fluviilor emisferei orientale; pe de altă parte, au existat alte patru mari etape în mersul înainte al civilizaţiei:
68:5.3 (768.3) 1. Stadiul culegerii. Constrângerea alimentară, foamea, a condus la prima formă de organizare industrială, lanţurile primitive de strângere a hranei. Traseul străbătut de marşul foamei pe terenul recoltei în căutarea hranei se întindea uneori până la cincisprezece kilometri. A fost stadiul primitiv al culturii nomade, şi acesta este modul de viaţă al boşimanilor din Africa de astăzi.
68:5.4 (768.4) 2. Stadiul vânătorii. Invenţia armelor-unelte a permis oamenilor să devină vânători şi să se elibereze astfel de o mare parte a sclaviei hranei. Un andonit mai isteţ care şi-a rănit grav pumnul într-o luptă violentă a descoperit ideea de a utiliza în locul mâinii un băţ lung la capătul căruia legase cu tendoane de animale o bucată de cremene dură care să ţină loc de pumn. Numeroase triburi au făcut, fiecare la rândul lor, descoperiri de acest gen, şi aceste diverse forme de ciocane reprezentau unul din cei mai mari paşi înainte ai civilizaţiei umane. Anumiţi indigeni australieni nu au depăşit deloc acest stadiu la ora actuală.
68:5.5 (768.5) Oamenii albaştri au devenit vânători şi experţi în punerea capcanelor; blocând râurile, ei prindeau mari cantităţi de peşte pe care le uscau pentru a le transforma în provizii de iarnă. Multe forme de laţuri şi de capcane ingenioase au fost folosite pentru a prinde animale, însă rasele cele mai primitive nu vânau animalele mari.
68:5.6 (768.6) 3. Stadiul pastoral. Această fază a civilizaţiei a fost făcută posibilă de domesticirea animalelor. Arabii şi băştinaşii din Africa au figurat printre popoarele pastorale cele mai recente.
68:5.7 (768.7) Viaţa pastorală a permis o atenuare suplimentară la sclavia alimentară. Omul a învăţat să trăiască din dobânda capitalului său, din creşterea turmei sale. El a avut astfel mai multă tihnă pentru a se cultiva şi a se perfecţiona.
68:5.8 (768.8) Societatea prepastorală fusese o societate de cooperare sexuală, însă extinderea creşterii a împins femeia în prăpastia a sclaviei sociale. În epocile primitive, bărbatul avea îndatorirea să asigure hrana animală, în timp ce femeia trebuia să furnizeze legumele comestibile. Demnitatea statutului feminin a scăzut deci considerabil imediat ce bărbatul a intrat în era pastorală a existenţei sale. Femeia a trebuit încă să lucreze pentru a produce alimentele vegetale necesare subzistenţei, în timp ce bărbatul nu a mai avut altceva de făcut decât să se bazeze pe turma sa pentru a asigura hrană animală din belşug. Bărbatul a devenit astfel relativ independent de femeie, iar statutul femeii a scăzut constant, pe toată durata epocii pastorale. Către sfârşitul acestei perioade, femeia nu era nimic mai mult decât un animal uman, constrânsă să muncească şi să poarte în pântecele ei vlăstarul bărbatului, la fel cum animalele turmelor de la care te aşteptai să muncească şi să se înmulţească. Bărbaţii epocii pastorale îşi iubeau mult vitele; este cu atât mai regretabil că nu au putut să dezvolte o afecţiune mai profundă pentru femeile lor.
68:5.9 (769.1) 4. Stadiul agricol. Această eră a fost determinată de cultivarea plantelor, care reprezintă tipul cel mai elevat al civilizaţiei materiale. Caligastia şi Adam s-au străduit, amândoi, să-i înveţe pe oameni horticultura şi agricultura. Adam şi Eva au fost grădinari şi nu păstori, deoarece în acea epocă grădinăritul era o formă avansată de cultură. Cultura plantelor exercită o influenţă înnobilatoare asupra tuturor raselor omenirii.
68:5.10 (769.2) Agricultura a făcut mai mult decât să împătrească raportul oameni-sol al lumii; ea se poate împleti cu ocupaţiile pastorale ale stadiului precedent. Când cele trei stadii se intersectează, bărbatul vânează, iar femeia cultivă solul.
68:5.11 (769.3) Au existat întotdeauna fricţiuni între păstori şi lucrătorii pământului. Vânătorul şi păstorul sunt militanţi şi rebeli; agricultorul este mai pacific. Asocierea cu animalele sugerează lupta şi forţa; asocierea cu plantele insuflă răbdare, linişte şi pace. Agricultura şi industria sunt activităţile păcii, însă punctul lor slab comun, ca activităţi sociale pe plan mondial, este monotonia lor şi lipsa lor de aventură.
68:5.12 (769.4) Societatea umană a evoluat plecând de la stadiul vânătorii şi a trecut prin acela al creşterii animalelor, pentru a atinge stadiul teritorial al agriculturii. Fiecare etapă a acestui progres al civilizaţiei a fost marcat de o diminuare constantă a nomadismului. Oamenii au început să trăiască din ce în ce mai mult în căminul lor.
68:5.13 (769.5) Acum industria se adaugă agriculturii, odată cu o creştere corespunzătoare a urbanizării şi o înmulţire a grupurilor neagricole printre clasele de cetăţeni, însă o civilizaţie industrială nu poate spera să supravieţuiască decât dacă conducătorii ei îşi dau seama că dezvoltările sociale, chiar şi cele mai elevate, trebuie întotdeauna să se sprijine pe o bază agricolă sănătoasă.
68:6.1 (769.6) Omul este o făptură a solului, un copil al naturii; oricare ar fi eforturile lui de a scăpa de pământ, până la urmă este sortit să eşueze. „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” este literalmente adevărat pentru întreaga omenire. Lupta fundamentală a omului a fost şi va fi întotdeauna pentru pământ. Primele grupări de fiinţe umane primitive au avut drept obiectiv câştigarea acestor bătălii pentru pământ. Raportul oameni-sol este subiacent oricărei civilizaţii sociale.
68:6.2 (769.7) Inteligenţa omului, prin intermediul meşteşugurilor şi ştiinţelor, a mărit productivitatea pământului. În acelaşi timp, înmulţirea naturală a urmaşilor lui a fost pusă sub control, asigurându-se astfel mijloacele de trai şi timpul liber care să permită stabilirea unei civilizaţii culturale.
68:6.3 (769.8) Societatea umană este controlată de o lege decretând că populaţia trebuie să difere în proporţie directă cu îndeletnicirile pământului şi în proporţie inversă cu un nivel de viaţă dat. De-a lungul acestor epoci primitive, ba chiar mai mult decât în prezent, legea ofertei şi a cererii, referitoare la om şi pământ, a determinat valoarea estimativă a unuia şi a celuilalt. Pe parcursul perioadelor în care erau multe pământuri libere - teritorii neocupate - nevoia oamenilor era mare, iar valoarea vieţii umane era, aşadar, puternic ridicată; pierderile de vieţi erau atunci considerate ca fiind cele mai groaznice lucruri. Pe parcursul perioadelor de împuţinare a pământurilor libere şi de suprapopularea care vine odată cu faptul acesta, viaţa umană reprezenta, comparativ, o valoare mai mică, astfel încât războiul, foametea şi epidemiile erau atunci considerate cu mai puţină preocupare.
68:6.4 (770.1) Când productivitatea pământului scade, sau când populaţia creşte, inevitabila luptă este reluată, şi ies atunci la suprafaţă cele mai rele trăsături ale naturii umane. Creşterea randamentului pământului, răspândirea meşteşugurilor mecanice, precum şi reducerea populaţiei, tind toate să încurajeze cea mai bună parte a naturii umane.
68:6.5 (770.2) Societatea de pionieri a produs mâna de lucru necalificată; artele frumoase şi adevăratul progres ştiinţific, precum şi cultura spirituală, au prosperat întotdeauna mai bine în marile centre de viaţă întreţinute de o populaţie agricolă şi industrială la care raportul oameni-sol este uşor mai mic. Oraşele amplifică întotdeauna potenţialul locuitorilor lor, atât în bine cât şi în rău.
68:6.6 (770.3) Mărimea familiilor a fost mereu sub influenţa nivelului de trai; cu cât nivelul creşte cu atât numărul de copii descreşte, până în punctul în care familia se stabilizează sau se stinge treptat.
68:6.7 (770.4) De-a lungul epocilor, nivelele de trai au determinat calitatea unei populaţii supravieţuitoare, în contrast cu simpla cantitate. Nivele de viaţă ale unei clase locale dau naştere unor noi caste sociale, unor noi obiceiuri. Când nivelele de viaţă devin prea complicate sau comportă un lux excesiv, ele se îndreaptă rapid către sinucidere. Castele rezultă direct din puternica presiune socială a unei concurenţe acerbe cauzată de densitatea populaţiei.
68:6.8 (770.5) Rasele primitive au recurs adesea la practici menite să restrângă populaţia. Toate triburile primitive ucideau copiii cu malformaţii sau care erau bolnavi. Înaintea epocii în care soţiile erau cumpărate, fetiţele erau adesea ucise la naştere. Noii născuţi erau uneori strangulaţi, însă metoda cea mai răspândită era lăsarea în voia soartei. Un tată de gemeni insista, în general ca unul din doi să fie ucis, deoarece credea că naşterile multiple se datorau magiei sau infidelităţii. Cu toate acestea, gemenii de acelaşi sex erau, în general, cruţaţi. Cu toate că aceste tabuuri privitoare la gemeni fuseseră aproape universale, ele nu au făcut niciodată parte din obiceiurile andoniţilor. Aceste popoare considerau întotdeauna gemenii ca fiind prevestiri de noroc.
68:6.9 (770.6) Numeroase rase au învăţat tehnica avortului, şi această practică a devenit foarte curentă după stabilirea tabuului asupra copiilor celibatarilor. Tinerele fete au avut mult timp obiceiul de a-şi omorî copilul , însă în grupurile mai civilizate aceşti copii nelegitimi au devenit protejaţii bunicilor după mamă. Numeroase clanuri primitive au fost virtual exterminate atât prin practicarea avortului, cât şi prin aceea a infanticidului. Cu toate acestea, în ciuda tiraniei obiceiurilor, rareori vedeai ucişi copiii dacă apucau să ajungă la sân, căci iubirea maternă era prea puternică.
68:6.10 (770.7) În secolul al douăzecilea rămân încă reminiscenţe ale acestor practici primitive de control al naşterilor. Într-un trib din Australia, mamele refuză să crească mai mult de doi sau trei copii. Nu cu foarte mult timp în urmă, membrii unui grup canibal îl mâncau pe fiecare al cincilea copil născut. În Madagascar, există unele triburi care îşi mai omoară încă toţi copiii născuţi în anumite zile nefaste, şi această practică provoacă moartea a aproximativ douăzeci şi cinci la sută din noii născuţi.
68:6.11 (770.8) Din punct de vedere mondial, suprapopulaţia nu a provocat niciodată o problemă gravă în trecut însă, dacă războaiele se împuţinează şi ştiinţa reuşeşte să stăpânească treptat bolile umane, ea poate deveni o problemă serioasă într-un viitor apropiat. Într-un moment ca acesta se va prezenta marea probă a înţelepciunii în conducerea lumii. Vor avea ei oare, conducătorii Urantiei, clarviziunea şi curajul de a încuraja înmulţirea fiinţelor umane medii şi stabilizate sau o vor favoriza pe aceea a grupurilor extreme, de o parte aflându-se acelea care depăşesc normalul, şi de altă parte masa considerabil crescută de fiinţe inferioare normale? Omul normal ar trebui să fie încurajat, căci el este coloana vertebrală a civilizaţie şi sursa geniilor mutante ale rasei. Omul inferior normalului ar trebui să fie ţinut sub controlul societăţii. El nu ar trebui lăsat să se reproducă mai mult decât este necesar pentru munca de pe nivelele inferioare ale industriei, muncă care cere o inteligenţă ce depăşeşte nivelul animal, însă care impun activităţi de un nivel atât de scăzut, încât se dovedesc o adevărată sclavie şi o reală constrângere pentru tipurile superioare ale omenirii.
68:6.12 (771.1) [Prezentat de un melchizedek staţionat anterior pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 69
69:0.1 (772.1) PE plan emoţional, omul îi transcende pe strămoşii săi animale prin aptitudinea sa de apreciere a umorului, a artei şi a religiei. Pe plan social, omul îşi arată superioritatea fabricând unelte, comunicându-şi gândurile şi întemeind instituţii.
69:0.2 (772.2) Când fiinţele umane rămân mult timp grupate în societate, aceste colectivităţi antrenează întotdeauna crearea anumitor sfere de activitate care culminează în instituţii. Aproape toate instituţiile umane au făcut să apară o economie de muncă, contribuind în acelaşi timp, într-o anumită măsură, la creşterea securităţii colective.
69:0.3 (772.3) Omul civilizat se mândreşte mult cu caracterul, cu stabilitatea şi cu permanenţa instituţiilor sale stabilite, însă toate instituţiile umane nu reprezintă decât moravurile dobândite ale trecutului, aşa cum au fost ele păstrate prin tabuuri şi învăluite în demnitate prin religie. Aceste baze au devenit tradiţii, şi tradiţiile s-au metamorfozat până la urmă în convenţii.
69:1.1 (772.4) Toate instituţiile umane răspund la o anumită nevoie socială trecută sau prezentă, cu toate că dezvoltarea lor excesivă scade infailibil valoarea proprie a individului, eclipsând personalitatea şi diminuând iniţiativele. Omul ar trebui să îşi controleze instituţiile, şi nu să se lase dominat de aceste creaţii ale unei civilizaţii în progres.
69:1.2 (772.5) Instituţiile umane aparţin unor trei clase generale:
69:1.3 (772.6) 1. Instituţiile autoconservării. Aceste instituţii conţin practicile apărute sub influenţa foamei şi a instinctelor de conservare legate de aceasta. Ele includ industria, proprietatea, războiul de interese, precum şi întreaga maşinărie reglatoare a societăţii. Mai devreme sau mai târziu, instinctul fricii a condus la stabilirea acestor instituţii de supravieţuire prin modalitatea tabuurilor, a convenţiilor şi a sancţiunilor religioase, însă frica, ignoranţa şi superstiţia au jucat un rol predominant în crearea şi dezvoltarea ulterioară a tuturor instituţiilor umane.
69:1.4 (772.7) 2. Instituţiile autoperpetuării. Acestea sunt creaţiile societăţii născute din apetitul sexual, din instinctul matern şi din sentimentele afective superioare ale raselor. Ele cuprind ocrotirea socială a căminului şi a şcolii, a vieţii familiale, a educaţiei, a eticii şi a religiei. Ele conţin obiceiurile căsătoriei, războiul de apărare, precum şi edificarea căminului.
69:1.5 (772.8) 3. Practicile satisfacerii de sine. Sunt practicile născute din tendinţele spre vanitate şi din sentimentele de orgoliu. Aici intră unele obiceiuri de port şi de împodobire personală, uzanţe sociale, războaie de prestigiu, dans, distracţii, jocuri, precum şi alte forme de plăceri senzuale. Civilizaţia nu a produs însă niciodată instituţii speciale pentru satisfacerile personale.
69:1.6 (773.1) Aceste trei grupuri de practici sociale sunt intim legate şi interdependente. Ele reprezintă pe Urantia o organizare complexă care funcţionează ca un singur mecanism social.
69:2.1 (773.2) Industria primitivă a luat lent formă ca asigurare contra terorilor foametei. De la începutul existenţei sale, omul a început să ia exemplu de la anumite animale care strângeau hrană în timpul perioadelor de supraabundenţă în vederea zilelor de penurie.
69:2.2 (773.3) Înainte de apariţia frugalităţii incipiente şi a industriei primitive, triburile erau, în general, reduse la sărăcie şi la veritabile suferinţe. Omul primitiv trebuia să intre în competiţie cu toată lumea animală pentru a-şi găsi hrană. Greutatea competiţiei împinge întotdeauna omul spre nivelul animalului; sărăcia este starea sa naturală şi tiranică. Bogăţia nu este un dar al naturii, ea rezultă din muncă, din cunoaştere şi din organizare.
69:2.3 (773.4) Omul primitiv şi-a dat rapid seama de avantajele asocierii; asocierea conduce la organizare, şi primul rezultat al organizării a fost diviziunea muncii, cu economia ei imediată de timp şi de materiale. Aceste specializări ale muncii s-au născut dintr-o adaptare la presiunile exterioare, urmând liniile celei mai mici rezistenţe. Sălbaticii primitivi nu s-au angajat niciodată în mod voluntar sau de la sine într-o muncă reală. Acest lucru a fost făcut prin constrângerea necesităţilor care i-a forţat să se adapteze.
69:2.4 (773.5) Omului primitiv nu îi plăcea să muncească prea mult, şi nu se grăbea niciodată, decât dacă se găsea în faţa unui adevărat pericol. Timpul considerat ca element al muncii, ideea de a atinge un anumit scop într-un anumit termen, reprezintă noţiuni în întregime moderne. Strămoşii nu erau niciodată pripiţi; numai dubla exigenţă a unei lupte acerbe pentru existenţă şi progresul constant al nivelelor de viaţă au fost cele care au împins rasele primitive natural indolente pe căile industriei.
69:2.5 (773.6) Munca şi eforturile de a concepe îl disting pe om de animal, ale cărui eforturi sunt esenţialmente instinctive. Necesitatea de a lucra este cea mai mare binecuvântare pentru om; toţi membrii statului major al Prinţului trudeau - ei se străduiau mult de să înnobileze munca fizică pe Urantia. Adam a fost un grădinar; Dumnezeul evreilor lucra - el era creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor. Evreii au fost primul trib care au acordat o importanţă supremă industriei; ei au fost primul popor care şi-a dat seama că „acela care nu munceşte nu va mânca”. Însă numeroase religii ale lumii s-au întors la idealul primitiv al trândăviei. Jupiter era un petrecăreţ, iar Buddha a devenit un cumpătat adept al tihnei.
69:2.6 (773.7) Triburile sangice au fost destul de ingenioase când s-au aflat departe de tropice. Însă a fost o foarte lungă luptă între leneşii adepţi ai magiei şi apostolii muncii - cei prevăzători.
69:2.7 (773.8) Prima măsură de prevedere umană a avut ca obiectiv conservarea focului, a apei şi a hranei. Însă omul primitiv era un aruncător de zaruri înnăscut; el dorea, întotdeauna, să aibă ceva pe degeaba, şi în acele timpuri străvechi succesele obţinute printr-o muncă asiduă au fost prea adesea atribuite magiei. Numai după multă vreme magia a cedat locul prevederii, abnegaţiei şi industriei.
69:3.1 (773.9) În societatea primitivă, diviziunea muncii a fost determinată de circumstanţe, mai întâi naturale, apoi sociale. Ordinea primitivă a specializărilor a fost următoarea:
69:3.2 (774.1) 1. Specializarea bazată pe sex. Munca femeii s-a găsit determinată de prezenţa selectivă a copiilor; în mod firesc femeile îşi iubesc copiii mai mult decât o fac bărbaţii. Femeia a devenit astfel lucrătoarea de rutină, în timp ce bărbatul vâna şi se bătea, trecând prin perioade net marcate de muncă şi de odihnă.
69:3.3 (774.2) De-a lungul timpurilor, tabuurile au contribuit la menţinerea strictă a femeii în propriul ei domeniu. Bărbatul a ales, într-o formă cât se poate de egoistă, munca cea mai agreabilă, lăsând femeii corvezile de zi cu zi. Bărbatului i-a fost, întotdeauna, ruşine să facă munca femeii, însă femeia nu a arătat niciodată vreo reţinere în realizarea muncii bărbatului. Să notăm totuşi un fapt ciudat: bărbatul şi femeia au lucrat întotdeauna împreună la construirea şi la mobilarea căminului.
69:3.4 (774.3) 2. Modificările care rezultă din vârstă şi din boală. Aceste diferenţe au determinat următoarea diviziune a muncii. Bărbaţii vârstnici şi infirmii au fost puşi încă de demult la confecţionarea uneltelor şi armelor. Li s-a încredinţat, mai târziu, construcţia reţelelor de irigaţii.
69:3.5 (774.4) 3. Diferenţierile fondate pe religie. Vracii vindecători au fost primele fiinţe umane care au fost scutite de muncă fizică; ei au constituit clasa precursoare profesiilor. Fierarii au format un mic grup aflat în concurenţă cu cel al vracilor vindecători, ca magicieni. Iscusinţa lor în a prelucra metalele i-au făcut pe oameni să se teamă de ei. „Fierarii albi” şi „fierarii negri” au dat naştere la credinţa primitivă în magia albă şi în magia neagră. Această credinţă s-a ataşat mai târziu superstiţiei privitoare la existenţa fantomelor bune şi rele şi a spiritelor bune şi rele.
69:3.6 (774.5) Fierarii au fost primul grup nereligios care a beneficiat de privilegii speciale. Ei erau consideraţi neutri în vremurile de război şi acest răgaz a dus la transformarea lor, ca clasă, în politicienii societăţii primitive. Însă fierarii au abuzat în mod grosolan de privilegiile lor, şi au devenit ţinta unei uri universale pe care concurenţii lor, vracii şi vindecătorii, s-au grăbit să o aţâţe. În această primă probă de forţă dintre ştiinţă şi religie, religia, sau mai degrabă superstiţia, a ieşit triumfătoare. După ce au fost izgoniţi din sate, fierarii au ţinut primele hanuri, primele hoteluri de la marginea aşezărilor aglomerate.
69:3.7 (774.6) 4. Stăpânii şi sclavii. Relaţiile dintre învingători şi învinşi au produs o nouă diferenţiere a muncii care a semnificat începutul sclaviei umane.
69:3.8 (774.7) 5. Diferenţierile fondate pe diverse înzestrări fizice şi psihice. Diferenţierile ce ţin de firea oamenilor au favorizat şi alte diviziuni ale muncii, deoarece nu toate fiinţele umane se nasc egale.
69:3.9 (774.8) Primii specialişti ai industriei au fost cioplitorii de cremene şi zidarii; pe urmă au venit fierarii. Ulterior s-au dezvoltat şi specializările colective; familiile şi clanurile întregi s-au dedicat anumitor tipuri de muncă. Originea uneia din cele mai vechi caste de preoţi, în afară de vrăjitorii tribali, a provenit din glorificarea superstiţioasă a unor familii de remarcabili fabricanţi de săbii.
69:3.10 (774.9) Primii specialişti colectivi ai industriei au fost exportatorii de sare gemă şi de vase. Femeile fabricau oale simple, iar bărbaţii oalele ornate. În anumite triburi, secerele şi coasele erau făcute de femei, iar în altele de către bărbaţi.
69:3.11 (774.10) Primii comercianţi au fost femeile. Ele erau folosite ca iscoade, iar comerţul lor era o activitate secundară. Comerţul s-a extins de la început, femeile servind ca intermediari - samsari. Apoi a apărut o clasă de neguţători, care percepea un comision pentru serviciile ei. Creşterea trocului între grupuri a dat naştere comerţului, iar schimbul de mână de lucru specializată a urmat schimbului de obiecte.
69:4.1 (775.1) La fel cum căsătoria prin contract a urmat căsătoriei prin capturare, tot astfel, comerţul prin schimb a urmat luării cu forţa. Însă o lungă perioadă de piraterie a intervenit între practicile primitive ale trocului mut şi comerţul ulterior bazat pe metode de schimb moderne.
69:4.2 (775.2) Primele trocuri au fost efectuate de comercianţi înarmaţi, care îşi lăsau bunurile pe un teren neutru. Femeile au ţinut primele pieţe; ele au fost negustorii cei mai vechi, deoarece ele erau cele care purtau poverile; bărbaţii erau războinici. Tejghelele folosite la vânzare au apărut foarte devreme, sub forma unui zid, suficient de lat încât să-i împiedice pe comercianţi de a se ajunge unii la alţii cu armele.
69:4.3 (775.3) Se folosea un fetiş care să vegheze asupra bunurilor depuse pentru trocul mut. Aceste locuri de piaţă erau la adăpost de furt; nimic nu putea fi retras altfel decât prin troc sau prin vânzare; cu un idol de veghe, bunurile erau întotdeauna în siguranţă. Primii negustori erau scrupulos de cinstiţi în sânul propriilor lor triburi, însă găseau întru totul normal să-i înşele pe străinii de departe. Chiar şi primii evrei, respectau un cod etic diferit în afacerile lor cu gentilii.
69:4.4 (775.4) Trocul tăcut s-a perpetuat de-a lungul epocilor înainte ca oamenii să accepte să se reunească fără arme pe locul sacru al pieţei. Aceleaşi locuri ale pieţelor au devenit primele amplasamente ale sanctuarelor, şi au fost cunoscute mai târziu, în anumite regiuni, ca „cetăţi de refugiu”. Orice fugar care ajungea pe locul pieţei era în siguranţă, la ferit de orice atac.
69:4.5 (775.5) Primele greutăţi utilizate au fost boabele de grâu şi de alte cereale. Prima monedă de schimb a fost un peşte sau o capră. Mai târziu, vaca a devenit o unitate de troc.
69:4.6 (775.6) Scrierea modernă îşi are originea în primele registre comerciale. Prima literatură a omului a fost un document de promovare comercială, o reclamă pentru sare. Numeroase războaie primitive s-au dat pentru stăpânirea resurselor naturale, de exemplu de cremene, de sare sau metale. Primul tratat oficial semnat între triburi se referea la exploatarea în comun a unei ocne de sare. Aceste locuri de tratative au oferit unor triburi diverse prilejuri de a se amesteca şi de a schimba, în mod amical şi paşnic, idei.
69:4.7 (775.7) Scrierea a progresat, trecând prin stadiile „băţului-mesaj”, al funiilor cu noduri, al pictogramelor, al hieroglifelor şi al salbelor de scoici înainte de a ajungerea la alfabetele simbolice primitive. Transmiterea mesajelor a evoluat de la semnalele primitive cu ajutorul fumului, până la folosirea curierilor, a călăreţilor, a căilor ferate şi a avioanelor, precum şi pe calea telegrafiei, a telefoniei şi radiocomunicaţiilor.
69:4.8 (775.8) Pretutindeni în lumea locuită, străvechii comercianţi aduceau cu ei idei noi şi metode mai bune. Comerţul, strâns legat de aventură, a condus la explorare şi la descoperiri; şi toate acestea au dat naştere mijloacelor de transport. Comerţul a fost marele factor civilizator prin promovarea fertilizarea încrucişată a culturilor.
69:5.1 (775.9) Capitalul este o muncă comportând renunţarea la prezent în favoarea viitorului. Proviziile reprezintă o formă de asigurare pentru întreţinere şi supravieţuire. Depozitarea hranei a dezvoltat autonomia şi a creat primele probleme ce ţin de capital şi de muncă. Omul care deţinea provizii, în caz că putea să o ţină la adăpost de hoţi, avea un avantaj net asupra celuia care nu o avea.
69:5.2 (775.10) Bancherul primitiv era omul cel mai înstărit al tribului. El ţinea în păstrare toate comorile depuse de grup, şi întregul clan era gata să apere coliba acestuia în eventualitatea vreunui atac. Astfel acumularea capitalurilor individuale şi a bogăţiilor colective a condus imediat la o formă de organizare militară. La origine, aceste măsuri de precauţie aveau în vedere apărarea proprietăţii contra atacurilor străine însă, de la început, s-a căpătat obiceiul de a menţine antrenamentul organizării militare, lansând atacuri asupra proprietăţilor şi bogăţiilor triburilor învecinate.
69:5.3 (776.1) Mobilurile esenţiale ale acumulării de capital au fost:
69:5.4 (776.2) 1. Foamea-însoţită cu prevederea. Economia şi păstrarea hranei însemnau putere şi confort pentru cei care erau destul de prevăzători pentru a preîntâmpina astfel nevoile viitoare. Stocarea hranei era o bună asigurare contra riscurilor foametei şi dezastrului. Întregul corp de obiceiuri primitive era în realitate destinat să-i ajute pe oameni să subordoneze prezentul viitorului.
69:5.5 (776.3) 2. Iubirea de familie- dorinţa de a satisface nevoile membrilor ei. Capitalul reprezintă economisirea unui bun, în ciuda presiunilor necesităţilor zilei, în vederea asigurării contra exigenţelor viitorului. O parte a acestei nevoi viitoare are în vedere posteritatea celui care economiseşte.
69:5.6 (776.4) 3. Vanitatea- dorinţa de a face paradă de acumularea bunurilor tale. Posesiunea de haine de schimb a reprezentat una din primele mărci de distincţie. Vanitatea colecţionarului a flatat de la început orgoliul oamenilor.
69:5.7 (776.5) 4. Rangul social- dorinţa vie de a cumpăra un prestigiu social şi politic. O înnobilare comercializată a apărut foarte de timpuriu. Admisia în aceste ranguri depindea de unele servicii speciale făcute regalităţii, sau erau acordate în mod deschis contra unei sume de bani.
69:5.8 (776.6) 5. Puterea- dorinţa de a fi stăpân. Împrumutarea de valori era folosită ca mijloc de aservire deoarece în acele timpuri vechi dobânda era de o sută de procente pe an. Cei care împrumutau se făceau ei înşişi, regi şi îşi creau o armată permanentă de debitori. Servitorii sclavi s-au numărat astfel printre primele forme de proprietate care să fie acumulate. În antichitate, sclavia pentru datorii ajungea şi până şi la posesia corpului după moarte.
69:5.9 (776.7) 6. Frica de fantome ale morţilor- salariul plătit preoţilor pentru a fi protejat. Oamenii au început, de la început, să facă daruri funerare preoţilor, în ideea că o asemenea folosire a bunurilor lor va înlesni progresele lor în viaţa viitoare. Preoţii au devenit astfel foarte bogaţi; ei fost magnaţii capitalişti de altădată.
69:5.10 (776.8) 7. Dorinţa sexuală- dorinţa de a cumpăra una sau mai multe neveste. Prima formă de comerţ între oameni a fost schimbul de femei. El a precedat cu mult negoţul cu cai, însă trocul cu sclave pe motive sexuale nu a făcut să progreseze societatea. Un astfel de trafic a fost şi este, întotdeauna, o ruşine rasială, căci a împiedicat dezvoltarea vieţii familiale şi în acelaşi timp a poluat aptitudinile biologice ale popoarelor superioare.
69:5.11 (776.9) 8. Numeroase forme de autosatisfacere. Unii au căutat averea deoarece le conferea putere, alţii s-au străduit să dobândească bunuri deoarece acest fapt le făcea viaţa mai uşoară. Oamenii primitivi (şi alţii, mai târziu) aveau tendinţa de a-şi irosi rezervele pe traiul în lux. Băuturile alcoolice şi drogurile stârneau curiozitatea raselor primitive.
69:5.12 (776.10) Pe măsură ce civilizaţia s-a dezvoltat, oamenii au avut noi motive de a economisi; la foamea originară sau adăugat noi nevoi. Sărăcia a ajuns atât de detestată încât se credea că numai bogaţii mergeau direct în cer atunci când aveau să moară. Proprietatea a devenit o valoare atât de respectată încât era suficient să se dea o petrecere pretenţioasă pentru a şterge dezonoarea unui nume.
69:5.13 (777.1) Acumularea de bogăţii a devenit rapid însemnul distincţiei sociale. În anumite triburi, indivizii mergeau până într-acolo încât să acumuleze bunuri timp de mai mulţi ani doar pentru a face senzaţie arzându-le cu ocazia vreunei sărbători sau împărţindu-le cu generozitate membrilor tribului lor. Aceasta îi transforma în oameni mari. Chiar şi popoarele moderne se chefuiesc împărţind cu prisosinţă cadouri de Crăciun, în timp ce oamenii bogaţi dotează marile instituţii filantropice şi educative. Tehnicile omului variază, însă natura sa nu se schimbă deloc.
69:5.14 (777.2) Este însă cât se poate de just să se amintească că numeroşi oameni bogaţi ai antichităţii au distribuit o mare parte a averii lor din teama de a fi ucişi de cei care le doreau comorile. Oamenii bogaţi au sacrificat în mod obişnuit zeci de sclavi pentru a arăta detaşarea lor de bogăţie.
69:5.15 (777.3) Deşi capitalul a contribuit la eliberarea oamenilor, el a complicat enorm organizarea lor socială şi industrială. Folosirea sa abuzivă de către capitalişti necinstiţi nu infirmă faptul că capitalul este baza societăţii industriale moderne. Datorită lui şi invenţiilor, generaţia actuală se bucură de un grad de libertate care nu mai fusese atins până atunci pe pământ. Noi notăm acest lucru ca un fapt, şi nu pentru a justifica marele număr de întrebuinţări greşite ale capitalului de către persoanele egoiste şi nechibzuite care îl deţin.
69:6.1 (777.4) Societatea primitivă, cu cele patru secţiuni ale sale - industrială, normativă, religioasă şi militară - s-a format folosind focul, animalele, sclavii şi proprietatea.
69:6.2 (777.5) Aprinderea focului a separat dintr-o dată şi pentru totdeauna omul de animal. Este invenţia sau descoperirea umană fundamentală. Focul a permis omului să rămână pe sol pe durata nopţii, căci toate animalele se tem. Focul a încurajat relaţiile sociale în ceasurile înserării; nu numai că el apăra de frig şi de animalele sălbatice însă el era, de asemenea, folosit ca protecţie contra fantomelor. S-a căutat mai întâi lumina lui mai degrabă decât căldura. Numeroase triburi înapoiate refuză încă şi astăzi să doarmă fără ca o flacără să ardă toată noaptea.
69:6.3 (777.6) Focul a fost un mare factor civilizator, deoarece a furnizat omului prima modalitate de a fi altruist fără a pierde nimic. Un om putea să ofere jăratic vecinului său fără să rămână fără foc. În căminul familial, focul era întreţinut de mamă sau de fiica cea mare. El a fost primul învăţător, deoarece cerea vigilenţă şi obliga la încredere. Căminul primitiv nu era constituit dintr-o construcţie, ci însăşi de familia reunită în jurul focului, a altarului familial. Când un fiu întemeia un nou cămin, el ducea cu el ceva jăratic din altarul familial.
69:6.4 (777.7) Cu toate că Andon, descoperitorul focului, a evitat să îl trateze ca pe un obiect de adoraţie, mulţi dintre descendenţii săi au considerat flacăra ca un fel de fetiş sau de spirit. Ei nu s-au gândit să utilizeze focul pentru igienă, căci refuzau să ardă deşeurile lor. Omul primitiv se temea de foc, şi căuta întotdeauna să îl păstreze într-o bună dispoziţie. De aici vine şi aprinderea de tămâie; în nici o împrejurare, oamenii de demult nu ar fi călcat vreun foc sau nu ar fi trecut între cineva şi un foc aprins. Omenirea primitivă considera drept sacre pirita de fier şi piatra de cremene folosite pentru aprinderea focului.
69:6.5 (777.8) Era un păcat să stingi o flacără; dacă o colibă lua foc, ea era lăsată să ardă. Focurile templelor şi ale sanctuarelor erau sacre, şi nu trebuiau stinse niciodată. Se punea bază totuşi pe obiceiul de a aprinde noi focuri în fiecare an sau după vreun soi de calamitate. Femeile au fost alese ca preotese, deoarece ele întreţineau focurile familiale.
69:6.6 (778.1) Primele mituri privitoare la focul coborât de la zei s-au născut din observarea incendiilor provocate de fulgere. Ideile despre originea supranaturală a focului au condus direct la adorarea sa, iar cultul focului a dat naştere obiceiului „trecerii prin flăcări”, practică care a fost păstrată până în vremea lui Moise. Ideea că se trece prin foc după moarte persistă încă; mitul focului a reprezentat o mare legătură în epocile primitive, şi rămâne încă în simbolismul persanilor.
69:6.7 (778.2) Focul a condus la coacerea alimentelor, „mâncă-crud” a devenit un termen de luare în derâdere. Gătitul a diminuat consumul de energie vitală necesară pentru a digera hrana, şi a lăsat astfel omului primitiv forţe pentru a se cultiva social. În acelaşi timp, creşterea animalelor domestice a redus efortul indispensabil de a se procura alimente, şi a lăsat mai mult timp pentru activităţi sociale.
69:6.8 (778.3) Nu trebuie să uităm faptul că focul a deschis poarta metalurgiei, şi a condus mai apoi la descoperirea puterii aburului şi, în zilele noastre, la utilizarea electricităţii.
69:7.1 (778.4) La origine, întreaga lume animală era duşmanul omului; fiinţele umane au trebuit să înveţe să se apere de fiarele sălbatice. Omul a început prin a mânca animalele, însă a învăţat mai târziu să le domesticească şi să le dreseze pentru a-l servi.
69:7.2 (778.5) Domesticirea animalelor a apărut accidental. Sălbaticii vânau turmele aproape la fel cum indienii americani vânau bizonul; încercuind turma, ei puteau păstra controlul asupra animalelor, şi să nu ucidă decât în măsura în care aveau nevoie de ele pentru a se hrăni. Ei au construit mai târziu ţarcuri şi au prins turme întregi.
69:7.3 (778.6) A fost uşor să fie îmblânzite anumite animale, însă multe dintre ele, cum ar fi elefanţii, nu se reproduceau în captivitate. S-a descoperit imediat că anumite specii suportau prezenţa omului şi se reproduceau în captivitate. Domesticirea animalelor s-a instaurat astfel prin creşterea selectivă, artă care a făcut mari progrese din epoca Dalamatiei.
69:7.4 (778.7) Câinele a fost primul animal care a fost domesticit; experienţa dificilă a îmblânzirii lui a început când un câine, după ce s-a ţinut pe urmele unui vânător toată ziua, s-dus realmente până la casa omului. Timp de generaţii, câinele a servit drept hrană, pentru vânătoare şi pentru transporturi, precum şi ca animal de companie. La origine, câinii nu ştiau decât să urle, însă mai târziu au învăţat să latre. Simţul acut al mirosului pe care îl avea câinele a dus la apariţia ideii că el era capabil să vadă spiritele, şi aşa a apărut cultul câinelui fetiş. Folosirea câinilor de pază a le-a permis pentru prima tuturor membrilor clanului să doarmă noaptea. S-a căpătat obiceiul de a se folosi câini de pază pentru a ocroti căminul de spirite, cât şi de duşmanii materiali. Când câinele lătra, acesta era semn că se apropia vreun om sau vreun animal. Însă când urla, spiritele erau pe aproape. Chiar şi astăzi, mulţi oameni cred încă că urletul unui câine noaptea este un semn de moarte.
69:7.5 (778.8) Cât timp bărbatul a fost un vânător, el a fost destul de blând cu femeia, însă după domesticirea animalelor, pe când domnea confuzia provocată de Caligastia, numeroase triburi şi-au tratat femeile într-un mod ruşinos, neavând mai mult respect pentru ele decât pentru animalele lor. Tratamentele brutale la care au fost supuse femeile de către bărbaţi constituie unul dintre capitolele cele mai sumbre ale istoriei umane.
69:8.1 (778.9) Omul primitiv nu a ezitat niciodată să îi înrobească pe semenii lui. Femeia a fost primul sclav, un sclav de familie. Popoarele pastorale au aservit femeile, făcând din ele partenere sexuale inferioare. Acest fel de sclavie sexuală a decurs direct din reducerea dependenţei bărbatului de femeie.
69:8.2 (779.1) Nu demult, sclavia era soarta prizonierilor de război care refuzau religia învingătorilor lor. În timpurile străvechi, captivii erau mâncaţi, torturaţi până la moarte, siliţi să se bată între ei, sacrificaţi spiritelor, sau reduşi la statutul de sclavi. Sclavia a reprezentat un progres important în comparaţie cu masacrarea celor învinşi şi cu canibalismul.
69:8.3 (779.2) Sclavia a fost un pas înainte spre un tratament mai plin de îndurare al prizonierilor de război. Ambuscada lui Ai, urmată de masacrarea în întregime a bărbaţilor, a femeilor şi a copiilor, doar regele fiind cruţat, pentru a satisface vanitatea învingătorului, este o ilustrare fidelă a masacrelor barbare la care se dedau chiar şi popoarele presupuse civilizate. Lovitura de stat contra lui Og, rege al Bashanului, a fost la fel de brutală şi radicală. Evreii „i-au distrus complet” pe rivalii lor şi le-au capturat toate bunurile, ca garanţie. Ei au impus un tribut tuturor oraşelor, sub ameninţarea cu „distrugerea tuturor bărbaţilor”. Însă, multe dintre triburile din aceeaşi epocă acelea care manifestau mai puţin egoism tribal, îşi începuseră deja de mult timp să practice adopţia captivilor superiori.
69:8.4 (779.3) Vânătorii, ca şi oamenii roşii americani, nu practicau sclavia. Ei fie îi adoptau pe captivi, fie îi ucideau. Sclavia nu era răspândită la popoarele pastorale, deoarece aveau nevoie de puţini lucrători. În timp de război, popoarele de păstori aveau obiceiul de a ucide toţi bărbaţii captivi şi de a nu înrobi decât femeile şi copiii. Codul lui Moise conţinea dispoziţii specifice pentru ca aceşti captive să devină soţii. Dacă nu le erau pe plac, evreii aveau dreptul să le alunge însă nu aveau dreptul să le vândă ca sclave pe soţiile lor alungate. A fost, cel puţin, un pas înainte în civilizare. Cu toate că standardele sociale ale evreilor erau grosolane, erau totuşi net superioare acelora ale triburilor învecinate.
69:8.5 (779.4) Păstorii au fost primii capitalişti; turmele lor reprezentau un capital, şi ei trăiau din dobândă - creşterea naturală. Ei nu erau câtuşi de puţin tentaţi să încredinţeze aceste bogăţii sclavilor sau femeilor. Mai târziu, ei au făcut prizonieri bărbaţi pe care i-au obligat să cultive solul. Aceasta este adevărata origine a şerbiei - omul legat de pământ. Africanii puteau fi cu uşurinţă învăţaţi să lucreze pământul, şi de aceea au şi devenit marea rasă sclavă.
69:8.6 (779.5) Sclavia a fost o verigă indispensabilă în lanţul civilizaţiei umane. Ea a constituit punctul în care societatea a trecut de la haos şi de la indolenţă la ordine şi la activităţile civilizaţiei. Ea a constrâns la muncă popoarele mai înapoiate şi mai leneşe, ceea ce a procurat superiorilor lor bogăţiile şi timpul liber care au favorizat progresul social.
69:8.7 (779.6) Instituţia sclaviei a silit omul să inventeze mecanismele normative ale societăţii primitive; ea a dat naştere primelor forme de guvernare. Sclavia cere un sistem de reguli riguros. Ea a dispărut virtual pe parcursul evului mediu european, deoarece seniorii feudali nu puteau să îşi mai controleze sclavii. Triburile înapoiate din timpurile îndepărtate, la fel ca aborigenii australieni de astăzi, nu au avut niciodată sclavi.
69:8.8 (779.7) Este adevărat că sclavia a fost asupritoare, însă la şcoala asupririi oamenii au învăţat industria. Sclavii împărtăşeau, până la urmă, binefacerile unei societăţi superioare, la construcţia căreia contribuiseră involuntar. Sclavia creează o oarecare organizare culturală şi unele realizări sociale, însă atacă insidios societatea din interiorul ei, şi se dovedeşte a fi cea mai grea dintre maladiile sociale distrugătoare.
69:8.9 (779.8) Invenţiile mecanice moderne au făcut sclavia perimată. Sclavia, asemeni poligamiei, este pe cale de dispariţie, deoarece nu este compensată. Dimpotrivă, este întotdeauna dezastruos să se elibereze deodată un mare număr de sclavi; emanciparea lor treptată face loc unor mult mai puţine probleme.
69:8.10 (780.1) La ora actuală, oamenii nu mai sunt sclavi sociali, însă mii de persoane permit ambiţiei să îi aservească prin datorii. Sclavia involuntară a cedat locul unei forme noi şi ameliorate de servitute industrială modificată.
69:8.11 (780.2) Cu toate că idealul societăţii este libertatea universală, lenea nu ar trebui tolerată sub nici o formă. Orice persoană validă ar trebui să fie obligată să realizeze un anumit volum de muncă, cel puţin atâta cât să se poată întreţine.
69:8.12 (780.3) Societatea modernă face un pas înapoi. Sclavia aproape că a dispărut, animalele domestice sunt pe cale de a face la fel, iar civilizaţia revine la foc - la lumea anorganică - pentru energia de care ea are nevoie. Omul a ieşit din starea sălbatică datorită focului, sclaviei şi animalelor. Astăzi el face cale întoarsă; el refuză sprijinul sclavilor şi ajutorul animalelor şi caută să smulgă rezervelor elementare ale naturii noi secrete şi noi surse de bogăţie şi putere.
69:9.1 (780.4) Cu toate că societatea primitivă a fost virtual comunitară, oamenii primitivi nu au practicat doctrinele moderne ale comunismului. Comunismul acestor prime timpuri nu era nici pură teorie, nici o doctrină socială; el era o ajustare automată, simplă şi practică. Acest comunism împiedica sărăcia şi mizeria. Cerşitul şi prostituţia erau aproape necunoscute în aceste triburi vechi.
69:9.2 (780.5) Comunismul primitiv nu a nivelat în mod special oamenii aducându-i la acelaşi numitor; nici nu a exaltat mediocritatea, însă a dat o lovitură trândăviei şi inerţiei, a sufocat industria şi a distrus ambiţia. Comunismul a fost eşafodajul indispensabil creşterii societăţii primitive, însă a cedat locul evoluţiei unui ordin social mai elevat, deoarece mergea împotriva a patru puternice înclinaţii umane:
69:9.3 (780.6) 1. Familia. Omul nu caută doar să acumuleze bunuri, el doreşte să pună în legătură capitalul său cu urmaşii săi, însă în societatea comunitară primitivă capitalul lăsat de un om în momentul morţii sale era fie consumat imediat fie împărţit între membrii grupului său. Proprietatea nu se putea moşteni; taxele succesorale erau de sută la sută. Obiceiul de mai târziu de a acumula capitalul şi de a transmite proprietatea prin moştenire a reprezentat un progres social foarte net, şi aceasta în ciuda grosolanelor abuzuri ulterioare, care au însoţit proasta folosire a capitalului.
69:9.4 (780.7) 2. Tendinţele religioase. Omul primitiv a vrut, de asemenea, să îşi constituie o proprietate ca punct de plecare pentru viaţa sa în existenţa următoare. Acest mobil explică de ce s-a păstrat o perioadă atât de îndelungată obiceiul de a îngropa bunurile personale ale unui defunct împreună cu el. Cei din vechime credeau că doar bogaţii supravieţuiesc morţii cu oarecare demnitate şi plăcere imediate. Cei care au propovăduit religiile revelate, şi în special învăţătorii creştini, au fost primii care au proclamat că săracii puteau obţine salvarea lor în aceleaşi condiţii ca şi cei bogaţi.
69:9.5 (780.8) 3. Dorinţa de libertate şi de plăceri. În primele timpuri ale evoluţiei sociale, monopolul grupului asupra veniturilor individuale era, practic, o formă de sclavie. Muncitorul devenea sclavul celui leneş. Slăbiciunea autodistructivă a acestui comunism a făcut ca persoanele neprevăzătoare să prindă obiceiul de a trăi pe spinarea celor econome. Însă, în timpurile moderne, persoanele lipsite de prevedere se bizuiau pe stat (pe contribuabilii economi) pentru a avea grijă de ei. Cei care nu au capitaluri, se aşteaptă întotdeauna să fie hrăniţi de cei care au.
69:9.6 (780.9) 4. Nevoia de siguranţă şi de putere. Comunismul a fost în cele din urmă eliminat de practicile înşelătoare ale indivizilor interesaţi să progreseze şi să prospere, care au recurs la diverse subterfugii pentru a evita să devină sclavii leneşilor din tribul lor. La început, orice acumulare de avere a fost secretă căci nesiguranţa timpurilor primitive a împiedicat strângerea vizibilă de capitaluri. Chiar şi mai târziu, a fost extrem de riscant să se strângă bogăţii prea mari. Era sigur că regele va născoci vreo acuzaţie pentru a confisca bunurile unui om bogat. Dealtfel, când un om bogat murea, înmormântarea era întârziată până când familia dăruia o mare sumă unei instituţii publice sau regelui, ceea ce reprezenta o formă de taxă succesorală.
69:9.7 (781.1) În primele timpuri, femeile erau proprietatea comunităţii, iar mama domina familia. Şefii primitivi posedau toate pământurile, şi erau proprietarii tuturor femeilor. Nici o căsătorie nu putea să se încheie fără consimţământul şefului de trib. Când comunismul a dispărut, femeile au devenit proprietate individuală, iar tatăl familiei a preluat, puţin câte puţin, puterea domestică. Aşa a apărut căminul. Obiceiurile predominante ale poligamiei au fost progresiv înlocuite de monogamie (poligamia este supravieţuirea conceptului de sclavie a femeii în cadrul căsătoriei. Monogamia este idealul liber de orice sclavie al asocierii incomparabile a unui singur bărbat şi a unei singure femei, în minunata şi dificila încercare de edificare a unui cămin, de creştere a copiilor, de cultivare reciprocă şi de perfecţionare).
69:9.8 (781.2) La origine, toate bunurile, inclusiv uneltele şi armele, erau proprietatea comună a tribului. Proprietatea privată a conţinut mai întâi toate lucrurile pe care un individ le-a atins personal; dacă un străin bea dintr-o cupă, acea cupă era apoi a sa. Mai târziu, orice loc în care fusese vărsat sânge devenea proprietatea persoanei sau a grupului rănit.
69:9.9 (781.3) Proprietatea privată a fost deci respectată la origine, deoarece era presupusă ca încărcată de o anumită parte a personalităţii posesorului său. Cinstea în ceea ce priveşte proprietatea se baza cu siguranţă pe această superstiţie. Nici o poliţie nu era necesară pentru protejarea bunurilor personale; nu existau furturi în interiorul grupului, însă oamenii nu ezitau să pună stăpânire pe bunurile altor triburi. Relaţiile de proprietate nu luau sfârşit odată cu moartea. De la început, obiectele personale au fost arse, apoi îngropate cu defunctul, iar mai târziu moştenite de familia supravieţuitoare sau de către trib.
69:9.10 (781.4) Efectele personale de ordin decorativ şi-au avut originea din portul amuletelor. Vanitatea dublată de teama de fantome a îndemnat oamenii primitivi să reziste oricărei tentative de a lăsa amuletele lor favorite, cărora li se atribuiau mai multă valoare decât stricta necesitate.
69:9.11 (781.5) Spaţiul destinat dormitului a fost una din primele proprietăţi ale omului. Mai târziu, locuinţele au fost acordate de şeful de trib care deţinea toată proprietate funciară în contul întregului grup. În curând, amplasarea focului a fost cea care a conferit proprietatea; iar şi mai târziu, o fântână a constituit un drept asupra terenurilor învecinate.
69:9.12 (781.6) Gropile cu apă şi puţurile au figurat printre primele posesiuni private. Toate practicile fetişiste au fost folosite pentru a proteja fântânile, puţurile, arborii, recoltele şi mierea. Când credinţa în fetişuri a dispărut, au fost elaborate legi pentru a ocroti proprietatea privată. Însă legile vânatului, dreptul de a vâna, au precedat cu mult legile funciare; oamenii roşii americani nu au înţeles niciodată proprietatea privată a pământurilor. Ei nu puteau pricepe punctul de vedere al omului alb.
69:9.13 (781.7) Proprietatea privată a purtat încă de la început insigna familiei, origine îndepărtată a emblemelor heraldice. Bunurile funciare puteau astfel să fie puse sub paza spiritelor. Preoţii „consacrau” un teren care intra apoi sub protecţia tabuurilor magice ridicate pe ele. Se spunea despre proprietarii acestui teren că aveau un „titlu de preot”. Evreii purtau un mare respect pentru aceste pietre de hotar ale unei familii: „blestemat fie cel care mută piatra vecinului său”. Aceste jaloane de piatră purtau iniţialele preotului. Până şi copacii deveneau proprietate privată atunci când erau marcaţi cu iniţiale.
69:9.14 (782.1) În vremurile de demult, doar recoltele erau proprietăţi private, însă mai multe recolte succesive confereau un drept de proprietate. Agricultura a fost astfel geneza proprietăţii private a pământurilor. Indivizii nu au primit la început pământ decât pentru durata vieţii lor; la moartea lor, pământul revenea tribului. Primele drepturi funciare date indivizilor de către trib au fost mormintele - cimitirele familiale. Într-o epocă mai recentă, pământul a aparţinut aceluia care îl împrejmuia cu un gard, însă oraşele şi-au rezervat întotdeauna anumite pământuri pentru păşunile obşteşti şi pentru a servi în caz de asediu. Terenurile comunale sunt supravieţuirea formelor primitive de proprietate colectivă.
69:9.15 (782.2) În cele din urmă, statul a fost cel care a acordat proprietatea individului, rezervându-şi dreptul de a impune taxe. Odată ce şi-au asigurat titlurile, proprietarii funciari puteau să perceapă chirii, iar pământul a devenit o sursă de venituri - un capital. În cele din urmă pământul a devenit cu adevărat negociabil, cu vânzări, transferuri, ipoteci şi stabilimente.
69:9.16 (782.3) Proprietatea privată a sporit libertatea şi a întărit stabilitatea; însă proprietatea privată a pământului nu a primit sancţiune socială decât după eşecul controlului şi conducerii de către comunitate. Ea a fost imediat urmată de apariţia succesivă a sclavilor, a şerbilor şi a claselor sociale lipsite de pământuri; perfecţionarea mecanismului a eliberat însă progresiv omul de chinul muncilor de sclav.
69:9.17 (782.4) Dreptul de proprietate nu este absolut; el este pur social, însă guvernele, legile, ordinea, drepturile civile, libertăţile sociale, convenţiile, pacea şi fericirea cunoscute de popoarele moderne s-au dezvoltat toate în jurul proprietăţii private a bunurilor.
69:9.18 (782.5) Ordinea socială actuală nu este în mod necesar dreaptă - ea nu este nici divină, nici sacră - însă umanitatea ar face bine să progreseze lent pentru a proceda la modificări. Sistemul pe care l-aţi realizat este mult superior tuturor celor cunoscute de strămoşii voştri. Când veţi schimba ordinea socială, asiguraţi-vă că o veţi face pentru o ordine mai bună. Nu vă lăsaţi convinşi să experimentaţi cu formulele refuzate de cei care v-au precedat; mergeţi înainte, nu în urmă! Lăsaţi evoluţia să-şi urmeze cursul! Nu păşiţi înapoi.
69:9.19 (782.6) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 70
70:0.1 (783.1) DE CUM A rezolvat omul, în mod parţial, problema supravieţuirii sale, el s-a fost confruntat cu reglementarea relaţiilor umane. Dezvoltarea industriei cerea legi, ordine, şi o adaptare socială; proprietatea privată necesita un guvern.
70:0.2 (783.2) Pe o lume evolutivă, antagonismele sunt naturale; pacea nu se asigură decât printr-un sistem social reglator; reglementarea socială este inseparabilă de organizarea socială. O asociaţie implică o autoritate care controlează; guvernul obligă să se coordoneze antagonismele între triburi, clanuri, familii şi indivizi.
70:0.3 (783.3) Guvernul este o dezvoltare inconştientă; el evoluează prin tatonări; el are valoare de supravieţuire şi, prin urmare, devine tradiţional. Anarhia a sporit sărăcia; de aceea, guvernele (legea şi ordinea relative) au început încet-încet să se ivească sau sunt în curs de apariţie. Exigenţele colective ale luptei pentru existenţă au împins literalmente rasa umană pe calea progresivă a civilizaţiei.
70:1.1 (783.4) Războiul este starea naturală şi moştenirea omului în evoluţie; pacea este etalonul social ce măsoară dezvoltarea civilizaţiei. Înainte ca rasele în progres să fi fost parţial organizate din punct de vedere social, omul era foarte individualist, extrem de suspicios şi incredibil de certăreţ. Violenţa este legea naturii, ostilitatea este reacţia automată a copiilor naturii, în timp ce războiul nu reprezintă decât ceste aceleaşi activităţi înfăptuite colectiv. În toate împrejurările în care ţesătura din care este făcută civilizaţia este supusă unor tensiuni, din cauza complicaţiilor care decurg din progresul societăţii, se produce peste tot şi întotdeauna o revenire imediată şi nefastă la aceste metode iniţiale de ajustare prin violenţă a fricţiunilor care provin din relaţiile dintre fiinţele umane.
70:1.2 (783.5) Războiul este o reacţie animală contra neînţelegerilor şi iritărilor; pacea însoţeşte soluţionarea civilizată a tuturor acestor probleme sau dificultăţi. Rasele sangice şi, mai târziu, adamiţii şi nodiţii degeneraţi, aveau o fire războinică. Andoniţii au învăţat de la început regula de aur; chiar şi astăzi, descendenţii lor eschimoşi trăiesc, în principal, conform acestui cod. Obiceiurile sunt puternice în rândurile lor, şi sunt relativ feriţi de antagonisme violente.
70:1.3 (783.6) Andon şi-a învăţat copiii să îşi rezolve litigiile făcându-i să lovească fiecare un arbore cu o bâtă şi, în acelaşi timp blestemând arborele. Primul al cărui baston se rupea era proclamat învingător. Mai târziu, andoniţii şi-au reglat diferendele organizând şedinţe publice, pe parcursul cărora adversarii se reuneau şi se ridiculizau reciproc, în timp ce auditorul desemna învingătorul prin ovaţii.
70:1.4 (783.7) Însă fenomenul războiului nu putea să apară înainte ca societatea să fi evoluat suficient de mult încât să cunoască efectiv perioade de pace şi să sancţioneze practicile războinice. Însuşi conceptul de război implică un anumit grad de organizare.
70:1.5 (784.1) După apariţia grupurilor sociale, iritările individuale au început să se topească în sentimentele colective, şi acest fapt a promovat calmul în interiorul triburilor, însă cu preţul păcii dintre triburi. Pacea a fost deci mai întâi prerogativa celor din cadrul grupului sau al tribului, care îi detesta şi îi ura întotdeauna pe cei din afara grupului, străinii. Omul primitiv privea ca pe o virtute vărsarea de sânge străin.
70:1.6 (784.2) Însă nici măcar acest fapt nu a reuşit la început; când primii şefi au încercat să aplaneze neînţelegerile, ei s-au văzut adesea obligaţi să permită, cel puţin o dată pe an, lupta cu pietre în cadrul tribului. Membrii clanului se împărţeau în două grupuri şi se lansau într-o bătălie care dura toată ziua, fără nici un alt motiv decât acela de a se distra; le plăcea realmente să se bată.
70:1.7 (784.3) Războiul subzistă deoarece omul este uman, deoarece se coboară din animal prin evoluţie, şi toate animalele sunt războinice. Printre primele cauze ale războiului putem enumera:
70:1.8 (784.4) 1. Foamea, care conduce la obţinerea hranei prin jaf. Raritatea pământurilor a dus întotdeauna la război, şi pe parcursul acestor lupte primele triburi pacifice au fost practic exterminate.
70:1.9 (784.5) 2. Lipsa de femei- o încercare de a suplimenta o insuficienţă de ajutor domestic. Răpirea femeilor a provocat întotdeauna războiul.
70:1.10 (784.6) 3. Vanitatea- dorinţa de a face paradă de actele de curaj ale tribului. Triburile superioare se luptau pentru a impune modul lor de viaţă popoarelor inferioare.
70:1.11 (784.7) 4. Sclavii- nevoia de recruţi pentru mâna de lucru.
70:1.12 (784.8) 5. Răzbunarea- constituia motivul de război când cei dintr-un trib credeau că un alt trib vecin a provocat moartea unuia dintre ai lor. Doliul se prelungea până când era adus acasă un cap de om. Războiul de răzbunare a fost considerat ca justificat până într-o epocă relativ modernă.
70:1.13 (784.9) 6. Plictiseala- războiul era considerat ca o recreaţie de către tinerii acelor vremuri îndepărtate. Când nu existau pretexte destul de bune şi suficiente pentru a se declanşa un război, când pacea devenea apăsătoare, triburile vecine aveau obiceiul să pornească o luptă oarecum amicală pentru a se lansa într-o incursiune de destindere şi a se bucura astfel de un simulacru de bătălie.
70:1.14 (784.10) 7. Religia- dorinţa de a se converti la un cult. Toate religiile primitive. sancţionau războiul. Doar recent, religia a început să îl dezaprobe. Din nefericire, clerul din vechime era, în general, aliat cu puterea militară. Una dintre cele mai mari mişcări de pace din toate epocile a fost încercarea de a separa Biserica de Stat.
70:1.15 (784.11) Triburile străvechi se războiau întotdeauna la rugămintea zeilor lor, la ordinele şefilor lor sau ale vrăjitorilor lor. Evreii credeau într-un „Dumnezeu al luptelor”; povestea atacului lor asupra midianiţilor este o istorie tipică a crudităţii crunte a vechilor războaie dintre triburi. Acest atac, soldat cu masacrarea tuturor bărbaţilor şi cu uciderea după aceea a tuturor copiilor de sex masculin cât şi a tuturor femeilor care nu erau fecioare, ar fi onorat obiceiurile unui şef de trib de acum două sute de mii de ani. Şi toate acestea au fost îndeplinite în „numele Domnului Dumnezeu al Israelului”.
70:1.16 (784.12) Prezenta relatare descrie evoluţia societăţii - soluţionarea naturală a problemei raselor - omul croindu-şi propria soartă pe pământ. Astfel de atrocităţi nu sunt comise la îndemnul Deităţii, cu toată tendinţa oamenilor de a transfera responsabilitatea zeilor lor.
70:1.17 (784.13) Îndurarea militară s-a manifestat târziu în sânul omenirii. Chiar şi atunci când o femeie, Deborah, domnea asupra evreilor, a persistat aceeaşi cruzime sistematică. În victoria avută asupra gentililor, comandantul trupelor lui Deborah „trecut toată armata prin foc şi sabie; şi nimeni nu a fost cruţat”.
70:1.18 (785.1) Foarte de timpuriu în istoria rasei, s-au folosit arme muiate în otravă. S-au practicat tot felul de mutilări; Saul nu a ezitat să pretindă o sută de prepuţuri de-ale filistenilor ca zestre dată de David pentru fiica sa Mical.
70:1.19 (785.2) Primele războaie au avut loc între trib şi trib însă, mai târziu, când doi indivizi din două triburi diferite aveau o dispută, ei se băteau în duel în loc să antreneze cele două triburi într-o bătălie generală. S-a împământenit, de asemenea, obiceiul ca două armate să mizeze totul pe rezultatul unei lupte dintre doi reprezentanţi aleşi de o parte şi de cealaltă, cum a fost cazul lui David şi Goliat.
70:1.20 (785.3) Primul rafinament al războiului a constat în a face prizonieri; apoi femeile au fost scutite de ostilităţi, după care a venit recunoaşterea necombatanţilor. Castele militare şi armatele permanente s-au dezvoltat în curând, pentru a ţine pasul cu complexitatea crescătoare a luptei. De la început, li s-a interzis războinicilor să i-a alături de ei femei, şi acestea din urmă au încetat de mult timp să fie combatante, cu toate că ele au hrănit şi au îngrijit întotdeauna soldaţii şi i-au îndemnat să se bată.
70:1.21 (785.4) Practica de a declara război a reprezentat un mare progres. Aceste declaraţii ale intenţiei de a se bate denotau începutul unui simţ al echităţii, care a fost urmat de dezvoltarea treptată a regulilor de război (civilizat). Foarte devreme, s-a stabilit uzanţa de a nu se da o bătălie aproape de locuri dedicate religiei, iar mai târziu, de a nu se da o bătălie în timpul anumitor zile sfinte. A venit apoi recunoaşterea generală a dreptului de azil; refugiaţii politici au primit o protecţie.
70:1.22 (785.5) Războiul a evoluat astfel treptat, de la lupta primitivă a omului la sistemul mai ordonat al naţiunilor „civilizate” mai recente. Cu toate acestea, atitudinea socială prietenoasă nu o înlocuieşte decât foarte lent pe aceea neprietenoasă.
70:2.1 (785.6) În epocile trecute, un război îndârjit provoca schimbări sociale şi favoriza adoptarea de noi idei, care în mod natural nu ar fi apărut, nici în zece mii de ani. Preţul teribil plătit pentru aceste dobândiri sigure consta în regrese temporare ale societăţii la starea sălbatică. Raţiunea civilizată era nevoită să abdice. Războiul este un remediu puternic foarte costisitor şi foarte periculos; el vindecă adesea anumite tulburări sociale însă, uneori, el ucide pacientul, distruge societatea.
70:2.2 (785.7) Necesitatea constantă a apărării naţionale creează multe adaptări sociale noi şi progresive. În zilele noastre, societatea se bucură de avantajul unei lungi liste de inovaţii utile, care au fost la început întru totul militare. Ea datorează războiului chiar şi dansul, una din formele lui prime fiind un exerciţiu militar.
70:2.3 (785.8) Războiul a avut o valoare socială pentru civilizaţiile trecutului deoarece el:
70:2.4 (785.9) 1. Impunea disciplină, obliga la cooperare.
70:2.5 (785.10) 2. Premia tăria şi curajul.
70:2.6 (785.11) 3. Încuraja şi întărea naţionalismul.
70:2.7 (785.12) 4. Distrugea popoarele slabe şi neadaptate.
70:2.8 (785.13) 5. Dizolva iluzia egalităţii primitive şi stratifica în mod selectiv societatea.
70:2.9 (785.14) Războiul a avut o anumită valoare evolutivă şi selectivă însă, la fel cu sclavia, va trebui cândva abandonat în decursul lentelor progrese ale civilizaţiei; războaiele din trecut încurajau călătoriile şi relaţiile culturale; acum aceste scopuri sunt mai bine servite de metodele moderne de transport şi de comunicare. Războaiele din trecut fortificau naţiunile, însă luptele moderne destramă cultura civilizată. Războaiele vechi reuşeau să decimeze popoarele inferioare; rezultatul net al conflictelor moderne este distrugerea selectivă a celor mai bune speţe umane. Războaiele trecutului promovau organizarea şi eficienţa, însă acestea au devenit acum ţelurile industriei moderne. Pe parcursul timpurilor trecute, războiul era un ferment social care împingea societatea înainte. Acest rezultat se obţine acum mai bine prin ambiţie şi invenţie. Războaiele vechi susţineau conceptul unui Dumnezeu al bătăliilor, însă omului modern i s-a spus că Dumnezeu este iubire. Războiul a servit la atingerea multor scopuri utile în trecut. El a fost un eşafodaj indispensabil pentru construirea civilizaţiei, însă a ajuns rapid la falimentul lui cultural. El nu mai poate oferi beneficii sociale, dividende proporţionale cu pierderile teribile care îl însoţesc.
70:2.10 (786.1) În trecut medicii credeau în scurgerea de sânge ca un leac de tratare a numeroase boli, însă de atunci au descoperit remedii mai eficiente pentru cea mai mare parte a acelor tulburări. Tot astfel, va trebui, cu siguranţă, ca vărsarea internaţională de sânge cauzată de război să facă loc descoperirii unor metode mai bune pentru a vindeca bolile naţiunilor.
70:2.11 (786.2) Naţiunile Urantiei s-au angajat deja în uriaşa bătălie dintre militarismul naţionalist şi industrialism. În multe privinţe, acest conflict este analog luptei seculare dintre păstorii-vânători şi cultivatori. Însă, dacă industrialismul vrea să triumfe asupra militarismului, el trebuie să evite pericolele care îl asaltează. Pericolele industriei care se naşte pe Urantia sunt:
70:2.12 (786.3) 1. Puternica tendinţă către materialism, orbirea spirituală.
70:2.13 (786.4) 2. Adorarea puterii bogăţiei, denaturarea valorilor.
70:2.14 (786.5) 3. Viciile care vin odată cu luxul, lipsa de maturitate culturală.
70:2.15 (786.6) 4. Pericolele tot mai mari ale indolenţei, ale insensibilităţii la spiritul servirii.
70:2.16 (786.7) 5. Creşterea unei slăbiciuni rasiale de nedorit, degenerarea biologică.
70:2.17 (786.8) 6. Pericolul sclaviei industriale standardizate, stagnarea personalităţii. Munca înnobilează, însă corvezile monotone abrutizează.
70:2.18 (786.9) Militarismul este autocratic şi crud - chiar sălbatic. El favorizează organizarea socială printre cuceritori, însă îi dezmembrează pe cei învinşi. Industrialismul este mai civilizat şi ar trebui să fie realizat astfel încât să încurajeze iniţiativa şi individualismul. Societatea ar trebui să promoveze originalitatea prin toate mijloacele posibile.
70:2.19 (786.10) Nu faceţi greşeala de a glorifica războiul; luaţi seama mai degrabă la ceea ce a făcut el pentru societate, spre a vă putea reprezenta mai exact rolul înlocuitorilor lui în mersul înainte al civilizaţiei. Dacă nu vor fi găsite substitute adecvate, puteţi fi siguri că războiul va continua încă mult timp.
70:2.20 (786.11) Oamenii nu vor accepta niciodată pacea ca mod normal de viaţă fiind convinşi pe deplin şi în numeroase rânduri, că pacea este ceea ce este mai bun pentru bunăstarea lor materială şi, de asemenea, înainte ca societatea să fi oferit, plină de înţelepciune, substitute paşnice pentru satisfacerea uneia dintre tendinţele înnăscute, aceea de a se da periodic frâu liber impulsului colectiv destinat să elibereze sentimentele şi energiile continuu acumulate şi provenite din reacţii ale instinctului uman de conservare.
70:2.21 (786.12) Însă, chiar şi în treacăt, războiul ar trebui să fie onorat ca şcoală de experienţă care a constrâns o rasă de individualişti aroganţi să se supună unei autorităţi înalt concentrate, un şef executiv. Războiul de modă veche conducea la alegerea unui conducător dintre oamenii natural eminenţi; însă războiul modern nu mai face astfel. Pentru a descoperi conducători societatea trebuie acum să se întoarcă de partea cuceririlor paşnice: industria, ştiinţa şi realizările sociale.
70:3.1 (787.1) În societatea cea mai primitivă, hoarda este totul; chiar şi copiii sunt proprietatea ei comună. Familia în evoluţie a înlocuit hoarda în creşterea copiilor, în timp ce clanurile şi triburile apărute i-au luat locul unitate socială.
70:3.2 (787.2) Imboldul sexual şi iubirea maternă au instaurat familia. Însă nici un guvern veritabil nu a apărut înainte de începerea formării grupurilor suprafamiliale. În timpurile prefamiliale, acelea ale hoardei, comanda era asigurată de indivizi aleşi fără formalităţi. Boşimanii africani nu au depăşit niciodată acest stadiu primitiv; hoardele lor nu au conducători.
70:3.3 (787.3) Familiile s-au unit, prin legături de sânge, în clanuri, în grupări de rudenii, iar clanurile s-au transformat mai târziu în triburi, în comunităţi teritoriale. Războiul şi presiunea exterioară au forţat clanurile de înrudiţi să se organizeze în triburi, însă comerţul şi negoţul au fost cele care au asigurat coeziunea acestor grupuri primitive precum şi un anumit grad de pace internă.
70:3.4 (787.4) Pacea pe Urantia va fi adusă mult mai mult de organizaţiile de comerţ internaţional decât de întreaga sofisticărie sentimentală a planurilor himerice de pace. Relaţiile comerciale au fost facilitate de dezvoltarea limbii şi de metodele perfecţionate de comunicare, precum şi de ameliorarea mijloacelor de transport.
70:3.5 (787.5) Absenţa unei limbi comune a limitat întotdeauna înmulţirea grupurilor pacifiste, cu toate că banul a devenit limba universală a comerţului modern. Coeziunea societăţii moderne este, în mare parte, asigurată de piaţa industrială. Tentaţia câştigului este un important element civilizator atunci când i se adaugă dorinţa de a servi.
70:3.6 (787.6) La început, fiecare trib era înconjurat de zone concentrice de teamă şi de bănuială tot mai mari, de unde şi străvechiul obicei de a ucide pe toţi străinii, şi mai târziu, de a-i aduce la statutul de sclavi. Vechea idee de prietenie semnifica adopţia în clan; se credea că apartenenţa la clan supravieţuia după moarte. A fost unul dintre primele concepte ale vieţii eterne.
70:3.7 (787.7) Ceremonia de adopţie a constat în faptul de a bea sângele unul altuia. În anumite grupuri, se făcea schimb de salivă în loc de a se bea sânge. Aceasta a fost originea îmbrăţişării convenţionale, şi toate ceremoniile de asociere, indiferent că ele au fost de căsătorie sau de adopţie, s-au terminat întotdeauna prin petreceri.
70:3.8 (787.8) Mai târziu s-a folosit sânge diluat în vin roşu şi, în cele din urmă, s-a băut doar vin pentru a se marca ceremonia de adopţie. Aceasta era confirmată prin ciocnirea cupelor de vin şi prin înghiţirea băuturii. Evreii au folosit o formă modificată a acestei ceremonii de adopţie; strămoşii lor arabi practicau jurământul, în timp ce mâna candidatului era ţinută pe organul genital al nativului tribului. Evreii îi tratau pe străinii adoptaţi cu bunăvoinţă şi cu fraternitate: „străinul care locuieşte printre voi va fi pentru voi ca unul născut printre voi şi îl veţi iubi ca pe voi înşivă”.
70:3.9 (787.9) ”Curtoazia faţă de oaspete” era o relaţie de ospitalitate temporară; când invitaţii aflaţi în vizită plecau, se spărgea o farfurie în jumătate, din care una era dată prietenului care pleca pentru a-i servi ca o cuvenită introducere unei terţe persoane care putea să sosească mai târziu în vizită. Era o regulă pentru comeseni să plătească pentru găzduire spunând poveşti din călătoriile şi aventurile lor. Povestitorii din trecut au devenit atât de populari, încât moravurile au interzis în cele din urmă activitatea lor în sezoanele de vânătoare sau de recoltă.
70:3.10 (788.1) Primele tratate de pace au fost „legăturile de sânge”. Ambasadorii de pace a două triburi în război se întâlneau, îşi aduceau omagii, şi apoi îşi înţepau pielea până când începea să sângereze, după care îşi sugeau unul altuia sângele şi declarau pacea.
70:3.11 (788.2) Primele misiuni de pace erau constituite din delegaţii de oameni aducând cele mai frumoase din tinerele lor pentru a satisface pofta sexuală a foştilor lor duşmani, combătându-se astfel tendinţele belicoase. Tribul astfel onorat mergea în vizită cu ofranda sa de tinere fete, după care pacea era ferm stabilită şi, în curând, au fost sancţionate şi căsătoriile dintre familii ale şefilor.
70:4.1 (788.3) Primul grup pacific a fost familia; urmează apoi clanul, tribul şi, mai târziu, naţiunea, care devine, în cele din urmă, statul teritorial modern. Faptul că grupurile pacifice din zilele noastre s-au dezvoltat de mult timp dincolo de legăturile de sânge, pentru a cuprinde naţiuni, este deosebit de încurajator, în ciuda faptului că naţiunile de pe Urantia cheltuiesc încă sume imense pentru pregătiri de război.
70:4.2 (788.4) Clanurile erau grupuri legate prin sânge în sânul tribului; ele îşi datorau existenţa anumitor interese comune, cum ar fi:
70:4.3 (788.5) 1. Filiaţia lor, mergând până la un strămoş comun.
70:4.4 (788.6) 2. Jurământul de credinţă faţă de un totem religios comun.
70:4.5 (788.7) 3. Vorbirea unui aceluiaşi dialect.
70:4.6 (788.8) 4. Împărtăşirea unui aceluiaşi loc de şedere.
70:4.7 (788.9) 5. Teama de aceiaşi duşmani.
70:4.8 (788.10) 6. Împărtăşirea unei experienţe militare comune.
70:4.9 (788.11) Şefii de clanuri erau întotdeauna subordonaţi şefilor de trib. Primele guverne tribale au fost o slabă confederaţie de clanuri; aborigenii australieni nu au dezvoltat niciodată o formă tribală de guvernare.
70:4.10 (788.12) Şefii pacifici de clanuri domneau, în general, prin linie maternă; şefii războinici ai triburilor au stabilit o linie paternă. Curtea şefilor de trib, a primilor regi, se compunea din şefi de clanuri. Datina cerea ca ei să fie invitaţi de mai multe ori pe an să se prezinte în faţa regelui, ceea ce îi permitea să îi supravegheze şi să se asigure mai bine de coordonarea lor. Clanurile au jucat un rol de mare folos în autarhiile locale, însă au întârziat considerabil creşterea naţiunilor mari şi puternice.
70:5.1 (788.13) Orice instituţie umană a avut un început, iar guvernul civil este un produs al evoluţiei progresive în aceeaşi măsură ca şi căsătoria, industria şi religia. Plecând de la primele clanuri şi triburi primitive s-au dezvoltat, progresiv, regimurile succesive de guvernare umană, care au apărut şi dispărut pentru a se ajunge, în cele din urmă, la formele de reglementare civilă şi socială care caracterizează a doua jumătate a secolului al douăzecilea.
70:5.2 (788.14) Înainte de apariţia treptată a unităţilor familiale bazele guvernului au fost stabilite în organizarea clanului, grupările de familii de acelaşi sânge. Primul veritabil corp guvernamental a fost sfatul bătrânilor. Acest grup regulator se compunea din oameni în vârstă care s-au distins în chip deosebit. Înţelepciunea şi experienţa au fost apreciate de la început chiar şi de către omul barbar, şi a urmat o lungă perioadă de dominare de către cei în vârstă. Această domnie oligarhică a vârstei s-a transformat, încetul cu încetul, în ideea patriarhală.
70:5.3 (789.1) Primele consilii ale bătrânilor conţineau potenţialul tuturor funcţiunilor guvernamentale: executivul, legislativul şi juridicul. Când consiliul interpreta obiceiurile curente, era un tribunal. Când stabilea noi moduri de uzanţă socială, era o adunare legislativă. În măsura în care decretele şi promulgările erau puse în vigoare, era puterea executivă. Preşedintele consiliului bătrânilor a fost unul dintre precursorii şefului de trib de mai târziu.
70:5.4 (789.2) Unele triburi aveau consilii femeieşti şi, din timp în timp, multe triburi au avut femei drept conducători. Anumite triburi de oameni roşii au păstrat învăţătura lui Onamonalonton urmând deciziile unanime ale „consiliului celor şapte”.
70:5.5 (789.3) I-a fost greu speciei umane să înveţe că nici pacea, nici războiul nu pot fi conduse de o adunare consultativă. „Palavrele” primitive au fost rareori de folos. Rasa a învăţat de la început că o armată condusă de un grup de şefi de clanuri nu avea nici o şansă împotriva unei armate puternice având un singur şef. Războiul a fost întotdeauna un făuritor de regi.
70:5.6 (789.4) La început, şefii militari au fost aleşi doar pentru serviciul militar şi ei mai renunţat puţin la autoritatea lor pe durata perioadelor de pace, în care îndatoririle lor erau mai mult de ordin social. Însă, încetul cu încetul, ei au început să încalce perioadele de pace în speranţa de a continua domnia lor de la un război la următorul. Adesea, ei vegheau ca un război să nu urmeze la un interval de timp prea lung faţă de precedentul. Aceşti domnitori războinici primitivi nu iubeau deloc pacea.
70:5.7 (789.5) Mai târziu, unii şefi au fost aleşi pentru alte rosturi decât pentru serviciul militar, şi selecţionaţi datorită calităţilor lor excepţionale fizice, sau datorită aptitudinilor lor remarcabile personale. Oamenii roşii aveau adesea două grupe de şefi - sachemii, sau şefii păcii, şi şefii militari ereditari. Şefii păcii erau, de asemenea, judecători şi învăţători.
70:5.8 (789.6) Unele dintre primele comunităţi au fost conduse de vrăjitorii vindecători care acţionau adesea ca şefi. Un singur om exercita funcţiile de preot, doctor şi şef executiv. Primele însemne regale au început adesea prin a fi simboluri sau embleme ale veşmintelor sacerdotale.
70:5.9 (789.7) Prin toate aceste etape, a luat efectiv fiinţă branşa executivă a guvernului. Consiliile clanurilor şi triburilor şi-au continuat activitatea în calitate de consultanţi şi în calitate de precursori ai departamentelor legislativ şi judiciar care au apărut mai târziu. În Africa din zilele noastre toate aceste forme de guvernare primitive există realmente printre diversele triburi.
70:6.1 (789.8) Un guvern de stat eficient nu a apărut decât odată cu venirea la conducere a unui şef având deplina autoritate executivă. Oamenii au descoperit că nu poate exista un guvern eficient decât conferind putere unei personalităţi, şi nu susţinând o idee.
70:6.2 (789.9) Puterea suverană a luat naştere din ideea de autoritate sau de avere a familiei. Când un rege patriarhal a devenit un rege adevărat, el era numit, uneori, „tată al poporului său”. Mai târziu s-a crezut că regii se trăgeau din eroi; şi mai târziu încă, puterea a devenit ereditară, deoarece se credea în originea divină a regilor.
70:6.3 (789.10) Regalitatea ereditară evita anarhia care survenise între moartea unui rege şi alegerea succesorului său, şi a provocat catastrofe. Familia avea un şef biologic; iar clanul un şef natural selecţionat, însă tribul, şi mai târziu statul, nu aveau un şef natural; acesta a fost un motiv suplimentar pentru a face ereditare puterea regilor şefi. Ideea de familie regală şi de aristocraţie a fost, de asemenea, fondată pe obiceiul de a „avea un nume” în clanuri.
70:6.4 (790.1) Succesiunea regilor a fost, în cele din urmă, considerată ca supranaturală; s-a crezut că sângele regal urca până în epoca statului major materializat al Prinţului Caligastia. Regii au devenit astfel personalităţi idol, şi au fost extrem de autoritari; o formă specială de limbaj a fost adoptată pentru uzul curţii. Încă nu demult se credea că atingerea regilor vindeca bolile, şi anumite popoare de pe Urantia încă consideră că suveranii lor au o origine divină.
70:6.5 (790.2) Regele idol de altă dată, era adesea păstrat în izolare; el era considerat mult prea sacru pentru a fi văzut, mai puţin în timpul anumitor zile de sărbătoare sau de sfinţi. Se alegea, de obicei, un reprezentant care să îl personifice; aceasta este originea primilor-miniştri. Primul funcţionar ministerial a fost un administrator al alimentelor; alţii nu au întârziat să urmeze. Suveranii au numit, în curând, reprezentanţi însărcinaţi cu comerţul şi cu religia. Dezvoltarea cabinetelor ministeriale a fost măsura directă pentru a depersonaliza autoritatea executivă. Adjuncţii primilor regi au format nobilimea acceptată, iar soţia regelui a fost treptat ridicată la rangul de regină, în vreme ce femeile au devenit mai stimate.
70:6.6 (790.3) Suverani fără scrupule au dobândit mari puteri prin descoperirea otrăvurilor. Magia practicată în primele curţi era diabolică; inamicii regelui mureau repede. Cu toate acestea tiranii, chiar cei mai despoţi erau supuşi anumitor restricţii; ei erau cel puţin înfrânaţi de teama, întotdeauna prezentă, de a fi asasinaţi. Medicii, vracii vindecători şi preoţii au frânat întotdeauna mult regii. Prin urmare, aristocraţia proprietarilor funciari a exercitat o influenţă restrictivă şi, din timp în timp, clanurile şi triburile se ridicau pur şi simplu şi îi înlăturau pe despoţii şi pe tiranii lor. Când suveranii deposedaţi erau condamnaţi la moarte, li se acorda adesea alegerea de a se sinucide, de unde şi originea străvechii popularităţi a sinuciderii în anumite împrejurări.
70:7.1 (790.4) Legăturile de sânge au determinat primele grupuri sociale; clanurile de rude s-au lărgit prin asociere. Căsătoriile intertribale au fost etapa următoare a creşterii grupului şi tribul complex rezultant a format primul veritabil corp politic. Progresul următor, în dezvoltarea socială, a fost evoluţia cultelor religioase şi a partidelor politice. Ele au apărut, în primul rând, ca societăţi secrete, în întregime religioase la origine; apoi ele au fixat reguli. La început, acestea au fost partide de bărbaţi; mai târziu, au apărut grupuri de femei. În curând, ele s-au divizat în două clase: cea politico-socială şi ce mistico-religioasă.
70:7.2 (790.5) Aceste societăţi aveau numeroase motive pentru a rămâne secrete, cum ar fi:
70:7.3 (790.6) 1. Teama de a atrage persecuţia conducătorilor pentru a fi violat vreun tabu.
70:7.4 (790.7) 2. Dorinţa de a practica rituri religioase minoritare.
70:7.5 (790.8) 3. Intenţia de a păstra preţioase secrete „de spirite” sau de comerţ.
70:7.6 (790.9) 4. Posesia vreunui talisman sau cunoaşterea vreunei magii speciale.
70:7.7 (790.10) Însuşi faptul secretului conferea tuturor membrilor acestor societăţi puterea misterului faţă de restul tribului. Secretul măguleşte, de asemenea, vanitatea; iniţiaţii formau aristocraţia socială a timpului lor. După iniţierea lor, tinerii vânau cu bărbaţii, în timp ce înainte culegeau legumele împreună cu femeile. Şi umilinţa supremă, dizgraţia în faţa tribului, consta în a eşua în probele pubertăţii, şi a fi astfel obligat de a rămâne în afara lăcaşului bărbaţilor, în compania femeilor şi copiilor şi a fi considerat drept efeminat. De altfel, neiniţiaţii, nu avea dreptul de a se căsători.
70:7.8 (791.1) Popoarele primitive i-au învăţat de la început pe tinerii lor adolescenţi să îşi controleze impulsurile sexuale. S-a stabilit obiceiul de a-i despărţi pe băieţi de părinţii lor de la pubertate până la căsătorie şi de a conferi educaţia şi formarea lor societăţilor secrete de bărbaţi. Una din funcţiile principale ale acestor cercuri era de a se păstra un control asupra tinerilor adolescenţi pentru a evita naşterile nelegitime.
70:7.9 (791.2) Prostituţia comercializată a început atunci când aceste cluburi de bărbaţi au plătit în bani dreptul de a dispune de femeile altor triburi; însă grupurile primitive erau departe de desfrânarea sexuală.
70:7.10 (791.3) Ceremonia iniţierii pubertăţii se desfăşura, în general, pe o perioadă de cinci ani. Multe tăieturi dureroase şi torturi, la care tânărul se supunea de bună voie, făceau parte din aceste ceremonii. Circumcizia a fost practicată mai întâi ca un rit de iniţiere într-una din aceste fraternităţi secrete. Însemnele tribului erau trasate prin incizie în pielea corpului ca făcând parte din iniţierea pubertăţii. Tatuajul a fost, la origine, o emblemă de apartenenţă. Astfel de torturi, cât şi multiplele privaţiuni, aveau scopul de a-i căli pe aceşti tineri, de a le da o idee asupra realităţilor vieţii şi a necazurilor ei inevitabile. Acest rezultat este mai bine atins de jocurile atletice şi de probele fizice care au fost instaurate mai târziu.
70:7.11 (791.4) Însă societăţile secrete căutau realmente să amelioreze moralitatea adolescenţilor. Unul dintre scopurile principale ale ceremoniilor pubertăţii era de a-i face pe tineri să înţeleagă că ei nu trebuiau să se atingă de soţiile altor bărbaţi.
70:7.12 (791.5) După aceşti ani de disciplină, de antrenament riguros şi chiar înaintea căsătoriei lor, se lăsa, în general, tinerilor o scurtă perioadă de tihnă şi de libertate, după care ei reveneau pentru a se căsători, acceptând pentru restul vieţii lor aservirea faţă de tabuurile tribului lor. Acest vechi obicei a subzistat până în timpurile moderne în ideea stupidă de „a face nebunii”.
70:7.13 (791.6) Numeroase triburi au sancţionat ulterior formarea cluburilor secrete de femei, al căror scop era acela de a pregăti pe tinerele adolescente să devină soţii şi mame. După iniţierea lor, tinerele fete erau apte să se căsătorească şi primeau permisiunea de a participa la „prezentarea miresei”, petrecerea de prezentare în societate din timpurile acelea. Ordinele feminine, cu legăminte de celibat, au apărut devreme în existenţă.
70:7.14 (791.7) În curând şi-au făcut apariţia cluburile nesecrete, atunci când grupuri de bărbăteşti şi femeieşti de celibatari au format organizaţiile lor separate. În realitate, aceste asociaţii au fost primele şcoli. În timp ce şcolile de bărbaţi şi cluburile de femei se dedau adesea la persecuţii reciproce, anumite triburi mai evoluate, după contactul cu învăţătorii din Dalamatia, au experimentat învăţământul mixt, fondând şcoli cu internate pentru ambele sexe.
70:7.15 (791.8) Societăţile secrete au contribuit la instaurarea castelor sociale, în principal din cauza caracterului misterios al iniţierilor lor. Membrii acestor societăţi au purtat, la început, măşti pentru a-i speria pe cei curioşi şi pentru a-i îndepărta de riturile lor de doliu - de cult al strămoşilor. Acest ritual s-a transformat, mai târziu, într-o pseudoşedinţă pe parcursul cărora se credea că apar fantome. Societăţile vechi ale „noii naşteri” utilizau semne şi foloseau un limbaj secret special. Ele interziceau, de asemenea, anumite alimente şi băuturi; ele jucau rolul de poliţie de noapte şi aveau, printre altele, o activitate foarte extinsă în domeniul social.
70:7.16 (792.1) Toate asociaţiile secrete impuneau un jurământ celor care aderau la ele, prescriind încrederea şi propovăduind conservarea secretelor. Aceste ordine secrete impresionau mulţimile şi le controlau. Ele acţionau, de asemenea, ca societăţi de vigilenţă şi practicau astfel legea lui Lynch. Membrii lor au fost primii spioni ai triburilor aflate în război şi au format prima poliţie secretă pe timp de păcii; şi mai mult, ele i-au menţinut pe regii fără multe scrupule într-o stare de încordare. În chip de contrapondere, regii au întreţinut propria lor poliţie secretă.
70:7.17 (792.2) Aceste societăţi au dat naştere primelor partide politice. Primul guvern de partid a fost acela al „celor puternici” contra „celor slabi”. În timpurile de demult, o schimbare de administrare nu survenea decât după un război civil care dovedea din plin că cei slabi deveniseră puternici.
70:7.18 (792.3) Aceste cluburi au fost folosite de negustori pentru a-şi încasa creanţele, şi de către suverani pentru a primi impozite. Taxarea fiscală a fost o luptă îndelungată, iar una dintre primele forme a fost dijma, o zecime din produsul vânătorii sau al recoltei. La origine, impozitele erau ridicate pentru a se menţine casa regală, însă s-a descoperit că era mai uşor să fie încasate deghizându-le sub forma unei ofrande ca contribuţie la slujbele templelor.
70:7.19 (792.4) Încetul cu încetul, aceste asociaţii secrete au devenit primele organizaţii caritabile, apoi s-au dezvoltat în societăţi religioase primitive premergătoare bisericilor. În cele din urmă, unele dintre aceste societăţi au devenit comune mai multor triburi. Acestea au fost primele confrerii internaţionale.
70:8.1 (792.5) Inegalitatea mentală şi fizică a fiinţelor umane provoacă apariţia claselor sociale. Singurele lumi fără clase sociale sunt cele mai primitive sau cele mai avansate. În zorile ei, o civilizaţie nu a început încă diferenţierea nivelelor sociale, în timp ce o lume ancorată în lumină şi viaţă a făcut, într-o mare măsură, să dispară aceste diviziuni ale omenirii, atât de caracteristice tuturor etapelor intermediare ale evoluţiei.
70:8.2 (792.6) În măsura în care societatea a ieşit din sălbăticie pentru a intra în barbarie, componentele sale umane au avut tendinţa să se grupeze în clase, din următoarele motive:
70:8.3 (792.7) 1. Naturale- contact, înrudire şi căsătorie; primele distincţii sociale au fost bazate pe sex, pe vârstă şi pe sânge - legătura părintească cu şeful.
70:8.4 (792.8) 2. Motive personale- recunoaşterea aptitudinilor, a puterii de îndurare, a îndemânării şi a tăriei sufleteşti, urmată imediat de recunoaşterea stăpânirii limbii, a cunoştinţelor şi a inteligenţei generale.
70:8.5 (792.9) 3. Motive de şansă- războiul şi emigrarea au ajuns să separe grupurile umane. Evoluţia claselor a fost puternic influenţată de cuceriri, de raporturile dintre învingători şi învinşi, în timp ce sclavia a adus prima diviziune generală a societăţii în oameni liberi şi legaţi.
70:8.6 (792.10) 4. Raţiuni economice- bogaţi şi săraci. Averea şi posesia de sclavi a fost o bază care a generat una dintre clasele societăţii.
70:8.7 (792.11) 5. Motive geografice- clasele s-au format ca urmare a stabilirii unei populaţii în regiuni urbane sau rurale. Oraşele şi satele au contribuit deopotrivă la diferenţierea în crescători-cultivatori şi negustori-industriaşi, cu reacţiile şi cu punctele lor de vedere divergente.
70:8.8 (792.12) 6. Motive sociale- clasele s-au format treptat, conform aprecierii populare a valorii sociale a diferitelor grupuri. Printre primele diviziuni de genul acesta se găsesc demarcările între preoţi învăţători, şefi vindecători, capitalişti negustori, muncitori obişnuiţi şi sclavi. Sclavul nu putea niciodată să devină un capitalist, însă cel care avea un venit putea uneori să intre în rândurile capitaliştilor.
70:8.9 (793.1) 7. Motive profesionale- în măsura în care profesiunile s-au înmulţit, ele au avut tendinţa de a se stabili în caste şi în corporaţii. Lucrătorii s-au scindat în trei grupuri: profesioniştii, inclusiv vracii vindecători, apoi lucrătorii calificaţi şi, în cele din urmă, mâna de lucru necalificată.
70:8.10 (793.2) 8. Motive religioase- primele cluburi de cult au dat naştere propriilor lor clase în interiorul clanurilor şi triburilor; pietatea şi misticismul preoţimii a perpetuat-o mult timp ca grup social distinct.
70:8.11 (793.3) 9. Motive rasiale- Prezenţa a două sau mai multe rase într-o naţiune sau o unitate teritorială dată produce, în general, caste de culoare. Sistemul originar al castelor din India era bazat pe culoare, ca de altfel şi acela din vechiul Egipt.
70:8.12 (793.4) 10. Motive de vârstă- tinereţe şi maturitate. În triburi, băieţii rămâneau sub supravegherea tatălui lor atâta vreme cât acesta trăia, în timp ce fiicele erau lăsate în grija mamei lor până la căsătorie.
70:8.13 (793.5) Clasele flexibile şi în mişcare sunt indispensabile unei civilizaţii în evoluţie, însă când clasele devin caste, când nivele sociale se pietrifică, creşterea stabilităţii este cumpărată cu o pierdere a iniţiativei personale. Casta socială rezolvă problema găsirii locului vostru în industrie, însă ea restrânge considerabil dezvoltarea individuală şi împiedică, practic, cooperarea socială.
70:8.14 (793.6) Datorită faptului că clasele sociale s-au format în mod natural ele vor persista până când oamenii le vor face să dispară progresiv, plin evoluţie, mânuind cu inteligenţă resursele biologice, intelectuale şi spirituale ale unei civilizaţii în progres şi, mai ales, următoarele:
70:8.15 (793.7) 1. Reînnoirea biologică a rămăşiţelor rasiale - eliminarea selectivă a liniilor umane inferioare. Acest fapt va tinde să şteargă numeroase inegalităţi umane.
70:8.16 (793.8) 2. Antrenarea educativă a puterii cerebrale, sporită prin această ameliorare biologică.
70:8.17 (793.9) 3. Stimularea religioasă a sentimentelor de rudenie şi de fraternitate umană.
70:8.18 (793.10) Însă aceste măsuri nu vor putea să de adevăratele lor roade decât în îndepărtatele milenii ale viitorului, cu toate că multe schimbări sociale în bine vor fi imediat urmate de manipularea inteligentă, înţeleaptă şi răbdătoare a acestor factori acceleratori ai progresului cultural. Religia este puternicul pârghia care ridică civilizaţia deasupra haosului, însă ea este neputincioasă, fără punctul de sprijin a unei minţi sănătoase şi normale, bazată ferm pe o ereditate la fel de sănătoasă şi normală.
70:9.1 (793.11) Natura nu conferă nici un drept omului, ea nu îi dă decât viaţa şi o lume în care să trăiască. Natura nu îi asigură nici măcar dreptul de a rămâne viu, aşa cum putem să ne dăm seama închipuindu-ne ceea ce s-ar întâmpla probabil dacă un om fără arme ar întâlni, faţă în faţă, un tigru înfometat într-o junglă. Primul dar pe care societatea îl face oamenilor este siguranţa.
70:9.2 (793.12) Societatea a afirmat, treptat, drepturile sale care, la ora actuală, sunt următoarele:
70:9.3 (793.13) 1. Asigurarea unei aprovizionări.
70:9.4 (793.14) 2. Apărarea militară - siguranţa prin starea de pregătire.
70:9.5 (793.15) 3. Păstrarea păcii interne - prevenirea contra violenţelor personale şi dezordinilor sociale.
70:9.6 (794.1) 4. Controlul sexual - căsătoria, instituţia familiei.
70:9.7 (794.2) 5. Proprietatea - dreptul de a poseda.
70:9.8 (794.3) 6. Încurajarea concurenţei individuale şi colective.
70:9.9 (794.4) 7. Luarea de măsuri pentru educarea şi formarea tineretului.
70:9.10 (794.5) 8. Promovarea schimburilor şi a comerţului - dezvoltarea industrială.
70:9.11 (794.6) 9. Ameliorarea condiţiilor de plătire a lucrătorilor.
70:9.12 (794.7) 10. Garantarea libertăţii practicilor religioase cu scopul ca toate celelalte activităţi sociale să poată fi înălţate devenind spiritual motivate.
70:9.13 (794.8) Când drepturile sunt atât de vechi încât nu se poate cunoaşte originea lor, ele sunt adesea numite drepturi naturale. Cu toate acestea, drepturile umane nu sunt cu adevărat naturale; ele sunt în întregime sociale. Ele sunt relative şi mereu schimbătoare, şi nu reprezintă nimic mai mult decât regulile jocului - o ajustare recunoscută a relaţiilor care guvernează fenomenele mereu schimbătoare ale concurenţei umane.
70:9.14 (794.9) Ceea ce putem considera ca un drept într-o epocă dată nu trebuie socotit la fel într-o alta. Supravieţuirea unui mare număr de deficienţi şi de degeneraţi nu este datorată dreptului lor natural de a încurca astfel civilizaţia secolului al douăzecilea ci, pur şi simplu, faptului că societatea epocii, moravurile, au decretat astfel.
70:9.15 (794.10) Europa Evului Mediu recunoştea puţine drepturi umane; fiecare om aparţinea atunci unui altuia, iar drepturile nu erau decât privilegii sau favoruri acordate de Stat sau de Biserică. Revolta contra acestei erori a fost tot o eroare, deoarece ea a făcut să se creadă că toţi oamenii se nasc egali.
70:9.16 (794.11) Oamenii slabi şi inferiori au luptat întotdeauna pentru a avea drepturi egale; ei au insistat întotdeauna pentru ca statul să îi oblige pe cei care sunt puternici şi superiori să le suporte necesităţile şi să le compenseze şi altfel insuficienţele care mult prea adesea nu sunt altceva decât rezultatul natural al propriei lor indiferenţe şi indolenţe.
70:9.17 (794.12) Însă acest ideal de egalitate este născut din civilizaţie; el nu se găseşte în natură. Chiar cultura demonstrează într-un mod practic inegalitatea naturală a oamenilor, scoţând în evidenţă capacităţile lor inegale de asimilare. Realizarea bruscă şi neevolutivă a unei pretinse egalităţi naturale ar face rapid să regreseze pe oamenii civilizaţi la uzanţele şi la obiceiurile grosolane ale epocilor primitive. Societatea nu poate oferi drepturi egale tuturor, însă ea poate promite să administreze în mod loial şi echitabil drepturile variabile ale fiecăruia. Societatea are responsabilitatea şi datoria de a oferi copiilor naturii o ocazie echitabilă şi paşnică de a-şi câştiga traiul, de a participa la reproducere şi de a se bucura, totodată, de unele satisfacţii personale, suma acestor trei factori constituind fericirea umană.
70:10.1 (794.13) Justiţia naturală este o teorie elaborată de oameni; ea nu este o realitate. În natură, dreptatea este pur teoretică, total fictivă. Natura nu furnizează decât un singur fel de dreptate - conformarea inevitabilă a rezultatelor la cauze.
70:10.2 (794.14) Justiţia, aşa cum este ea concepută de oameni, constă în obţinerea propriilor drepturi, şi de aceea ea este o problemă de evoluţie progresivă. Conceptul de justiţie poate să facă parte constitutivă dintr-o minte înzestrată cu spirit, însă justiţia de-a gata nu apare spontan în lumile spaţiului.
70:10.3 (794.15) Omul primitiv atribuia toate fenomenele unei persoane. Când un sălbatic murea, el nu se întreba ce anume l-a făcut să piară, ci cine l-a ucis? Moartea accidentală nu era deci recunoscută şi, în pedepsirea unei crime mobilul inculpatului nu era, în nici un fel, luat în considerare; judecata era făcută după răul pricinuit.
70:10.4 (795.1) În societăţile cele mai primitive, opinia publică acţiona direct; nu era nevoie de agenţi ai justiţiei. Viaţa primitivă nu cunoştea intimitatea; vecinii unui om erau responsabili de conduita sa; ei aveau deci dreptul de a se amesteca în problemele sale personale. Societatea era reglementată după teoria că comunitatea membrilor grupului trebuie să se intereseze de comportamentul fiecărui individ şi, într-o anumită măsură, să aibă controlul asupra lui.
70:10.5 (795.2) S-a crezut de la început că spiritele împărţeau dreptatea prin intermediul vracilor vindecători şi al preoţilor. Aceasta a făcut din membrii acestor ordine primii detectivi şi agenţi ai legii. Metodele lor primitive de a descoperi crimele constau în supunerea celor bănuiţi la proba focului, a otrăvii şi a durerii. Aceste probe sălbatice nu erau altceva decât nişte tehnici rudimentare de arbitraj; ele nu reglau în mod necesar diferendele prin justiţie. De exemplu, când se administra otravă, acuzatul era considerat nevinovat dacă o vomita.
70:10.6 (795.3) Vechiul Testament relatează una dintre aceste probe, un test de culpabilitate conjugală. Dacă un bărbat îşi bănuia soţia de a-i fi fost infidelă, o ducea la preot unde îşi exprima bănuielile, după care preotul pregătea o băutură compusă din apă sfinţită şi praf măturat de pe podeaua templului. După ceremonialul cuvenit, incluzând blesteme ameninţătoare, femeia acuzată era obligată să bea licoarea aceea dezgustătoare. Dacă ea era vinovată, „apa care cauzează blestemul va intra în ea şi va deveni amară, iar pântecele ei se va umfla, coapsele îi vor putrezi, iar femeia va fi blestemată printre oamenii poporului ei”. Dacă, din întâmplare, o femeie putea să înghită această băutură murdară fără a arăta simptome de boală fizică, ea era achitată de acuzaţiile aduse de soţul ei gelos.
70:10.7 (795.4) Aceste metode atroce de depistare a crimelor au fost practicate într-o epocă sau alta de aproape toate triburile în evoluţie. Duelul este o supravieţuire modernă a judecării prin probe.
70:10.8 (795.5) Nu trebuie să ne mirăm că evreii, precum şi alte triburi semicivilizate, au practicat aceste tehnici primitive de administrare a dreptăţii cu peste trei mii de ani în urmă, însă este stupefiant faptul că nişte oameni raţionali au inserat ulterior aceste urme de barbarie în paginile unei culegeri de scrieri sacre. Gândirea raţională ar fi trebuit să facă clar că nici o fiinţă divină nu a dat niciodată muritorilor indicaţii atât de nedrepte în ceea ce priveşte detectarea şi judecarea presupuselor infidelităţi conjugale.
70:10.9 (795.6) Societatea a adoptat încă de la început atitudinea de compensare prin represalii: ochi pentru ochi, viaţă pentru viaţă. Triburile în evoluţie au recunoscut, toate, dreptul de răzbunarea prin sânge. Răzbunarea a devenit ţelul vieţii primitive, însă de atunci religia a modificat mult aceste prime practici tribale; instructorii religiei revelate au proclamat întotdeauna: „A mea să fie răzbunarea, spune Domnul”. În timpurile primitive, moartea prin răzbunare nu era diferită de cea care este comisă astăzi pe baza unei legi nescrise.
70:10.10 (795.7) Sinuciderea era un mod curent de represalii; dacă un om nu era în stare să se răzbune în timpul vieţii, el murea nutrind credinţa că se putea ca el să vină înapoi ca fantomă şi să îşi verse furia asupra duşmanului său. Şi de vreme ce această credinţă era foarte generală, ameninţarea cu sinuciderea pe pragul unui duşman era, deci, de obicei, suficientă pentru a-l aduce la împăcare. Omului primitiv nu îi era foarte dragă viaţa; sinuciderea era obişnuită, însă învăţăturile dalamatienilor au rărit mult acest obicei şi, într-o epocă mai recentă, tihna, confortul, religia şi filozofia s-au aliat pentru a face viaţa mai blândă şi mai dezirabilă. Greva foamei prezintă, cu toate acestea o analogie modernă cu aceste vechi procedee de represalii.
70:10.11 (796.1) Una dintre primele formulări ale progresului în legea tribală se referea la răzbunare ca la o chestiune de trib. Este totuşi ciudat să se constate că, chiar şi atunci, un bărbat putea să îşi ucidă soţia fără să fie pedepsit dacă a plătit în întregime preţul cumpărării ei. Cu toate acestea, încă şi astăzi, eschimoşii lasă familiei lezate dreptul de a decide şi a aplica pedeapsa unei crime, chiar dacă este vorba de una care a cauzat moartea.
70:10.12 (796.2) Un alt progres a fost impunerea amenzilor pentru a fi încălcat un tabu, instituţia penalităţilor; aceste amenzi au constituit primele venituri publice. Practica de a plăti „banii de sânge” a ajuns, de asemenea, la modă ca un substitut al răzbunării sângelui. Daunele aferente erau, de obicei, plătite în femei sau în animale; a fost necesar mult timp pentru ca amenzi reale de compensări monetare să fie impuse ca pedeapsă pentru o crimă. Deoarece ideea de pedepsire a unei crime reprezenta, în mod esenţial, o compensaţie, toate lucrurile, inclusiv viaţa umană, au sfârşit prin a avea un preţ care putea fi plătit drept daune de interese. Evreii au fost primii care au abolit practica de a plăti banii de sânge. Moise i-a învăţat că nu trebuiau „deloc să dea o răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de a fi ucis; el va fi cu siguranţă condamnat la moarte”.
70:10.13 (796.3) Dreptatea a fost deci exercitată, mai întâi, de către familie, apoi de către clan, şi mai târziu de trib. Administrarea adevăratei dreptăţi datează din momentul în care revanşa le-a fost luată grupurilor private şi înrudite, pentru a fi încredinţată grupului social, statul.
70:10.14 (796.4) Condamnarea unui vinovat la arderea de viu a reprezentat o practică curentă; ea era aprobată de mulţi guvernatori străvechi, inclusiv de Hamurabi şi de Moise; acesta din urmă a ordonat ca numeroase crime, în special crimele grave de natură sexuală, să fie pedepsite prin arderea celui vinovat pe un rug. Dacă „fiica unui preot” sau a oricărui alt cetăţean însemnat se deda public prostituţiei, evreii aveau obiceiul de a „o arde cu foc”.
70:10.15 (796.5) Trădarea - „vânzarea” sau a trădarea unui membru al tribului a fost prima crimă capitală. Furtul animalelor era universal pedepsit printr-o execuţie sumară şi, încă recent, furtul de cai a fost pedepsit la fel. Însă cu trecerea timpului, s-a propovăduit că pedepsirea crimei avea o mai mică valoare preventivă prin severitatea sa decât prin certitudinea şi rapiditatea sa.
70:10.16 (796.6) Când societatea nu a reuşit să pedepsească crimele, ranchiuna grupului s-a afirmat, în general, sub formă de linşaj. Adăpostul sanctuarelor a fost o cale de a scăpa de aceste accese de mânie colectivă. Linşajul şi duelul reprezintă comportamentul indivizilor care refuză să cedeze statului redresarea privată.
70:11.1 (796.7) Este la fel de dificil să se facă distincţii clare între obiceiuri şi legi, ca faptul de a indica exact, când anume în zorii zilei era noaptea urmată de ziuă. Moravurile sunt legi şi reglementări poliţieneşti în formare. Când ele sunt stabilite de mult timp, obiceiurile nedefinite bine tind să se cristalizeze în legi precise, în reguli concrete şi în convenţii sociale bine precizate.
70:11.2 (796.8) La început, legea este, întotdeauna, negativă şi prohibitivă; în civilizaţiile în progres ea devine din ce în ce mai pozitivă şi directoare. Societatea primitivă acţiona în mod negativ, ea acorda individului dreptul de a trăi, impunând tuturor celorlalţi porunca „tu nu vei ucide”. Orice restricţie a drepturilor şi a libertăţilor unui individ implică o restricţie a libertăţii tuturor celorlalţi, iar aceasta este efectuat de tabu, legea primitivă. Ideea întreagă a tabuului este negativă prin natura ei, căci societatea primitivă era în întregime negativă în organizarea sa, şi administrarea primitivă a dreptăţii consta în impunerea tabuurilor. Însă, la origine, legile nu se aplicau decât membrilor tribului, aşa cum s-a văzut mai târziu într-un exemplu la evrei, care în confruntarea cu gentilii aveau un cod diferit de codul lor interior.
70:11.3 (797.1) Jurământul a luat naştere în vremurile Dalamatiei, într-un efort de a face mărturiile mai veridice. Jurămintele constau atunci în pronunţarea unui blestem îndreptat asupra propriei persoane; înainte, nici un individ nu ar fi dorit să depună mărturie împotriva grupului său natal.
70:11.4 (797.2) Crima consta într-un atac contra obiceiurilor tribului, păcatul era încălcarea tabuurilor beneficiind de aprobarea fantomelor, şi a existat o mare confuzie din pricina faptului că nu se reuşea să se separe crima de păcat.
70:11.5 (797.3) Interesul personal a făcut să se instaureze tabuuri care interziceau să se ucidă, societatea le-a sanctificat sub forma obiceiurilor tradiţionale, în timp ce religia a consacrat obiceiul ca o lege morală. Astfel, cei trei factori au făcut, prin contribuţia lor la viaţa umană mai sigură şi mai sacră. În primele timpuri, societatea s-ar fi destrămat dacă drepturile nu ar fi avut aprobarea religiei. Superstiţia a fost poliţia morală şi socială a lungilor epoci evolutive. Anticii pretindeau că toate legile lor străvechi, tabuurile, au fost date strămoşilor lor de către zei.
70:11.6 (797.4) Legea este o transcriere codificată a unei lungi experienţe umane, o opinie publică cristalizată şi legalizată. Obiceiurile au fost materia primă, experienţa acumulată pe baza căreia inteligenţele călăuzitoare de mai târziu au formulat legile scrise. Vechii judecători nu aveau legi; când luau o decizie, ei spuneau pur şi simplu: „aşa este datina”.
70:11.7 (797.5) Referinţa la precedente în deciziile tribunalelor reprezintă efortul judecătorilor de a adapta legile scrise la condiţiile schimbătoare ale societăţii. Ea permite adaptarea progresivă la condiţii sociale în evoluţie, conjugate cu solemnitatea condiţionării tradiţionale.
70:11.8 (797.6) Diferendele asupra proprietăţii erau tranşate în multe feluri, cum ar fi:
70:11.9 (797.7) 1. Prin distrugerea proprietăţii disputate.
70:11.10 (797.8) 2. Prin forţă - contestatarii se decideau printr-o luptă.
70:11.11 (797.9) 3. Prin arbitraj - decizia era luată de o a treia parte.
70:11.12 (797.10) 4. Prin invocarea strămoşilor - şi, mai târziu, prin apelarea la tribunale.
70:11.13 (797.11) Primele tribunale au fost întâlniri pugilistice reglementate, în care judecătorii erau pur şi simplu arbitrii. Ei vegheau ca lupta să aibă loc conform regulilor aprobate. Înainte de a se angaja într-o acţiune înaintea tribunalului, fiecare dintre luptători depunea o sumă în mâinile judecătorului, pentru a garanta plata taxelor şi a amenzii în cazul în care era învins, „forţa era încă dreptul”. Mai târziu, argumentele verbale au înlocuit loviturile fizice.
70:11.14 (797.12) Orice idee de justiţie primitivă nu consta atât de mult în faptul de a fi echitabil, cât în a regla conflictul şi a împiedica astfel dezordinile publice şi violenţa personală. Oamenii primitivi nu încercau deloc resentimente împotriva a ceea ce am considera astfel drept o nedreptate; era recunoscut faptul că aceia care dispuneau de putere, o foloseau în mod egoist. Cu toate acestea, se poate determina foarte exact statutul oricărei civilizaţii prin partea de seriozitate şi echitate a tribunalelor ei şi prin integritatea judecătorilor ei.
70:12.1 (797.13) Marea luptă în evoluţia guvernului s-a referit la concentrarea puterii. Administratorii universului au învăţat, din experienţă, că cel mai bun mod de a reglementa viaţa popoarelor evolutive pe lumile locuite este un guvern civil de tip reprezentativ unde echilibrul puterii este menţinut printr-o bună coordonare între ramurile executivă, legislativă şi judiciară.
70:12.2 (798.1) În timp ce autoritatea primitivă era bazată pe forţă, pe puterea fizică, guvernul ideal este sistemul reprezentativ în care conducerea este fondată pe aptitudine însă, în aceste timpuri de barbarie, era prea mult război pentru a-i permite unui guvern reprezentativ să funcţioneze în mod eficient. În lunga luptă între diviziunea autorităţii şi unitatea conducerii, dictatorii au fost cei care au câştigat. Puterile iniţiale şi difuze ale consiliului primitiv al străvechilor s-au concentrat progresiv în persoana monarhului absolut. După instaurarea adevăraţilor regi, grupurile vechi au subzistat în calitate de corpuri consultative, cvasilegislative-judiciare. Mai târziu, legislaturile cu statut coordonat şi-au făcut apariţia şi, în cele din urmă, au fost stabilite în afara legislaturilor curţi supreme de judecată.
70:12.3 (798.2) Regii făceau să se aplice moravurile, legea originară nescrisă. Mai târziu, ei au impus actele legislative, cristalizarea opiniei publice. Adunările populare, reprezentând expresia opiniei publice, au apărut foarte lent, însă au marcat un mare progres social.
70:12.4 (798.3) Puterea primilor regi era mult limitată de obiceiuri, de tradiţie sau de opinia publică. Într-o epocă mai recentă, anumite naţiuni de pe Urantia au codificat aceste obiceiuri în documente formând o bază de guvernământ.
70:12.5 (798.4) Muritorii de pe Urantia au dreptul la libertate; le revine crearea sistemelor lor guvernamentale, adoptarea constituţiilor lor sau a altor carte de autoritate civilă şi procedură administrativă. După ce au făcut acest lucru, ei ar trebui să îi aleagă ca şefi executivi pe semenii lor cei mai competenţi şi mai demni de laudă. Ei nu trebuie să aleagă drept reprezentanţi în ramura legislativă decât persoane calificate din punct de vedere intelectual şi moral pentru a-şi asuma responsabilităţi sacre, iar în calitate de judecători ai tribunalelor lor înalte şi supreme numai persoane înzestrate cu o abilitate naturală şi ajunse la înţelepciune printr-o profundă experienţă.
70:12.6 (798.5) Dacă oamenii vor să-şi păstreze libertatea, le trebuie, după ce au ales carta lor de eliberare, să se aranjeze pentru ca ea să fie interpretată cu înţelepciune, cu inteligenţă şi fără teamă de a împiedica:
70:12.7 (798.6) 1. Uzurparea unei puteri nejustificate de ramura executivă sau de ramura legislativă.
70:12.8 (798.7) 2. Maşinaţiile agitatorilor ignoranţi şi superstiţioşi.
70:12.9 (798.8) 3. Întârzierea în progresele ştiinţifice.
70:12.10 (798.9) 4. Impasul dominării de mediocritate.
70:12.11 (798.10) 5. Dominarea de minorităţile corupte.
70:12.12 (798.11) 6. Controlul de către aspiranţi dictatori ambiţioşi şi abili.
70:12.13 (798.12) 7. Destrămările dezastruoase datorate panicii.
70:12.14 (798.13) 8. Exploatarea de oameni fără scrupule.
70:12.15 (798.14) 9. Transformarea cetăţenilor în sclavi fiscali ai statului.
70:12.16 (798.15) 10. Eşecul echităţii sociale şi economice.
70:12.17 (798.16) 11. Uniunea bisericii şi a statului.
70:12.18 (798.17) 12. Pierderea libertăţii personale.
70:12.19 (798.18) Acestea sunt ţelurile şi scopurile tribunalelor constituţionale acţionând ca guvernatori asupra rotiţelor guvernului reprezentativ al unei lumi evolutive.
70:12.20 (799.1) Strădania omenirii de a perfecţiona guvernare pe Urantia se referă la punerea la punct a canalelor administrative, la adaptarea lor la nevoile curente aflate în perpetuă schimbare, ameliorarea repartizării puterilor în interiorul guvernului, şi apoi selecţia şefilor administrativi cu adevărat înţelepţi. Există o formă de guvernare divină şi ideală, însă ea nu poate fi revelată; ea trebuie să fie lent şi laborios descoperită de bărbaţii şi de femeile fiecărei planete peste tot în universurile timpului şi ale spaţiului.
70:12.21 (799.2) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 71
71:0.1 (800.1) STATUL marchează o evoluţie utilă a civilizaţiei; el reprezintă câştigul net pe care societatea l-a extras din ravagiile şi suferinţele războiului. Chiar abilitatea politică, nu este decât o acumulare de tehnici pentru ajustarea rivalităţilor de forţe între triburile şi naţiunile în luptă.
71:0.2 (800.2) Statul modern este instituţia care a supravieţuit în lunga bătălie pentru puterea colectivă. O putere superioară a prevalat în cele din urmă şi a produs o creatură de fapt - statul - cu mitul moral că cetăţeanul este absolut obligat să trăiască şi să moară pentru stat. Însă statul nu are o geneză divină; el nu a fost nici măcar fondat printr-o acţiune umană inteligentă voluntară; el este pur şi simplu o instituţie evolutivă, şi a luat naştere într-un mod în întregime automat.
71:1.1 (800.3) Statul este o organizare reglatoare teritorială şi socială, iar statul cel mai puternic, cel mai eficient şi cel mai durabil se compune dintr-o singură naţiune, a cărei populaţie posedă o limbă şi nişte obiceiuri şi instituţii comune.
71:1.2 (800.4) Primele state erau mici şi au fost toate rezultatul cuceririlor. Ele nu s-au născut din asocieri voluntare. Multe din ele au fost întemeiate de nomazi cuceritori, care se abăteau asupra păstorilor liniştiţi sau asupra cultivatorilor aşezaţi pentru a-i subjuga şi a-i înrobi. Aceste state, rezultând din cuceriri, erau obligatoriu stratificate; clasele erau inevitabile, iar luptele de clasă au fost întotdeauna selective.
71:1.3 (800.5) Triburile nordice de oameni roşii americani nu au reuşit niciodată să se organizeze cu adevărat într-un stat. Ele nu au progresat dincolo de o vagă confederaţie de triburi, o formă de stat foarte primitivă. Cea care s-a apropiat cel mai mult de un adevărat stat a fost federaţia Iroquois, însă acest grup de şase naţiuni nu a funcţionat niciodată realmente ca un stat şi nu a reuşit să supravieţuiască, căci îi lipseau anumite elemente esenţiale vieţii naţionale moderne cum ar fi:
71:1.4 (800.6) 1. Dobândirea şi moştenirea proprietăţii private.
71:1.5 (800.7) 2. Oraşe dublate de o industrie şi de o agricultură.
71:1.6 (800.8) 3. Animale domestice utile.
71:1.7 (800.9) 4. O organizare practică a familiei. Oamenii roşii se agăţau de familia materne şi de moştenirea de la unchi la nepot.
71:1.8 (800.10) 5. Un teritoriu definit.
71:1.9 (800.11) 6. Un şef executiv viguros.
71:1.10 (800.12) 7. Înrobirea prizonierilor - îi adoptau sau îi masacrau.
71:1.11 (800.13) 8. Cuceriri decisive.
71:1.12 (800.14) Oamenii roşii erau prea democratici; ei aveau un guvern bun, însă care a eşuat. Ei ar fi dezvoltat, până la urmă, un stat, dacă nu ar fi întâlnit prematur civilizaţia mai avansată a oamenilor albi, care foloseau metodele guvernamentale ale grecilor şi ale romanilor.
71:1.13 (801.1) Reuşita statului roman a fost bazată pe:
71:1.14 (801.2) 1. Familia paternă.
71:1.15 (801.3) 2. Agricultura şi domesticirea animalelor.
71:1.16 (801.4) 3. Concentrarea populaţiei - oraşele.
71:1.17 (801.5) 4. Proprietatea privată a obiectelor şi a pământului.
71:1.18 (801.6) 5. Sclavia - clasele de cetăţeni.
71:1.19 (801.7) 6. Cucerirea şi reorganizarea popoarelor slabe şi înapoiate.
71:1.20 (801.8) 7. Un teritoriu definit, cu drumuri.
71:1.21 (801.9) 8. Cârmuitori personali şi puternici.
71:1.22 (801.10) Marea slăbiciune a civilizaţiei romane, precum şi unul dintre factorii de prăbuşire finală a imperiului, a fost luarea unor măsuri aşa-zis liberale şi progresiste pentru emanciparea băieţilor la douăzeci şi unu de ani şi pentru a elibera necondiţionat tinerele fete, lăsându-le posibilitatea de a se căsători cu un bărbat la libera lor alegere sau de a umbla prin ţară, dedându-se imoralităţii. Răul cauzat societăţii nu a provenit din aceste reforme în sine, ci din maniera bruscă şi generală în care ele au fost adoptate. Prăbuşirea Romei arată la ce ne putem aştepta atunci când un stat suportă o expansiune prea rapidă, însoţită de o degenerare internă.
71:1.23 (801.11) Statul embrionar a fost făcut posibil prin declinul legăturilor de sânge faţă de legăturile teritoriale, şi aceste federaţii de triburi erau în general bine consolidate prin cuceriri. Un adevărat stat este caracterizat de o suveranitate care transcende toate disputele minore şi diferenţele între grupuri. În acelaşi timp, numeroase clase şi caste subzistă în organizările de stat mai tardive ca vestigii ale tribului şi ale clanurilor din vremuri îndepărtate. Statele teritoriale mai mari şi ulterioare au dat o bătălie lungă şi dârză cu aceste grupuri de clanuri consanguine şi mai puţin numeroase, iar guvernarea tribală s-a revelat a fi fost o valoroasă tranziţie de la autoritatea familiei la aceea a statului. În cursul timpurilor mai recente, numeroase clanuri şi-au aflat originea în comerţ şi în alte asociaţii industriale.
71:1.24 (801.12) Când statul nu reuşeşte să se integreze, rezultă un regres al tehnicilor guvernamentale la condiţiile anterioare. Un exemplu găsim în feudalismul evului mediu european. De-a lungul acestei epoci întunecate, statul teritorial s-a prăbuşit; s-a revenit la mici grupuri de castele-forturi şi la reapariţia clanurilor şi a stadiilor tribale de dezvoltare. Semistate asemănătoare există încă şi acum în Asia şi în Africa, însă ele nu reprezintă deloc regrese evolutive. Multe dintre ele formează nuclee embrionare ale statelor viitorului.
71:2.1 (801.13) Cu toate că democraţia este un ideal, ea este un produs al civilizaţiei şi nu al evoluţiei. Mergeţi încet! Alegeţi cu grijă! Căci iată care sunt pericolele democraţiei:
71:2.2 (801.14) 1. Preamărirea mediocrităţii.
71:2.3 (801.15) 2. Alegerea unor şefi ignoranţi şi neinstruiţi.
71:2.4 (801.16) 3. Incapacitatea de a recunoaşte faptele fundamentale ale evoluţiei sociale.
71:2.5 (801.17) 4. Pericolul sufragiului universal în mâinile majorităţilor inculte şi indolente.
71:2.6 (801.18) 5. Supunerea servilă la opinia publică; majoritatea nu are întotdeauna dreptate.
71:2.7 (802.1) Opinia publică, opinia comună, a întârziat întotdeauna societatea; ea este cu toate acestea preţioasă, deoarece frânând evoluţia socială păstrează în acelaşi timp civilizaţia. Educarea opiniei publice este singura metodă sănătoasă şi sigură de accelerare a civilizaţiei. Forţa nu este decât un expedient temporar, iar creşterea culturală va fi cu atât mai accelerată cu cât gloanţele vor ceda locul buletinelor de vot. Opinia publică (obiceiurile) este energia fundamentală şi originară în evoluţia sociale şi a dezvoltării statului. Însă, pentru a avea o valoare pentru stat, trebuie ca exprimarea ei să fie lipsită de violenţă.
71:2.8 (802.2) Măsura progresului unei societăţi este direct determinată de gradul în care opinia publică ajunge să controleze conduita personală şi reglementările statului fără a recurge la violenţă. Apariţia primului guvern cu adevărat civilizat va coincide cu momentul în care opinia publică îl va fi investit cu puteri de drept de vot personal. Alegerile populare nu decid întotdeauna lucrul corect care trebuie făcut, însă ele reprezintă calea dreaptă chiar şi când se comite o eroare. Evoluţia nu produce instantaneu o perfecţiune superlativă ci, mai degrabă, o ajustare comparativă cu progresele practice.
71:2.9 (802.3) Evoluţia unei forme practice şi eficiente de guvernare reprezentative comportă următoarele zece etape sau stadii:
71:2.10 (802.4) 1. Libertatea persoanelor. Sclavia, şerbia, precum şi toate formele de servitute umană trebuie să dispară.
71:2.11 (802.5) 2. Libertatea minţii. Până când o populaţie liberă nu este educată, până când ea nu a învăţat să gândească inteligent şi să facă proiecte cu înţelepciune, libertatea face, în general, mai mult rău decât bine.
71:2.12 (802.6) 3. Domnia legii. Putem întotdeauna să ne bucurăm de libertate numai dacă voinţa şi capriciile conducătorilor umani sunt înlocuite de acte legislative conforme cu legea fundamental acceptată.
71:2.13 (802.7) 4. Libertatea cuvântului. Un guvern reprezentativ este de neconceput fără posibilitatea ca aspiraţiile şi opiniile umane să se exprime liber, sub toate formele.
71:2.14 (802.8) 5. Securitatea proprietăţii. Nici un guvern nu poate dura mult timp dacă nu reuşeşte să asigure dreptul de a se bucura de proprietatea privată într-o formă sau alta. Oamenii au dorinţa fierbinte de a se folosi bunurile lor personale, de a avea control asupra lor, de a le dărui, de a le vinde, de a le închiria sau de a le lăsa moştenire.
71:2.15 (802.9) 6. Dreptul de petiţie. Un guvern reprezentativ implică drepturi pentru cetăţeni de a fi auziţi. Privilegiul petiţiei este esenţial cetăţeniei libere.
71:2.16 (802.10) 7. Dreptul de a guverna. Nu ajunge faptul de a fi auzit; este nevoie ca puterea petiţiei să avanseze până la conducerea efectivă a guvernului.
71:2.17 (802.11) 8. Sufragiu universal. Guvernul reprezentativ presupune un electorat inteligent, eficient şi universal. Caracterul acestui guvern va fi întotdeauna determinat de caracterul şi de amploarea celor care îl compun. În măsura în care civilizaţia va progresa, sufragiul, care va rămâne universal pentru cele două sexe, va fi modificat în mod eficient, regrupat şi diferenţiat după alte criterii.
71:2.18 (802.12) 9. Controlul funcţionarilor. Nici un guvern civil nu va juca un rol util şi eficient decât dacă cetăţenii săi vor poseda şi folosi tehnici înţelepte de îndrumare şi de control a celor însărcinaţi cu lucrări publice şi a funcţionarilor.
71:2.19 (802.13) 10. Reprezentanţi inteligenţi şi instruiţi. Supravieţuirea democraţiei depinde de reuşita guvernelor reprezentative, şi această reuşită este condiţionată de practica numirii ca însărcinaţi publici doar a indivizilor pregătiţi tehnic, competenţi din punct de vedere intelectual, loiali din punct de vedere social şi demni din punct de vedere moral. Aceste dispoziţii sunt indispensabile pentru păstrarea guvernului poporului, cu poporul şi pentru popor.
71:3.1 (803.1) Forma politică sau administrativă a unui guvern are puţină importanţă, dat fiind faptul că ea oferă elementele esenţiale ale progresului civil: libertatea, securitatea, educaţia şi coordonarea socială. Cursul evoluţiei sociale este determinat prin ceea ce face statul şi nu prin ceea ce este el. În cele din urmă, nici un stat nu poate transcende valorile morale ale cetăţenilor săi, puse în evidenţă de şefii lor aleşi. Ignoranţa şi egoismul asigură căderea unui guvern chiar şi de tipul cel mai elevat.
71:3.2 (803.2) Indiferent cât ar fi de regretabil, egoismul naţional a fost indispensabil supravieţuirii sociale; doctrina poporului ales a fost un factor primordial în contopirea triburilor şi în edificarea naţiunilor până în timpurile moderne, însă nici un stat nu poate atinge nivele ideale de funcţionare până ce nu sunt controlate toate formele de intoleranţă. Intoleranţa este inamicul etern al progresului uman; iar cea mai bună manieră de a o combate este faptul de a coordona ştiinţa, comerţul, divertismentul şi religia.
71:3.3 (803.3) Statul ideal funcţionează sub presiunea a trei impulsuri puternice coordonate:
71:3.4 (803.4) 1. Loialitatea derivată din realizarea fraternităţii umane.
71:3.5 (803.5) 2. Patriotismul inteligent bazat pe idealuri înţelepte.
71:3.6 (803.6) 3. Clarviziunea cosmică interpretată în termenii faptelor, ai nevoilor şi ai scopurilor planetare.
71:3.7 (803.7) Legile statului ideal sunt puţin numeroase. Ele au depăşit epoca negativă a tabuurilor, pentru a intra în era progresului pozitiv al libertăţii individuale, rezultând dintr-o mai bună stăpânire de sine. Numai un stat superior îşi obligă cetăţenii să lucreze, însă el îi îndeamnă să utilizeze în chip profitabil şi înălţător perioadele tot mai mari de tihnă de care se pot bucura în măsura în care progresul epocii maşinilor îi eliberează de corvezi. Timpul liber trebuie să contribuie atât la producţie, cât şi la consum.
71:3.8 (803.8) Nici o societate nu a avansat foarte departe permiţând lenea şi tolerând mizeria. Pe de altă parte, este imposibil să se elimine sărăcia şi dependenţa atâta timp cât sunt susţinute în mod larg linii plăpânde şi degenerate, şi li se permite să se reproducă liber.
71:3.9 (803.9) O societate liberă ar trebui să aibă în vedere păstrarea respectului de sine printre cetăţenii săi şi să ofere fiecărui individ normal şanse potrivite de a se autorealiza. Adoptarea acestui plan de împlinire socială ar da naştere unei societăţi culturale de un ordin mai elevat. Evoluţia socială ar trebui să fie încurajată de o supraveghere guvernamentală exercitând un minimum de control reglementar. Cel mai bun stat este cel care coordonează cel mai mult şi guvernează cel mai puţin.
71:3.10 (803.10) Idealurile statului ar trebui să fie atinse prin evoluţie, prin creşterea lentă a conştiinţei civice, prin recunoaşterea că serviciul social este o obligaţie şi un privilegiu. După sfârşitul administrării de către jefuitorii politici, oamenii încep să îşi asume greutăţile guvernului ca o datorie însă, mai târziu, ei caută această slujire ca pe un privilegiu, ca unul dintre cele mai mari onoruri. Statutul unui nivel oarecare de civilizaţie este fidel descris de orizontul cetăţenilor, care se oferă voluntar să accepte responsabilităţile de stat.
71:3.11 (803.11) Într-un stat democratic veritabil, guvernarea oraşelor şi a provinciilor este asigurată de experţi şi organizată exact ca orice altă formă de asociere de persoane în domeniile economice şi comerciale.
71:3.12 (803.12) În statele evoluate se estimează că serviciul politic reprezintă cel mai înalt grad de dezvoltare al cetăţeanului. Cea mai mare ambiţie a cetăţenilor cei mai înţelepţi şi cei mai nobili este de a câştiga recunoaşterea civilă, de a fi aleşi sau numiţi într-un post guvernamental de încredere. Guvernele acestor state conferă cele mai înalte onoruri, recunoscând serviciile funcţionarilor lor civili şi sociali. Onoarea este apoi transmisă în ordinea următoare: filozofilor, educatorilor, savanţilor, industriaşilor şi militarilor. Părinţii sunt recompensaţi prin excelenţa copiilor lor. În ceea ce priveşte conducătorii pur religioşi, ei sunt ambasadorii unui tărâm spiritual şi primesc veritabila lor răsplată într-o altă lume.
71:4.1 (804.1) Economia, societatea şi guvernul trebuie să evolueze dacă doresc să rămână. Condiţiile statice pe o lume evolutivă denotă decadenţa; persistă doar instituţiile care merg înainte odată cu curentul evoluţiei.
71:4.2 (804.2) Programul progresiv al unei civilizaţii în expansiune înglobează:
71:4.3 (804.3) 1. Păstrarea libertăţilor individuale.
71:4.4 (804.4) 2. Ocrotirea căminului.
71:4.5 (804.5) 3. Promovarea securităţii economice.
71:4.6 (804.6) 4. Lupta preventivă contra bolilor.
71:4.7 (804.7) 5. Instruirea obligatorie.
71:4.8 (804.8) 6. Munca obligatorie.
71:4.9 (804.9) 7. Utilizarea profitabilă a timpului liber.
71:4.10 (804.10) 8. Grija acordată celor aflaţi la nevoie.
71:4.11 (804.11) 9. Ameliorarea rasei.
71:4.12 (804.12) 10. Promovarea ştiinţelor şi a artelor.
71:4.13 (804.13) 11. Promovarea filozofiei - înţelepciunea.
71:4.14 (804.14) 12. Creşterea clarviziunii cosmice - spiritualitatea.
71:4.15 (804.15) Acest progres în artele civilizaţiei conduce direct la realizarea celor mai înalte scopuri umane şi divine căutate de muritori - împlinirea socială a fraternităţii oamenilor şi statutul personal de a fi conştient de Dumnezeu. Acest statut este revelat în dorinţa supremă a fiecărui individ de a face voia Tatălui din ceruri.
71:4.16 (804.16) Apariţia unei fraternităţi autentice semnifică faptul că s-a ajuns la o ordinea socială în care toţi oamenii se bucură de purtarea poverilor unii altora şi doresc cu adevărat să practice regula de aur. Cu toate acestea, o astfel de societate ideală nu poate lua fiinţă atâta timp cât persoanele slabe şi rele nu încetează să profite de ocazii pentru a trage avantaje injuste de la cei care sunt în principal împinşi de devotamentul lor în slujba adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii. În această situaţie, nu există decât o singură linie de conduită practică de urmat. Adepţi regulii de aur pot stabili o societate progresistă în care ei vor trăi conform idealurilor lor, menţinând în acelaşi timp o apărare adecvată contra semenilor lor ignoranţi care ar putea fie să exploateze înclinaţia lor către pace fie să distrugă civilizaţia lor în progres.
71:4.17 (804.17) Idealismul nu poate supravieţui niciodată pe o planetă în evoluţie dacă idealiştii fiecărei generaţii se lasă exterminaţi de ordinele umane inferioare. Marele test al idealismului este următorul: poate oare o societate evoluată să menţină o stare de pregătire militară care îi asigură securitatea contra oricărui atac din partea vecinilor săi iubitori de război, fără a ceda tentaţiei de a folosi această forţă militară în operaţii ofensive contra altor popoare în vederea unor câştiguri egoiste sau de creştere naţională? Supravieţuirea naţională cere o stare de pregătire, şi doar idealismul religios poate împiedica înjosirea pregătirii la stadiul de agresiune. Doar iubirea (fraternitatea) îi poate împiedica pe cei puternici să îi asuprească pe cei slabi.
71:5.1 (805.1) Concurenţa este indispensabilă progresului social, însă dacă ea este dezordonată, atunci dă naştere violenţei. În societatea actuală, competiţia este pe cale de a înlocui puţin câte puţin războiul, determinând locul fiecărui individ în industrie, hotărând în acelaşi timp chiar şi supravieţuirea industriilor. (Moartea şi războiul au statute diferite în faţa obiceiurilor; moartea a fost pusă în afara legii din primele zile ale societăţii, în timp ce războiul nu a fost niciodată proscris de către omenire în ansamblul ei.)
71:5.2 (805.2) Un stat ideal nu caută să reglementeze conduita socială decât pentru a elimina violenţa în competiţia individuală şi pentru a împiedeca injustiţia în iniţiativa personală. Iată o mare problemă pentru oamenii de stat: cum se pot garanta pacea şi liniştea în industrie, plata impozitelor pentru susţinerea puterii statului şi, în acelaşi timp, a împiedica fiscalitatea să stânjenească industria şi statul de a deveni parazitar sau tiranic?
71:5.3 (805.3) În epocile primitive ale tuturor lumilor, concurenţa este indispensabilă progresului civilizaţiei. Pe măsură ce evoluţia oamenilor progresează, cooperarea devine din ce în ce mai efectivă; în civilizaţiile avansate, ea este mai eficientă decât competiţia. Oamenii primitivi sunt stimulaţi de competiţie; evoluţia primitivă este caracterizată de supravieţuirea fiinţelor biologic valide, însă cea mai bună manieră de a promova civilizaţiile de mai târziu este cooperarea inteligentă, confreria înţelegătoare şi fraternitatea spirituală.
71:5.4 (805.4) Este adevărat că concurenţa industrială conduce la risipă excesivă şi că ea este foarte ineficientă, însă nici o încercare de a elimina această pierdere de activitate economică nu ar trebui să fie încurajată dacă ajustările corespunzătoare implică cea mai uşoară atingere uneia din libertăţile individuale fundamentale.
71:6.1 (805.5) Economia de astăzi, motivată de căutarea după profit, este condamnată dacă mobilurile servirii nu pot să se adauge mobilurilor profitului. Concurenţa necruţătoare, bazată pe interesul egoist, pe vederea îngustă, sfârşeşte prin a distruge însăşi lucrurile pe care caută să le menţină. Intenţia de a căuta exclusiv un profit pentru sine este incompatibilă cu idealurile creştine şi cu învăţăturile lui Isus.
71:6.2 (805.6) În economie, căutarea profitului se situează faţă de căutarea serviciului în acelaşi loc relativ ca teama faţă de iubire în religie. Cu toate acestea, căutarea profitului nu trebuie să fie distrusă sau suprimată brusc; ea menţine asiduu munca a numeroşi muritori care altfel ar fi indolenţi. Ea stimulează energia socială, însă nu este necesar ca obiectivele sale să rămână pentru totdeauna egoiste.
71:6.3 (805.7) Căutarea profitului în activităţile economice este total inutilă şi total nedemnă de ordinea socială avansată. Ea este, cu toate acestea, un factor indispensabil în fazele iniţiale ale civilizaţiei. Nu trebuie să le fie luat oamenilor mobilul profitului, înainte ca ei să fi încorporat ferm scopuri nelucrative în eforturile lor economice şi în serviciile lor sociale - nevoia transcendentă de o înţelepciune superlativă, de o fraternitate fascinantă şi de o perfecţiune în împlinirea spirituală.
71:7.1 (806.1) Un stat durabil este fondat pe cultură, dominat de idealuri şi motivat de serviciu; scopul educaţiei ar trebui să constea în dobândirea priceperii, căutarea înţelepciunii, realizarea individualităţii şi atingerea valorilor spirituale.
71:7.2 (806.2) În statul ideal, educaţia continuă de-a lungul întregii vieţii, iar filozofia devine uneori principiul vizat al cetăţenilor lui. Membrii unui astfel de stat democratic caută înţelepciunea pentru a-şi adânci clarviziunea în ceea ce priveşte sensul relaţiilor umane, semnificaţiile realităţii, nobleţea valorilor, scopurile vieţii şi gloriile destinului cosmic.
71:7.3 (806.3) Urantienii trebuie să dobândească viziunea unei societăţi culturale noi, superioare. Educaţia va face un salt şi va atinge noi nivele de valoare, până la dispariţia sistemului economic bazat doar pe căutarea de profit. Educaţia a fost prea mult timp regionalistă şi militaristă, exaltând egoul şi căutând succesul personal. Trebuie ca ea să devină, în cele din urmă, mondială şi idealistă, permiţând indivizilor să se dezvolte şi să priceapă punctul de vedere cosmic.
71:7.4 (806.4) Educaţia a ieşit recent de sub controlul clerical, pentru a trece sub acela al oamenilor legii şi al oamenilor de afaceri; în cele din urmă, ea va trebui să fie încredinţată filozofilor şi savanţilor; trebuie ca învăţătorii să fie nişte fiinţe libere, adevăraţi formatori de oameni, astfel ca filozofia, căutarea înţelepciunii, să poată deveni principalul scop al educaţiei.
71:7.5 (806.5) Educaţia este o problemă a întregii vieţi; trebuie ca educaţia să continue pe tot parcursul vieţii, astfel încât omenirea să dobândească treptat experienţa nivelelor ascendente ale înţelepciunii umane, care sunt următoarele:
71:7.6 (806.6) 1. Cunoaşterea lucrurilor.
71:7.7 (806.7) 2. Realizarea semnificaţiilor.
71:7.8 (806.8) 3. Aprecierea valorilor.
71:7.9 (806.9) 4. Nobleţea muncii - datoria.
71:7.10 (806.10) 5. Motivaţia scopurilor - moralitatea.
71:7.11 (806.11) 6. Iubirea serviciului - caracterul.
71:7.12 (806.12) 7. Clarvederea cosmică - discernământul spiritual.
71:7.13 (806.13) Apoi, ca urmare a acestor realizări numeroşi oameni se vor ridica la nivelul ultim pe care mintea muritoare îl poate atinge, conştiinţa lui Dumnezeu.
71:8.1 (806.14) Singurul caracter al oricărui guvern uman este diviziunea statului în trei domenii, acelea ale funcţiunii executive, legislative şi judiciare. Universul este administrat conform unui astfel de plan care separă funcţiunile şi autoritatea. Pe baza acestui concept divin de reglementare socială sau de guvern civil eficient nu contează prea mult forma de stat pe care un popor o alege, cu condiţia ca cetăţenii să progreseze întotdeauna către scopul unui mai bun control de sine şi către servicii sociale crescute. Acuitatea intelectuală, înţelepciunea economică, inteligenţa socială şi curajul moral al unui popor se reflectă fidel în aspectul statului.
71:8.2 (806.15) Evoluţia statului antrenează o progresie de nivel după cum urmează:
71:8.3 (806.16) 1. Crearea unui guvern triplu având departamente executive, legislative şi judiciare.
71:8.4 (806.17) 2. Libertatea pentru cetăţeni de a exercita activităţi sociale, politice şi religioase.
71:8.5 (807.1) 3. Abolirea tuturor formelor de sclavie şi de servitute umană.
71:8.6 (807.2) 4. Capacitatea cetăţenilor de a reglementa stabilirea impozitelor.
71:8.7 (807.3) 5. Instaurarea unei educaţii universale - instrucţia din leagăn până în mormânt.
71:8.8 (807.4) 6. Ajustarea corespunzătoare între autorităţile locale şi guvernul naţional.
71:8.9 (807.5) 7. Încurajarea ştiinţei şi victoria asupra bolii.
71:8.10 (807.6) 8. Recunoaşterea corectă a egalităţii sexelor şi funcţiunea coordonată a bărbaţilor şi femeilor în cadrul căminului, al şcolii şi al bisericii, cu servicii feminine specializate în industrie şi guvern.
71:8.11 (807.7) 9. Eliminarea sclaviei de corvezi prin inventarea maşinilor şi prin controlul subsecvent al vârstei mecanice.
71:8.12 (807.8) 10. Victoria asupra dialectelor, triumful limbii universale.
71:8.13 (807.9) 11. Sfârşitul războaielor, arbitrajul internaţional al diferendelor rasiale şi naţionale prin curţile continentale ale naţiunilor controlate de un tribunal planetar suprem, recrutat automat dintre şefii curţilor continentale ieşiţi periodic la pensie. Deciziile tribunalelor continentale sunt executorii; rolul tribunalului mondial este consultativ - moral.
71:8.14 (807.10) 12. Tendinţa în lumea întreagă este de a căuta înţelepciunea, exaltarea filozofiei. Evoluţia unei religii mondiale, lăsând să se întrevadă intrarea planetei în fazele primitive de ancorare în lumină şi viaţă.
71:8.15 (807.11) Acestea sunt condiţiile prealabile ale unui guvern de progres şi semnele distinctive ale unui stat ideal. Urantia este departe de realizarea acestor idealuri elevate, însă rasele civilizate şi-au făcut debutul - omenirea este pe calea destinului evolutiv mai înalt.
71:8.16 (807.12) [Garantat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 72
72:0.1 (808.1) CU PERMISIA lui Lanaforge şi cu aprobarea Celor Preaînalţi de pe Edentia, eu sunt autorizat să vă descriu anumite aspecte ale vieţii sociale, morale şi politice ale celei mai evoluate rase umane, ale unei planete din apropiere, aparţinând sistemului Sataniei.
72:0.2 (808.2) Dintre toate lumile Sataniei care au fost izolate pentru că au participat la rebeliunea lui Lucifer, această planetă are istoria cea mai asemănătoare cu aceea a Urantiei. Similitudinea celor două sfere explică indubitabil de ce a fost acordată permisiunea de a face această prezentare extraordinară, deoarece este deosebit de neobişnuit ca conducătorii sistemici să lase să se relateze pe o planetă problemele de pe alta.
72:0.3 (808.3) Planeta în chestiune a fost rătăcită, la fel ca Urantia, de lipsa de loialitate a Prinţului ei planetar în legătură cu rebeliunea lui Lucifer. Ea a primit un Fiu Material la puţin timp după sosirea lui Adam pe Urantia, şi acest Fiu a greşit şi el la rândul său. Aceasta a lăsat această lume izolată, căci niciodată un Fiu Magistral nu a fost atribuit respectivelor rase muritoare.
72:1.1 (808.4) În ciuda tuturor acestor neajunsuri, o civilizaţie superioară este pe cale de evoluţie, pe un continent izolat având aproape dimensiunile Australiei. Această naţiune numără aproximativ 140 de milioane de locuitori. Ei sunt de rasă mixtă, cu predominanţă de sânge albastru şi de sânge galben, cu o proporţie de sânge violet ceva mai ridicată decât la rasa numită albă de pe Urantia. Aceste diferite rase nu sunt pe deplin amestecate, însă ele fraternizează şi întreţin legături de prietenie una cu alta într-un mod acceptabil. Durata medie a vieţii umane pe acest continent este în prezent de nouăzeci de ani, adică cincisprezece la sută mai mult decât pentru oricare alt popor de pe această planetă.
72:1.2 (808.5) Mecanismul industrial al acestei naţiuni beneficiază de marele avantaj datorat topografiei excepţionale a continentului lui. Munţii înalţi, asupra cărora cad ploi abundente timp de opt luni pe an sunt situaţi în chiar centrul ţării. Acest aranjament natural favorizează folosirea energiei hidraulice şi uşurează mult irigarea sfertului occidental, relativ arid, al continentului.
72:1.3 (808.6) Aceste popoare sunt autarhice, adică ele pot trăi la nesfârşit fără să importe nimic de la naţiunile învecinate. Resursele lor naturale sunt supraabundente, şi ele au învăţat, prin tehnici ştiinţifice, modul de a compensa penuria de anumite produse indispensabile vieţii. Ele au un comerţ intern foarte activ, însă puţin comerţ exterior, din cauza ostilităţii universale a vecinilor lor mai puţin progresişti.
72:1.4 (808.7) În linii mari, această naţiune continentală a urmat linia de evoluţie a planetei. Dezvoltarea sa între stadiul tribului şi apariţia puternicilor conducători şi regi a ocupat mii de ani. Monarhia absolută a fost urmată de multe ordine diferite de guverne: republici premature, state comunitare, precum şi dictatori, au apărut şi dispărut într-o înşiruire fără sfârşit. Această creştere a continuat până într-o perioadă situată cu cinci secole mai înainte de epoca actuală. În cursul unei perioade de frământare politică, unul din puternicii dictatori triumviri ai naţiunii şi-a schimbat intenţiile. El s-a oferit să abdice voluntar, cu condiţia ca unul din ceilalţi doi conducători, cel mai nedemn dintre cei doi care rămâneau, să renunţe, de asemenea, la dictatura sa. Suveranitatea continentului a fost deci plasată în mâinile unui singur conducător. Statul unificat a progresat sub o puternică lege monarhică, de-a lungul a peste o sută de ani, pe parcursul cărora a fost pusă la punct o magistrală cartă a libertăţii.
72:1.5 (809.1) Tranziţia subsecventă între monarhie şi o formă reprezentativă de guvernare a fost gradată. Regii au rămas ca simpli figuranţi sociali sau sentimentali, şi au sfârşit prin a dispărea odată cu stingerea liniilor descendenţilor lor masculini. Republica rămasă în prezent are acum doar două sute de ani de existenţă, timp în care ea a progresat continuu către tehnicile guvernamentale pe care le vom descrie. Ultimele dezvoltări în domeniile industrial şi politic au fost efectuate pe parcursul celor zece ani care tocmai s-au scurs.
72:2.1 (809.2) Naţiunea continentală despre care vorbim are acum un guvern reprezentativ, cu o capitală naţională situată în centrul ţării. Guvernul central constă într-o confederaţie solidă, de o sută de state relativ libere; aceste state îşi aleg guvernatorii şi legislatorii pentru zece ani, şi nici unul din ei nu are dreptul de a fi reales. Judecătorii statului sunt numiţi pe viaţă de către guvernatori şi confirmaţi de legislaturile lor, care cuprind un câte reprezentant pentru fiecare sută de mii de cetăţeni.
72:2.2 (809.3) Există cinci tipuri diferite de guverne urbane, potrivit cu dimensiunea oraşului, însă nici un oraş nu este autorizat să aibă mai mult de un milion de locuitori. În ansamblu, organizarea municipală este foarte simplă, directă şi economică. Rarele posturi de administrare urbană sunt căutate cu ardoare de către cetăţenii de tipul cel mai elevat.
72:2.3 (809.4) Guvernul federal cuprinde trei departamente coordonate: executivul, legislativul şi judiciarul. Conducătorul executiv federal este ales la fiecare şase ani prin sufragiu teritorial universal. El nu poate fi reales decât la cererea a cel puţin şaptezeci de parlamente de stat, sprijinite de guvernatorii lor de stat respectivi şi, în acest caz, doar pentru un anumit termen. El este consiliat de un supracabinet compus din toţi ex-conducătorii executivi aflaţi încă în viaţă.
72:2.4 (809.5) Departamentul legislativ conţine trei camere:
72:2.5 (809.6) 1. Camera superioară este aleasă de grupuri de lucrători ai industrie, ai profesiilor liberale, ai agriculturii şi ai altor meserii, votând conform funcţiei lor economice.
72:2.6 (809.7) 2. Camera inferioară este aleasă de anumite organizaţii ale societăţii, conţinând grupurile sociale, politice şi filozofice neincluse în industrie şi în alte meserii. Toţi cetăţenii onorabili cunoscuţi participă la alegerea a două clase de reprezentanţi, însă ei sunt grupaţi diferit, după cum alegerea corespunde camerei superioare sau camerei inferioare.
72:2.7 (809.8) 3. A treia cameră- cei mai în vârstă oameni de stat - înglobează veteranii serviciului civic şi conţine numeroase persoane distinse, numite de şeful executiv, de administratorii regionali (subfederali), de şeful tribunalului suprem şi de preşedinţii fiecăreia din celelalte două camere legislative. Acest grup este limitat la o sută de membri, care sunt aleşi, în majoritate, de oameni de stat anteriori. Titularii sunt numiţi pe viaţă, iar dacă apare un post vacant, persoana figurând pe lista candidaţilor şi care a primit cel mai mare număr de voturi este, prin aceasta, cum se cuvine aleasă. Acest corp are o acţiune pur consultativă, însă este un mare regulator al opiniei publice şi exercită o puternică influenţă asupra tuturor ramurilor guvernului.
72:2.8 (810.1) O parte importantă a muncii administrative este executată de cele zece autorităţi regionale (subfederale), fiecare fiind formată din asocieri de câte zece state. Aceste departamente regionale sunt, în întregime, executive şi administrative, fără funcţiuni legislative sau judiciare. Cei zece şefi executivi regionali sunt numiţi personal de şeful executiv federal pentru o durată egală cu cea a propriului său mandat - şase ani. Tribunalul federal suprem aprobă nominalizarea acestor zece administratori regionali. Cu toate că mandatul lor nu poate fi reînnoit, fiecare din cei care se retrag devine automat asociatul şi consilierul succesorului său. Dealtfel, şefii regionali îşi aleg propriul lor stat major de agenţi administrativi.
72:2.9 (810.2) Acţiunea judiciară se exercită în cadrul naţiunii, prin două sisteme majore de tribunale - tribunalele civile şi tribunalele socio-economice. Tribunalele civile funcţionează la următoarele trei nivele:
72:2.10 (810.3) 1. Curţile minore de jurisdicţie municipală şi locală, ale căror decizii sunt susceptibile de apel pe lângă înaltele tribunale de stat.
72:2.11 (810.4) 2. Curţile supreme ale statelor- ale căror decizii sunt finale în toate problemele în care guvernul federal nu este implicat, şi în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor nu sunt în pericol. Administratorii regionali au puterea de a supune imediat orice caz la bara tribunalului federal suprem.
72:2.12 (810.5) 3. Curtea federală supremă- înaltul tribunal pentru judecarea litigiilor naţionale şi a apelurilor venite de la tribunalele Statelor. Acest tribunal suprem se compune din doisprezece oameni cu o vârstă cuprinsă între patruzeci de ani şi şaptezeci şi cinci de ani, şi care au servit cel puţin doi ani într-un tribunal de stat. Ei sunt numiţi în această înaltă poziţie de şeful executiv, cu aprobarea majorităţii supracabinetului şi a celei de a treia camere a adunării legislative. Toate deciziile acestui corp judiciar suprem sunt luate cu o majoritate de cel puţi două treimi din voturi.
72:2.13 (810.6) Tribunalele socio-economice funcţionează în următoarele trei diviziuni:
72:2.14 (810.7) 1. Tribunalele familiilor, asociate departamentelor legislativ şi executiv ale căminelor şi ale sistemului social.
72:2.15 (810.8) 2. Tribunalele de învăţătură- corpurile juridice legate de sistemele şcolare ale statelor şi regiunilor, şi asociate cu ramurile executive şi legislative ale mecanismului administrativ al educaţiei.
72:2.16 (810.9) 3. Tribunalele industriei- tribunalele jurisdicţionale investite cu deplină autoritate pentru a regla toate neînţelegerile economice.
72:2.17 (810.10) Curtea federală supremă nu judecă cazurile socio-economice decât dacă a fost invitată de a treia ramură administrativă a guvernului naţional, camera veteranilor, votând cu o majoritate de trei pătrimi. Altfel, toate deciziile înaltelor tribunale familiale, educative şi industriale sunt fără drept de apel.
72:3.1 (811.1) Pe continentul despre care vorbim legea interzice locuirea a două familii sub acelaşi acoperiş. Aşezămintele colective fiind proscrise, cea mai mare parte a clădirilor cu apartamente au fost demolate. În acelaşi timp, celibatarii trăiesc încă în cluburi, în hoteluri, sau în alte clădiri colective. Cel mai mic cămin familial autorizat trebuie să deţină o jumătate de hectar de pământ; toate pământurile şi toate clădirile folosite de cămine sunt scutite de taxe până la de zece ori minimul suprafeţei necesare unei familii.
72:3.2 (811.2) Viaţa de familie a acestui popor s-a ameliorat mult în cursul ultimului secol. Este obligatoriu, atât pentru taţi cât şi pentru mame, să asiste la cursurile şcolilor pentru părinţi de creştere a copiilor. Chiar agricultorii care locuiesc în mici locuinţe de la ţară urmează aceste cursuri prin corespondenţă şi se deplasează în centrele vecine de instruire orală o dată la zece zile, adică la fiecare două săptămâni, de vreme ce săptămâna este de cinci zile.
72:3.3 (811.3) Familiile au în medie cinci copii, care rămân pe deplin sub controlul părinţilor lor. În cazul decesului unuia dintre cei doi părinţi sau al amândurora, controlul este exercitat de persoanele desemnate de tribunalele familiilor. Orice familie consideră ca o mare onoare faptul de a i se încredinţa tutela unui orfan de tată şi de mamă. Au loc concursuri între părinţi, iar orfanul este acordat căminului celor care au făcut dovada celor mai bune calităţi părinteşti.
72:3.4 (811.4) Aceşti oameni consideră căminul ca fiind instituţia fundamentală a civilizaţiei lor. Ei cred că partea cea mai preţioasă a educării şi a formării caracterului unui copil va fi asigurată de părinţii săi şi în cadrul căminului. Taţii consacră aproape la fel de multă atenţie ca şi mamele formării copiilor.
72:3.5 (811.5) Întreaga educaţie sexuală este dată acasă de părinţii sau de lucrătorii legali. Instruirea morală este oferită de instructori pe parcursul perioadelor de repaus, în atelierele şcoală, însă nu este la fel pentru educaţia religioasă. Se estimează că acesta este privilegiul exclusiv al părinţilor, căci religia este considerată ca făcând parte integrantă din viaţa de familie. Instrucţia religioasă nu este dată public decât în templele de filozofie, căci nici o instituţie exclusiv religioasă asemănătoare bisericilor de pe Urantia nu s-a dezvoltat în rândurile acestei populaţii. În filozofia lor, religia este efortul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a manifesta iubire pentru semeni, servindu-i, însă acest fapt nu este deloc tipic statutului religios al altor naţiuni de pe acea planetă. La cea pe care o studiem noi, religia este atât de mult o problemă de familie, încât nu există locuri publice consacrate exclusiv adunărilor religioase. Pentru a folosi limbajul urantienilor, biserica şi statul sunt în întregime separate politic, însă există o stranie suprapunere a religiei şi a filozofiei.
72:3.6 (811.6) Până acum douăzeci de ani, instructorii spirituali (asemănători pastorilor de pe Urantia) care vizitează periodic fiecare familie pentru a examina copiii şi a verifica că au fost instruiţi cum se cuvine de către părinţii lor, erau plasaţi sub supravegherea guvernului. Aceşti consilieri şi examinatori spirituali se găsesc acum sub îndrumarea Fundaţiei Progresului Spiritual, o instituţie nou creată şi susţinută prin contribuţii voluntare. Este posibil ca această instituţie să nu evolueze mai departe înainte de sosirea unui Fiu Magistral al Paradisului.
72:3.7 (811.7) Copiii rămân legal supuşi părinţilor lor până la vârsta de cincisprezece ani, când primesc prima lor iniţiere în răspunderile civice. Apoi, la fiecare cinci ani şi pe parcursul a cinci perioade succesive, exerciţii similare au loc pentru grupele de aceeaşi vârstă. Obligaţiile faţă de părinţi sunt de fiecare dată diminuate, în timp ce sunt asumate noi responsabilităţi civice şi sociale faşă de stat. Dreptul de vot este conferit la douăzeci de ani, dreptul de a se căsători fără consimţământul părinţilor nu este acordat înainte de douăzeci şi cinci de ani, iar copiii trebuie să părăsească căminul lor când ating vârsta de treizeci de ani.
72:3.8 (812.1) Legile căsătoriei şi ale divorţului sunt uniforme în întreaga naţiune. Căsătoria nu este permisă înainte de douăzeci de ani, vârsta de admitere la sufragiu. Permisiunea de a se căsători nu este acordată decât la un an după declaraţia de intenţie, şi după ce ambii logodnici au prezentat certificate că au fost bine instruiţi la şcoala părinţilor în ceea ce priveşte responsabilităţile vieţii conjugale.
72:3.9 (812.2) Regulile de divorţ sunt destul de lejere, însă nu se poate obţine hotărârea de despărţire emisă de tribunalul familiilor înainte de a se fi scurs un an de la înregistrarea cererii, iar anii pe această planetă sunt ceva mai lungi decât pe Urantia. În ciuda legilor care fac divorţul uşor astăzi, proporţia de divorţuri nu atinge decât a zecea parte din aceea a raselor civilizate de pe Urantia.
72:4.1 (812.3) Sistemul educativ al acestei naţiuni este obligatoriu şi mixt, în şcoli pe care elevii le frecventează între cinci şi optsprezece ani, înainte de a merge la universitate. Aceste şcoli sunt extrem de diferite de cele de pe Urantia; nu există săli de clasă, nu se urmează decât un subiect o dată, iar după primii trei ani toţi elevii devin profesori asociaţi pentru a-i instrui pe cei care ştiu mai puţin decât ei. Nu se folosesc cărţi decât pentru a se furniza informaţii care ajută la rezolvarea problemelor ivite în atelierele şcoli sau în fermele şcoli. În aceste ateliere sunt produse o mare parte a mobilelor folosite pe continent, precum şi numeroase aparate mecanice - deoarece este o mare epocă de invenţie a maşinismului. Pe lângă fiecare atelier se găseşte o bibliotecă practică, în care elevii pot să consulte cărţile de referinţă necesare. Pe parcursul întregii perioade educative se învaţă, de asemenea, agricultura şi horticultura, în vastele ferme de pe lângă fiecare şcoală locală.
72:4.2 (812.4) Debililor mentali nu li se predă decât agricultura şi creşterea animalelor, şi sunt trimişi pentru a trăi în colonii de supraveghere speciale, unde sunt separaţi pe sexe pentru a împiedica procreaţia, care este interzisă tuturor persoanelor anormale. Aceste măsuri restrictive sunt în vigoare de şaptezeci şi cinci de ani. Mandatele de internare sunt eliberate de tribunalele familiilor.
72:4.3 (812.5) Toată lumea ia o lună de vacanţă în fiecare an. Anul are zece luni. Şcolile preuniversitare sunt deschise nouă luni; vacanţele sunt petrecute în călătorii împreună cu părinţii sau cu prietenii. Aceste călătorii fac parte din programul de educaţie al adulţilor, şi continuă pe parcursul întregii vieţi. Fondurile necesare pentru a face faţă unor asemenea cheltuieli sunt acumulate prin aceleaşi metode ca fondurile de asigurare a bătrâneţii.
72:4.4 (812.6) Un sfert din timpul petrecut la şcoală este consacrat jocurilor, competiţiilor atletice. Elevii progresează în aceste întreceri de la concursurile locale, apoi provinciale, apoi regionale, până la probele naţionale de îndemânare şi de forţă. Concursurile oratorice şi muzicale, precum şi probele de ştiinţă şi filozofie ocupă, de asemenea, atenţia elevilor, de la selecţiile locale minore până la probele răsplătite cu onoruri naţionale.
72:4.5 (812.7) Conducerea şcolii este o replică a guvernului naţional, cu cele trei branşe corelate. Personalul de învăţământ operează cu titlu consultativ ca o a treia diviziune legislativă. Obiectul principal al educaţiei pe acest continent constă în a face din fiecare elev un cetăţean capabil să îşi câştige existenţa.
72:4.6 (813.1) Toţi elevii care sunt absolvenţi ai sistemului şcolar preuniversitar la optsprezece ani sunt artizani iscusiţi; atunci încep studiul cărţilor şi cercetarea cunoştinţelor speciale fie în universităţi, fie în şcolile de adulţi. Când un elev eminent îşi încheie munca mai repede decât era planificat, i se acordă drept recompensă timpul şi mijloacele de a executa un proiect pe care îl doreşte şi care îi este drag. Întregul sistem educativ este destinat educării adecvate a individului.
72:5.1 (813.2) Situaţia industrială la acest popor este departe de idealurile sale. Capitalul şi munca au încă dificultăţile lor, însă ei tind să se conformeze unui plan de cooperare sinceră. Pe acest continent excepţional, lucrătorii devin din ce în ce mai mult acţionari în toate afacerile industriale; orice lucrător inteligent se transformă treptat într-un mic capitalist.
72:5.2 (813.3) Antagonismele sociale se diminuează, iar bunăvoinţa sporeşte repede. Abolirea sclaviei (în urmă cu peste o sută de ani) nu a cauzat nici o problemă gravă, deoarece a fost efectuată treptat, eliberându-se câte doi la sută pe an din rândurile sclavilor. Dreptul de cetăţenie a fost acordat sclavilor care au trecut în chip satisfăcător probele morale, mentale şi fizice. Mulţi dintre aceşti sclavi superiori erau prizonieri de război sau copii ai acestor captivi. În urmă cu aproximativ cincizeci de ani, naţiunea a deportat restul sclavilor săi inferiori. Încă mai recent, ea a început acţiunea de reducere a numărului de indivizi aparţinând claselor degenerate şi vicioase.
72:5.3 (813.4) Acest popor a dezvoltat recent noi tehnici de aplanare a neînţelegerilor industriale şi de corecţie a abuzurilor economice. Ele reprezintă o ameliorare marcantă a vechilor metode folosite în rezolvarea acestor probleme. Violenţa a fost proscrisă ca procedeu de reglare a diferendelor personale sau industriale. Salariile, profiturile, precum şi alte probleme industriale, nu sunt rigid reglementate. Însă ele sunt, în general, controlate de corpurile legislative industriale, în timp ce toate neînţelegerile provenite din industrie sunt judecate de tribunalele industriei.
72:5.4 (813.5) Tribunalele industriei nu există decât de treizeci de ani, însă funcţionează foarte satisfăcător. Ultimele dispoziţii prevăd ca tribunalele industriei să recunoască dinainte că remuneraţiile legale sunt de trei feluri:
72:5.5 (813.6) 1. Nivelul legal de dobândă pe capitalul investit.
72:5.6 (813.7) 2. O salarizare corespunzătoare calificării puse în serviciul operaţiilor industriale.
72:5.7 (813.8) 3. Salarii juste şi echitabile pentru mâna de lucru.
72:5.8 (813.9) Aceste obligaţii vor fi îndeplinite în acord cu contractele; dacă beneficiile s-au diminuat, cele trei clase suportă o reducere temporară proporţională. Apoi toate beneficiile depăşind aceste sarcini fixe sunt considerate ca dividende şi distribuite corespunzător fiecăreia dintre aceste trei diviziuni: capital, calificare şi mână de lucru.
72:5.9 (813.10) La fiecare zece ani, conducătorii executivi regionali fixează şi decretează orele legale de muncă zilnică remunerată. Industria lucrează acum patru zile pe săptămână din cinci, a cincia zi fiind consacrată timpului liber. Aceşti oameni lucrează şase ore pe zi lucrătoare şi, la fel ca şi studenţii, nouă luni din cele zece ale anului. Vacanţele sunt, în general, folosite pentru călătorii. Recent au fost dezvoltate noi căi de transport, şi întreaga naţiune se gândeşte să călătorească. Clima este favorabilă deplasărilor, aproximativ opt luni din zece, iar locuitorii profită cât mai mult de ocaziile care le sunt oferite.
72:5.10 (813.11) Acum două sute de ani, căutarea profitului domina complet industria, însă astăzi ea este rapid înlocuită de forţe călăuzitoare mai înalte. Concurenţa este activă pe acest continent, însă ea a fost transferată, în mare parte, de la industrie la jocuri, la îndemânare, la realizările ştiinţifice şi la reuşitele intelectuale. Ea este puternic prezentă în serviciile sociale şi în loialitatea faţă de guvern. La acest popor, serviciul public devine rapid obiectivul principal al ambiţiei. Omul cel mai bogat al continentului lucrează şase ore pe zi în biroul uzinei sale de mecanică, după care se grăbeşte apoi să meargă la ramura locală a şcolii de administrare pentru oameni de stat, unde caută să se califice pentru serviciul public.
72:5.11 (814.1) Mâna de lucru dobândeşte mai multă consideraţie pe acest continent. Toţi cetăţenii valizi în vârstă de peste optsprezece ani lucrează fie acasă sau în ferme, fie într-o industrie recunoscută, fie în muncile publice care absorb şomerii temporari, fie în corpurile de muncă obligatorii în mine.
72:5.12 (814.2) Acest popor începe, de asemenea, să dezvolte o nouă formă de dezgust social, dezgustul faţă de lene, precum şi faţă de averea nemeritată. Încet, dar sigur, ei triumfă asupra maşinilor lor. La rândul lor, şi ei luptă pentru libertatea politică şi apoi pentru eliberarea economică; încep acum să se bucure de ambele şi, printre altele, să aprecieze timpul lor liber bine câştigat pe care îl pot consacra unei mai bune dezvoltări.
72:6.1 (814.3) Această naţiune face un efort hotărât de a înlocui tipul de caritate care distruge respectul de sine, cu garanţii de securitate pentru bătrâneţe, cu asigurări guvernamentale demne. Această naţiune oferă o educaţie tuturor copiilor şi o ocupaţie tuturor bărbaţilor; ea poate deci să realizeze cu succes un plan de asigurare pentru protecţia bătrânilor şi infirmilor.
72:6.2 (814.4) La acest popor, toate persoanele trebuie să se retragă din funcţiunile lucrative la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, afară de cazul în care primesc de la comisarul de stat însărcinat cu problemele de muncă un permis dându-le dreptul de lucru până la şaptezeci de ani. Această limită de vârstă nu este valabilă nici pentru funcţionari, nici pentru filozofi. Mutilaţii fizic sau invalizii permanenţi pot fi înscrişi la orice vârstă pe lista de pensionare, la un ordin al tribunalului contrasemnat de comisarul însărcinat cu pensiile al guvernului regional.
72:6.3 (814.5) Fondurile pentru pensiile de bătrâneţe provin din patru surse:
72:6.4 (814.6) 1. Câştigul unei zile pe lună este rechiziţionat în acest scop de guvernul federal, iar în acea ţară toată lumea lucrează.
72:6.5 (814.7) 2. Legatele - numeroşi cetăţeni bogaţi lasă fonduri în acest scop.
72:6.6 (814.8) 3. Câştigurile din munca obligatorie în minele statului. După ce lucrătorii înrolaţi prin înscriere şi-au satisfăcut propriile lor nevoi şi au pus deoparte contribuţia lor pentru propria pensie, întregul excedent al beneficiului muncii lor este vărsat în aceste fonduri pentru pensii.
72:6.7 (814.9) 4. Venituri din resursele naturale. Toate bogăţiile naturale ale continentului sunt deţinute ca depozit social de guvernul federal, iar venitul pe care ele îl procură este folosit în scopuri sociale, cum ar fi lupta preventivă contra maladiilor, educarea geniilor şi întreţinerea elevilor foarte promiţători în şcolile de formare a oamenilor de stat. Jumătate din veniturile resurselor naturale este alocată fondurilor pentru pensiile de bătrâneţe.
72:6.8 (814.10) Cu toate că fundaţiile provinciale şi regionale, bazate pe calculele actuale, acordă numeroase forme de asigurări protectoare, pensiile de bătrâneţe sunt exclusiv administrate de guvernul federal şi prin intermediul a zece departamente regionale.
72:6.9 (814.11) Aceste fonduri guvernamentale sunt administrate cinstit de mult timp. După trădare şi omucidere, înşelarea încrederii publice este fapta pedepsită cu cea mai mare severitate de tribunale. Lipsa de loialitate socială şi politică este acum considerată ca fiind cea mai odioasă crimă.
72:7.1 (815.1) Guvernul federal nu este patern decât în administrarea pensiilor de bătrâneţe, precum şi în ajutorul adus geniului şi imaginaţiei creative. Guvernele locale sunt mult mai paterne sau socialiste. Oraşul (sau una din subdiviziunile sale) se ocupă de probleme cum ar fi sănătatea, igiena, urbanismul, înfrumuseţările, conductele de apă, iluminarea, încălzirea, recreaţiile, muzica şi comunicaţiile.
72:7.2 (815.2) În orice industrie, prima preocupare este sănătatea; anumite faze ale bunăstării fizice sunt considerate ca prerogative ale industriei şi ale comunităţii, însă problemele de sănătate individuală şi familiară rămân doar probleme personale. În medicină, ca în toate problemele pur personale, planul guvernului constă din ce în ce mai mult în abţinerea de la orice amestec.
72:7.3 (815.3) Oraşele nu au nici puterea de a percepe taxe, nici dreptul de a împrumuta; ele primesc de la trezoreria statului o alocaţie pe locuitor. Acest venit trebuie completat de beneficiul întreprinderilor lor socializate şi eliberând licenţe pentru exercitarea diverselor activităţi comerciale.
72:7.4 (815.4) Facilităţile de tranzit rapid care permit o extindere considerabilă a graniţelor urbane sunt plasate sub control municipal. Departamentele urbane ale pompierilor sunt susţinute de fundaţiile de protecţie şi de asigurarea contra incendiilor. Toate clădirile oraşului sau de la ţară sunt protejate contra incendiului. Ele au fost astfel de şaptezeci şi cinci de ani.
72:7.5 (815.5) Nu există gardieni de pace însărcinaţi de municipalităţi. Forţele poliţiei sunt întreţinute de guvernele statului. Bărbaţii din acest departament sunt recrutaţi aproape exclusiv din rândul celibatarilor cu vârsta între douăzeci şi cinci şi cincizeci de ani. Cea mai mare parte a statelor îi taxează destul de mult pe celibatarii, însă cei care intră în rangul poliţiei statului sunt scutiţi de acest impozit. În cea mai mare parte a statelor, forţele de poliţe nu ating decât a zecea parte din importanţa lor de acum cincizeci de ani.
72:7.6 (815.6) Nu există deloc uniformitate în planurile fiscale ale celor o sută de state relativ libere şi suverane, deoarece condiţiile economice sau de altă natură variază mult în diferitele sectoare ale continentului. Constituţia fiecărui stat comportă zece clauze fundamentale, care nu pot fi modificate fără consimţământul curţii federale supreme, şi una din ele împiedică faptul de a stabili un impozit de mai mult de unu la sută pe an asupra valorii unui bun oarecare, domiciliile urbane sau rurale fiind total scutite.
72:7.7 (815.7) Guvernul federal nu are dreptul de a se îndatora, şi este necesar un referendum cu o majoritate de trei pătrimi pentru a permite unui stat să se împrumute, în afară de cazul de război. Atunci, cum guvernul federal nu poate contacta datorii, consiliul naţional de apărare are puterea de a cere statelor o contribuţie în bani, cât şi în oameni şi în materiale, în funcţie de nevoi. Orice împrumut trebuie să fie rambursat în mai puţin de douăzeci şi cinci de ani.
72:7.8 (815.8) Veniturile destinate să întreţină guvernul federal provin deci din următoarele cinci surse:
72:7.9 (815.9) 1. Drepturile de import. Toate importurile sunt supuse unui drept de vamă destinat să protejeze nivelul de trai, care este mult mai elevat pe acest continent decât la oricare altă naţiune a planetei. Tarifele vamale sunt fixate de cel mai înalt tribunal al industriei, după ce cele două camere ale parlamentului industrial au ratificat recomandările şefului executiv al problemelor economice, care este numit împreună cu aceste două corpuri legislative. Camera înaltă industrială este aleasă de muncitori, camera inferioară de capitalişti.
72:7.10 (816.1) 2. Redevenţele. Guvernul federal încurajează invenţiile şi creaţiile originare în cele zece laboratoare regionale. El ajută geniile de tot felul, artiştii, autorii şi savanţii, şi protejează brevetele lor. În schimb, el ia jumătate din beneficiile care provenind de pe urma tuturor invenţiilor şi creaţiilor lor, indiferent că ele se referă la maşini, cărţi, opere de artă, plante sau animale.
72:7.11 (816.2) 3. Taxele succesorale. Guvernul federal percepe o taxă succesorală progresivă, mergând de la unu la cincizeci la sută, în funcţie de importanţa succesiunii şi de anumite alte condiţii.
72:7.12 (816.3) 4. Echipamentul militar. Guvernul câştigă sume considerabile din locaţia echipamentelor militare şi navale pentru uzanţă comercială sau recreativă.
72:7.13 (816.4) 5. Resursele naturale. Veniturile din resursele naturale, când nu sunt în întregime afectate proiectelor specifice consemnate în carta statelor federale, sunt vărsate la trezoreria naţională.
72:7.14 (816.5) Creditele bugetare federale, mai puţin fondurile de război evaluate de consiliul naţional al apărării, sunt propuse în înalta cameră legislativă, supuse acordului camerei inferioare, aprobate de şeful executiv şi, în cele din urmă, validate de comisia bugetului federal. Cei o sută de membri ai acestei comisii sunt numiţi de guvernatorii statelor, şi aleşi de corpurile legislative ale statelor pentru a servi timp de douăzeci şi patru de ani. Ei se reînnoiesc în proporţie de un sfert la fiecare şase ani. La fiecare şase ani, de asemenea, majoritatea a trei pătrimi a acestui corp alege un conducător în rândurile sale, şi acesta devine, prin urmare, directorul controlor al trezoreriei federale.
72:8.1 (816.6) În plus faţă de programul fundamental de instrucţie obligatorie între vârsta de cinci şi optsprezece ani, se întreţin următoarele şcoli speciale:
72:8.2 (816.7) 1. Şcolile de administraţie. Ele se împart în trei clase: naţionale, regionale şi de stat. Birourile publice ale naţiunii sunt grupate în patru diviziuni. Prima diviziune de responsabilitate publică ţine, în principal, de administrarea naţională. Toţi deţinătorii de posturi în acest grup trebuie să aibă diploma dublă a şcolilor de administrare regională şi naţională. În a doua diviziune, candidaţii pot să accepte un post politic, electoral sau prin numire, după ce şi-au obţinut diploma în una din cele zece şcoli regionale de administraţie. Misiunea lor conţine responsabilităţi în administrarea regională şi în guvernul statelor. A treia diviziune include responsabilităţi în cadrul statelor, iar funcţionarilor ei să aibă gradul corespunzător administraţiei statelor. Funcţionarii din cea de a patra şi ultima diviziune nu au nevoie de nici o diplomă de administrare, toate posturile lor fiind atribuite prin numire. Ei reprezintă poziţii minore de asistenţi, secretari sau tehnicieni, ocupate de membri ai diferitelor profesii liberale care funcţionează cu capacitate administrativă guvernamentală.
72:8.3 (816.8) Judecătorii tribunalelor minore şi ale tribunalelor statelor sunt absolvenţi ai şcolilor de administrare ale statelor. Judecătorii tribunalelor, care judecă problemele sociale, educative şi industriale, sunt absolvenţi ai şcolilor regionale. Judecătorii curţii supreme federale trebuie să aibă diplome de absolvire de la toate trei clasele de şcoli de administrare.
72:8.4 (817.1) 2. Şcolile de filozofie. Aceste şcoli sunt afiliate templelor de filozofie şi, mai mult sau mai puţin, asociate cu religia ca funcţie publică.
72:8.5 (817.2) 3. Institutele ştiinţifice. Aceste şcoli tehnice sunt coordonate cu industria mai degrabă decât cu sistemul educativ. Ele sunt administrate în cincisprezece diviziuni.
72:8.6 (817.3) 4. Şcolile de formare profesională. Aceste instituţii speciale procură formarea tehnică pentru diversele profesiuni liberale care sunt în număr de douăsprezece.
72:8.7 (817.4) 5. Şcolile militare şi navale. Aproape de cartierul general naţional, precum şi în cele douăzeci şi cinci de centre militare învecinate, se întreţin instituţiile consacrate instrucţiei militare a cetăţenilor voluntari, de vârstă cuprinsă de la optsprezece până la treizeci de ani. Pentru a fi admişi la aceste şcoli înainte de douăzeci şi cinci de ani, este necesar consimţământul părinţilor.
72:9.1 (817.5) Cu toate că diploma uneia din şcolile de administrare provincială, regională sau federală a fost obligatorie pentru a candida la oricare din funcţiile publice, conducătorii iluminaţi ai acestei naţiuni au descoperit un serios defect în planul lor de sufragiu universal. În urmă cu aproximativ cincizeci de ani, ei au dat dispoziţii constituţionale de adoptare a unui sistem de votare modificat, comportând următoarele caracteristici:
72:9.2 (817.6) 1. Fiecare bărbat şi fiecare femeie având vârsta de la douăzeci de ani în sus dispune de un vot. Când ating această vârstă, toţi cetăţenii trebuie să accepte titlul de membri în două grupuri de electori. Ei se înscriu în primul, în funcţie de funcţiunea lor economică: industrială, liberală, agricolă sau comercială; şi intră în al doilea conform înclinaţiilor lor politice, filozofice şi sociale. Toţi lucrătorii aparţin astfel unui grup electoral economic. Spre deosebire de asociaţiile legale economice, aceste corporaţii au reglementări foarte asemănătoare celor ale guvernului naţional, cu tripla sa diviziune de puteri. Înscrierea într-un grup nu poate fi schimbată mai repede de doisprezece ani.
72:9.3 (817.7) 2. La propunerea guvernatorilor statelor sau a conducătorilor executivi regionali şi la confirmarea consiliilor regionale supreme, persoanele care au făcut mari servicii societăţii sau au făcut dovada unei înţelepciuni extraordinare în serviciul guvernului, pot primi un drept de vot suplimentar, însă nu mai mult de o dată la cinci ani, şi fără a depăşi nouă voturi adiţionale. Sufragiul maxim al unui elector cu vot multiplu este de zece voturi. Tot astfel, savanţii, inventatorii, educatorii, filozofii, precum şi conducătorii spirituali, sunt astfel recunoscuţi şi onoraţi cu o putere politică sporită. Aceste privilegii civice elevate sunt conferite de consiliile supreme ale statelor şi regiunilor, în chip foarte asemănător acordării diplomelor oferite de şcolile speciale. Beneficiarii sunt mândri de a adăuga aceste simboluri de recunoştinţă civică la celelalte diplome ale lor, la lista împlinirilor lor personale.
72:9.4 (817.8) 3. Toţi indivizii condamnaţi la muncă obligatorie în mine, precum şi toţi funcţionarii plătiţi prin veniturile din impozite îşi pierd dreptul de vot pe perioada în care execută aceste servicii. Această măsură nu se aplică persoanelor în vârstă, care primesc pensie după retragerea din activitate la şaizeci şi cinci de ani.
72:9.5 (817.9) 4. Există cinci categorii de sufragiu, traducând media impozitelor anuale plătite pe fiecare perioadă cincinală. Contribuabilii care au plătit mult primesc un drept de vot suplimentar, mergând până la cinci voturi. Această concesie este independentă de orice altă recunoştinţă însă, în nici un caz, un elector nu dispune de mai mult de zece voturi.
72:9.6 (818.1) 5. În momentul în care s-a adoptat acest plan electoral, metoda teritorială de vot a fost abandonată în favoarea sistemului funcţional sau economic. Toţi cetăţenii votează acum în calitate de membri ai grupurilor industriale, sociale sau profesionale, independent de reşedinţa lor. Corpul electoral este deci compus din grupuri consolidate, unificate şi inteligente, care îi aleg doar pe cei mai buni membri ai lor în posturile guvernamentale de încredere şi de responsabilitate. Acest plan de sufragiu funcţional sau colectiv comportă o excepţie: alegerea unui conducător executiv federal la fiecare şase ani se efectuează printr-un vot naţional, în care nici un cetăţean nu dispune de mai mult de un vot.
72:9.7 (818.2) Astfel, mai puţin în cazul alegerii şefului executiv, sufragiul este exercitat de grupări economice, profesionale, intelectuale şi sociale de cetăţeni. Statul ideal este organic, şi fiecare grup liber şi inteligent de locuitori reprezintă un organ vital şi funcţional în interiorul celui mai mare organism guvernamental.
72:9.8 (818.3) Şcolile de administrare au puterea de a angaja o acţiune în faţa tribunalelor statului, pentru a face să se retragă dreptul de vot fiecărui individ vicios, leneş, nepăsător sau criminal. Aceşti oameni recunosc că dacă cincizeci la sută dintre elementele inferioare sau degenerate ale unei naţiuni posedă drept de vot, atunci ea este condamnată să piară. Ea crede că dominaţia mediocrităţii provoacă prăbuşirea oricărei naţiuni. Votul este obligatoriu, iar electorii care nu depun buletinul lor sunt pedepsiţi cu amenzi grele.
72:10.1 (818.4) Metodele acestui popor de a-i trata pe criminali, pe nebuni şi pe degeneraţi, deşi ar putea să placă în anumite privinţe, vor părea cu siguranţă şocante din alte puncte de vedere majorităţii urantienilor. Anormalii şi criminalii obişnuiţi sunt plasaţi, pe sexe, în diferite colonii agricole, unde fac mai mult decât să muncească pentru propriile lor nevoi. Criminalii cei mai înverşunaţi şi nebunii incurabili sunt condamnaţi de tribunale să moară în camere de gazare. Numeroase crime, altele decât uciderea - inclusiv trădarea încrederii guvernului - atrag, de asemenea, pedeapsa cu moartea, iar acţiunea justiţiei este sigură şi promptă.
72:10.2 (818.5) Acest popor este pe cale de a ieşi din era negativă a legii pentru a intra în era pozitivă. Recent s-a mers până acolo încât să se încerce împiedicarea preventivă a crimelor, condamnând la detenţie pe viaţă, în colonii penitenciare, pe indivizii despre care se crede că sunt potenţial asasini sau mari criminali. Dacă aceşti condamnaţi vor demonstra ulterior că au devenit mai normali, ei vor putea fi eliberaţi pe cuvânt sau graţiaţi. Numărul omuciderilor pe acest continent nu atinge decât unu la sută din acela al altor naţiuni.
72:10.3 (818.6) Eforturi pentru a împiedica reproducerea criminalilor şi a persoanelor degenerate sunt întreprinse de mai bine de o sută de ani încoace, şi au dat deja rezultate foarte satisfăcătoare. Nu există nici închisori, nici spitale pentru alienaţi; există pentru asta un motiv temeinic, acela că aceste grupuri sunt de zece ori mai puţin numeroase decât pe Urantia.
72:11.1 (818.7) Absolvenţii şcolilor militare federale pot fi promovaţi ca „păzitori ai civilizaţiei” în şapte grade, conform competenţei şi experienţei lor, de către preşedintele consiliului naţional al apărării. Acest consiliu este compus din douăzeci şi cinci de membri numiţi de tribunalele familiale, educative şi industriale cele mai elevate. El este confirmat de curtea federală supremă şi prezidat din oficiu de şeful statului major al treburilor miliare coordonate. Membrii săi servesc până la vârsta de şaptezeci de ani.
72:11.2 (819.1) Cursurile urmate de aceşti ofiţeri durează patru ani, şi sunt invariabil legate de stăpânirea unei meserii sau a unei profesii. Instrucţia militară nu este niciodată dată fără a-i asocia această educaţie industrială, ştiinţifică sau profesională. Când instruirea militară este terminată, individul respectiv a primit pe parcursul celor patru ani de cursuri jumătate din educaţia dată în orice altă şcoală specială unde cursurile durează, de asemenea, patru ani. Se evită astfel formarea unei clase de militari de carieră, oferindu-se unui mare număr de bărbaţi ocazia de a-şi câştiga existenţa dobândind prima jumătate a unei pregătiri tehnice sau profesionale.
72:11.3 (819.2) Serviciul militar pe timp de pace este pur voluntar. Iar înrolările în fiecare ramură a serviciului sunt pentru o perioadă de patru ani, pe parcursul cărora fiecare bărbat urmează studii într-o ramură specială în plus faţă de cele necesare însuşirii tacticii militare. Educaţia muzicală este una din principalele scopuri ale şcolilor militare centrale, şi douăzeci şi cinci de tabere de pregătire sunt repartizate la periferia continentului. Pe parcursul perioadei de scădere a ritmului în industrie, mii de şomeri sunt angajaţi automat la întărirea dispozitivelor de apărare militare ale continentului pe pământ, pe mare şi în aer.
72:11.4 (819.3) Cu toate că aceşti oameni întreţin puternice efective de război pentru a se apăra contra invaziilor popoarelor ostile înconjurătoare, se poate înscrie în creditul lor faptul că, de peste o sută de ani, ei nu au folosit aceste resurse militare în vreun război ofensiv. Aceşti oameni s-au civilizat până într-atâta încât pot să apere cu tărie civilizaţia, fără a ceda tentaţiei de a folosi potenţialul lor de război în agresiuni. Nu au mai avut războaie civile de la stabilirea statului continental unificat, însă în cursul ultimelor secole, au fost obligaţi să susţină nouă războaie defensive îndârjite, din care trei împotriva puternicelor confederaţii ale puterilor mondiale. Cu toate că această naţiune întreţine o apărare care să facă faţă oricărui atac din partea vecinilor ostili, ea acordă mult mai multă atenţie în pregătirea oamenilor de stat, a savanţilor şi filozofilor.
72:11.5 (819.4) Când este în pace cu lumea, toate mecanismele mobile de apărare sunt folosite în întregime pentru afaceri, pentru comerţ şi pentru recreaţie. Când este decretată starea de război, întreaga naţiune este mobilizată. Pe durata ostilităţilor, toată industria îşi plăteşte personalul la tariful soldelor militare, iar şefii tuturor departamentelor militare devin membrii ai cabinetului şefului executiv.
72:12.1 (819.5) Cu toate că societatea şi guvernul acestui popor unic sunt, în multe privinţe, superioare celor ale naţiunilor Urantiei, trebuie să precizăm că pe alte continente (şi există unsprezece pe această planetă) guvernele sunt net inferioare celor ale naţiunilor cele mai evoluate de pe Urantia.
72:12.2 (819.6) La ora actuală, acest guvern superior proiectează să stabilească relaţii de ambasade cu popoarele inferioare şi, pentru prima dată, a apărut un mare conducător religios care recomandă trimiterea misionarilor la naţiunile înconjurătoare. Ne este teamă că această naţiune este pe punctul de a face greşeala pe care atâtea altele au comis-o, încercând să impună o cultură şi o religie superioare altor rase. Ce rezultate minunate s-ar obţine pe această lume dacă această naţiune continentală de cultură avansată s-ar mulţumi să iasă din izolare pentru a-i aduce în cadrul ei pe oamenii de elită ai popoarelor vecine pentru ca apoi, după ce i-ar educa, să-i trimită ca emisari de cultură la fraţii lor cufundaţi în ignoranţă! Bineînţeles, dacă ar fi să vină cât de curând vreun Fiu Magistral la această naţiune evoluată, s-ar putea rapid produce un mare eveniment pe lumea aceasta.
72:12.3 (820.1) Această relatare a problemelor unei planete vecine este făcută cu permisiunea specială în scopul de a face să progreseze civilizaţia şi să accelereze evoluţia guvernamentală pe Urantia. Am putea da numeroase alte detalii care, fără nici o îndoială, i-ar interesa şi i-ar surprinde pe urantieni, însă aceste dezvăluiri merg până la limita permisă de mandatul nostru.
72:12.4 (820.2) Urantienii ar trebui, cu toate acestea, să ţină cont că sfera lor soră din familia Sataniei nu a beneficiat nici de misiuni magistrale, nici de misiuni de consacrare ale Fiilor Paradisului. Diversele popoare de pe Urantia nu sunt nici separate unele de altele prin disparităţi de cultură vădind un contrast ca al acestei naţiuni continentale cu alte naţiuni de pe aceeaşi planetă.
72:12.5 (820.3) Revărsarea Spiritului Adevărului oferă baza spirituală pentru a realiza mari înfăptuiri în interesul rasei umane, al planetei de consacrare. Urantia este, deci, mult mai bine pregătită pentru a alcătui un guvern planetar cu legile lui, cu mecanismele lui, cu convenţiile lui, cu simbolurile lui şi cu limbajul lui care, toate, ar putea contribui cât se poate de puternic la stabilirea păcii mondiale sub egida legii, lăsând să se întrevadă începutul unei adevărate epoci de eforturi spirituale. O astfel de epocă este pragul spiritual conducând la epocile utopice ale luminii şi ale vieţii.
72:12.6 (820.4) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 73
73:0.1 (821.1) DECADENŢA culturală şi sărăcia spirituală rezultate din decăderea lui Caligastia, precum şi confuzia socială care a rezultat din aceasta, au avut prea puţin efect asupra statutului biologic sau fizic al popoarelor Urantiei. Evoluţia organică a continuat cu paşi mari, cu totul independent de regresul moral şi cultural care a urmat atât de rapid dizidenţei lui Caligastia şi a lui Daligastia. În urmă cu aproximativ patruzeci de mii de ani, a venit un moment în istoria planetară în care Purtătorii Vieţii în serviciu au băgat de seamă că, din punct de vedere pur biologic, progresele dezvoltării raselor Urantiei se apropiau de apogeul lor. Administratorii provizorii melchizedeki au împărtăşit această opinie, şi au acceptat de bună voie să se alăture Purtătorilor Vieţii, pentru a cere Preaînalţilor Edentiei să examineze Urantia pentru a autoriza trimiterea elevatorilor biologici, un Fiu şi o Fiică Materiali.
73:0.2 (821.2) Această cerere a fost adresată Preaînalţilor Edentiei, deoarece ei exercitaseră o jurisdicţie directă asupra numeroaselor probleme ale Urantiei de la căderea lui Caligastia şi de la carenţa temporară de autoritate de pe Jerusem.
73:0.3 (821.3) Tabamantia, supraveghetor suveran al seriilor lumilor decimale sau experimentale, a venit să inspecteze planeta. După examinarea progresului rasial, el a recomandat pe bună dreptate ca Fiii Materiali să fie acordaţi Urantiei. La ceva mai puţin de o sută de ani după inspecţia sa, Adam şi Eva, un Fiu şi o Fiică Materiali ai sistemului local au sosit şi au început dificila lor misiune. Trebuia să se încerce descâlcirea problemelor încurcate ale unei planete întârziate de rebeliune şi pedepsită prin izolare spirituală.
73:1.1 (821.4) Pe o planetă normală, sosirea Fiului Material anunţă în general apropierea unei mari epoci de invenţii, de progrese materiale şi de iluminare intelectuală. Era postadamică este o mare epocă ştiinţifică pe cea mai mare parte a lumilor, însă nu tot aşa a fost pe Urantia. Cu toate că planeta a fost populată de rase apte din punct de vedere fizic, triburile rămăseseră în adâncurile sălbăticiei şi ale stagnării morale.
73:1.2 (821.5) La zece mii de ani după rebeliune, practic toate câştigurile administrării Prinţului fuseseră anulate; rasele lumii nu ar fi fost într-o situaţie cu mult mai bună dacă acest Fiu rătăcit nu ar fi venit niciodată pe Urantia. Tradiţiile din Dalamatia şi cultura Prinţului Planetar nu se păstraseră decât la nodiţi şi amadoniţi.
73:1.3 (821.6) Nodiţii erau descendenţii membrilor rebeli ai statului major al Prinţului şi îşi trăgeau numele de la primul lor conducător, Nod, care prezidase odinioară comisia industriei şi comerţului în Dalamatia. Amadoniţii erau descendenţii andoniţilor care au ales să rămână loiali, alături Van şi Amadon. „Amadonit” este mai mult o denumire culturală şi religioasă decât un nume rasial; din punct de vedere rasial, amadoniţii erau în esenţă andoniţi. „Nodit” este un nume atât cultural, cât şi rasial, căci nodiţii înşişi constituiau a opta rasă a Urantiei.
73:1.4 (822.1) Între nodiţi şi amadoniţi existau o ostilitate tradiţională. Această lipsă de prietenie revenea constant la suprafaţă de fiecare dacă când descendenţii celor două grupuri încercau să se angajeze în executarea unui proiect comun. Chiar şi mai târziu, în treburile Edenului, le-a fost extrem de dificil să lucreze împreună în pace.
73:1.5 (822.2) Puţin după distrugerea Dalamatiei, partizanii lui Nod s-au împărţit în trei grupe. Grupul central a rămas în vecinătatea imediată a căminului lor originar, aproape de fundul Golfului Persic. Grupul oriental a migrat către platourile înalte ale Elamului, până în estul văii Eufratului. Grupul occidental a rămas pe ţărmul mediteranean nord-estic al Siriei, în teritoriul adiacent.
73:1.6 (822.3) Aceşti nodiţi se căsătoriseră adesea cu rasele sangice şi lăsaseră nişte urmaşi capabili. Nişte descendenţi ai rebelilor dalamatieni s-au alăturat ulterior lui Van şi partizanilor săi loiali, în ţinuturile situate în nordul Mesopotamiei. Acolo, în vecinătatea lacului Van şi în regiunea de la sudul Mării Caspice, nodiţii s-au amestecat cu amadoniţii, şi s-au numărat printre „oamenii puternici de odinioară”.
73:1.7 (822.4) Înainte de sosirea lui Adam şi a Evei, aceste grupuri - nodiţii şi amadoniţii - erau rasele cele mai evoluate şi mai cultivate de pe pământ.
73:2.1 (822.5) Cu aproape o sută de ani înainte de inspecţia lui Tabamatia, Van şi asociaţii săi, operând din cartierul lor general de etică şi de cultură mondială situat pe pământurile înalte, predicaseră venirea unui Fiu promis al lui Dumnezeu, un înnobilator rasial, un învăţător al adevărului şi un succesor demn de încrederea al trădătorului Caligastia. Majoritatea locuitorilor lumii din zilele acelea arătau prea puţin interes, dacă nu chiar deloc, pentru aceste preziceri, însă cei care se găseau în contact imediat cu Van şi Amadon au abordat această învăţătură cu seriozitate, şi au început să facă planuri pentru a-i putea primi efectiv pe Fiii promisiunii.
73:2.2 (822.6) Van a istorisit celor mai apropiaţi dintre colaboratorii săi povestea Fiilor Materiali de pe Jerusem, spunând ceea ce ştiuse despre ei înainte de a veni pe Urantia. El ştia că Fiii Adamici trăiau întotdeauna în lăcaşuri simple, dar fermecătoare, înconjurate de grădini. Cu optzeci şi trei de ani înainte de sosirea lui Adam şi a Evei, el a propus celor din preajma sa să se consacre proclamării venirii Fiilor Materiali, şi să pregătească un cămin grădină pentru primirea lor.
73:2.3 (822.7) Din cartierul lor general din ţinuturile înalte, şi din şaizeci şi unu de lăcaşuri foarte risipite, Van şi Amadon au recrutat un corp de peste trei mii de muncitori entuziaşti şi binevoitori. Ei s-au reunit într-o adunare solemnă, în care s-au dedicat misiunii de pregătire a sosirii Fiului promis - sau cel puţin aşteptat.
73:2.4 (822.8) Van i-a împărţit pe voluntarii săi într-o sută de companii, cu câte un căpitan pentru fiecare, şi un asociat care servea în statul său major personal ca ofiţer de legătură. El l-a ţinut pe Amadon ca asociat personal. Aceste comisii au început toate cu seriozitate lucrările lor preliminare, iar comisia răspunzătoare de amplasarea Grădinii a început să cutreiere pământul în căutarea locului ideal.
73:2.5 (822.9) Deşi Caligastia şi Daligastia au fost privaţi de o mare parte a puterii lor de a face rău, ei au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă pentru a zădărnici şi stânjeni munca de pregătire a Grădinii. Însă uneltirile lor răutăcioase au fost în mare parte contrabalansate de activităţile loiale a aproape două mii de medieni, care au trudit neobosit la avansarea lucrării.
73:3.1 (823.1) Comitetul de amplasare a lipsit timp de trei ani. Acesta a făcut un raport favorabil referitor la trei posibile amplasamente: primul era o insulă a Golfului Persic; al doilea era un amplasament fluvial care a servit mai târziu drept a doua Grădină; al treilea era o peninsulă lungă şi îngustă, aproape o insulă, care se găsea în vestul coastei orientale a Mediteranei.
73:3.2 (823.2) Aproape în unanimitate comitetul prefera cea de-a treia soluţie. A fost ales acest loc, şi doi ani au fost ocupaţi cu transferarea cartierului general de cultură al lumii, inclusiv a arborelui vieţii, pe această peninsulă mediteraneană. Cu excepţia unui singur grup, toţi locuitorii peninsulei au evacuat liniştiţi locurile atunci când a sosit Van şi suita sa.
73:3.3 (823.3) Această peninsulă mediteraneană avea un climat sănătos şi o temperatură constantă. Stabilitatea vremii se datora munţilor înconjurători, precum şi faptului că acest teritoriu era practic o insulă într-o mare interioară. Peste înaltele pământuri învecinate cădeau ploi abundente, însă rareori ploua cât trebuie în Eden. Însă, în fiecare noapte, dintr-o reţea foarte dezvoltată de canale de irigaţii, „se ridica o ceaţă” pentru a împrospăta vegetaţia Grădinii.
73:3.4 (823.4) Malul peninsulei era foarte ridicat, iar puntea care îl lega de continent nu era mai lată de patruzeci şi trei de kilometri în punctul ei cel mai strâmt. Marele fluviu care scălda Grădina cobora din înaltele pământuri ale peninsulei, curgând către est până pe continent, prin istmul peninsulei, şi de acolo traversa pământurile joase ale Mesopotamiei, până la marea situată dincolo. El era în legătură cu patru afluenţi care îşi aveau izvorul în dealurile de pe coasta peninsulei edenice; erau cele „patru capete” ale fluviului care „ieşea din Eden” şi care au fost confundate mai târziu cu afluenţii fluviilor care înconjurau a doua Grădină.
73:3.5 (823.5) Pietrele preţioase şi metalele se găseau din abundenţă în munţii din jurul Grădinii, însă nu li s-a acordat decât foarte puţină atenţie. Ideea dominantă era de a glorifica horticultura şi de a exalta agricultura.
73:3.6 (823.6) Locul ales pentru Grădină era, probabil, cel mai frumos loc de felul acesta din toată lumea, iar climatul era la vremea aceea ideal. Nicăieri altundeva nu mai exista o aşezare care să se poată dovedi atât de perfectă pentru a se transforma într-un asemenea de Paradis de expresie botanică. Elita civilizaţiei Urantiei se reunea în acest loc de întâmpinare. În exterior şi dincolo, lumea trăia în tenebre, în ignoranţă şi în sălbăticie. Edenul era unicul punct luminos al Urantiei; prin natura lui, el era un vis de frumuseţe şi a devenit în curând un poem în care gloria peisajelor era distinsă şi aproape perfectă.
73:4.1 (823.7) Când Fiii Materiali, elevatorii biologici, îşi încep şederea pe o lume evolutivă, lăcaşul lor este adesea numit Grădina Edenului, deoarece ea este caracterizată de frumuseţea florală şi de splendoarea botanică a Edentiei, capitala constelaţiei. Van cunoştea bine aceste obiceiuri, aşa că a vegheat ca întreaga peninsulă să fie dedicată Grădinii. Fuseseră proiectate locuri de păşunat şi de creştere a animalelor domestice pentru pământurile adiacente zonei continentale. Din regnul animal nu aveau să se găsească în parc decât păsări, precum şi felurite specii de animale domestice. Van decretase că Edenul urma să fie o grădină, şi numai o grădină. Niciodată nu s-a omorât vreun animal în incinta ei. Toată carnea mâncată de lucrătorii Grădinii, timp de ani de zile cât a durat construirea ei, provenea din turmele ţinute sub supraveghere pe continent.
73:4.2 (824.1) Primul scop a fost acela de a construi un zid de cărămidă de-a curmezişul istmului peninsulei. Odată terminat, s-a putut începe adevărata muncă de înfrumuseţare a peisajului şi de construire nestingherită a locuinţelor .
73:4.3 (824.2) O grădină zoologică a fost creată construind un zid mai mic dincolo de zidul principal. Spaţiul intermediar, ocupat de tot felul de animale sălbatice, servea drept apărare suplimentară contra atacurilor ostile. Această menajerie a fost organizată în douăsprezece mari diviziuni, cu căi încadrate de ziduri separând grupurile şi conducând la cele douăsprezece porţi ale grădinii. Fluviul şi păşunile adiacente ocupau zona centrală. Pentru pregătirea Grădinii s-au folosit doar voluntari; salariaţi nu au participat niciodată. Ei cultivau Grădina şi îşi îngrijeau turmele pentru a avea din ce trăi. Primeau, de asemenea, contribuţii în hrană din partea credincioşilor din vecinătate. Şi această mare întreprindere a fost dusă la bun sfârşit în ciuda dificultăţilor care au însoţit statutul confuz al lumii, pe parcursul acestor timpuri tulburi.
73:4.4 (824.3) Neştiind cu ce întârziere pot veni Fiul şi Fiica aşteptaţi, s-a produs o mare dezamăgire când Van a sugerat că ar trebui, de asemenea, ca tinerele generaţii să se pregătească să continue planul lor în cazul în care sosirea lui Adam şi Eva ar fi întârziată.
73:4.5 (824.4) Această sugestie părea ca o recunoaştere a lipsei de credinţă din partea lui Van, şi a provocat o mare tulburare însoţită de numeroase retrageri. Însă Van a stăruit în planul său de pregătire şi a ocupat locurile lăsate goale de cei care au plecat cu voluntari mai tineri.
73:5.1 (824.5) În centrul peninsulei edenice, se găsea încântătorul templu de piatră al Tatălui Universal, sanctuarul sacru al Grădinii. Cartierul general administrativ a fost stabilit în nord, iar casele lucrătorilor şi ale familiilor lor au fost construite în sud. În vest s-au rezervat terenurile necesare şcolilor, care erau propuse spre construire pentru sistemul educativ al Fiului aşteptat, în timp ce „în estul Edenului” s-au construit domiciliile destinate Fiului promis şi urmaşilor săi în linie directă. Planurile arhitecturale ale Edenului prevedeau locuinţe şi pământuri din abundenţă pentru un milion de fiinţe umane.
73:5.2 (824.6) În momentul sosirii lui Adam, Grădina nu era decât pe un sfert terminată, însă existau deja mii de kilometrii de canale de irigaţii şi peste douăzeci de mii de kilometri de drumuri şi cărări pietruite. Ceva mai mult de cinci mii de clădiri din cărămidă se înălţau în diverse sectoare, iar arborii şi plantele erau aproape fără de număr. Şapte era numărul maxim de case ce puteau constitui o grupare în parc. Cu toate că structurile grădinii erau simple, ele erau foarte artistice. Căile şi drumurile erau bine construite, iar peisagistica era distinsă.
73:5.3 (824.7) Dispozitivele sanitare ale Grădinii erau mult avansate faţă de tot ceea ce se încercase până atunci pe Urantia. Apa potabilă a Edenului era menţinută curată prin stricta observare a regulilor de igienă destinate să îi păstreze puritatea. În aceste epoci primitive, neglijarea acestor reguli stârnea multă nelinişte, însă Van a insuflat puţin câte puţin asociaţilor săi importanţa faptului că nu trebuie să fie lăsat să cadă nimic în rezervoarele de apă ale Grădinii.
73:5.4 (825.1) Mai târziu a fost stabilită şi o reţea de canale de scurgere însă, până atunci, edeniţii au practicat îngroparea scrupuloasă a tuturor deşeurilor sau a materiilor în descompunere. Inspectorii lui Amadon îşi făceau rondul în fiecare zi, căutând orice posibilă cauză de boală. Urantienii nu căpătaseră încă conştiinţa importanţei luptei preventive contra bolilor umane înainte de sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea al erei creştine. Înainte de destrămarea regimului adamic, se construise din cărămizi un sistem acoperit de canale care treceau pe sub zidurile Grădinii şi se vărsau în râul Edenului, la peste un kilometru în aval de zidul exterior.
73:5.5 (825.2) În epoca sosirii lui Adam, în Eden creşteau specimene ale celor mai multe plante din această regiune a lumii. Se aduseseră deja Importante ameliorări fructelor, cerealelor şi nucilor. Aici au fost cultivate pentru prima dată multe legume şi cereale moderne , însă zeci de varietăţi de plante nutritive au dispărut ulterior de pe faţa lumii.
73:5.6 (825.3) Aproximativ cinci la sută din Grădină era folosită pentru cultura artificială intensivă, cincisprezece la sută nefiind decât parţial exploatat, restul suprafeţei fiind lăsat mai mult sau mai puţin în stare naturală, aşteptând sosirea lui Adam, fiind totuşi de dorit să se desăvârşească parcul în acord cu ideilor sale.
73:5.7 (825.4) Şi aşa a fost Grădina Edenului pregătită pentru primirea Adamului făgăduit, şi a sale, iar această grădină ar fi făcut onoare unei lumi în evoluţie, aflată sub o administraţie devenită perfectă şi sub un control normal. Adam şi Eva au fost foarte mulţumiţi de planul general al Edenului, deşi au adus şi ei numeroase schimbări amenajării locuinţei lor personale.
73:5.8 (825.5) Cu toate că munca de înfrumuseţare era departe de a fi în întregime terminată în momentul sosirii lui Adam, locul era deja o bijuterie de splendoare botanică. Pe la începuturile şederii lui în Eden, întreaga grădină a luat o nouă formă şi a căpătat noi proporţii de frumuseţe şi de grandoare. Nici înainte, nici după această epocă, Urantia nu a adăpostit o expoziţie de horticultură şi agricultură atât de superbă şi atât de completă.
73:6.1 (825.6) În centrul templului Grădinii, Van a plantat arborele vieţii, pe care îl păzise atâta vreme, ale căror frunze erau pentru „vindecarea naţiunilor” şi ale cărui fructe îl susţinuseră atât de mult timp pe pământ. Van ştia bine că Adam şi Eva depindeau, de asemenea, de acest dar al Edentiei pentru a se menţine în viaţă odată ce se vor fi materializat pe Urantia.
73:6.2 (825.7) Pe capitalele sistemelor, Fiii Materiali nu au nevoie de arborele vieţii pentru a subzista. Numai în repersonalizarea lor planetară ajung ei să depindă de acest auxiliar pentru nemurirea lor fizică.
73:6.3 (825.8) Este posibil ca „arborele cunoaşterii binelui şi răului” să fie o figură de stil, o denumire simbolică acoperind o multitudine de experienţe umane, însă „arborele vieţii” nu era un mit; el era real, şi a fost mult timp prezent pe Urantia. Când Preaînalţii Edentiei au aprobat numirea lui Caligastia ca Prinţ Planetar al Urantiei şi a celor o sută de cetăţeni ai Jerusemului pentru statul lui major administrativ, ei au trimis pe planetă prin Melchizedeki şi un arbust de pe Edentia, care a crescut şi a devenit arborele vieţii de pe Urantia. Această formă de viaţă neinteligentă este proprie sferelor sediu ale constelaţiilor. Ea se găseşte, de asemenea, pe lumile sediu ale universurilor locale şi ale suprauniversului, precum şi pe sferele Havonei, dar nu şi în capitalele sistemice.
73:6.4 (826.1) Această supraplantă înmagazina anumite energii ale spaţiului, antidoturi la elementele producând senescenţa în existenţa animală. Fructul copacului vieţii acţiona ca o baterie de acumulatori suprachimici, eliberând în mod misterios, atunci când era mâncat, forţa de prelungire a vieţii a universului. Această formă de susţinere le era complet inutilă muritorilor evolutivi ai Urantiei, însă le era deosebit de folositoare celor o sută de membri materializaţi ai statului major ai lui Caligastia şi celor o sută de andoniţi modificaţi care aduseseră o contribuţie plasmelor vitale ale statului major al Prinţului şi care, în schimb, primiseră cu titlu de proprietate deplină complementul vieţii care le dădea posibilitatea de a utiliza fructul arborelui vieţii pentru a prelungi la nesfârşit existenţa lor, care fără acesta ar fi fost o existenţă de muritori.
73:6.5 (826.2) Pe durata domniei Prinţului, arborele plantat pe pământ creştea în curtea circulară centrală a templului Tatălui. Când a izbucnit rebeliunea, Van şi asociaţii săi l-au făcut să crească din nou, folosind miezul lui, în tabăra lor temporară. Acest arbust al Edentiei a fost apoi dus cu ei odată cu retragerea lor din ţinuturile înaltele, unde a fost folosit de Van şi de Amadon timp de peste o sută cincizeci de mii de ani.
73:6.6 (826.3) Când Van şi asociaţii săi au pregătit Grădina pentru Adam şi Eva, ei au transportat arborele Edentiei în Grădina Edenului, unde a crescut, din nou, în curtea circulară centrală a unui templu al Tatălui. Adam şi Eva luau periodic o masă din fructele sale pentru a întreţine forma lor duală de viaţă fizică.
73:6.7 (826.4) Când planurile Fiului Material au fost abătute de la calea dreaptă, Adam şi familia sa nu au primit permisiunea de a lua cu ei miezul arborelui din Grădină. Când nodiţii au invadat Edenul li s-a spus că vor deveni ca „zeii dacă vor mânca din fructul arborelui”. Spre surpriza lor, ei l-au găsit nepăzit. Ei au mâncat din plin din fructul lui timp de ani de zile, însă lucrul acesta nu a produs asupra lor nici un efect. Ei erau toţi muritori materiali ai tărâmului, lipsiţi de factorul care acţionează ca un complement al fructului arborelui. Inaptitudinea lor de a beneficia de arborele vieţii i-a înfuriat şi, cu prilejul unuia din războaiele lor interne, au distrus templul şi arborele dându-le foc. Doar zidul de piatră a mai rămas, până la scufundarea ulterioară a Grădinii în apă. Acela a fost al doilea templu al Tatălui care a fost ruinat.
73:6.8 (826.5) A trebuit apoi ca orice trup de carne de pe Urantia să urmeze cursul natural al vieţii şi al morţii. Adam şi Eva, copiii lor, copiii copiiilor lor şi asociaţii lor au pierit de-a lungul timpului, devenind astfel supuşi planului de ascensiune al universului local, în care reînvierea pe lumile palat urmează după moartea fizică.
73:7.1 (826.6) După plecarea lui Adam, prima Grădină a fost ocupată, în diferite moduri de nodiţi, de cutiţi şi de suntiţi. Ea a devenit mai târziu spaţiul de locuit al nodiţilor din nord, care se opuneau cooperării cu adamiţii. Timp de aproape patru mii de ani, peninsula a fost invadată de aceşti nodiţi inferiori, când fundul oriental al mării Mediterane s-a scufundat, atrăgând sub ape întreaga peninsulă Edenică. Evenimentul a avut loc în conexiune cu o violentă activitate a vulcanilor din vecinătate şi cu inundarea istmului care lega Sicilia de Africa. Concomitent cu această vastă scufundare, coasta orientală a Mediteranei a fost considerabil ridicată. Acesta a fost sfârşitul celei mai frumoase creaţii naturale pe care a adăpostit-o Urantia vreodată. Scufundarea nu a fost bruscă; s-au scurs mai multe sute de ani până ce au ajuns cu totul sub ape întreaga peninsulă.
73:7.2 (827.1) Noi nu putem considera nicidecum această dispariţie a Grădinii ca fiind rezultatul neîndeplinirii planurilor divine sau al greşelilor lui Adam şi Eva. Noi credem că scufundarea Grădinii nu a fost nimic altceva decât un eveniment natural, însă ni se pare că data scufundării Grădinii a fost fixată pentru a coincide aproape cu exactitate cu data la care rezervele rasei violete au fost suficiente pentru a se angaja în lucrarea de reabilitare a popoarelor lumii.
73:7.3 (827.2) Melchizedekii îl sfătuiseră pe Adam să nu inaugureze programul de înnobilare şi de amalgamare al raselor înainte ca propria sa familie să numere o jumătate de milion de membri. Grădina nu a fost niciodată destinată să fie căminul permanent al adamiţilor. Aceştia trebuiau să fie emisarii unei noi vieţi pentru întreaga lume şi să se mobilizeze pentru o dedicare dezinteresată raselor pământului aflate la nevoie.
73:7.4 (827.3) Instrucţiunile date lui Adam de către Melchizedeki implicau necesitatea stabilirii unor cartiere generale rasiale, continentale şi divizionare, dirijate de fiii şi fiicele lor imediaţi în timp ce el şi Eva îşi vor împărţi timpul între aceste diverse capitale mondiale în calitate de consilieri şi coordonatori ai serviciului mondial de înnobilare biologică, de progres intelectual şi de reabilitare morală.
73:7.5 (827.4) [Prezentat de Solonia, „vocea serafică din Grădină”.]
Cartea Urantia
Capitolul 74
74:0.1 (828.1) ADAM ŞI EVA au sosit pe Urantia cu 37.848 de ani înainte de anul 1934 al erei creştine, chiar la jumătatea anotimpului, în vremea când Grădina era la apogeul înfloririi ei. Drept în miezul zilei, şi fără a fi fost anunţate, cele două convoaie serafice, însoţite de personalul Ierusemului însărcinat cu transportarea de elevatori biologici pe Urantia, au aterizat încet pe suprafaţa planetei în rotaţie, în apropierea templului Tatălui Universal. Toată munca de rematerializare a corpului lui Adam şi celui al Evei, s-a executat în incinta acestui sanctuar nou creat. De la ora sosirii lor, au trecut zece zile până să fie re-creaţi în forma umană duală pentru a fi prezentaţi lumii ca reprezentând pe noii ei cârmuitori. Ei şi-au recăpătat cunoştinţa simultan. Fiicele şi Fiii Materiali slujesc întotdeauna împreună. Oriunde şi oricând, esenţa misiunii lor este de a nu se despărţi niciodată. Ei sunt meniţi să lucreze în cuplu, şi rareori se întâmplă ca ei să îşi îndeplinească funcţiile separat.
74:1.1 (828.2) Adamii şi Evele planetari de pe Urantia erau membrii celui mai vechi corp al Fiilor Materiali de pe Jerusem, unde sunt înscrişi împreună sub numărul 14.311. Ei aparţineau celei de-a treia serii fizice, şi aveau o înălţime cu puţin peste doi metri şi cincizeci.
74:1.2 (828.3) În momentul când Adam a fost ales ca să vină pe Urantia, el era angajat împreună cu tovarăşa lui în laboratoarele de testări şi probe fizice ale Jerusemului. Vreme de peste cincisprezece mii de ani, ei conduseseră departamentul de energie experimentală aplicată în modificarea formelor vii. Cu mult înainte de asta, ei fuseseră instructori în şcolile de cetăţenie pentru noii veniţi pe Jerusem. Toate astea trebuie avute în vedere în legătură cu istoria purtării lor ulterioare pe Urantia.
74:1.3 (828.4) Când a fost emisă proclamaţia care chema voluntari pentru misiunea aventurii adamice pe Urantia, toţi Fiii şi Fiicele corpului senior de Fii Materiali s-au prezentat în postura de candidaţi. Examinatorii melchizedeki, cu aprobarea lui Lanaforge şi a celor Preaînalţi din Edentia, i-au ales în final pa Adam şi pe Eva, care au venit după aceea să îndeplinească funcţia de elevatori biologici pe Urantia.
74:1.4 (828.5) Adam şi Eva au rămas loiali lui Mihail pe toată durata rebeliunii lui Lucifer; cu toate acestea, cuplul a fost chemat înaintea Suveranului Sistemului şi a întregului său cabinet pentru a fi supus unei examinări şi a primi instrucţiuni. Detaliile problemelor de pe Urantia le-au fost prezentate pe îndelete; ei au fost instruiţi în amănunt cu privire la planurile de urmat în acceptarea răspunderilor cârmuirii unei lumi atât de sfâşiate de lupte. Ei au fost puşi să presteze împreună jurământ de credinţă faţă de Preaînalţii Edentiei şi faţă de Mihail din Salvington. Ei au primit cuvenitul sfat de a se vedea ca pe nişte supuşi ai corpurilor urantiene de administratori provizorii melchizedeki, până la data când corpul guvernamental va fi în măsură să renunţe la conducerea lumii pe care a avut-o în sarcină.
74:1.5 (829.1) Acest cuplu din Ierusem a lăsat în urma lui, în capitala Sataniei şi în alte părţi, o sută de descendenţi - cincizeci de fii şi cincizeci de fiice - creaturi magnifice care scăpaseră de căderile progresului, şi care erau toate angajare ca fideli servitori de încredere ai universului în perioada în care au plecat părinţii lor pe Urantia. Ei erau cu toţii prezenţi în frumosul templu al Fiilor Materiali pentru a asista la serbarea de bun rămas asociată cu ultimele ceremonii ale acceptării consacrării. Copiii i-au însoţit pe părinţii lor la sediul de dematerializare al ordinului lor, şi au fost ultimii care şi-au luat rămas bun şi le-au urat o reuşită deplină în vreme ce aceştia se cufundau în somnul pierderii cunoştinţei al personalităţii, prealabil pregătirii pentru transportul serafic. Copiii au petrecut o bucată de vreme împreună la acea întrunire a familiei, bucurându-se că părinţii lor urmau curând să devină conducătorii vizibili, în realitate singurii cârmuitori ai planetei 606 a sistemului Sataniei.
74:1.6 (829.2) Aşa au părăsit Adam şi Eva Jerusemul, în mijlocul aclamaţiilor şi al urărilor de bine din partea cetăţenilor lui. Ei s-au dus să preia noile lor responsabilităţi dotaţi cum se cuvine şi pe deplin instruiţi cu privire la toate îndatoririle şi la toate pericolele de întâmpinat pe Urantia.
74:2.1 (829.3) Adam şi Eva au adormit pe Jerusem şi, când s-au trezit pe Urantia, în templul Tatălui, în prezenţa marii mulţimi adunate pentru întâmpinarea lor, s-au pomenit faţă în faţă cu două fiinţe de care auziseră vorbindu-se foarte mult, Van şi loialul său tovarăş, Amadon. Aceşti doi eroi ai secesiunii lui Caligastia au fost primii care le-au urat bun venit în noul lor cămin grădină.
74:2.2 (829.4) Limba Edenului era un dialect andonic, la fel ca cel vorbit de Amadon. Van şi Amadon perfecţionaseră mult această limbă, creând un nou alfabet de douăzeci şi patru de litere; sperau să o vadă devenind limba Urantiei, în măsura în care cultura edenică s-ar fi răspândit în lume. Adam şi Eva stăpâneau pe deplin acest dialect uman dinainte de a fi plecat din Jerusem, astfel încât acest fiu andonit l-a auzit pe conducătorul superior al lumii sale adresându-i-se în propria sa limbă.
74:2.3 (829.5) În ziua aceea, a fost mult freamăt şi mare bucurie în toată Grădina Edenului, în timp ce mesagerii se grăbeau la locul de întâlnire al porumbeilor voiajori adunaţi din apropiere şi din depărtări, şi strigau: „Daţi drumul păsărilor; lăsaţi-le să ducă vestea că Fiul făgăduit a venit.” An de an, sute de colonii de credincioşi, au menţinut constant numărul dorit de porumbei crescuţi pe lângă casele lor anume pentru o asemenea ocazie.
74:2.4 (829.6) Pe măsură ce vestea sosirii lui Adam s-a răspândit până departe, mii de membri din triburile învecinate au acceptat învăţăturile lui Van şi Amadon, iar vreme de mai multe luni de zile pelerinii au continuat să vină în Eden pentru a-i saluta pe Adam şi pe Eva şi pentru a aduce omagii Tatălui lor nevăzut.
74:2.5 (829.7) Curând după trezirea lor, Adam şi Eva au fost escortaţi la locul de primire oficial aflat pe un deal mare situat la nord de templu. Această colină naturală a fost mărită şi amenajată pentru instalarea noilor conducători ai lumii. Aici, la amiază, comitetul de primire al Urantiei le-a urat bun-venit acestui Fiu şi acestei Fiice ai sistemului Sataniei. Amadon era preşedintele acestui comitet, care era compus din doisprezece membri, cuprinzând: un reprezentant al fiecăreia din cele şase rase sangice; şeful în exerciţiu al mediatorilor; Annan, o fiică loială purtătoare de cuvânt din partea nodiţilor; Noe, fiul arhitectului constructor al Grădinii şi înfăptuitor al planurilor tatălui său; şi cei doi Purtători ai Vieţii stabiliţi pe Urantia.
74:2.6 (830.1) Actul următor a fost încredinţarea sarcinii de supraveghere a planetei lui Adam şi Evei de către seniorul melchizedek, şeful consiliului administratorilor provizorii de pe Urantia. Fiul şi Fiica Materiali au depus un jurământ de credinţă faţă de Preaînalţii Norlatiadekului şi faţă de Mihail al Nebadonului. Ei au fost proclamaţi suveranii Urantiei de către Van, care a predat astfel autoritatea nominală pe care o deţinuse timp de peste o sută cincizeci de mii de ani, în virtutea unei decizii a administratorilor provizorii melchizedeki.
74:2.7 (830.2) Adam şi Eva au fost îmbrăcaţi cu robe regale cu această ocazie, momentul instalării lor oficiale la stăpânirea ai lumii. Nu toate meşteşugurile Dalamatiei au fost pierdute pe planetă; ţesutul era încă practicat pe vremea Edenului.
74:2.8 (830.3) S-a auzit apoi proclamaţia arhanghelilor, iar vocea transmisă a lui Gabriel a decretat al doilea apel nominal al judecăţii pentru Urantia şi deşteptarea supravieţuitorilor adormiţi din cea de-a doua perioadă de acordare a graţiei şi a milei pe planeta 606 a Sataniei. Dominaţia Prinţului a trecut; perioada lui Adam, a treia epocă planetară, se deschide în mijlocul unor scene de o măreţie simplă; iar noii stăpâni ai Urantiei îşi inaugurează domnia în condiţii aparent favorabile, în pofida confuziei generale provocate de absenţa cooperării predecesorilor lor în autoritate pe planetă.
74:3.1 (830.4) Acum, după instalarea lor oficială, Adam şi Eva au devenit dureros de conştienţi de izolarea lor planetară. Tăcute erau transmisiunile familiare; şi absente erau toate circuitele de comunicare extraplanetară. Tovarăşii lor din Jerusem se duseseră pe planete unde totul se petrecea normal, cu un Prinţ Planetar bine stabilit şi cu un stat major experimentat, gata să-i primească şi să coopereze cu ei în cursul experienţelor lor iniţiale pe aceste lumi. Însă, pe Urantia, rebeliunea a schimbat totul. Aici, Prinţul Planetar era foarte des prezent şi, cu toate că era privat de cea mai mare parte din puterea lui de a face rău, el era încă capabil de a face dificilă, şi într-o oarecare măsură riscantă, sarcina lui Adam şi a Evei. În acea noapte, pe când se plimbau prin Grădină, sub clar de lună plină, discutând planurile zilei următoare, Fiul şi Fiica Jerusemului erau îngânduraţi şi deziluzionaţi.
74:3.2 (830.5) Aşa s-a încheiat prima zi a lui Adam şi a Evei pe Urantia, planeta izolată şi tulburată din cauza trădării lui Caligastia. Ei s-au plimbat şi au vorbit până noaptea târziu, prima lor noapte pe pământ - şi s-au simţit foarte singuri.
74:3.3 (830.6) A doua zi a lui Adam pe pământ s-a petrecut în şedinţă cu administratorii provizorii planetari şi cu consiliul consultativ. De la melchizedeki şi de la asociaţii lor, Adam şi Eva au aflat mai multe detalii despre rebeliunea lui Caligastia şi despre efectul acelei răscoale asupra progresului lumii. În ansamblu, această lungă relatare a proastei administrări a treburilor planetei este o istorie descurajantă. Ei au aflat toate faptele privitoare la năruirea totală a planului lui Caligastia de accelerare a procesului evoluţiei sociale. Ei au ajuns, de asemenea, la o înţelegere clară şi deplină a nebuniei încercării de a se ajunge la o civilizaţie planetară avansată fără a se ţine seama de planul divin de înaintare. Şi astfel s-a terminat o zi tristă, dar foarte instructivă - cea de-a doua zi a lor pe Urantia.
74:3.4 (831.1) A treia zi a fost consacrată unei cercetări a Grădinii. Instalaţi pe marile păsări transportoare - fandorii - Adam şi Eva au contemplat de la înălţime vastele întinderi ale Grădinii în timp ce erau purtaţi prin aer pe deasupra celui mai frumos loc de pe pământ. Această zi de vizită s-a sfârşit cu un mare banchet ţinut în cinstea tuturor celor care munciseră la crearea acestei grădini de o frumuseţe şi de o splendoare edenică. Din nou, până târziu în noaptea celei de-a treia zi a lor, Fiul şi tovarăşa lui s-au plimbat prin Grădină şi au vorbit despre amploarea problemelor lor.
74:3.5 (831.2) În cea de-a patra zi, Adam şi Eva au ţinut un discurs în faţa adunării Grădinii. De la înălţimea dealului inaugural, ei le-au vorbit oamenilor despre planurile lor de reabilitare a lumii şi au pus accentul pe metodele prin care vor căuta să reînalţe cultura socială a Urantiei de la nivelele inferioare la care căzuse ca urmare a păcatului şi a rebeliunii. Aceasta a fost o zi mare; ea s-a încheiat cu un banchet pentru consiliul bărbaţilor şi al femeilor care fuseseră selectaţi pentru a primi sarcini în noua administrare a treburilor lumii. Luaţi seama! În acest grup se găseau şi femei şi bărbaţi, şi aceasta a fost prima dată când un astfel de eveniment s-a petrecut pe pământ de la epoca lui Dalamatiei încoace. A fost o schimbare uimitoare, aceea de a o vedea pe Eva, o femeie, împărtăşind, cu un bărbat, onorurile şi responsabilităţile treburilor lumii. Şi astfel s-a încheiat cea de-a patra lor zi pe pământ.
74:3.6 (831.3) Ce-a de-a cincia zi a fost ocupată cu organizarea guvernului temporar, administraţia care urma să funcţioneze până când administratorii provizorii melchizedeki vor fi părăsit Urantia.
74:3.7 (831.4) Ziua a şasea a fost consacrată inspectării numeroaselor tipuri de oameni şi de animale. De-a lungul zidurilor estice din Eden, Adam şi Eva au fost escortaţi toată ziua, observând viaţa animală a planetei şi ajungând la o mai bună înţelegere a ceea ce trebuie făcut pentru stabilirea ordinii în confuzia unei lumi populate de o asemenea varietate de creaturi vii.
74:3.8 (831.5) Persoanele care l-au însoţit pe Adam în această deplasare au fost foarte surprinse să constate cât de deplin a înţeles Adam natura şi funcţia miilor de animale care i-au fost arătate. Era de ajuns să arunce o singură privire asupra vreunui animal, că şi indica natura şi comportamentul lui. Adam putea, la prima vedere, să dea tuturor creaturilor materiale pe care le vedea numele descriptiv al originii, al naturii şi al funcţiunii lor. Aceia care l-au condus în turul lui de inspecţie nu ştiau că noul conducător al lumii era unul din anatomiştii cei mai experţi din toată Satania, iar Eva era şi ea la fel de pricepută. Adam i-a uimit pe asociaţii lui prin descrierea unei mulţimi de creaturi vii prea mici pentru a fi văzute de ochiul omenesc.
74:3.9 (831.6) Când s-a scurs cea de-a şasea zi a şederii lor pe pământ, Adam şi Eva s-au odihnit pentru prima dată în noul lor cămin „de la estul Edenului”. Primele şase zile ale aventurii pe Urantia fuseseră foarte ocupate, ei aşteptând cu mare plăcere o zi de eliberare de toate activităţile.
74:3.10 (831.7) Dar circumstanţele au dictat altfel. Experienţa zilei care tocmai trecuse, în care Adam discutase atât de inteligent şi de exhaustiv viaţa animală a Urantiei, combinată cu magistralul său discurs inaugural şi cu manierele lui fermecătoare, câştigaseră inima şi captivaseră gândirea locuitorilor Grădinii, astfel încât ei nu numai că erau dispuşi din toată inima să îi accepte drept conducători pe Fiul si pe Fiica nou sosiţi din Jerusem, însă majoritatea erau aproape gata-gata să le cadă în genunchi şi să-i adore ca pe nişte zei.
74:4.1 (832.1) În noaptea aceea, noaptea care a urmat zilei a şasea, în timp ce Adam şi Eva dormeau adânc, s-au petrecut lucruri ciudate în vecinătatea templului Tatălui, în sectorul central al Edenului. Acolo, sub lumina blândă a lunii, sute de femei şi de bărbaţi entuziasmaţi şi înfierbântaţi au ascultat timp de ore întregi argumentările pline de patimă ale conducătorilor lor. Ei aveau intenţii bune, dar pur şi simplu nu puteau înţelege simplitatea manierelor fraterne şi democratice ale noilor lor suverani. Cu mult timp înainte de revărsatul zorilor, noii administratori temporari ai treburilor lumii au ajuns la concluzia virtual unanimă că Adam şi consoarta lui erau mult prea modeşti şi simplii. Ei au decis că Divinitatea coborâse pe pământ sub înfăţişare trupească, şi că Adam şi Eva erau în realitate zei, sau ceva atât de aproape de o astfel de stare, încât erau demni de o veneraţie respectuoasă.
74:4.2 (832.2) Uimitoarele evenimente ale primelor şase zile ale lui Adam şi ale Evei pe pământ au depăşit complet înţelegerea minţilor nepregătite, chiar şi pe ale celor mai buni oameni ai lumii. Erau cuprinşi de o stare de zăpăceală; ei s-au lăsat antrenaţi de propunerea de a aduce nobila pereche până sus la templul Tatălui, în miezul zilei, pentru ca toată lumea să se poată închina într-o adorare plină de respect şi să se prosterneze într-o supunere plină de umilinţă; locuitorii Grădinii erau realmente sinceri în toată purtarea lor.
74:4.3 (832.3) Van protesta. Amadon lipsea, având în sarcina sa garda de onoare care veghease, peste noapte, asupra lui Adam şi Evei. Dar protestul lui Van a fost spulberat. I s-a spus că şi el era prea modest, prea cuminte; că nu era departe de a fi el însuşi un zeu; altfel cum ar fi trăit atât de mult pe pământ, şi cum ar fi determinat un eveniment atât de important ca venirea lui Adam? Edeniţii înfierbântaţi erau pe punctul de a-l lua pe sus şi a-l urca pe muntele de închinăciune, când Van a reuşit să-şi croiască drum afară din mulţime. Fiind capabil să comunice cu medianii, l-a trimis în mare grabă pe şeful lor la Adam.
74:4.4 (832.4) Se apropiau zorii celei de-a şaptea zi a lui Adam şi a Evei pe pământ, când au auzit surprinzătoarea veste a propunerii acestor muritori bine intenţionaţi, dar necugetaţi; atunci, chiar în timp ce păsările transportoare zburau cât puteau de repede pentru a-i găsi şi aduce pe Adam şi pe Eva la templu, medianii, putând chiar şi ei să facă un astfel de lucru, i-au transportat ei înşişi la templul Tatălui. Era foarte devreme în dimineaţa acestei a şaptea zi, şi, de pe movila , unde fusese atât de recent primit, Adam a ţinut un discurs în care a explicat ordinele filiaţiei divine şi le-a făcut clar acestor minţi pământeşti că numai Tatăl şi aceia pe care îi desemnează el pot fi veneraţi. Adam a precizat că va accepta toate onorurile şi va primi tot respectul, dar va refuza întotdeauna să fie adorat!
74:4.5 (832.5) A fost o zi memorabilă. Chiar înainte de amiază, aproape de clipa sosirii mesagerului serafic care aducea din Jerusem constatarea instalării conducătorilor lumii, Adam şi Eva, ieşind din mulţime, au arătat spre templul Tatălui şi au zis: „Mergeţi acum spre însemnul material al prezenţei nevăzute a Tatălui şi închinaţi-vă în semn de adorare înaintea celui care ne-a făcut pe toţi şi care ne ţine în viaţă. Şi fie ca acest act să reprezinte promisiunea sinceră că voi nu veţi mai fi niciodată tentaţi să veneraţi pe nimeni altul în afară de Dumnezeu.” Toţi au făcut aşa cum le-a poruncit Adam. Fiul şi Fiica Materiali stăteau singuri pe deal, cu capetele înclinate, în vreme ce oamenii s-au prosternat în jurul templului.
74:4.6 (832.6) Aceasta a fost originea tradiţiei zilei sabatului. În Eden, ziua a şaptea a fost întotdeauna consacrată adunării de la amiază din templu; obiceiul de a se consacra această zi cultivării personale a persistat mult timp. Dimineaţa era consacrată desăvârşirii fizice, ceasurile amiezii adorării spirituale, după amiaza cultivării minţii, în vreme ce seara se petrecea în serbări sociale. Aceasta n-a fost niciodată o lege în Eden, dar aşa a fost obiceiul câtă vreme administraţia adamică a deţinut puterea pe pământ.
74:5.1 (833.1) Timp de aproape şapte ani de la sosirea lui Adam, administratorii provizorii au rămas la datorie, însă în cele din urmă a venit vremea când ei i-au transferat lui Adam administrarea treburilor lumii şi s-au întors pe Jerusem.
74:5.2 (833.2) Salutul de bun-rămas al administratorilor provizorii a ocupat o zi întreagă, şi în cursul serii melchizedekii individuali le-au dat lui Adam şi Evei sfatul lor de despărţire şi le-au urat cele mai bune gânduri. Adam ceruse de mai multe ori consilierilor lui să rămână pe pământ cu el, dar aceste rugăminţi au fost respinse de fiecare dată. Venise vremea când Fiii Materiali trebuiau să-şi asume responsabilitatea deplină pentru conducerea treburilor lumii. Aşadar, la miezul nopţii, transportul serafic al Sataniei a părăsit planeta cu paisprezece fiinţe având destinaţia Jerusem, transferul lui Van şi al lui Amadon având loc simultan cu plecarea celor doisprezece melchizedeki.
74:5.3 (833.3) O bună bucată de vreme totul a mers relativ bine pe Urantia, şi se părea că Adam ar fi, în cele din urmă, în stare să dezvolte un plan pentru promovarea extinderii treptate a civilizaţiei edenice. Conform sfaturilor melchizedekilor, el a început să încurajeze artele manufacturii, în ideea dezvoltării relaţiilor comerciale cu lumea exterioară. Atunci când Edenul fusese dezbinat, existau peste o sută de ateliere primitive de manufactură în funcţiune, şi se stabiliseră relaţii comerciale extinse cu triburile din vecinătate.
74:5.4 (833.4) Epoci de-a rândul, Adam şi Eva fuseseră instruiţi în tehnica de perfecţionare a unei lumi în vederea pregătirii ei de a primi contribuţiile lor specializate la înaintarea civilizaţiei evolutive. Acum însă, ei se confruntau cu unele probleme presante, cum ar fi stabilirea legii şi a ordinii într-o lume de sălbatici, de barbari şi de fiinţe umane doar pe jumătate civilizate. În afară de elita populaţiei pământului, adunată acolo, în Grădină, numai câteva grupuri, de ici de colo, au fost câtuşi de puţin susceptibile să primească cultura Adamică.
74:5.5 (833.5) Adam a făcut un efort eroic şi hotărât pentru a stabili un guvern mondial, însă a întâmpinat o rezistenţă încăpăţânată la fiecare cotitură. Adam pusese deja în funcţiune, în tot Edenul, un sistem de control colectiv, şi aliase toate aceste grupuri într-o ligă edenică. Însă de cum a ieşit din Grădină şi a căutat să aplice aceste idei altor triburi exterioare au şi apărut necazurile, nişte necazuri serioase. De îndată ce asociaţii lui Adam au început să lucreze în afara Grădinii, ei au întâlnit rezistenţa directă şi bine plănuită a lui Caligastia şi Daligastia. Prinţul decăzut fusese destituit din poziţia de suveran al lumii, însă nu fusese îndepărtat de pe planetă. El era încă prezent pe pământ şi era capabil, cel puţin într-o anumită măsură, să reziste tuturor planurilor lui Adam pentru reabilitarea societăţii umane. Adam a încercat să pună rasele în gardă contra lui Caligastia, dar sarcina i-a fost îngreunată, căci cel mai mare duşman al lui era invizibil privirii muritorilor.
74:5.6 (833.6) Chiar şi printre edeniţi se găseau unele minţi confuze care s-au aplecat spre învăţătura lui Caligastia referitoare la libertatea personală neînfrânată; ele i-au cauzat lui Adam un lanţ nesfârşit de greutăţi; ele îi răsturnau mereu cele mai bine întocmite planuri pentru înaintarea ordonată şi pentru dezvoltarea substanţială. Adam s-a văzut în cele din urmă nevoit să renunţe la programul de construcţie socială imediată, şi a revenit la metoda de organizare a lui Van, împărţindu-i pe edeniţi în companii de câte o sută, cu câte un căpitan pentru fiecare şi cu locotenenţi responsabili pentru fiecare grup de câte zece.
74:5.7 (834.1) Adam şi Eva veniseră ca să instituie un guvern reprezentativ în locul unui guvern monarhic, însă, pe toată faţa pământului, ei n-au găsit nici un guvern demn de acest nume. Pentru moment, Adam a abandonat orice efort de a stabili un guvern reprezentativ, şi înainte de căderea regimului edenic, el a reuşit să întemeieze aproape o sută de centre comerciale şi sociale, unde indivizi puternici comandau în numele lui. Cea mai mare parte a acestor centre fusese organizată cândva de Van şi de Amadon.
74:5.8 (834.2) Trimiterea ambasadorilor de la un trib la altul datează din timpurile lui Adam. Acesta a fost un mare pas înainte în evoluţia guvernului.
74:6.1 (834.3) Terenurile familiei adamice acopereau cu un pic mai mult de o mie trei sute de hectare. În imediata apropiere a acestui domeniu, se luaseră măsuri pentru instalarea a peste trei sute de mii dintre urmaşii lor de ereditate pură, dar nu s-a construit decât prima unitate a clădirilor proiectate. Înainte ca mărimea familiei adamice să depăşească această rezervă iniţială, întregul plan edenic se năruise şi grădina fusese evacuată.
74:6.2 (834.4) Adamson a fost primul născut al rasei violete pe Urantia, fiind urmat de sora sa şi de Evason, al doilea fiu al lui Adam şi al Evei. Eva era mama a cinci copii înainte de plecarea melchizedekilor - trei fii şi două fiice. Următorii doi au fost gemeni. Înainte de marea greşeală, ea dăduse naştere la şaizeci şi trei de copii: treizeci şi două de fiice şi treizeci şi unu de fii. Când Adam şi Eva au părăsit Grădina, familia lor era constituită din patru generaţii, numărând 1.647 de descendenţi direcţi de ereditate pură. După plecarea lor din Grădină, ei au avut încă patruzeci şi doi de copii, în afară de cei doi urmaşi prin înrudire comună cu un neam muritor al Urantiei. Şi aceasta cifră nu include descendenţa adamică printre nodiţi şi alte rase evolutive.
74:6.3 (834.5) Când copiii adamici au încetat să se mai hrănească de la sânul mamei lor, la vârsta de un an, ei n-au băut lapte de la animale. Eva avea acces la laptele unei mari varietăţi de nuci şi la sucul mai multor fructe, şi cunoscând perfect chimia şi energia acestor alimente, ea le-a combinat pentru hrănirea copiiilor ei până la apariţia dinţilor.
74:6.4 (834.6) Gătitul mâncării era universal întrebuinţat în afara sectorului adamic propriu zis al Edenului, dar nu se gătea nimic în gospodăria lui Adam. Membrii familiei îşi găseau hrana - fructe, nuci şi cereale - gata pregătită pe măsură ce se cocea. Ei mâncau o dată pe zi, puţin după amiază. Adam şi Eva mai absorbeau de asemenea „lumină şi energie” direct de la anumite emanaţii spaţiale în combinaţie cu influenţa arborelui vieţii.
74:6.5 (834.7) Corpul lui Adam şi acela al Evei emiteau o lumină difuză, dar ei se îmbrăcau întotdeauna potrivit obiceiurilor asociaţilor lor. Deşi purtau foarte puţine haine în cursul zilei, ei se înveleau, pe timpul serii, în mantale. Originea tradiţionalei aure care înconjura capul presupuşilor oameni pioşi şi sfinţi datează din timpurile lui Adam şi ale Evei. De vreme ce emanaţiile luminoase ale corpurilor lor erau în aşa mare măsură oprite de îmbrăcăminte, numai strălucirea radiantă a capului lor era perceptibilă. Descendenţii lui Adamson au descris întotdeauna în acest fel conceptul lor de indivizi a căror dezvoltare spirituală s-a presupus a fi extraordinară.
74:6.6 (834.8) Adam şi Eva puteau comunica, unul cu altul şi cu copiii lor de prim grad, la o distanţă de circa optzeci de kilometri. Acest schimb de gânduri se efectua cu ajutorul delicatelor alveole cu gaz situate foarte aproape de structura lor cervicală. Prin acest mecanism, ei puteau trimite şi recepţiona vibraţii ale gândirii, însă această putere a fost instantaneu suspendată atunci când ei şi-au lăsat minte pradă discordiei şi destrămării răului.
74:6.7 (835.1) Copiii adamici au frecventat propriile lor şcoli până la vârsta de şaisprezece ani, aceia mai tineri fiind învăţaţi de cei mai în vârstă. Cei mici îşi schimbau activităţile la fiecare treizeci de minute, cei mari la fiecare oră. Era cu certitudine un spectacol nou pe Urantia, acela de a-i observa pe aceşti copii ai lui Adam şi ai Evei desfăşurând o activitate voioasă şi însufleţitoare numai de dragul de a se juca. Jocul şi umorul raselor din ziua de azi sunt în mare măsură provenite de la neamul adamic. Toţi adamiţii apreciau muzica şi aveau, de asemenea, un ascut simţ al umorului.
74:6.8 (835.2) Vârsta medie a logodnei era de optsprezece ani, şi aceşti tineri frecventau apoi un curs de doi ani de instruire în vederea asumării responsabilităţilor conjugale. La douăzeci de ani, ei aveau dreptul de a se căsători; după căsătorie, îşi începeau munca vieţii sau intrau într-o pregătire specială în scopul acesta.
74:6.9 (835.3) Practica ulterioară a unor naţiuni de a permite familiilor regale, care pretindeau a se trage din zei, să se căsătorească frate cu soră, datează din vremea tradiţiilor urmaşilor lui Adam, care erau obligaţi să se căsătorească între ei. Adam şi Eva oficiau întotdeauna ceremoniile de căsătorie ale primei şi ale celei de-a doua generaţii ale Grădinii.
74:7.1 (835.4) În afara celor patru ani în care au frecventat şcolile din vest, copiii lui Adam au trăit şi au muncit în „estul Edenului.” Până la vârsta de şaisprezece ani, ei primeau o educaţie intelectuală conformă cu metodele şcolilor Jerusemului. De la şaisprezece la douăzeci de ani, ei se instruiau în şcolile Urantiei de la celălalt capăt al Grădinii, unde serveau de asemenea ca profesori pentru clasele inferioare.
74:7.2 (835.5) Sistemul de şcoli occidentale al Grădinii avea ca scop esenţial socializarea. Recreaţiile de dimineaţă erau consacrate practicii horticulturii şi agriculturii, iar cele de după amiază, jocului competitiv. Serile erau folosite pentru cultivarea relaţiilor sociale şi pentru cultivarea prieteniilor personale. Educaţia religioasă şi sexuală era considerată ca aparţinând căminului, îndatorirea părinţilor.
74:7.3 (835.6) Învăţarea în aceste şcoli cuprindea instruirea privind:
74:7.4 (835.7) 1. Sănătatea şi îngrijirea corpului.
74:7.5 (835.8) 2. Regula de aur, etalonul raporturilor sociale.
74:7.6 (835.9) 3. Relaţia drepturilor individuale cu drepturile colective şi obligaţiile faţă de comunitate.
74:7.7 (835.10) 4. Istoria şi cultura diverselor rase pământene.
74:7.8 (835.11) 5. Metode de ameliorare şi de antrenare a progresului comerţului mondial.
74:7.9 (835.12) 6. Coordonarea conflictelor dintre îndatoriri şi sentimente.
74:7.10 (835.13) 7. Cultivarea jocului, a umorului şi a substitutelor sub forma competiţiei pentru înlocuirea luptei fizice.
74:7.11 (835.14) Şcolile, şi de fapt toate activităţile Grădinii, erau întotdeauna deschise vizitatorilor. Observatori neînarmaţi erau uşor admişi în Eden pentru scurte vizite. Pentru a sta un timp în Grădină, un urantian trebuia să fie „adoptat.” El primea instrucţiuni în munca de aplicare a planului şi a ţelului consacrării adamice; el îşi exprima intenţia lui de a adera la această misiune, şi făcea apoi declaraţia de loialitate faţă de regulamentele sociale instituite de Adam şi faţă de suveranitatea spirituală a Tatălui Universal.
74:7.12 (836.1) Legile Grădinii erau întemeiate pe codurile mai vechi ale Dalamatiei şi promulgate sub şapte titluri:
74:7.13 (836.2) 1. Legile de sănătate şi igienă.
74:7.14 (836.3) 2. Regulile sociale ale Grădinii.
74:7.15 (836.4) 3. Codul schimburilor şi al comerţului.
74:7.16 (836.5) 4. Legile bunei credinţe şi ale concurenţei loiale.
74:7.17 (836.6) 5. Legile vieţii de familie.
74:7.18 (836.7) 6. Codurile civile ale regulii de aur.
74:7.19 (836.8) 7. Cele şapte porunci ale regulii morale supreme.
74:7.20 (836.9) Legea morală a Edenului era puţin diferită de cele şapte porunci ale Dalamatiei. Dar adamiţii ofereau multe alte raţiuni spre justificarea acestor porunci; de pildă, privitor la imperativul ridicat contra crimei, prezenţa interioară a Ajustorilor Gândirii a fost prezentată ca un motiv în plus pentru a nu se distruge viaţa umană. Ei au arătat că „cel care varsă sânge de om, de om va avea propriul lui sânge vărsat, căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său.”
74:7.21 (836.10) În Grădina Edenului, ora consacrată cultului public era la mijlocul zilei; apusul soarelui era ora cultului familial. Adam a făcut tot posibilul să descurajeze folosirea rugăciunilor standardizate, arătând că rugăciunea efectivă trebuie să fie în întregime individuală, că ea trebuie să fie „dorinţa sufletului”; însă edeniţii au continuat să folosească rugăciuni şi forme tradiţionale transmise din epoca Dalamatiei. Adam s-a străduit de asemenea să înlocuiască sacrificiile de sânge din ceremoniile religioase cu ofrandele de fructe ale pământului, dar nu a reuşit mare lucru în acest sens înainte de ruinarea Grădinii.
74:7.22 (836.11) Adam s-a străduit să explice raselor egalitatea sexelor. Maniera în care Eva lucra alături de soţul ei i-a impresionat profund pe toţi locuitorii Grădinii. Adam i-a învăţat fără ocolişuri că femeia, asemenea bărbatului, contribuie la producerea acelor factori ai vieţii care se unesc pentru a forma o nouă fiinţă. Până la vremea respectivă, oamenii presupuseseră că toată procrearea pleacă „rinichii tatălui”. Ei au considerat mama ca fiind doar un instrument pentru hrănirea copilului şi pentru naşterea şi îngrijirea nou-născutului.
74:7.23 (836.12) Adam i-a învăţat pe contemporanii lui tot ce puteau să înţeleagă, însă, comparativ vorbind, asta n-a însemnat mare lucru. Totuşi, rasele mai inteligente ale pământului aşteptau cu nerăbdare vremea când li se va permite să se căsătorească cu copiii superiori ai rasei violete. Şi ce lume diferită ar fi devenit Urantia dacă acest mare plan de înnobilare a raselor ar fi fost dus la bun sfârşit! Chiar şi aşa cum s-au petrecut lucrurile, aportul redus de sânge pe care oamenii evolutivi l-au primit de la rasele importate a adus foloase inestimabile.
74:7.24 (836.13) Şi astfel a lucrat Adam pentru bunăstarea şi înălţarea lumii de pe planeta lui de şedere, însă a fost o sarcină grea aceea de a conduce pe cea mai bună cale pe aceşti oameni amestecaţi şi corciţi.
74:8.1 (836.14) Povestea creării Urantiei în şase zile era întemeiată pe tradiţia că Adam şi Eva îşi petrecuseră exact şase zile în examinarea iniţială a Grădinii. Această împrejurare a adus o sancţiune aproape sacră perioadei de timp a săptămânii, care la origine fusese introdusă de către Dalamatieni. Faptul că Adam a petrecut şase zile cu inspectarea Grădinii şi cu formularea planurilor preliminare de organizare nu fusese prestabilit, ci a fost elaborat de la zi la zi. Alegerea celei de-a şaptea zi pentru închinare a fost cu totul întâmplătoare prin legătura lor cu faptele despre care tocmai am vorbit.
74:8.2 (837.1) Legenda facerii lumii în şase zile a fost o gândire care a venit mai târziu, de fapt, cu treizeci de mii de ani mai târziu. E posibil ca un pasaj al povestirii, apariţia bruscă a soarelui şi a lunii, să-şi aibă originea în tradiţiile de altădată conform cărora lumea s-a ivit brusc dintr-un nor spaţial dens de praf cosmic care ascunsese mult timp soarele şi luna.
74:8.3 (837.2) Povestea creării Evei din coasta lui Adam este un rezumat confuz al sosirii lui Adam şi al chirurgiei celeste legate de schimbul de substanţe vii asociat cu venirea statului major corporal al Prinţului Planetar, cu peste patru sute şi cincizeci de ani în urmă.
74:8.4 (837.3) Majoritatea oamenilor lumii au fost influenţaţi de tradiţia că Adam şi Eva aveau forme fizice create pentru ei cu prilejul sosirii lor pe Urantia. Credinţa că omul a fost creat din lut a fost aproape universală în emisfera estică; această tradiţie poate fi regăsită în multe zone ale lumii, de la Insulele Filipine până în Africa. Şi multe grupuri etnice au acceptat această poveste a originii din lut a omului printr-o formă specială de creaţie, chiar dacă anterior ele au crezut în creaţia progresivă - evoluţia.
74:8.5 (837.4) Independent de influenţele Dalamatiei şi ale Edenului, omenirea avea tendinţa să creadă în ascensiunea treptată a rasei umane. Faptul evoluţiei nu este o descoperire modernă; anticii au înţeles caracterul lent şi evolutiv al progresului uman. Grecii primitivi aveau idei clare despre aceasta, în ciuda apropierii lor de Mesopotamia. Deşi diversele rase umane s-au încurcat jalnic în noţiunile lor asupra evoluţiei, multe triburi primitive credeau şi îi învăţau pe oameni că ei se trăgeau din diverse animale. Oamenii primitivi au căpătat obiceiul de a-şi alege pentru „totemurile” lor animalele presupusei lor obârşii. Anumite triburi indiene nord-americane se credeau provenite din castori şi din coioţi. Unele triburi africane spun că ele descind din hienă, un trib malaiez din lemuri, iar un grup din Noua Guinee din papagal.
74:8.6 (837.5) Babilonienii, dat fiind contactul lor imediat cu rămăşiţele civilizaţiei adamiţilor, au extins şi au împodobit povestea creării omului; ei pretindeau că el se cobora de-a dreptul dintre Zei, că rasa avea o origine aristocratică, care era incompatibilă chiar şi cu doctrina creaţiei din lut.
74:8.7 (837.6) Povestea creaţiei din Vechiul Testament a apărut la mult timp după epoca lui Moise; el nu i-a învăţat niciodată pe evrei o istorie atât de denaturată. De fapt, el le-a oferit israeliţilor o povestire simplă şi concisă a creaţiei, sperând ca prin aceasta să dea importanţă chemării sale la venerarea Creatorului, Tatăl Universal, pe care el l-a numit Domnul Dumnezeu al Israelului.
74:8.8 (837.7) În primele sale învăţături, Moise a evitat cu mare înţelepciune să se întoarcă la epoca lui Adam şi, întrucât Moise era învăţătorul suprem al evreilor, poveştile despre Adam au fost intim asociate cu acelea ale creaţiei. Tradiţiile străvechi au recunoscut o civilizaţie pre-adamică. Aceasta reiese clar din faptul că editorii de mai târziu, care au avut intenţia de a elimina orice referinţă la chestiuni umane anterioare epocii lui Adam, au omis din neglijenţă eliminarea relatării revelatoare a emigrării lui Cain către „ţinutul Nodului”, unde şi-a luat o soţie.
74:8.9 (838.1) Mult timp după instalarea lor în Palestina, evreii n-au avut nici o scriere de uz general. Ei au învăţat folosirea unui alfabet de la vecinii lor, filistenii, care erau refugiaţi politici din civilizaţia superioară a Cretei. Evreii au scris foarte puţin până la anul 900 înainte de Isus, şi neavând nici un limbaj scris până la această dată târzie, au circulat în rândurile lor câteva poveşti diferite asupra creaţiei, dar după captivitatea babiloniană au fost înclinaţi mai mult către acceptarea unei versiuni mesopotamiene modificate.
74:8.10 (838.2) Tradiţia ebraică s-a cristalizat în jurul lui Moise şi, pentru că el s-a străduit să urmărească genealogia lui Abraham până înapoi la Adam, evreii au presupus că Adam a fost primul om din toată omenirea. Yahweh a fost creatorul şi, întrucât Adam este presupus ca fiind primul om, el trebuie să fi făcut lumea chiar înainte de a-l face pe Adam. Tradiţia celor şase zile ale lui Adam a fost apoi strecurată în poveste, cu rezultatul că la aproape o mie de ani după şederea lui Moise pe pământ, tradiţia creaţiei în şase zile a fost scrisă şi ulterior atribuită lui.
74:8.11 (838.3) Când preoţii evrei s-au reîntors la Ierusalim, ei terminaseră deja scrierea povestirii lor despre începutul lucrurilor. Curând ei au pretins că această naraţiune este o istorie a creaţiei scrisă de Moise şi descoperită recent. Însă evreii contemporani din jurul anului 500 înainte de Isus nu considerau aceste scrieri ca revelaţii divine; ei le-au privit într-un mod foarte asemănător aceluia în care oamenii de mai târziu vor considera povestirile mitologice.
74:8.12 (838.4) Acest document falsificat, presupus a reprezenta învăţăturile lui Moise, a fost adus în atenţia lui Ptolemeu, regele grec al Egiptului, care îl avusese tradus în greacă de către o comisie de şaptezeci de erudiţi, pentru noua bibliotecă din Alexandria. Această poveste îşi găseşte astfel locul ei printre acele scrieri care au devenit după aceea o parte a culegerilor ulterioare de „scrieri sacre” ale religiei ebraice şi creştine. Şi prin identificarea cu aceste sisteme teologice de mai târziu, aceste concepţii au influenţat profund un timp îndelungat filozofia multor oameni occidentali.
74:8.13 (838.5) Învăţătorii creştini au perpetuat credinţa că rasa umană a fost creată printr-un act suveran. Toate acestea au condus direct la formarea de ipoteze a unei epoci de aur de altădată, a beatitudinii utopice, şi la teoria căderii omului sau supraomului, care a explicat condiţia societăţii care nu avea nimic utopic. Aceste perspective asupra vieţii şi locului omului în univers au fost, în cel mai bun caz, descurajante, întrucât ele se întemeiau pe o credinţă în regres mai degrabă decât în progres, şi care implica deopotrivă o Deitate răzbunătoare, care îşi vărsa mânia asupra rasei umane ca pedeapsă pentru erorile anumitor administratori planetari de odinioară.
74:8.14 (838.6) ”Epoca de aur” este un mit, dar Edenul a fost un fapt, şi Civilizaţia Grădinii a fost efectiv ruinată. Adam şi Eva erau stat în Grădină de o sută şaptesprezece ani când, prin nerăbdarea Evei şi prin erorile de judecată ale lui Adam, ei au îndrăznit să se abată de la calea ordonată, lucru care a atras rapid nenorocirea asupra lor şi întârzierea dezastruoasă în dezvoltarea progresivă a întregii Urantii.
74:8.15 (838.7) [Relatat de Solonia, „vocea serafică din Grădină.”]
Cartea Urantia
Capitolul 75
75:0.1 (839.1) DUPĂ mai bine de o sută de ani de efort pe Urantia, Adam n-a văzut decât foarte puţine progrese în afara Grădinii; lumea în general nu părea câtuşi de puţin să schimbe în mai bine. Producerea unei rase mai bune se arăta foarte îndepărtată, iar situaţia părea a fi disperată, încât aproape că se impunea un remediu neprevăzut în planurile originare. Cel puţin, asta a trecut adesea prin mintea lui Adam, şi aşa s-a şi exprimat el de multe ori către Eva. Adam şi consoarta sa erau loiali, însă erau foarte izolaţi de semenii lor şi foarte îndureraţi de starea jalnică a lumii lor.
75:1.1 (839.2) Misiunea adamică pe Urantia, planetă experimentală, destrămată de rebeliune şi izolată, a fost încercare formidabilă. Fiicele şi Fiii Materiali nu au întârziat să devină conştienţi de dificultatea şi de complexitatea sarcinii lor planetare. Totuşi, ei s-au apucat cu curaj de rezolvarea multiplelor lor probleme; însă, atunci când s-au avântat în munca lor majoră de eliminare a fiinţelor degenerate şi pline de defecte din rândurile neamurilor omeneşti, ei au fost destul de descurajaţi. Ei nu vedeau nici o cale de ieşire din acea dilemă, şi nu se puteau sfătui nici cu superiorii lor de pe Jerusem, nici cu cei de pe Edentia. Ei au fost aici, izolaţi şi confruntaţi zi de zi cu vreo nouă şi complicată încurcătură, cu vreo problemă care să pară irezolvabilă.
75:1.2 (839.3) În condiţii normale, prima sarcină a Adamului şi a Evei Planetari ar fi fost coordonarea şi amalgamarea raselor. Însă, pe Urantia, un asemenea proiect părea aproape lipsit de speranţă, căci rasele, deşi erau bine pregătite din punct de vedere biologic, nu au fost niciodată purificate de neamurile lor înapoiate şi nedesăvârşite.
75:1.3 (839.4) Adam şi Eva s-au pomenit pe o sferă cu totul nepregătită pentru proclamarea fraternităţii oamenilor, o lume bâjbâind într-un cumplit întuneric spiritual şi într-o confuzie şi mai accentuată de eşecul misiunii administraţiei precedente. Gândirea şi morala erau la un nivel scăzut, şi în loc de a se dedica misiunii lor de unificare religioasă, ei trebuiau să înceapă într-un chip cu totul nou lucrarea lor de convertire a locuitorilor la cele mai simple forme de credinţă religioasă. În loc de a găsi un limbaj gata de adoptat, ei se confruntau cu confuzia mondială a sute şi sute de dialecte locale. Nici un Adam al serviciului planetar n-a fost vreodată coborât pe o lume mai dificilă; obstacolele păreau de neînlăturat şi problemele irezolvabile pentru creaturi.
75:1.4 (839.5) Ei erau izolaţi, şi extraordinarul sentiment de însingurare care s-a năpustit asupra lor era şi mai intensificat de plecarea destul de rapidă a administratorilor Melchizedeki. Numai indirect, cu ajutorul ordinelor angelice, puteau să comunice cu orice fiinţă exterioară planetei. Au pierdut puţin câte puţin din curajul şi din buna lor dispoziţie , iar credinţa lor era gata-gata să se clatine.
75:1.5 (840.1) Aceasta este adevărata imagine a descumpănirii acestor două suflete nobile atunci când cugetau la sarcinile cu care se confruntau. Amândoi erau acut conştienţi de teribila încercare implicată de executarea misiunii lor planetare.
75:1.6 (840.2) Nici un Fiu Material al Nebadonului n-a mai fost probabil pus vreodată în faţa unei sarcini atât de dificile, şi aparent lipsite de speranţă, aşa cum au fost puşi Adam şi Eva în faţa jalnicei situaţii a Urantiei. Uneori ar fi putut avea oarecare sorţi de izbândă, dar numai dacă ar fi fost mai prevăzători şi mai răbdători. Amândoi, îndeosebi Eva, erau într-adevăr prea nerăbdători; ei nu erau dispuşi să se înhame la lunga, lunga probă a îndurării. Ei au fost dornici să vadă nişte rezultate imediate, şi au văzut, dar rezultatele dobândite astfel s-au dovedit cât se poate de dezastruoase atât pentru ei cât şi pentru lumea lor.
75:2.1 (840.3) Caligastia a făcut vizite frecvente în Grădină şi a avut multe întrevederi cu Adam şi Eva, însă ei erau neînduplecaţi în faţa sugestiilor lui de compromis şi de scurtături aventuroase. Ei au văzut deja suficiente rezultate ale rebeliunii pentru a fi bine imunizaţi contra tuturor acestor propuneri insinuante. Propunerile lui Daligastia au rămas fără ecou chiar şi acelea adresate urmaşilor tineri ai lui Adam. Bineînţeles, nici Caligastia nici asociatul lui nu aveau puterea de a influenţa nici un individ împotriva voinţei lui, cu atât mai puţin să-i convingă pe copiii lui Adam să facă vreun rău.
75:2.2 (840.4) Trebuie reamintit faptul că Caligastia era încă Prinţul Planetar titular al Urantiei, un Fiu dezorientat, dar totuşi elevat, al universului local. El n-a fost definitiv destituit până în perioada trecerii lui Mihail Crist pe Urantia.
75:2.3 (840.5) Prinţul căzut era însă stăruitor şi hotărât. El a renunţat în curând să acţioneze asupra lui Adam şi s-a decis să încerce un perfid atac lateral asupra Evei. Vicleanul a tras concluzia că singura speranţă de reuşită rezidă în angajarea pricepută de persoane calificate aparţinând păturii superioare a grupului Nodit, descendenţii asociaţilor de altădată ai statului său major corporal. Iar planurile au fost prin urmare întocmite pentru a o prinde în cursă pe mama rasei violete.
75:2.4 (840.6) Eva n-a avut niciodată nici cea mai mică intenţie de a face ceva care să meargă contra planurilor lui Adam sau care să compromită misiunea lor planetară de încredere. Cunoscând tendinţa femeii de a căuta rezultate imediate mai degrabă decât de a face cu prevedere planuri cu efecte mai îndepărtate, Melchizedekii, înaintea plecării lor, au avertizat-o cu precădere pe Eva contra pericolelor specifice care ameninţă poziţia lor izolată pe planetă şi, în particular, i-au atras luare aminte ca niciodată să nu se desolidarizeze de soţul ei, adică, să nu încerce metode secrete sau personale pentru a face să progreseze întreprinderile lor comune. Cu foarte mare scrupulozitate, Eva a dus la îndeplinire aceste instrucţiuni timp de peste o sută de ani, şi nu i-a venit ideea că ar putea prezenta vreun pericol vizitele tot mai intime şi mai confidenţiale venite din partea unui conducător Nodit, numit Serapatatia. Întreaga acţiune s-a dezvoltat atât de gradat şi atât de natural, încât Eva a fost luată prin surprindere.
75:2.5 (840.7) Locuitorii Grădinii fuseseră în contact cu nodiţii încă din zile de început ale Edenului. De la aceşti descendenţi amestecaţi ai membrilor nesocotiţi din statul major al lui Caligastia, ei au primit un ajutor foarte valoros şi o colaborare preţioasă, şi din vina lor regimul edenic era acum pe cale de ajunge la ruinarea lui completă şi la răsturnarea lui finală.
75:3.1 (841.1) Adam îşi încheiase de curând primul său secol de şedere pe pământ când Serapatatia, la moartea tatălui său, a ajuns la conducerea confederaţiei occidentale sau siriene a triburilor nodite. Serapatatia era un om cu pielea brună, un descendent strălucit al şefului de odinioară al comisiei de sănătate din Dalamatia, care se căsătorise cu o femeie înzestrată cu o minte superioară, femeie care aparţinea rasei albastre a acelor vremuri îndepărtate. De-a lungul generaţiilor, această linie deţinuse autoritatea şi exercitase o mare influenţă asupra triburilor nodite occidentale.
75:3.2 (841.2) Serapatatia făcuse câteva vizite la Grădină şi devenise profund impresionat de spiritul de justeţe al cauzei lui Adam. La scurt timp după ce a preluat conducerea nodiţilor sirieni, el şi-a anunţat intenţia de a se afilia lucrării lui Adam şi a Evei în Grădină. Majoritatea oamenilor lui i s-au alăturat în acest program, şi Adam a fost încântat de vestea că cel mai puternic şi cel mai inteligent dintre toate triburile vecine s-au raliat aproape în bloc spre a veni în sprijinul programului de perfecţionare a lumii; acest fapt a fost categoric încurajator. La puţin timp după acest mare eveniment, Serapatatia şi noul lui stat major au fost primiţi de către Adam şi Eva în propria lor casă.
75:3.3 (841.3) Serapatatia a devenit unul dintre locţiitorii lui Adam, cei mai capabili şi mai eficienţi. El era cât se poate de cinstit şi de-a dreptul sincer în toate activităţile lui; el n-a fost niciodată conştient, nici chiar mai târziu, că vicleanul Caligastia se servise de el ca de o unealtă de circumstanţă.
75:3.4 (841.4) Curând Serapatatia a devenit vice-preşedintele comisiei edenice de relaţii tribale, şi multe planuri au fost pregătite pentru îndeplinirea mai viguroasă a lucrării de raliere a triburilor mai îndepărtate la cauza Grădinii.
75:3.5 (841.5) El a avut multe întrevederi cu Adam şi cu Eva - în special cu Eva -prilejuri la care au discutat multe proiecte pentru îmbunătăţirea metodelor lor. Într-o zi, în cursul unei conversaţii cu Eva, Serapatatia a avut ideea că ar fi de foarte mare ajutor dacă, în vreme ce aştepta să poată recruta un mare număr de reprezentanţi ai rasei violete, s-ar putea face ceva pentru progresul imediat al triburilor rămase în urmă. Serapatatia a susţinut că, dacă nodiţii, ca fiind rasa cea mai progresistă şi mai cooperatistă, ar putea avea un conducător care să se nască la ei cu o parte de sânge violet, ar constitui o legătură puternică care i-ar lega mai strâns pe aceşti oameni de Grădină. Şi toate astea au fost sincer şi serios considerate ca benefice pentru lume, de vreme ce acest copil, care urma să fie crescut şi educat în Grădină, ar fi exercitat o mare influenţă benefică asupra oamenilor tatălui său.
75:3.6 (841.6) Ar trebui subliniat din nou că Serapatatia era întru totul onest şi în întregime sincer în toate propunerile lui. Niciodată nu bănuise că el făcea jocul lui Caligastia şi al lui Daligastia. Serapatatia era pe deplin fidel planului de acumulare a unei puternice rezerve a rasei violete înainte de a încerca ridicarea la scară mondială a oamenilor confuzi de pe Urantia. Dar asta cerea să se împlinească sute de ani, iar el era nerăbdător; el a vrut să obţină nişte rezultate imediate - lucruri pe care să le poată vedea în timpul vieţii lui. El i-a explicat clar Evei că Adam era adesea descurajat de cât de puţin înfăptuise în munca de înălţare a lumii.
75:3.7 (841.7) Timp de mai mult de cinci ani, aceste planuri s-au copt în taină. În cele din urmă, ele s-au dezvoltat până în punctul în care Eva a consimţit să aibă o întrevedere secretă cu Cano, cea mai strălucită minte şi cel mai activ conducător al coloniei de nodiţi simpatizanţi din apropiere. Cano a fost foarte bine intenţionat în ceea ce priveşte regimul adamic; de fapt, el a fost conducătorul spiritual sincer al acelor nodiţi din împrejurimi care a favorizat relaţii amicale cu Grădina.
75:3.8 (842.1) Reuniunea fatală a avut loc în amurgul unei seri de toamnă, nu departe de casa lui Adam. Eva nu îl mai întâlnise niciodată pe frumosul şi entuziastul Cano - care era un magnific specimen al supravieţuirii structurii superioare fizice şi a intelectului remarcabil al strămoşilor lui îndepărtaţi ai statului major al Prinţului. Cano, de asemenea, a crezut cu toată fiinţa în justeţea proiectului lui Serapatatia. (În afara Grădinii, poligamia se practica în mod curent.)
75:3.9 (842.2) Influenţată de măgulire, de entuziasm, şi de o mare forţă de persuasiune personală, Eva a consimţit pe loc să se aventureze în întreprinderea mult discutată şi să adauge propriul ei mic proiect de salvare a lumii la planul divin mai vast şi de mai mare amploare. Înainte să fi realizat întru totul ce se petrecea, pasul fatal fusese deja făcut. Faptul s-a consumat.
75:4.1 (842.3) Fiinţele celeste care trăiau pe planetă erau neliniştite. Adam a recunoscut că ceva nu era bine, şi a chemat-o pe Eva cu el în Grădină. Şi acum, pentru prima dată, Adam a auzit întreaga poveste a îndelung nutritului plan vizând accelerarea progresului lumii prin acţiunea simultană în două direcţii: îndeplinirea planului divin concomitent cu executarea proiectului lui Serapatatia.
75:4.2 (842.4) În timp ce Fiul şi Fiica Materiali au stat în intimitate de vorbă în Grădina luminată de lună, „vocea din Grădină” le-a reproşat neascultarea lor. Acea voce nu a fost a altuia decât a mea, pe când anunţam perechea edenică că încălcase pactul Grădinii, că nu dăduseră ascultare instrucţiunilor Melchizedekilor şi că dăduse greş în executarea jurămintelor lor de credinţă faţă de suveranul universului.
75:4.3 (842.5) Eva consimţise să participe la practicarea binelui şi a răului. Binele este ducerea la îndeplinire a planurilor divine; păcatul este o încălcare deliberată a voinţei divine; răul este greşita adaptare a planurilor şi greşita ajustare a tehnicilor, tradus prin dizarmonia universului şi prin confuzia planetară.
75:4.4 (842.6) De fiecare dată când cuplul Grădinii mâncase din fructul arborelui vieţii, el fusese prevenit de arhanghelul păzitor că trebuie să se abţină de la a ceda sugestiilor lui Caligastia de a îmbina binele şi răul. Ei fuseseră avertizaţi în termenii următori: „În ziua în care veţi împleti binele cu răul, veţi deveni cu siguranţă la fel cu muritorii tărâmului; veţi muri cu siguranţă.”
75:4.5 (842.7) Cu ocazia fatală a întâlnirii lor secrete, Eva i-a semnalat lui Cano acest avertisment des repetat, dar Cano, necunoscând importanţa sau semnificaţia acestor mustrări, o asigurase că bărbaţii şi femeile cu motive bune şi cu intenţii sincere nu ar putea face nici un rău, că ea sigur n-ar muri, ci mai curând ar trăi în chip nou în persoana copilului lor, care ar creşte pentru binecuvântarea şi stabilitatea lumii.
75:4.6 (842.8) Chiar dacă acest proiect de modificare a planului divin fusese conceput şi executat cu toată sinceritatea şi numai cu cele mai înalte motive pentru bunăstarea lumii, el a constituit un rău pentru că a reprezentat calea greşită de a atinge scopuri juste, deoarece s-a îndepărtat de la calea dreaptă, planul divin.
75:4.7 (843.1) E adevărat că Eva îl găsise pe Cano plăcut la înfăţişare, şi că ea a realizat tot ceea ce seducătorul ei i-a promis prin intermediul „unei cunoaşteri noi şi sporite a chestiunilor omeneşti şi al unei înţelegeri mai vii a firii omeneşti ca întărire a înţelegerii naturii adamice.”
75:4.8 (843.2) Eu am vorbit cu tatăl şi cu mama rasei violete în noaptea aceea, în Grădină, de vreme ce aceea era datoria mea în acele triste împrejurări. Am ascultat în întregime povestea a tot ceea ce a condus-o pe Mama Eva la comiterea greşelii, şi le-am dat amândurora sfaturi şi îndrumări cu privire la situaţia imediată. Unele au fost urmate, altele neluate în seamă. Această convorbire e descrisă în scrierile voastre astfel: „Domnul Dumnezeu ia chemat pe Adam şi pe Eva în Grădină şi i-a întrebat: 'Unde sunteţi?'”. Generaţiile ulterioare aveau obiceiul de a atribui direct unei intervenţii personale a Zeilor tot ceea ce era neobişnuit şi extraordinar, fie de ordin fizic, fie de ordin spiritual.
75:5.1 (843.3) Dezamăgirea Evei a fost întradevăr patetică. Adam şi-a dat seama de dificultatea întregii situaţii. În toate că era descurajat şi cu inima frântă, el n-a manifestat decât milă şi simpatie pentru consoarta lui căzută în greşeală.
75:5.2 (843.4) Din disperarea pe care a adus-o realizarea eşecului s-a întâmplat că Adam, în ziua de după pasul greşit al Evei, a căutat-o pe Laotta, strălucita femeie nodită care conducea şcolile vestice ale Grădinii, şi a săvârşit cu bună ştiinţă aceiaşi nebunie ca şi Eve. Dar să nu înţelegeţi greşit; Adam n-a fost sedus; el ştia exact ce era pe cale să facă; el a ales de bună voie să împărtăşească soarta Evei. El şi-a iubit consoarta cu o afecţiune supraomenească, şi gândul posibilităţii unei vegheri solitare pe Urantia fără ea era mai mult decât se putea îndura.
75:5.3 (843.5) Când au aflat ce i s-a întâmplat Evei, locuitorii cuprinşi de mânie ai Grădinii erau tot mai greu de stăpânit; ei au declarat război nodiţilor instalaţi în vecinătate. Ieşind pe porţile Edenului, ei s-au năpustit asupra acelei populaţii luate pe nepregătite, distrugând-o în totalitate - nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil nu au fost cruţaţi, iar Cano, tatăl lui Cain încă nenăscut, a pierit şi el.
75:5.4 (843.6) La realizarea a ceea ce se întâmplase, Serapatatia a fost cuprins de consternare; frica şi remuşcările l-au făcut să îşi piardă minţile. În ziua următoare, el s-a înecat în marele fluviu.
75:5.5 (843.7) Copiii lui Adam au căutat să o consoleze pe mama lor abătută, în vreme ce tatăl lor a umblat de unul singur vreme de treizeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, Adam şi-a revenit şi s-a reîntors la casa lui, începând să facă planuri pentru viitoarea linie de acţiune.
75:5.6 (843.8) Consecinţele greşelilor făcute de părinţi induşi în eroare sunt foarte des împărtăşite şi de copiii lor nevinovaţi. Fiicele şi fiii integri şi nobili ai lui Adam şi ai Evei au fost copleşiţi de o inexplicabilă amărăciune a incredibilei tragedii care se abătuse atât de brusc şi de brutal asupra lor. Nici în cincizeci de ani, cei mari dintre copiii lor nu îşi revin din amărăciunea şi tristeţea acelor zile tragice, în special din teroarea acelei perioade de treizeci de zile în cursul căreia tatăl lor lipsea de acasă în vreme ce mama lor abătută era complet nepăsătoare de soarta ei şi tot ceea ce o înconjura.
75:5.7 (843.9) Aceleaşi treizeci de zile au fost şi pentru Eva ca nişte ani lungi de amărăciune şi suferinţă. Acest suflet nobil nu s-a refăcut niciodată pe deplin de pe urma efectelor acelei perioade chinuitoare de suferinţă mentală şi de amărăciune spirituală. Nici un aspect al privaţiunilor şi al greutăţilor lor materiale ulterioare n-a putut nici măcar să se compare în memoria Evei cu aceste teribile zile şi îngrozitoare nopţi de însingurare şi insuportabilă incertitudine. Ea a aflat de acţiunea pripită a lui Serapatatia fără să ştie dacă tovarăşul ei se omorâse din disperare sau fusese îndepărtat de pe pământ drept pedeapsă pentru pasul lui greşit. Şi, atunci când Adam s-a întors acasă, Eva a încercat o bucurie şi o recunoştinţă care n-au fost niciodată umbrite de serviciul anevoios al lungului şi dificilului lor parteneriat de o viaţă.
75:5.8 (844.1) Timpul a trecut, dar Adam nu era sigur de natura faptei lor decât la şaptezeci de zile după greşeala Evei, când administratorii provizorii Melchizedeki s-au reîntors pe Urantia şi au preluat jurisdicţia asupra treburilor lumii. Şi atunci a ştiut că el şi Eva eşuaseră.
75:5.9 (844.2) Însă se pregăteau încă şi mai multe necazuri. Vestea nimicirii coloniei nodite din vecinătatea Edenului n-a întârziat să ajungă la triburile lui Serapatatia din nord, şi o mare oaste a fost adunată pentru a mărşălui pe teritoriul Grădinii. Acesta a fost începutul unui război lung şi înverşunat între adamiţi şi nodiţi, căci aceste ostilităţi au continuat multă vreme după ce Adam şi partizanii lui au emigrat în a doua grădină, în valea Eufratului. A fost o intensă şi durabilă „duşmănie între bărbatul acesta şi femeie, între sămânţa unuia şi sămânţa celuilalt”.
75:6.1 (844.3) Când Adam a aflat că nodiţii erau în marş, el a căutat îndrumarea Melchizedekilor, dar ei au refuzat să-l sfătuiască, nespunându-i decât să facă cum credea el că e mai bine şi făgăduindu-i cooperarea lor prietenoasă, atât pe cât era posibil, indiferent de linie de acţiune pe care ar fi ales-o. Melchizedekilor li s-a interzis să se amestece în planurile personale ale lui Adam şi ale Evei.
75:6.2 (844.4) Adam ştia că el şi Eva eşuaseră; prezenţa administratorilor provizorii Melchizedeki l-a făcut să-i de-a seama de asta; dar el încă nu ştia nimic despre statutul lor personal sau despre soarta lor viitoare. El a avut, toată noaptea, o întrunire cu o mie două sute de partizani loiali care s-au angajat să-l urmeze pe conducătorul lor, iar în ziua următoare la amiază, aceşti pelerini au plecat din Eden în căutarea de noi locuinţe. Adam nu avea nici o înclinaţie pentru război şi a ales, în consecinţă, să lase fără opoziţie prima grădină nodiţilor.
75:6.3 (844.5) Caravana edenică a fost oprită în a treia zi de la ieşirea din Grădină de către sosirea transporturilor serafice din Jerusem. Şi, pentru prima dată, Adam şi Eva au fost informaţi de ceea ce urma să se aleagă de copiii lor. În timp ce transportoarele stăteau pregătite, acelor copii care au ajuns la vârsta alegerii (douăzeci de ani) l-i s-a dat posibilitatea să opteze pentru rămânerea pe Urantia cu părinţii lor sau pentru a deveni pupili ai Preaînalţilor Norlatiadekului. Două treimi au ales să meargă pe Edentia; cam o treime au decis să rămână cu părinţii lor. Toţi copiii care nu erau la vârsta alegerii au fost luaţi pe Edentia. Nimeni nu ar fi putut asista la dureroasa despărţire a acestui Fiu Material şi a acestei Fiice Materiale de copiii lor fără să realizeze că drumul celor ce încalcă legea este aspru. Descendenţii lui Adam şi ai Evei sunt acum prezenţi pe Edentia; nu ştim ce se va hotărî cu privire la ei.
75:6.4 (844.6) Era o caravană tristă, foarte tristă, care se pregătea de continuarea călătoriei ei. Ce putea fi mai tragic! Să fi venit pe o lume cu astfel de speranţe, să fi fost atât de bine primiţi, şi apoi să plece din Eden în dizgraţie, iar pe deasupra să mai piardă şi peste trei sferturi din copiii lor chiar înaintea găsirii unui nou domiciliu!
75:7.1 (845.1) S-a întâmplat în vremea când caravana edenică a fost oprită, că Adam şi Eva au fost informaţi de natura încălcării lor şi sfătuiţi cu privire la soarta lor. Gabriel a apărut pentru a pronunţa judecata, şi iată verdictul: „Adam şi Eva Planetari ai Urantiei sunt găsiţi vinovaţi; ei au încălcat pactul misiunii lor de încredere ca şefi ai acestei lumi locuite.”
75:7.2 (845.2) Apăsaţi de sentimentul de vinovăţie, Adam şi Eva au fost mult întăriţi de anunţul că judecătorii lor de pe Salvington îi absolviseră de toate acuzaţiile de a fi adus o „ofensă la adresa guvernului universului”. Ei n-au fost declaraţi vinovaţi de rebeliune.
75:7.3 (845.3) Cuplul edenic a fost informat că ei fuseseră coborâţi la statutul de muritori ai regatului şi că trebuie de acum înainte să se conducă ca un bărbat şi o femeie ai Urantiei, privind viitorul raselor lumii ca fiind viitorul lor.
75:7.4 (845.4) Cu mult timp înainte ca Adam şi Eva să fi părăsit Jerusemul, instructorii lor le explicaseră pe deplin consecinţele oricărei îndepărtări vitale de la planurile divine. Eu personal îi prevenisem în repetate rânduri, atât înainte cât şi după ce au sosit pe Urantia, că reducerea la statutul de trup muritor ar fi rezultatul cert, pedeapsa sigură, care ar însoţi infailibil o carenţă în executarea misiunii lor planetare. Dar este esenţial a avea unele noţiuni ale statutului de nemurire al ordinului material al filiaţiei pentru o înţelegere clară a consecinţelor atrase de greşeala lui Adam şi a Evei.
75:7.5 (845.5) 1. Adam şi Eva, ca şi semenii lor de pe Jerusem, menţineau statutul lor de nemurire prin asocierea intelectuală cu circuitul de gravitaţie mentală a Spiritului. Când acest suport vital este întrerupt prin disjuncţiune mentală, atunci, indiferent de nivelul spiritual al existenţei creaturii, statutul nemuririi este pierdut. Statutul muritor urmat de disoluţia fizică a fost consecinţa inevitabilă a greşelii intelectuale a lui Adam şi a Evei.
75:7.6 (845.6) 2. Fiica şi Fiul Materiali ai Urantiei, fiind de asemenea personalizaţi sub înfăţişarea cărnii muritoare a acestei lumi, au fost în continuare dependenţi de menţinerea unui dublu sistem circulator, primul provenit din naturile lor fizice, iar al doilea din supraenergia înmagazinată în fructul arborelui vieţii. Arhanghelul ocrotitor al arborelui îi avertizase mereu pe Adam şi pe Eva că încălcarea jurământului de credinţă va culmina în degradarea statutului; accesul la această sursă de energie le-a fost refuzat în urma greşelii lor.
75:7.7 (845.7) Caligastia a reuşit să-i atragă pe Adam şi pe Eva în cursă, dar el nu şi-a realizat proiectul său de a-i antrena într-o rebeliune deschisă contra guvernului universului. Ceea ce au făcut ei a fost într-adevăr rău, dar ei n-au fost niciodată vinovaţi de dispreţ faţă de adevăr, nici nu s-au angajat cu bună ştiinţă într-o rebeliune contra justei autorităţi a Tatălui Universal şi a Fiului său Creator.
75:8.1 (845.8) Adam şi Eva au căzut într-adevăr din starea lor înaltă de filiaţie materială până la statutul umil de om muritor, însă nu aceasta a fost căderea omului. Rasa umană fusese înnobilată în ciuda consecinţelor imediate ale greşelii adamice. Deşi planul divin de a dărui rasa violetă oamenilor Urantiei a eşuat, rasele muritoare au profitat enorm de contribuţia limitată pe care Adam şi descendenţii lui au adus-o raselor Urantiei.
75:8.2 (846.1) N-a fost nici o „cădere a omului”. Istoria rasei umane este una de evoluţie progresivă, iar darul adamic a lăsat oamenii lumii mult mai buni în raport cu condiţia lor biologică anterioară. Rasele superioare ale Urantiei conţin acum factori ereditari proveniţi din cel puţin patru surse separate: adonită, sangică, nodită şi adamică.
75:8.3 (846.2) Adam n-ar trebui să fie privit drept cauză a unui blestem căzut asupra rasei umane. Deşi el a eşuat în a duce la îndeplinire planul divin, deşi a încălcat pactul său cu Deitatea, deşi el şi tovarăşa lui au fost foarte sigur coborâţi la statutul de creatură, cu toate acestea, contribuţia lor la rasa umană a făcut să avanseze mult civilizaţia pe Urantia.
75:8.4 (846.3) În estimarea rezultatelor misiunii adamice pe lumea voastră, justiţia cere recunoaşterea condiţiei planetei. Adam a fost confruntat cu o sarcină aproape lipsită de orice speranţă atunci când a fost transportat împreună cu frumoasa lui tovarăşă de pe Jerusem pe această planetă întunecată şi confuză. Însă, în cazul în care ar fi fost îndrumaţi de consiliul Melchizedekilor şi de asociaţii lor, şi dacă ar fi fost mai răbdători, ei ar fi avut până la urmă parte de succes. Dar Eva a ascultat propaganda insidioasă în favoarea libertăţii personale şi în favoarea libertăţii de a acţiona pe planetă. Ea a fost condusă spre a face o experienţă cu plasma vitală a ordinului material al filiaţiei, în sensul că ea a permis acestui viu depozit de încredere să se amestece prematur cu aceea a unui ordin care atunci era mixt; cel din urmă este acela al modelului originar al Purtătorilor Vieţii, care fusese anterior combinat cu acela al fiinţelor reproducătoare cândva ataşate statului major al Prinţului Planetar.
75:8.5 (846.4) În cursul întregii voastre ascensiuni spre Paradis, voi în încercarea voastră nerăbdătoare de a vă sustrage planului divin prestabilit nu veţi câştiga niciodată nimic prin scurtături, prin invenţii personale sau prin alte procedee de perfecţionare a drumului perfecţiunii, spre perfecţiune şi pentru perfecţiunea eternă.
75:8.6 (846.5) În definitiv, nu a existat, probabil, niciodată pe nici o planetă din tot Nebadonul, un eşec al înţelepciunii mai descurajant. Dar nu este surprinzător că aceşti paşi greşiţi s-au produs în treburile universurilor evolutive. Noi suntem o parte a unei creaţii gigantice, şi nu este ciudat că nu merg toate la perfecţie. Universul nostru n-a fost creat perfect; perfecţiunea este ţelul nostru etern, nu originea noastră.
75:8.7 (846.6) Dacă acesta ar fi un univers mecanicist, dacă Prima Mare Sursă-Centru ar fi numai o forţă şi nu şi o personalitate, dacă toată creaţia ar fi un vast agregat de materie fizică dominat de legi precise caracterizate prin acţiuni energetice invariabile, atunci perfecţiunea ar putea prevala, chiar şi fără ca statutul universului să fie desăvârşit. N-ar exista nici un dezacord; n-ar fi nici o fricţiune. Însă, în universul nostru în evoluţie, de perfecţiune şi imperfecţiune relative, noi ne bucurăm că dezacordul şi neînţelegerea sunt posibile, căci prin aceasta este evidenţiat faptul şi actul personalităţii în univers. Dacă creaţia noastră este o existenţă dominată de personalitate, atunci puteţi să fiţi siguri de posibilităţile supravieţuirii, de progres şi de realizarea personalităţii, noi putem avea încredere în creşterea, în experienţa şi în aventura personalităţii. Ce univers glorios, prin aceea că e personal şi progresiv, nu numai mecanic sau chiar în mod pasiv perfect!
75:8.8 (846.7) [Prezentat de către Solonia „vocea serafică din Grădină”.]
Cartea Urantia
Capitolul 76
76:0.1 (847.1) CÂND Adam a s-a hotărât să le lase, fără a se opune, prima grădină nodiţilor, el şi partizanii săi nu s-au putut îndrepta spre vest, căci edeniţii nu aveau corăbii potrivite pentru o asemenea aventură pe mare. Nu au putut merge nici spre nord; nodiţii din nord erau deja în drum spre Eden. Lor le-a fost teamă să meargă spre sud, căci dealurile acelei regiuni erau împânzite de triburi ostile. Singurul drum deschis era spre est, aşa că au călătorit spre est către plăcutele, pe vremea aceea, regiuni dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Mulţi dintre cei care au fost lăsaţi în urmă au călătorit mai târziu spre est pentru a se alătura adamiţilor în noul lor cămin din vale.
76:0.2 (847.2) Cain şi Sansa s-au născut amândoi până la oprirea caravanei adamice la destinaţia ei dintre fluvii, în Mesopotamia. Laotta, mama lui Sansa, a pierit la naşterea fiicei ei; Eva a avut o naştere grea, dar a supravieţuit, datorită vigorii ei superioare. Eva a luat-o pe Sansa, copilul Laottei, la pieptul ei, şi a crescut-o laolaltă cu Cain. Sansa a crescut şi a dat dovadă de mari aptitudini. Ea a devenit soţia lui Sargan, şeful raselor albastre nordice, şi a contribuit la progresul oamenilor albaştri din acele vremuri.
76:1.1 (847.3) Caravanei lui Adam i-a trebuit aproape un an întreg ca să ajungă la Eufrat. Găsindu-i apele umflate, ei şi-au ridicat tabăra pe câmpiile din vestul fluviului, şi au rămas acolo timp de aproape şase săptămâni, înainte de a-l traversa ca să pătrundă în ţinutul situat între cele două fluvii, loc care a devenit cea de-a doua grădină.
76:1.2 (847.4) Când locuitorii acelui teritoriu aflaseră că regele şi înaltul preot al Grădinii Edenului erau în drum spre ei, au fugit în mare grabă spre munţii din est. Când a sosit, Adam a descoperit că întreg teritoriul dorit fusese evacuat. Aici, în acest nou loc, Adam şi ajutoarele lui s-au apucat de lucru la construirea de noi locuinţe şi la întemeierea unui nou centru de cultură şi religie.
76:1.3 (847.5) Locul îi era cunoscut lui Adam ca fiind unul dintre cele trei selecţionate iniţial de comitetul însărcinat cu alegerea de posibile amplasări ale Grădinii propuse de Van şi de Amadon. Înseşi cele două fluvii formau, la vremea aceea, o bună apărare naturală. Puţin mai la nord de cea de-a doua grădină, Eufratul şi Tigrul se apropiau mult unul de altul, astfel încât se putea construi un zid întinzându-se pe o distanţă de optzeci de kilometri pentru protejarea teritoriului la sud, între cele două fluvii.
76:1.4 (847.6) După instalarea în noul Eden, a devenit necesară adoptarea unor mijloace de trai rudimentare; părea destul de adevărat că pământul fusese blestemat. Natura îşi urma încă o dată cursul ei liber. Adamiţii erau acum nevoiţi să obţină cu greu cele necesare traiului lor dintr-un sol nemailucrat şi să se confrunte cu realităţile vieţii din faţa ostilităţilor şi incompatibilităţilor naturale ale existenţei umane. Ei găsiseră prima grădină parţial pregătită pentru ei, dar a doua trebuia să fie creată cu truda mâinilor lor şi „cu sudoarea frunţii lor”.
76:2.1 (848.1) La mai puţin de doi ani după naşterea lui Cain, a venit pe lume Abel, primul copil al lui Adam şi al Evei născut în cea de-a doua grădină. Când Abel a împlinit doisprezece ani, el a s-a hotărât să devină păstor; Cain a ales calea agriculturii.
76:2.2 (848.2) Or, în acele vremuri, era obiceiul de a se aduce ofrande, lucruri aflate la îndemână, preoţimii. Păstorii îşi aduceau animalele turmelor lor, fermierii, fructele câmpiilor lor; potrivit acestui obicei, Cain şi Abel îşi aduceau de asemenea ofrandele lor periodice preoţilor. Cei doi băieţi discutaseră de multe ori despre meritele respective ale meseriilor, şi lui Abel nu i-a trebuit prea mult ca să îşi de-a seama că avea preferinţă pentru sacrificiile lui de animale. Degeaba făcea Cain apel la tradiţia primului Eden, la preferinţa de odinioară pentru fructele pământului. Abel nu a vrut să admită nimic, şi l-a luat în derâdere pe fratele său mai mare cuprins de nedumerire.
76:2.3 (848.3) În zilele primului Eden, Adam căutase într-adevăr să descurajeze jertfirea de animale, astfel încât Cain a avut un precedent pentru a-şi justifica pretenţiile. A fost totuşi dificilă organizarea vieţii religioase a celui de-al doilea Eden. Adam era împovărat de o mie şi una de detalii legate de munca de construire, de apărare şi de agricultură. Fiind din punct de vedere spiritual foarte decepţionat, el a încredinţat organizarea cultului şi educaţiei colaboratorilor de viţă nodit care ocupaseră deja aceste funcţii în prima grădină; chiar şi într-un răstimp atât de scurt, preoţii nodiţi oficianţi au început să revină la normele şi la regulile timpurilor pre-adamice.
76:2.4 (848.4) Cei doi băieţi nu s-au împăcat bine niciodată, şi această chestiune a sacrificiilor a contribuit şi mai mult la menţinerea vrajbei dintre ei. Abel ştia că era fiul lui Adam şi al Evei şi n-a uitat niciodată să-i amintească lui Cain, afectându-l profund, că Adam nu era tatăl lui. Cain nu era de rasă violetă pură, din moment ce tatăl său aparţinea rasei nodite încrucişate ulterior cu oamenii albaştrii şi roşii şi cu neamul andonic aborigen. Toate acestea, precum şi ereditatea lui naturală belicoasă, l-au făcut să nutrească o tot mai mare ură pentru fratele lui mai mic.
76:2.5 (848.5) Băieţii aveau optsprezece, respectiv douăzeci de ani când încordarea dintre ei a fost rezolvată definitiv. Într-o zi, sarcasmele lui Abel l-au înfuriat atât de tare pe fratele său rival, încât Cain, în mânia lui, s-a năpustit asupra lui şi l-a omorât.
76:2.6 (848.6) Observarea conduitei lui Abel a stabilit valoarea mediului înconjurător şi a educaţiei ca factori în dezvoltarea caracterului. Abel avea o moştenire ideală, şi ereditatea se află la rădăcina întregului său caracter; dar influenţa unui mediu inferior a neutralizat virtual această moştenire magnifică. Abel, mai ales în primii săi ani, a fost în mare măsură influenţat de mediul său defavorabil. El ar fi devenit o persoană cu totul diferită dacă ar fi trăit până la douăzeci şi cinci sau treizeci de ani; superba lui moştenire ar fi putut atunci să se arate. În timp ce un bun mediu nu poate contribui câtuşi de puţin la biruirea reală a defectelor de caracter rezultate dintr-o ereditate modestă, un mediu rău poate foarte bine să altereze o ereditate excelentă, cel puţin în primii ani ai vieţii. Un mediu social bun şi o educaţie adecvată formează un sol şi o atmosferă indispensabilă pentru a scoate cea mai bună parte a unei eredităţi sănătoase.
76:2.7 (849.1) Moartea lui Abel a fost aflată de părinţii lui atunci când câinii au adus turmele acasă fără stăpânul lor. Pentru Adam şi Eva, Cain devenea rapid sinistra amintire a prostiei lor, şi l-au încurajat în decizia sa de a părăsi grădina.
76:2.8 (849.2) Viaţa lui Cain în Mesopotamia nu a fost tocmai fericită, de vreme ce el simboliza greşeala într-un mod foarte izbitor. Nu că asociaţii lui ar fi fost răi cu el, dar acestuia nu îi scăpase faptul că, în subconştientul lor, aveau un resentiment faţă de el. Însă Cain ştia că, nepurtând nici o marcă tribală, el va fi ucis de primii oameni ai triburilor vecine pe care i-ar putea întâlni în calea sa. Frica şi unele remuşcări l-au făcut să se căiască. Cain nu fusese niciodată locuit de un Ajustor; el sfidase întotdeauna disciplina familială şi desconsiderase religia tatălui său. Dar acum s-a dus la Eva, mama lui, căreia i-a cerut ajutor şi îndrumări spirituale, şi, când el a căutat sincer ajutorul divin, un Ajustor a venit îndată să locuiască în el. Acest Ajustor, locuind în interior şi privind în exterior, i-a dat lui Cain un avantaj net, care l-a pus în aceiaşi categorie cu tribul lui Adam, care era foarte de temut.
76:2.9 (849.3) Cain a plecat aşadar în câmpia lui Nod, la est de cea de-a doua grădină. El a devenit un mare conducător în mijlocul unuia dintre grupurile oamenilor tatălui său şi a împlinit, într-o anumită măsură, prezicerile lui Serapatatia, căci el a stabilit pacea tot timpul vieţii lui între divizia sa de nodiţi şi aceea de adamiţi. Cain s-a căsătorit cu Remona, vara sa îndepărtată, şi primul lor fiu, Enoe, a devenit căpetenia nodiţilor elamiţi. Şi, timp de sute de ani, elamiţii şi adamiţii au continuat să trăiască în pace.
76:3.1 (849.4) Odată cu trecerea timpului în cea de-a doua grădină, consecinţele greşelii au devenit din ce în ce mai evidente. Adam şi Eva sufereau mult de faptul că erau privaţi de fosta lor locuinţă de frumuseţe şi de linişte, precum şi de copiii lor care fuseseră deportaţi pe Edentia. Era într-adevăr patetic a observa acest magnific cuplu redus la statutul de încarnare obişnuită a tărâmului, însă ei au îndurat cu graţie şi curaj calitatea lor diminuată.
76:3.2 (849.5) Adam a petrecut în mod înţelept cea mai mare parte din timpul său instruindu-i pe copiii lui şi pe asociaţii lor în administrarea civilă, în metodele educative şi în practicile religioase. Dacă nu ar fi existat această prevedere, un adevărat pandemoniu s-ar fi dezlănţuit la moartea sa. De fapt, moartea lui Adam a adus puţine schimbări în dirijarea treburilor oamenilor săi. Cu mult înaintea dispariţiei lor, Adam şi Eva au recunoscut că copiii lor şi partizanii lor învăţaseră treptat să uite zilele de glorie ale Edenului. Pentru majoritatea partizanilor lor, era mai bine ca măreţia Edenului să fie dată uitării; în felul acesta, ei au avut mai puţine motive de a avea o insatisfacţie nejustificată în mediul lor mai puţin fericit.
76:3.3 (849.6) Şefii civili ai adamiţilor se trăgeau ereditar din fiii primei grădini. Primul fiu al lui Adam, Adamson (Adam ben Adam), a fondat un centru secundar al rasei violet în nordul celei de-a doua grădini. Al doilea fiu al lui Adam, Evason, a devenit un conducător şi un administrator magistral; el a fost marele ajutor al tatălui său. Evason n-a trăit tot atât de mult ca şi Adam, şi fiul său mai mare, Jansad, a devenit succesorul lui Adam în calitate de căpetenie a triburilor adamite.
76:3.4 (849.7) Conducătorii religioşi, ori preoţia, au început cu Seth, cel mai vârstnic dintre fiii supravieţuitori ai lui Adam şi ai Evei născuţi în a doua grădină. El s-a născut la o sută douăzeci şi nouă de ani după sosirea lui Adam pe Urantia. Seth a fost absorbit de munca de ameliorare a statutului spiritual al oamenilor tatălui său şi a devenit căpetenia noii preoţimi a celei de-a doua grădini. Fiul său, Enos, a venerat noul ordin de cult, şi nepotul său, Kenan, a instituit serviciul misionarilor pe lângă triburile din împrejurimi, atât apropiate, cât şi îndepărtate.
76:3.5 (850.1) Preoţimea setit a fost o întreprindere triplă, care îmbrăţişa religia, sănătatea şi educaţia. Preoţii acestui ordin erau instruiţi să oficieze la ceremoniile religioase, să servească ca doctori şi ca inspectori sanitari şi să activeze ca profesori în şcolile grădinii.
76:3.6 (850.2) Caravana lui Adam transportase seminţele şi bulbii a sute de plante, precum şi boabe de cereale până în ţinutul situat între cele două fluvii. Ei au mai adus turme vaste şi câteva specimene din toate animalele domesticite. Datorită acestui fapt, ei deţineau mari avantaje asupra triburilor din împrejurimi. Ei au profitat mult de pe urma culturii anterioare a Grădinii originare.
76:3.7 (850.3) Până în momentul părăsirii primei grădini, Adam şi familia lui trăiseră întotdeauna cu fructe, cu cereale şi cu nuci. Pe drumul spre Mesopotamia, ei au mâncat pentru prima dată ierburi şi legume. Consumul de carne a fost practicat devreme în cea de-a doua grădină, dar Adam şi Eva nu l-au introdus-o niciodată în dieta lor regulată. Nici Adamson, nici Evason, şi nici ceilalţi copii ai primei generaţii ai primei grădini, nu au devenit consumatori de carne.
76:3.8 (850.4) Adamiţii i-au depăşit considerabil pe oamenii din împrejurimi în realizările lor culturale şi în dezvoltarea lor intelectuală. Ei au produs cel de-al treilea alfabet, şi au pus multe temelii pentru precursorii artei, ai ştiinţei şi ai literaturii moderne. Aici, în ţinutul cuprins între Tigru şi Eufrat, ei au conservat artele scrisului, ale prelucrării metalelor, ale olăritului şi ale ţesutului. Ei au elaborat un nou tip de arhitectură, care nu a fost depăşit timp de mai multe mii de ani.
76:3.9 (850.5) Viaţa de familie a oamenilor rasei violet era ideală pentru vremea şi pentru epoca lor. Copiii erau supuşi cursurilor de pregătire privind agricultura, artizanatul şi creşterea animalelor, iar alţii erau învăţaţi să ducă la îndeplinire tripla îndatorire a unui setit: să fie preot, doctor şi învăţător.
76:3.10 (850.6) Când vă gândiţi la preoţii sethiţi, nu-i confundaţi pe acei nobili învăţători ai sănătăţii şi ai religiei, pe acei adevăraţi educatori cu gânduri elevate, cu clerul depravat şi mercantil al triburilor ulterioare ale naţiunilor învecinate. Conceptele lor religioase despre Deitate şi despre univers erau elevate, şi mai mult sau mai puţin exacte; regulile lor de igienă erau excelente pentru vremea lor, iar metodele lor de educaţie nu au mai fost depăşite de atunci încoace.
76:4.1 (850.7) Adam şi Eva au fost întemeietorii rasei violet, a noua rasă umană apărută pe Urantia. Adam şi urmaşii săi aveau ochii albaştri, şi oamenii rasei violet se distingeau prin tenul deschis şi prin părul blond (galben, roşcat şi castaniu).
76:4.2 (850.8) Eva a născut fără dureri, asemenea femeilor raselor evolutive primitive. Numai femeile raselor mixte provenite din uniunea raselor evolutive cu nodiţii şi, mai târziu, cu adamiţii, au avut dureri violente la naşterea unui copil.
76:4.3 (851.1) Adam şi Eva, ca şi semenii lor de pe Jerusem, îşi trăgeau energia dintr-o dublă nutriţie; ei absorbeau atât hrană cât şi lumină, la care se adăugau anumite energii suprafizice nedescoperite pe Urantia. Descendenţii lor pământeni nu au moştenit acea înzestrare părintească care era absorbţia energiei şi circulaţia luminii. Ei aveau o circulaţie simplă, de tip uman, întreţinută prin sânge. Era clar că ei sunt muritori, deşi aveau o viaţă lungă; dar, cu fiecare generaţie succesivă, longevitatea lor se diminua şi se apropia de normele umane.
76:4.4 (851.2) Adam şi Eva, şi copiii lor din prima generaţie, nu foloseau carnea animalelor ca hrană. Ei trăiau în întregime cu „fructele arborilor”. După prima generaţie, toţi urmaşii lui Adam au început să mănânce produse lactate, însă mulţi dintre ei au continuat să urmeze un regim fără carne, cum practicau şi multe dintre triburile din sud, cu care s-au unit ulterior. Mai târziu, cea mai mare parte a acestor triburi au migrat spre est, şi au supravieţuit aşa cum sunt în prezent, amestecate cu popoarele Indiei.
76:4.5 (851.3) Adam şi a Eva aveau o vedere fizică şi o viziune spirituală mult superioare celor avute de oamenii de astăzi. Simţurile lor speciale erau mult mai ascuţite, şi erau capabili să-i vadă pe medieni, precum şi armatele de îngeri, pe Melchizedeki şi pe Caligastia, Prinţul decăzut care a venit de câteva ori pentru a discuta cu nobilul lui succesor. Timp de peste o sută de ani după greşeală, ei şi-au conservat aptitudinea de a vedea aceste fiinţe celeste. Aceste simţuri speciale erau mai puţin ascuţite la copiii lor, şi tindeau să se diminueze cu fiecare generaţie succesivă.
76:4.6 (851.4) Copiii adamici erau în general locuiţi de un Ajustor, căci ei posedau cu toţii o capacitate incontestabilă de supravieţuire. Aceşti descendenţi superiori nu erau atât de supuşi fricii ca şi copiii evoluţiei. În rasele umane de astăzi ale Urantiei persista atât de multă frică din cauză că străbunii voştri au primit foarte puţin din plasma vitală a lui Adam, precum şi din pricina eşecului rapid al planurilor de înnobilare fizică rasială.
76:4.7 (851.5) Celulele corpului Fiilor Materiali şi al progeniturilor lor sunt mult mai rezistente la boală decât acelea ale fiinţelor evolutive native ale planetei. Celulele corporale ale raselor indigene sunt înrudite cu organismele vii microscopice şi ultramicroscopice patogene. Aceste fapte explică de ce oamenii Urantiei trebuie să facă atât de multe eforturi pe calea ştiinţei ca să reziste la atât de multe dezordini fizice. Voi aţi fi fost mult mai rezistenţi la boală dacă în venele raselor voastre ar fi curs mai mult sânge adamic.
76:4.8 (851.6) După ce s-a stabilit în cea de-a doua grădină pe Eufrat, Adam s-a decis să lase în urma lui cât se poate de mult din cantitatea lui de plasmă vitală de care lumea să beneficieze după moartea lui. În consecinţă, Eva a fost pusă în fruntea unei comisii de douăsprezece persoane pentru ameliorarea rasei şi, înainte de moartea lui Adam, această comisie alesese 1.682 de femei de tipul cel mai evoluat de pe Urantia, care au fost toate fecundate cu plasma vitală adamică. Cu excepţia a 112 dintre copiii lor, ceilalţi au atins cu toţii vârsta adultă, astfel încât lumea a beneficiat astfel de un supliment de 1.570 de bărbaţi şi femei superioare. Cu toate că aceste candidate la maternitate au fost alese din toate triburile din împrejurimi şi au reprezentat majoritatea raselor de pe pământ, majoritatea descindeau din neamurile superioare ale nodiţilor, şi ele formau începutul puternicei rase andite. Aceşti copii au fost născuţi şi crescuţi în mediul tribal al respectivelor lor mame.
76:5.1 (851.7) Nu cu mult după întemeierea celei de-a doua grădini, Adam şi Eva au fost informaţi la timpul potrivit că pocăinţa lor era acceptabilă, şi că, în timp ce erau condamnaţi să îndure soarta muritorilor lumii lor, ei ar trebui cu siguranţă să fie admişi la rangul de supravieţuitori adormiţi ai Urantiei. Ei au crezut pe deplin în acea evanghelie a deşteptării şi a reabilitării pe care Melchizedekii le-o anunţaseră într-un mod atât de emoţionant. Nelegiuirea lor fusese o eroare de judecată, iar nu păcatul unei rebeliuni conştiente şi deliberate.
76:5.2 (852.1) În calitate de cetăţeni ai Jerusemului, Adam şi Eva nu aveau Ajustori de Gândire, şi n-au avut nici pe Urantia în timpul şederii lor în prima Grădină. La puţină vreme după reducerea lor la statutul de muritori, ei au devenit conştienţi de o nouă prezenţă în ei, şi s-au trezit la realizarea faptului că statutul omenesc însoţit de o căinţă sinceră a făcut posibil ca Ajustorii să îi poată locui. Faptul că ei erau locuiţi de un Ajustor i-a încurajat mult pe Adam şi pe Eva pentru tot restul vieţii lor. Ei ştiau că eşuaseră ca Fiu şi Fiică Materiali ai Sataniei, dar mai ştiau şi că înaintea lor cariera Paradisului le stătea încă deschisă, în calitate de fii ascendenţi ai universului.
76:5.3 (852.2) Adam ştia despre reînvierea dispensaţională, care a avut loc simultan cu sosirea lui pe planetă, şi credea că el şi tovarăşa lui vor fi probabil repersonalizaţi în raport cu sosirea următorului ordin de filiaţie. El nu a ştiut că Mihail, suveranul acestui univers, urma să apară atât de curând pe Urantia; el se aştepta ca următorul Fiu ce urma să vină să fie din ordinul avonalilor. Chiar şi aşa, a fost întotdeauna o consolare pentru Adam şi pentru Eva să mediteze la singurul mesaj personal pe care l-au primit vreodată de la Mihail, deşi a reprezentat pentru ei ceva greu de înţeles. Pe lângă alte manifestări de prietenie şi de încurajare, acest mesaj zicea: „Am luat în considerare circumstanţele greşelii voastre. Eu mi-am adus aminte de dorinţa inimii voastre de a fi întotdeauna fideli voinţei Tatălui meu. Veţi fi chemaţi din îmbrăţişarea somnului muritor când voi veni eu pe Urantia, dacă Fiii subordonaţi ai regatului meu nu au trimis după voi mai înainte”.
76:5.4 (852.3) Acesta a fost un mare mister pentru Adam şi Eva. Ei puteau pricepe, din acel mesaj, promisiunea vagă a unei posibile deşteptări speciale, ceea ce i-a încurajat foarte tare, dar nu puteau prinde înţelesul care a anunţat precizarea că ei puteau să se odihnească până la epoca unei deşteptări însoţite de apariţia personală a lui Mihail pe Urantia. Cuplul edenic proclama deci întotdeauna că va sosi într-o bună zi un Fiu al Domnului. Ei le insuflau celor pe care îi iubeau credinţa, sau cel puţin speranţa fierbinte, că lumea greşelilor lor şi a amărăciunilor lor ar putea să fie regatul unde suveranul acestui univers va decide să se consacre ca Fiu Paradisiac de manifestare. Părea prea frumos ca să fie adevărat, dar Adam nutrea gândul că Urantia cea sfâşiată de lupte s-ar putea dovedi, la urma urmei, a fi cea mai fericită lume din sistemul Sataniei, planeta cea mai invidiată din tot Nebadonul.
76:5.5 (852.4) Adam a trăit 530 ani; a murit de ceea ce s-ar putea numi bătrâneţe. Mecanismul lui fizic a sfârşit pur şi simplu prin a se uza; procesul de dezintegrare a câştigat treptat teren asupra procesului de refacere, şi inevitabilul sfârşit s-a produs. Eva a murit cu nouăsprezece ani mai înainte, având inima slăbită. Amândoi au fost îngropaţi în centrul templului serviciului divin, care fusese construit după planurile lor curând după ce zidul împrejmuitor al coloniei fusese terminat. Aceasta a fost originea obiceiului de îngropare sub dalele locurilor de cult a oamenilor pioşi însemnaţi, bărbaţi şi femei..
76:5.6 (852.5) Sub conducerea Melchizedekilor, guvernul supramaterial al Urantiei a continuat, însă contactul fizic direct cu rasele evolutive fusese rupt. Din vremurile îndepărtate ale sosirii statului major corporal al Prinţului Planetar, trecând prin epoca lui Van şi a lui Amadon, şi până la sosirea lui Adam şi a Evei, reprezentanţii fizici ai guvernului universului fuseseră totdeauna staţionaţi pe planetă. Dar, cu greşeala adamică, acest regim a luat sfârşit după ce a durat mai mult de 450.000 ani. În sferele spirituale, ajutoarele îngereşti au continuat să lupte alături de Ajustorii de Gândire, ambele grupuri străduindu-se din răsputeri pentru salvarea individului; dar nici un plan detaliat şi complet pentru bunăstarea lumii pe termen lung n-a fost promulgat muritorilor pământului până la sosirea lui Machiventa Melchizedek, în epoca lui Avraam. Cu puterea, răbdarea şi autoritatea unui Fiu al Domnului, acesta a pus fundamentele unei noi ridicări şi a unei reabilitări spirituale a nefericitei Urantia.
76:5.7 (853.1) Nenorocirea nu era totuşi singura soartă a Urantiei; această planetă a fost, de asemenea, cea mai fericită din universul local al Nebadonului. Erorile străbunilor urantienilor şi greşelile primilor conducători ai lumii au cufundat planeta într-o stare de confuzie disperată, cu atât mai intensificată de rău şi de păcat. Urantienii ar trebui să socotească ca fiind în întregime benefic faptul că însăşi acest fundal de întuneric a atras atât de puternic atenţia lui Mihail al Nebadonului, încât el a ales această lume ca arenă pentru a se revela personalitatea iubitoare a Tatălui din ceruri. Aceasta nu pentru că Urantia avea nevoie de un Fiu Creator ca să repună în ordine treburile ei încâlcite, ci mai degrabă pentru că răul şi păcatul pe Urantia i-au oferit Fiului Creator un fundal mai frapant pe care să se reveleze dragostea, mila şi răbdarea incomparabile ale Tatălui Paradisului.
76:6.1 (853.2) Adam şi Eva au intrat în repausul lor muritor cu o credinţă solidă în asigurările Melchizedekilor. Aceştia le-au promis că ei se vor trezi într-o bună zi din somnul morţii pentru a-şi relua viaţa pe lumile palat, lumi care le fuseseră atât de familiare înainte de misiunea lor în carnea fizică a rasei violete de pe Urantia.
76:6.2 (853.3) Ei nu s-au odihnit mult timp în uitarea somnului inconştient al muritorilor regatului. În a treia zi după moartea lui Adam, a doua de după înmormântarea sa respectuoasă, Lanaforge a lansat un apel nominal special al remarcabililor supravieţuitori ai greşelii adamice de pe Urantia. Ordinele sale, confirmate de Preaînalţii Edentiei în funcţiune şi ratificate de Uniunea Zilelor de pe Salvington, acţionând în numele lui Mihail, au fost încredinţate lui Gabriel. În conformitate cu această poruncă de înviere specială purtând numărul 26 din seria Urantiei, Adam şi Eva au fost repersonalizaţi şi reconstituiţi în sălile de înviere ale lumilor palat de pe Satania în acelaşi timp cu 1.316 al tovarăşilor lor de experienţă ai primei grădini. Multe alte suflete loiale fuseseră deja transferate în momentul sosirii lui Adam pe Urantia, care a fost însoţit de o judecată dispersională a supravieţuitorilor adormiţi şi a ascenderilor vii calificaţi.
76:6.3 (853.4) Adam şi Eva au trecut repede prin lumile de ascensiune progresivă, până când au atins dobândit Jerusemului. Ei au devenit astfel rezidenţi ai planetei lor de origine, dar de această dată asta ca membri ai unui ordin diferit de personalităţi ale universului. Ei au părăsit Jerusemul ca cetăţeni permanenţi - Fii de Dumnezeu; s-au reîntors ca cetăţeni ascendenţi - fii de om. Ei au fost imediat ataşaţi serviciului Urantiei de pe capitala sistemică, şi au fost, mai târziu, numiţi membri ai consiliului de douăzeci şi patru care constituie în prezent corpul de control consultativ al Urantiei.
76:6.4 (854.1) Aşa se termină povestea lui Adam şi a Evei Planetari de pe Urantia, o poveste a încercărilor, a tragediei şi a triumfului, sau cel puţin a triumfului personal pentru Fiicele şi Fii voştri Materiali bine intenţionaţi, dar induşi în eroare. În final, aceasta va fi indubitabil şi o poveste a triumfului ultim pentru lumea lor şi pentru locuitorii ei zguduiţi de rebeliune şi hărţuiţi de rău. Dacă e să rezumăm, Adam şi Eva au contribuit puternic la accelerarea civilizaţiei şi a progresului biologic al rasei umane. Ei au lăsat pe pământ o mare cultură, dar n-a fost posibil pentru o civilizaţie atât de avansată să supravieţuiască în faţa diluării premature şi a naufragiului final ale moştenirii adamice. Oamenii sunt cei care fac o civilizaţie; nu civilizaţia îi face pe oameni.
76:6.5 (854.2) [Prezentat de Solonia, „vocea serafică din Grădină”.]
Cartea Urantia
Capitolul 77
77:0.1 (855.1) CEA MAI mare parte a lumilor locuite ale Nebadonului adăpostesc câte unul sau mai multe grupuri de fiinţe unice existente pe un nivel de funcţionare vital situat cam la jumătate drum, între cel al muritorilor regatului şi cel al ordinelor îngereşti; de aceea, ele sunt numite creaturi mediane. Ele par a fi un accident al timpului, dar sunt atât de răspândite, şi aduc un ajutor atât de preţios, încât noi le-am acceptat de mult ca pe unul dintre ordinele esenţiale ale serviciului nostru planetar conjugat.
77:0.2 (855.2) Două ordine distincte de medieni acţionează pe Urantia: corpurile primare, sau cele senioare, care au venit în existenţă în zilele îndepărtate ale Dalamatiei, şi grupul secundar, sau mai tânăr, care datează din vremea lui Adam.
77:1.1 (855.3) Medianii primari şi-au avut geneza într-o combinaţie unică a materialului şi a spiritualului pe Urantia. Pe alte lumi şi în alte sisteme, noi ştim că există creaturi similare, dar ele au luat naştere prin tehnici diferite.
77:1.2 (855.4) E bine ca întotdeauna să se aibă în vedere că manifestările succesive ale Fiilor lui Dumnezeu pe o planetă în evoluţie produc schimbări notabile în economia spirituală a domeniului. Ele modifică uneori jocul interasocierii agenţilor materiali şi al agenţilor spirituali de pe o planetă, cu scopul de a crea situaţii într-adevăr dificil de înţeles. Statutul celor o sută de membrii corporali ai statului major al Prinţului Caligastia ilustrează tocmai o interasociere unică de acest fel. În calitate de cetăţeni morontiali ascendenţi ai Jerusemului, ei erau creaturi supramateriale fără prerogative de reproducere. În calitate de slujitori planetari descendenţi pe Urantia ei erau creaturi materiale sexuate capabile să procreeze o descendenţă materială (aşa cum unii dintre ei au şi făcut mai târziu). Ceea ce nu putem explica într-o manieră satisfăcătoare, este modul în care aceste o sută de persoane au putut juca rolul de părinţi pe un nivel supramaterial, cu toate că aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat. O legătură supramaterială (nesexuală) între un membru de sex masculin şi un membru de sex feminin ai statului major corporal al Prinţului a dus la apariţia primului născut al medianilor primari.
77:1.3 (855.5) S-a descoperit imediat că o creatură de acest ordin, la jumătatea drumului între nivelul uman şi nivelul îngeresc, ar face mari servicii ocupându-se de treburile statului major al Prinţului. În consecinţă, fiecare cuplu al statului major corporal a primit permisiunea de a produce o fiinţă similară. Rezultatul acestui efort a fost primul grup de cincizeci de creaturi mediane.
77:1.4 (855.6) După ce a observat, timp de un an, munca acestui grup unic, Prinţul Planetar a autorizat reproducerea medianilor fără nici o restricţie. Acest plan a fost dus la îndeplinire atâta timp cât a subzistat puterea de creaţie, şi aşa au luat naştere corpurile originale de 50.000 de mediani.
77:1.5 (856.1) O perioadă de o jumătate de an a intervenit între producerea fiecărui median şi, când din fiecare cuplu erau născute o mie de asemenea fiinţe, altele nu se mai veneau niciodată. Noi nu avem nici o explicaţie în ceea ce priveşte raţiunea pentru care această putere era deja epuizată la apariţia descendentului direct cu numărul o mie. Toate experimentele ulterioare nu au produs decât eşecuri.
77:1.6 (856.2) Aceste creaturi au constituit corpurile de informaţii ale administraţiei Prinţului. Ele se răspândeau peste tot, observând şi studiind rasele lumii, şi oferind şi alte servicii inestimabile Prinţului şi statului său major în lucrarea de influenţare a societăţii umane îndepărtate de cartierele generale planetare.
77:1.7 (856.3) Acest regim a durat până în zilele tragice ale rebeliunii planetare, care a prins în cursă puţin mai mult de patru cincimi din medianii primari. Corpurile loiale au intrat în serviciul administratorilor provizorii Melchizedeki şi au activat sub comanda nominală a lui Van până în vremea lui Adam.
77:2.1 (856.4) Deşi noi relatăm aici originea, natura şi funcţiunile creaturilor mediane ale Urantiei, înrudirea dintre cele două ordine - primar şi secundar - face necesar să se întrerupă povestea medianilor primari cu scopul de a urmări descendenţa membrilor rebeli ai statului major corporal al Prinţului Caligastia, de la rebeliunea planetară până la epoca lui Adam. Această linie ereditară a fost cea care, în primele perioade ale celei de-a doua grădini, a furnizat o jumătate din predecesorii ordinului secundar al creaturilor mediane.
77:2.2 (856.5) Membrii corporali ai statului major al Prinţului fuseseră materializaţi sub formă de creaturi sexuate în vederea participării la planul de procreare a unei descendenţe încorporând calităţile conjugate ale ordinului lor special, unite cu acelea ale neamului selecţionat al triburilor lui Amadon; toate acestea erau destinate să anticipeze apariţia ulterioară a lui Adam. Purtătorii Vieţii proiectaseră naşterea unui nou tip de muritori înglobând uniunea descendenţilor strâns legaţi ai statului major al Prinţului cu prima generaţie de copii ai lui Adam şi Eva. Ei întocmiseră deci un plan ce prevedea un nou ordin de creaturi planetare care, se spera, vor deveni conducătorii-învăţători ai societăţii umane. Aceste fiinţe erau destinate suveranităţii sociale, nu celei civile. Dar, din moment ce acest proiect a eşuat aproape complet, noi nu vom şti niciodată de ce aristocraţie de conducători binevoitori, nici de ce cultură fără seamăn a fost privată Urantia. Într-adevăr, atunci când membrii statului major corporal s-au reprodus ulterior, aceasta s-a întâmplat în urma rebeliunii, şi după ce fuseseră privaţi de conexiunea lor cu curenţii vitali ai sistemului.
77:2.3 (856.6) Era posterioară rebeliunii de pe Urantia a fost martora multor evenimente neobişnuite. O mare civilizaţie - cultura Dalamatiei - se destrăma. „Nefilimii (nodiţii) erau pe pământ în acele vremuri şi, când aceşti fii ai zeilor s-au dus la fiicele oamenilor şi ele au născut pentru ei, copiii lor au fost 'puternicii oameni de altădată', 'oamenii de renume'”. Deşi erau prea puţini, „fiii zeilor”, membrii statului major şi primii lor descendenţi erau consideraţi ca atare de către muritorii evolutivi ai acelor vremuri îndepărtate; până şi statura lor a ajuns să fie amplificată de către tradiţie. Aceasta este deci originea povestea folclorică aproape universală a zeilor care au coborât pe pământ, şi acolo s-au unit cu fiicele oamenilor pentru a zămisli o străveche rasă de eroi. Toată această legendă a devenit şi mai confuză odată cu amestecurile rasiale ale adamiţilor, care s-au născut ulterior în cea de-a doua grădină.
77:2.4 (857.1) Cei o sută de membrii corporali ai statului major al Prinţului purtau plasma germinativă a filiaţiilor umane andonice. Dacă ei s-ar fi angajat în reproducerea sexuată, ar fi fost deci de aşteptat, în mod natural, ca progenitura lor să semene în întregime cu aceea a altor părinţi adoniţi. Însă, când cei şaizeci de rebeli ai statului major, partizanii lui Nod, s-au consacrat efectiv reproducerii sexuate, copiii lor s-au dovedit mult superiori, în aproape toate domeniile, atât popoarelor andonite, cât şi celor sangice. Această excelenţă neaşteptată a caracterizat nu numai calităţile fizice şi intelectuale, ci şi capacităţile spirituale.
77:2.5 (857.2) Caracteristicile mutante apărute la prima generaţie nodită au rezultat din anumite schimbări operate în configuraţia şi în constituenţii chimici ai factorilor ereditari ai plasmei germinative andonice. Aceste modificări au fost cauzate de prezenţa în corpurile membrilor statului major a puternicelor circuite de menţinere a vieţii ale sistemului Sataniei. Aceste circuite vitale au determinat cromozomii de model specializat ai Urantiei să se restructureze mai mult după specializările normalizate pentru Satania ale manifestărilor vitale fixate pentru Nebadon. Tehnica acestei metamorfoze a plasmei germinative, prin acţiunea curenţilor vitali sistemici, prezintă anumite analogii cu procedeele prin care savanţii Urantiei modifică plasma germinativă a plantelor şi a animalelor prin utilizarea razelor X.
77:2.6 (857.3) Tot astfel, nodiţii se nasc din anumite modificări particulare şi neaşteptate, care se produc în plasma vitală ce fusese transferată de către chirurgii Avalonului de la corpurile donatorilor adoniţi la acelea ale membrilor statului major corporal.
77:2.7 (857.4) Trebuie amintit că cei o sută de adoniţi au contribuit la furnizarea de plasmă germinativă fiind, la rândul lor, puşi în posesia complementului organic al arborelui vieţii, astfel încât curenţii vitali ai Sataniei s-au răspândit în mod egal în corpurile lor. Cei patruzeci şi patru de adoniţi modificaţi care au urmat statul major în rebeliune, s-au căsătorit de asemenea între ei, şi au adus o mare contribuţie vlăstarelor mai bune ale oamenilor nodiţi.
77:2.8 (857.5) Aceste două grupuri, cuprinzând 104 indivizi purtători de plasmă germinativă andonită modificată, constituie predecesorii nodiţilor, a opta rasă apărută pe Urantia. Această nouă trăsătură caracteristică a vieţii umane reprezintă o altă fază a execuţiei planului originar constând în utilizarea Urantiei ca lume de modificare a vieţii, fiind însă vorba despre o dezvoltare neprevăzută a acestui plan.
77:2.9 (857.6) Nodiţii de sânge pur erau o rasă magnifică, însă ei s-au amestecat treptat cu oamenii evolutivi ai pământului, astfel încât nu a întârziat să se producă o mare degenerare. La zece mii de ani după rebeliune, ei au decăzut până în punctul în care durata medie a vieţii lor depăşea cu prea puţin pe aceea a raselor evolutive.
77:2.10 (857.7) Când arheologii au dezgropat tabletele de argilă relatând istoria celor mai târzii sumerieni descendenţi ai nodiţilor, ei au descoperit nişte liste ale regilor sumerieni datând din urmă cu mai multe mii de ani. Pe măsură ce aceste arhive datau dintr-un trecut tot mai îndepărtat, durata domniei regilor anteriori se mărea de la douăzeci şi cinci sau treizeci de ani până la o sută cincizeci şi chiar mai mult. Această creştere a duratei domniei regilor străvechi semnifică faptul că unii dintre primii conducători nodiţi (descendenţi imediaţi ai statului major al Prinţului) au trăit efectiv mai mult timp decât succesorii lor. Tabletele denotă de asemenea un efort de a se urmări dinastiile înapoi în trecut, până la epoca Dalamatiei.
77:2.11 (857.8) Longevitatea relatată în dosarele acestor personaje se datorează şi unei confuzii între luni şi ani ca unităţi de timp. Aceasta se poate observa în genealogia biblică a lui Abraham, precum şi în arhivele primitive ale chinezilor. Confuzia între lună, sau perioada de 28 de zile, şi anul de peste 350 de zile introdus mai târziu, este răspunzătoare pentru tradiţia acestor lungi vieţi umane. Se invocă cazul unui om care a trăit peste nouă sute de „ani”. Această perioadă reprezintă cam şaptezeci de ani de-ai noştri; de-a lungul vremurilor, această durată a vieţii a fost considerată ca fiind foarte lungă, şi desemnată mai târziu prin „trei de douăzeci şi zece”.
77:2.12 (858.1) Calcularea timpului după luna de douăzeci şi opt de zile a persistat mult după epoca lui Adam. Dar, când egiptenii au început să reformeze calendarul, cu circa şapte mii de ani în urmă, ei au făcut-o cu mare precizie, introducând anul de 365 de zile.
77:3.1 (858.2) După cufundarea Dalamatiei, nodiţii s-au îndreptat spre nord şi spre est, şi au întemeiat în curând oraşul Dilmun, care a devenit noul cartier general rasial şi cultural. La circa cincizeci de mii de ani după moartea lui Nod, urmaşii statului major al Prinţului deveniseră prea numeroşi ca să-şi găsească mijloacele de trai în ţinuturile din vecinătatea imediată a noului lor oraş Dilmun. După ce şi-au extins contactele către exterior, căsătorindu-se cu membrii ai triburilor andonite şi sangice care se învecinau cu graniţelor lor, conducătorii lor au înţeles că ar trebui să se facă ceva pentru menţinerea unităţii lor rasiale. Prin urmare, ei au convocat un consiliu al triburilor care, după multe deliberări, au adoptat planul lui Bablot, un descendent al lui Nod.
77:3.2 (858.3) Bablot a propus să se ridice un templu pretenţios de glorificare rasială în centrul teritoriului ocupat pe atunci de nodiţi. Acest templu urma să aibă un turn cum nu se mai văzuse niciodată până atunci. El era destinat a fi un memorial monumental în amintirea măreţiei lor trecătoare. Un mare număr din descendenţii lui Nod doreau ca acest monument să fie ridicat în Dilmun, însă alţii au susţinut că un asemenea edificiu ar trebui să fie situat departe de pericolele mării; ei îşi reaminteau tradiţiile scufundării Dalamatiei, prima lor capitală.
77:3.3 (858.4) Bablot a prevăzut ca noile clădiri să devină nucleele viitorului centru al culturii şi civilizaţiei nodite. Sfatul lui a prevalat în cele din urmă, şi s-a început construirea după planurile sale. Noul oraş urma să fie numit Bablot, după arhitectul şi constructorul turnului. Locul a purtat mai târziu numele de Bablot, şi în cele din urmă pe acela de Babel.
77:3.4 (858.5) Dar nodiţii erau totuşi întrucâtva frământaţi în sentimentele lor în legătură cu planurile şi cu scopurile acestei întreprinderi. Conducătorii lor nu erau nici ei cu totul de acord asupra planurilor de construcţie, nici asupra folosirii clădirilor după terminarea lor. După patru ani şi jumătate de lucru, s-a ivit o mare dispută asupra obiectivului şi motivului ridicării turnului. Conflictele au devenit atât de înveninate încât s-a întrerupt orice lucrare. Purtătorii de hrană au răspândit vestea disensiunii, şi un mare număr de triburi au început să se adune la locul construcţiei. Trei puncte de vedere s-au înfruntat cu privire la rostul construirii turnului.
77:3.5 (858.6) 1. Cel mai mare grup, aproape o jumătate, dorea să vadă construirea turnului ca monument comemorativ al istoriei şi al superiorităţii rasiale a nodiţilor. Ei estimau că el ar trebui să fie un mare şi impunător edificiu care să stârnească admiraţia tuturor generaţiilor viitoare.
77:3.6 (858.7) 2. Fracţiunea următoare după ordinea importanţei a vrut ca turnul să fie destinat comemorării culturii Dilmunului. Partizanii ei nu prevedeau că Bablotul va deveni un mare centru al comerţului, al artei şi al manufacturii.
77:3.7 (859.1) 3. Contingentul cel mai redus estima că ridicarea turnului oferea o ocazie de reparare a nebuniei predecesorilor lor care au participat la rebeliunea lui Caligastia. Partizanii acestui grup susţineau că turnul ar trebui să fie consacrat adorării Tatălui tuturor, şi că toată raţiunea de a fi a noului oraş ar trebui să fie aceea de a se înlocui Dalamatia - în funcţionarea ei ca centru cultural şi religios pentru barbarii din împrejurimi.
77:3.8 (859.2) Grupul religios a fost rapid învins la vot. Majoritatea a respins noţiunea că înaintaşii lor fuseseră vinovaţi de rebeliune; ei erau revoltaţi de acest stigmat rasial. După eliminarea unuia din cei trei factori ai disputei, şi după nereuşita în împăcarea prin tratative a celorlalte două, nodiţii au recurs la luptă. Cei religioşi, necombatanţii, au fugit acasă, în sud, în vreme ce tovarăşii lor au luptat până ce au fost aproape exterminaţi.
77:3.9 (859.3) Cu circa douăsprezece mii de ani în urmă, s-a făcut o a doua încercare de ridicare a turnului Babel. Rasele amestecate ale andiţilor (nodiţi şi adamiţi) s-au apucat de înălţarea unui nou templu pe ruinele primului edificiu, dar proiectul nu a primit sprijin suficient; el s-a prăbuşit sub greutatea propriilor lui pretenţii. Această regiune a fost o lungă vreme cunoscută ca ţinutul Babelului.
77:4.1 (859.4) Risipirea nodiţilor a fost un rezultat imediat al conflictului intern în legătură cu turnul Babel. Acest război interior a redus considerabil numărul nodiţilor de sânge mai pur şi a purtat, în multe privinţe, responsabilitatea pentru eşecul lor în întemeierea unei mari civilizaţii preadamice. Începând de la această dată, cultura nodită a decăzut de-a lungul a peste o sută douăzeci de mii de ani, până când a fost ridicată din nou printr-o infuzie de sânge adamic. Cu toate acestea, chiar şi în epoca lui Adam, nodiţii erau încă un popor capabil. Mulţi dintre descendenţii lor de sânge amestecat s-au numărat printre făuritorii Grădinii, şi câţiva căpitani din grupul lui Van au fost nodiţi. Unii dintre gânditorii cei mai capabili ai statului major aparţineau acestei rase.
77:4.2 (859.5) Trei dintre cele patru mari centre nodite au fost întemeiate imediat după conflictul lui Bablot.
77:4.3 (859.6) 1. Nodiţii occidentali sau sirieni. Supravieţuitorii grupului naţionalist, partizanii memorialului rasial, s-au îndreptat spre nord şi s-au unit cu adoniţii pentru a fonda centrele nodite de mai târziu în nord-vestul Mesopotamiei. Ei formau grupul cel mai numeros al nodiţilor care se risipeau, şi au contribuit mult la apariţia de mai târziu a neamului asirian.
77:4.4 (859.7) 2. Nodiţii orientali sau elamiţii. Partizanii culturii şi comerţului au emigrat în mare număr spre est, în Elam, şi acolo s-au unit cu triburile sangice amestecate. Elamiţii de acum treizeci sau patruzeci de mii de ani au dobândit în mare măsură natură sangică, cu toate că au continuat să menţină o civilizaţie superioară celei a barbarilor din împrejurimi.
77:4.5 (859.8) După întemeierea celei de-a doua grădini, s-a dobândit obiceiul de a se numi „pământul lui Nod” această colonie nodită apropiată. În timpul lungii perioade de pace relativă dintre acest grup nodit şi adamiţi, cele două rase s-au încrucişat din plin, căci Fii lui Dumnezeu (adamiţii) au prins tot mai mult obiceiul de a le lua în căsătorie pe fiicele oamenilor (noditele).
77:4.6 (860.1) 3. Nodiţii centrali sau presumerienii. Un mic grup, la gura fluviilor Tigru şi Eufrat, şi-a conservat mai bine integritatea rasială. El a subzistat timp de milenii şi a furnizat, în cele din urmă, strămoşii nodiţi care s-au amestecat cu adamiţii pentru a întemeia popoarele sumeriene ale timpurilor istorice.
77:4.7 (860.2) Toate acestea explică cum au apărut sumerienii atât de subit şi atât de misterios pe scena de acţiune din Mesopotamia. Cercetătorii nu vor putea niciodată să redescopere urma acestor triburi până la originea sumerienilor, care se situează cu două sute de mii de ani în urmă după scufundarea Dalamatiei. Fără a avea urme ale originii altundeva în lume, aceste triburi străvechi se întrevedeau deodată la orizontul civilizaţiei, cu o cultură matură şi superioară, cuprinzând templele, prelucrarea metalelor, agricultura, creşterea animalelor, olăritul, ţesutul, legile comerciale, un cod civil, un ceremonial religios şi un sistem străvechi de scriere. La începutul erei istorice, ele pierduseră de mult timp alfabetul Dalamatiei şi au adoptat sistemul specific de scriere care provenea din Dilmun. Deşi virtual pierdut pentru lume, limbajul sumerian nu era semitic; el avea numeroase elemente comune cu limbile aşa-numite ariene.
77:4.8 (860.3) Documentele detaliate lăsate de sumerieni descriu poziţia unei colonii remarcabile situată în Golful Persic, lângă oraşul antic al Dilmunului. Egiptenii au numit acest oraş al gloriei antice Dilmat, în vreme ce, mai târziu, sumerienii adamizaţi au confundat atât primul cât şi al doilea oraş nodit cu Dalamatia, şi le-au desemnat pe toate trei sub numele de Dilmun. Arheologii au găsit deja aceste străvechi tablete sumeriene de argilă care vorbesc de acest paradis pământesc „unde zeii au binecuvântat, pentru prima dată, omenirea prin exemplul unei vieţi civilizate şi cultivate”. Aceste table, care descriau Dilmunul, paradisul oamenilor şi al lui Dumnezeu, zac acum în tăcerea galeriilor prăfuite ale multor muzee.
77:4.9 (860.4) Sumerienii ştiau bine de primul şi de al doilea Eden, însă, în ciuda marelui număr al căsătoriilor lor cu adamiţii, ei au continuat să-i considere pe locuitorii grădinii de nord ca pe o rasă străină. Mândri de cultura nodită mai antică, sumerienii au ignorat aceste noi perspective de glorie în favoarea grandorii şi a tradiţiilor paradisiace ale oraşului Dilmun.
77:4.10 (860.5) 4. Nodiţii şi amadoniţii nordici-vaniţii. Acest grup s-a ivit înaintea conflictului din Bablot. Aceşti nodiţi septentrionali erau descendenţi ai celor care încetaseră să se mai supună lui Nod şi succesorilor lui, pentru a se alătura lui Van şi lui Amadon.
77:4.11 (860.6) Câţiva dintre primii asociaţi ai lui Van s-au instalat ulterior pe malurile lacului care îi poartă încă numele, şi tradiţiile lor s-au născut în jurul acestei localităţi. Araratul a devenit muntele lor sacru şi a căpătat, pentru vaniţii din vremurile ulterioare, o semnificaţie foarte analoagă celei a muntelui Sinai pentru evrei. Acum zece mii de ani, vaniţii străbuni ai asirienilor arătau că legea lor morală constituită din şapte porunci îi fusese dată lui Van de către Dumnezeu pe muntele Ararat. Ei erau ferm convinşi că Van şi asociatul său, Amadon, fuseseră luaţi vii de pe planetă în timp ce se închinau în semn de venerare sus pe munte.
77:4.12 (860.7) Muntele Ararat era muntele sacru al Mosopotamiei de nord şi, cum o mare parte a tradiţiilor voastre din aceste vremuri antice a fost dobândită în strânsă legătură cu povestea babiloniană a potopului, nu este surprinzător că muntele Ararat şi regiunea sa au fost strecurate ulterior în istoria evreiască a lui Noe şi a potopului universal.
77:4.13 (860.8) Cu circa 35.000 de ani înaintea erei creştine, Adamson a vizitat unul din centrele cele mai orientale ale vechilor colonii vanite pentru a fonda centrul lui de civilizaţie.
77:5.1 (861.1) După ce am trasat antecedentele nodite ale predecesorilor medianilor secundari, ar trebui să ne întoarcem acum atenţia spre jumătatea adamică a înaintaşilor lor, căci medianii secundari sunt de asemenea nepoţii lui Adamson, primul născut al rasei violete pe Urantia.
77:5.2 (861.2) Adamson figura în grupul de copii ai lui Adam şi ai Evei care au ales să rămână pe pământ cu tatăl şi mama lor. Or, fiul cel mai mare al lui Adam i-a auzit adesea pe Van şi pe Amadon povestind istoria căminului lor din ţinuturile înalte din nord şi, la câtva timp după întemeierea celei de-a doua grădini, el s-a decis să pornească în căutarea acestui ţinut al visurilor tinereţii sale.
77:5.3 (861.3) Adamson avea pe atunci 120 de ani, şi fusese tatăl celor treizeci şi doi de copii de pur sânge violet din prima grădină. El a vrut să rămână cu părinţii lui şi să-i ajute la întemeierea celei de-a doua grădini, dar a fost profund tulburat de pierderea soţiei sale şi a copiilor lor, care aleseseră toţi să se ducă pe Edentia, împreună cu ceilalţi copii adamici care au ales să devină pupili ai Preaînalţilor.
77:5.4 (861.4) Adamson nu a vrut să îşi abandoneze părinţii pe Urantia şi nu era tentat să fugă de greutăţi şi de pericole, dar a găsit că ambianţa celei de-a doua grădini era prea puţin satisfăcătoare. El a contribuit mult la activităţile iniţiale de apărare şi de construire, dar a hotărât să pornească spre nord cu prima ocazie. Deşi despărţirea lor a fost cât se poate de cordială, Adam şi Eva au fost foarte îndureraţi de a-l pierde pe fiul lor mai mare, de a-l vedea aventurându-se într-o lume străină şi ostilă, de unde se temeau că nu va mai reveni niciodată.
77:5.5 (861.5) O trupă de douăzeci şi şapte de tovarăşi l-a urmat pe Adamson spre nord în căutarea acestor oameni ai fantasmelor lui din copilărie. După ceva mai mult de trei ani, grupul lui Adamson a găsit realmente obiectivul aventurii sale şi, printre aceşti oameni, el a descoperit o minunată şi frumoasă femeie de douăzeci de ani, de care se zicea că ar fi ultimul descendent de sânge pur din statul major al Prinţului. Această femeie, numită Rata, spunea că strămoşii ei erau toţi descendenţii a doi membri ai statului major decăzut al Prinţului. Ea era ultima din rasa ei, neavând nici fraţi, nici surori în viaţă. Ea fusese pe punctul de a se decide să nu se căsătorească şi să trăiască fără a lăsa urmaşi, dar s-a îndrăgostit de maiestuosul Adamson. După ce a auzit istoria Edenului şi felul în care prezicerile lui Van şi ale lui Amadon fuseseră efectiv realizate, ascultând apoi povestea greşelii din Grădină, ea n-a mai avut decât o singură idee - să se căsătorească cu acest fiu şi urmaş al lui Adam. Ideea l-a atras rapid pe Adamson şi, în puţin mai mult de trei luni şi câteva zile, ei s-au şi căsătorit.
77:5.6 (861.6) Adamson şi Rata au avut o familie de şaizeci şi şapte de copii. Ei au dat naştere unei mari filiaţii de conducători ai lumii, însă au făcut ceva mai mult de atât. Ar trebui reamintit că aceste două fiinţe erau realmente supraumane. Fiecare al patrulea copil care li se năştea era de un ordin excepţional. El era adesea invizibil. Niciodată, în istoria planetei, nu se mai produsese un asemenea lucru. Rata era foarte tulburată - a devenit chiar superstiţioasă - dar Adamson cunoştea bine existenţa medianilor primari, şi a tras concluzia că se petrecea un lucru asemănător sub ochii lui. Când a venit pe lume al doilea descendent al acestui ordin cu comportament ciudat, el a decis să-l căsătorească cu primul, căci unul era un băiat şi celălalt o fiică; aceasta a fost originea ordinului secundar al medianilor. Aproape două mii din ei au fost aduşi în existenţă cu mai puţin de un secol înainte ca acest fenomen să ia sfârşit.
77:5.7 (862.1) Adamson a trăit 396 de ani. El s-a reîntors de multe ori să-i viziteze pe tatăl şi pe mama lui. La fiecare şapte ani, el pleca cu Rata spre sud, pentru a se duce în a doua grădină, iar între timp medianii îl ţineau la curent în ceea ce priveşte bunăstarea oamenilor lui. În cursul vieţii lui Adamson, ei au adus un mare serviciu la construirea unui centru mondial independent al adevărului şi al dreptăţii.
77:5.8 (862.2) De-a lungul lungii lor vieţi, Adamson şi Rata au avut aşadar la dispoziţia lor aceste corpuri de asistenţi excelenţi, care trudeau împreună cu ei la propagarea adevărului superior şi la răspândirea normelor elevate ale vieţii spirituale, intelectuale şi fizice. Rezultatele acestui efort pentru îmbunătăţirea lumii nu au fost niciodată pe deplin eclipsate de regresele ulterioare.
77:5.9 (862.3) Adamsoniţii au menţinut o înaltă cultură timp de aproape şapte mii de ani, începând din vremea lui Adamson şi a Ratei. Mai târziu, ei s-au amestecat cu nodiţii şi andoniţii din vecinătate, şi au fost de asemenea incluşi printre „puternicii oameni de altădată”. Unele dintre progresele acelei epoci au subzistat, şi au devenit o parte latentă a potenţialului cultural care a înflorit mai târziu sub forma civilizaţiei europene.
77:5.10 (862.4) Centrul lor de civilizaţie era situat în regiunea estică a extremităţii sudice a Mării Caspice, lângă Kopet Dag. La mică înălţime, pe contraforturile Turkestanului, se găsesc vestigiile a ceea ce a fost cândva cartierul general adamsonit al rasei violet. În aceste locuri de regiuni muntoase situate într-o străveche şi îngustă centură fertilă care se afla la poalele contraforturilor lanţului Kopetului, patru civilizaţii diferite menţinute de patru grupuri distincte de descendenţi ai lui Adamson au venit succesiv pe lume în diferite perioade. Al doilea dintre aceste grupuri este cel care a emigrat spre vest în Grecia şi în insulele Mediteraneenei. Restul descendenţilor lui Adamson au emigrat spre nord şi spre vest, pentru a intra în Europa cu rasele mixte ale ultimului val al andiţilor care ieşeau din Mesopotamia. Ei se numărau de asemenea printre andiţii-arieni din India.
77:6.1 (862.5) În timp ce medianii primari au avut o origine aproape supraumană, ordinul secundar sunt descendenţii de viţă pură ai lui Adam, uniţi cu un descendent umanizat al strămoşilor comuni cu cei ai corpurilor primare.
77:6.2 (862.6) Printre copiii lui Adamson, s-au numărat exact şaisprezece dintre acei procreatori neobişnuiţi ai medianilor secundari. Aceşti copii excepţionali erau în mod egal divizaţi între cele două sexe, şi fiecare cuplu era capabil de a produce un median la fiecare şaptezeci de zile, printr-o tehnică combinată de legătură sexuală şi nesexuală. Un asemenea fenomen n-a fost niciodată posibil pe pământ înaintea acelei epoci, şi n-a mai fost niciodată produs de atunci.
77:6.3 (862.7) Aceşti şaisprezece copii au trăit şi au murit ca muritori ai regatului (excepţie făceau trăsăturile lor specifice), dar descendenţii lor, stimulaţi prin electricitate, au trăit indefinit fără a fi supuşi limitărilor cărnii muritoare.
77:6.4 (862.8) Fiecare din opt cupluri dădeau în cele din urmă naştere la 248 de mediani, şi tot aşa s-au constituit şi corpurile secundare originare de 1.984 de membri. Au existat opt subgrupuri de mediani secundari. Aceia din primul grup sunt desemnaţi drept a-b-c primul, al doilea, al treilea etc. Apoi sunt cei din al doilea grup d-e-f primul, al doilea, al treilea etc.; şi aşa mai departe pentru celelalte grupuri.
77:6.5 (862.9) După greşeala lui Adam, medianii primari au reintrat în serviciul administratorilor provizorii Melchizedeki, în timp ce grupul secundar a fost ataşat centrului lui Adamson până la moartea acestuia din urmă. Treizeci şi trei dintre aceşti mediani secundari, şefii organizaţiei lor la moartea lui Adamson, s-au străduit să readucă în întregime ordinul în serviciul melchizedeckilor, efectuând astfel o legătură cu corpurile primare. Dar nereuşind să-şi înfăptuiască proiectul, ei i-au abandonat pe tovarăşii lor şi au trecut în bloc în serviciul administratorilor provizorii planetari.
77:6.6 (863.1) După moartea lui Adamson, restul de mediani secundari au reprezentat o influenţă ciudată, neorganizată şi fără legături pe Urantia. Din vremea aceea, şi până în zilele lui Machiventa Melchizedek, ei au dus o existenţă neregulată şi dezorganizată. Ei au fost parţial preluaţi sub control de către acest Melchizedek, dar au rămas încă o mare sursă de necazuri până în vremea lui Crist Mihail. În cursul şederii lor pe pământ, ei au luat cu toţii decizii definitive asupra destinului lor viitor, şi majoritatea loială s-a înrolat, atunci, sub comanda medianilor primari.
77:7.1 (863.2) Majoritatea medianilor primari au căzut în păcat în vremea rebeliunii lui Lucifer. Când s-a făcut calculul stricăciunilor rebeliunii planetare, s-a descoperit, printre alte pierderi, că 40.119 de mediani primari din 50.000 orginari s-au alăturat atunci secesiunii lui Caligastia.
77:7.2 (863.3) Numărul iniţial de mediani secundari a fost de 1.984. Dintre aceştia, 873 nu s-au supus conducerii lui Mihail şi au fost închişi pe drept în vederea judecăţii planetare a Urantiei în ziua Învierii. Nimeni nu putea prevedea viitorul acestor creaturi decăzute.
77:7.3 (863.4) Ambele grupuri de mediani rebeli sunt acum deţinute în închisoare în aşteptarea judecăţii finale a proceselor rebeliunii sistemice, dar ele au săvârşit multe fapte ciudate pe pământ înainte de inaugurarea dispensei planetare actuale.
77:7.4 (863.5) Medianii neloiali erau capabili să se dezvăluie ochilor muritorilor în anumite împrejurări, şi acesta era în special cazul şi pentru asociaţii lui Belzebut, conducătorul medianilor secundari apostaţi. Dar aceste creaturi unice nu trebuie să fie confundate cu unii dintre heruvimii şi serafimii rebeli, care au trăit şi ei pe pământ până în epoca morţii şi reînvierii lui Crist. Unii dintre scriitorii antichităţii le-au desemnat pe aceste creaturi mediane rebele cu numele de spirite rele şi demoni, şi pe serafimii apostaţi cu acela de îngeri răi.
77:7.5 (863.6) Pe nici o lume, spiritele rele nu puteau poseda mintea nici unui muritor, după coborârea unui Fiu de manifestare al Paradisului. Dimpotrivă, înaintea şederii lui Crist Mihail pe Urantia - înaintea venirii universale a Ajustorilor de Gândire şi a revărsării spiritului Maestrului peste toată carnea - aceşti mediani rebeli erau efectiv capabili să influenţeze minţile anumitor muritori inferiori, şi întrucâtva să controleze acţiunile lor. Ei au reuşit să facă aceasta într-o manieră similară celei a medianilor loiali, atunci când aceştia serveau în mod eficient la păstrarea contactului minţilor umane membre ale corpurilor de rezervă ale destinului urantian, pe când Ajustorul lor se detaşa, de fapt, de personalitatea lor pentru o perioadă de contact cu inteligenţe supraumane.
77:7.6 (863.7) Nu este vorba de o simplă figură de stil atunci când analele voastre zic: „Şi ei I-au adus tot felul de bolnavi, aceia care erau posedaţi de demoni şi aceia care erau lunatici”. Isus cunoştea şi a recunoştea diferenţa dintre nebunie şi posesiunea demonică, deşi aceste stări au fost în mare măsură confundate în minţile contemporanilor lui.
77:7.7 (863.8) Nici chiar înainte de Rusalii, nici spirit rebel nu a putut domina o minte umană normală şi, din ziua aceea, chiar şi minţile slabe ale muritorilor inferiori a scăpat de această posibilitate. De la sosirea Spiritului Adevărului, când se pretinde alungarea demonilor, se confundă o credinţă în posesiunea demoniacă cu isteria, cu nebunia, şi cu debilitatea mentală. Manifestarea lui Mihail a eliberat definitiv toată mintea omenească de pe Urantia de riscul posedării demoniace, dar să nu vă închipuiţi că acest risc nu a existat în epocile anterioare.
77:7.8 (864.1) Întregul grup de mediani rebeli este acum ţinut prizonier de ordinul celor Preaînalţi ai Edentiei. Ei nu mai bântuie lumea aceasta, pândind să comită fapte rele. Independent de prezenţa Ajustorilor de Gândire, revărsarea Spiritului Adevărului peste toată carnea a făcut pentru totdeauna imposibil spiritelor neloiale, de orice specie sau natură, de a mai invada, din nou, chiar şi mintea umană cea mai slabă. De la ziua Învierii încoace, nu a mai putut exista niciodată un asemenea lucru ca posesiunea demoniacă.
77:8.1 (864.2) La ultima judecată a acestei lumi, când Mihail a transferat supravieţuitorii adormiţi ai timpului, creaturile mediane au fost lăsate pe loc pentru a ajuta la lucrarea spirituală şi semi-spirituală de pe planetă. Ele operează acum ca un corp unic, înglobând ambele ordine şi numărând 10.992 de membrii. Medianii Uniţi ai Urantiei sunt acum guvernaţi alternativ de membrul senior al fiecărui ordin. Acest regim a prevalat de la contopirea lor într-un singur grup puţin după Înviere.
77:8.2 (864.3) Membrii ordinului cel mai vechi, sau primar, sunt în general cunoscuţi după numere. Li se dau adesea nume cum ar fi 1-2-3 primul, 4-5-6 primul, şi aşa mai departe. Pe Urantia, medianii adamici sunt desemnaţi alfabetic cu scopul de a-i distinge de desemnarea numerică a medianilor primari.
77:8.3 (864.4) Fiinţele ambelor ordine sunt imateriale în ce priveşte nutriţia şi absorbţia de energie, dar ele împărtăşesc multe trăsături omeneşti, şi sunt capabile să înţeleagă şi să se bucure de umorul vostru, şi tot atât de bine pot să participe la închinăciunile voastre. Când le sunt ataşate muritorilor, ele intră în spiritul muncii, al repausului şi al jocurilor omeneşti, însă medianii nu dorm şi nu posedă puteri de procreare. Într-un anumit sens, membrii grupului secundar sunt diferenţiaţi potrivit cu liniile masculine şi feminine, şi adesea se vorbeşte de ei ca despre „el” sau „ea”. Cuplurile acestui ordin muncesc frecvent împreună.
77:8.4 (864.5) Medianii nu sunt oameni, şi nici îngeri, dar medianii secundari sunt, prin natură, mai aproape de oameni decât de îngeri; ei aparţineau într-un anumit fel raselor voastre, şi sunt, deci, foarte înţelegători şi plini de compasiune în contactele lor cu fiinţele umane. Ei au adus un ajutor inestimabil serafimilor în lucrarea lor pentru şi împreună cu diversele rase ale omenirii. Ambele ordine sunt indispensabile serafimilor, care servesc în calitate de gardieni personali muritorilor.
77:8.5 (864.6) Medianii Uniţi ai Urantiei sunt organizaţi pentru a servi împreună cu serafimul planetar, potrivit cu înzestrările lor înnăscute şi cu îndemânările lor dobândite, în următoarele grupuri:
77:8.6 (864.7) 1. Mesagerii mediani. Ei poartă nume; ei formează un grup puţin numeros şi sunt de mare ajutor, pe o lume evolutivă, în asigurarea comunicărilor personale şi rapide.
77:8.7 (864.8) 2. Santinelele planetare. Medianii sunt gardienii, santinelele lumilor spaţiului. Ei îndeplinesc importantele funcţii de observatori ai numeroaselor fenomene şi tipuri de comunicări care prezintă interes pentru fiinţele supranaturale ale tărâmului. Ei patrulează domeniul spiritual invizibil al planetei.
77:8.8 (865.1) 3. Personalităţile de contact. Medianii sunt întotdeauna angajaţi în stabilirea de contacte cu fiinţele muritoare ale lumilor materiale, cum ar fi şi cazul subiectului prin care au fost transmise prezentele comunicări. Ei sunt un factor esenţial al acestor legături dintre nivelul material şi nivelul spiritual.
77:8.9 (865.2) 4. Ajutoarele de progres. Acestea sunt creaturile mediane cele mai spiritualizate. Ele sunt repartizate ca asistenţi pe lângă diversele ordine ale serafimilor care operează în grupuri speciale pe planetă.
77:8.10 (865.3) Medianii se deosebeau considerabil în aptitudinile lor la stabilirea contactelor cu serafimii aflaţi deasupra lor şi cu verii lor umani situaţi sub ei. De exemplu, le este extrem de dificil medianilor primari să stabilească un contact direct cu agenţii materiali. Ei sunt mult mai apropiaţi de fiinţele de tip îngeresc, şi sunt deci în mod obişnuit trimişi să lucreze cu forţele spirituale prezente pe planetă, precum şi să slujească pe lângă ele. Ei acţionează ca însoţitori şi ca îndrumători pentru vizitatorii celeşti şi pentru oaspeţii studenţi, în timp ce creaturile secundare sunt aproape exclusiv trimise în slujba fiinţelor materiale ale tărâmului.
77:8.11 (865.4) Cei 1.111 de mediani secundari loiali sunt angajaţi în importante misiuni pe pământ. În comparaţie cu asociaţii lor primari, ei sunt net materiali. Ei există puţin dincolo de câmpul de viziune uman, şi posedă o latitudine de adaptare suficientă pentru stabilirea la voinţă a unui contact fizic cu ceea ce oamenii denumesc „obiecte materiale”. Aceste creaturi unice au anumite puteri definite asupra lucrurilor timpului şi spaţiului, inclusiv asupra animalelor tărâmului.
77:8.12 (865.5) Multe fenomene fizice atribuite îngerilor au fost înfăptuite de creaturi mediane secundare. Când primii învăţători ai evangheliei lui Isus au fost azvârliţi în închisoare de către ignoranţii conducători religioşi din vremea aceea, un veritabil „înger al Domnului a deschis noaptea porţile închisorii şi i-a condus afară”. În schimb, în cazul eliberării lui Petru după executarea lui Ioan la ordinul lui Irod, cel care a înfăptuit lucrarea atribuită unui înger a fost de fapt un median secundar.
77:8.13 (865.6) Astăzi, munca lor principală este aceea de invizibili asociaţi de legătură personală ai acelor bărbaţi şi femei care constituie corpurile de rezervă planetară ale destinului. Opera acestui grup secundar, de obicei ajutat de câţiva membri ai corpurilor primare, a fost ceea ce a provocat, pe Urantia, coordonarea personalităţilor şi circumstanţelor, care au incitat în cele din urmă supraveghetorii planetari celeşti să ia iniţiativa în ceea ce priveşte anumite cereri; acestea au dus la admiterea mandatelor care făceau posibilă seria de revelaţii din care face parte prezentul capitol. Dar ar trebui să se precizeze clar că creaturile mediane nu sunt implicate în spectacolele jalnice care ne sunt date sub calificativul general de „spiritism”. Toţi medianii aflaţi actualmente pe Urantia au un statut onorabil, şi nici unul nu are vreo legătură cu fenomenele aşa-zisei „mediumităţi”. În general, ei nu permit fiinţelor umane să fie martorele activităţilor lor fizice uneori necesare sau ale altor contacte avute cu lumea materială, aşa cum sunt percepute de simţurile fiinţelor umane.
77:9.1 (865.7) Medianii pot fi consideraţi drept primul grup de locuitori permanenţi întâlniţi pe diversele feluri de lumi din univers, spre deosebire de ascendenţii evolutivi precum sunt creaturile umane şi armatele de îngeri. Se întâlnesc astfel de cetăţeni permanenţi în diverse puncte ale ascensiunii spre Paradis.
77:9.2 (866.1) Spre deosebire de ordinele variate ale fiinţelor celeste trimise să slujească pe o planetă, medianii trăiesc pe o planetă locuită. Serafimii vin şi se duc, dar medianii rămân şi vor rămâne, deşi ei nu sunt mai puţin slujitori doar pentru că sunt născuţi pe planetă. Ei asigură unicul regim continuu care armonizează şi leagă administraţiile schimbătoare ale armatelor serafice.
77:9.3 (866.2) În calitate de adevăraţi cetăţeni ai Urantiei, medianii poartă un interes părintesc faţă de destinul acestei sfere. Ei formează o societate hotărâtă, muncind cu stăruinţă pentru progresul planetei lor natale. Hotărârea lor reiese din deviza ordinului lor: „Ceea ce întreprind Medianii Uniţi, Medianii Uniţi înfăptuiesc”.
77:9.4 (866.3) Deşi aptitudinea lor de a traversa circuitele energetice face posibil oricărui median să părăsească planeta, ei s-au angajat individual să nu plece decât în ziua în care autorităţile universului îi vor elibera. Medianii sunt ancoraţi pe o planetă până la erele luminii şi ale vieţii. Cu excepţia lui 1-2-3 primul, nici un median loial nu a părăsit vreodată Urantia.
77:9.5 (866.4) 1-2-3 primul, seniorul ordinului primar, a fost eliberat de îndatoririle lui planetare imediate la puţin timp după Înviere. Acest nobil median a stat neclintit alături de Van şi de Amadon în timpul zilelor tragice ale rebeliunii planetare, iar conducerea lui neînfricată a contribuit la reducerea pierderilor şi accidentelor din ordinul său. El slujeşte în prezent pe Jerusem ca membru al consiliului de douăzeci şi patru, şi a ocupat deja o dată, de la Înviere, funcţia de guvernator general al Urantiei.
77:9.6 (866.5) Medianii sunt legaţi de planetă; cu toate astea, după cum muritorii vorbesc cu călătorii veniţi de departe şi învaţă astfel despre locurile îndepărtate ale planetei, tot aşa şi medianii conversează cu călătorii celeşti ca să înveţe despre locurile îndepărtate ale universului. Ei devin astfel familiari cu acest sistem şi cu acest univers local, şi chiar şi cu Orvonton şi cu creaţiile lui surori, şi se pregătesc pentru condiţia de cetăţeni de pe nivelele superioare ale existenţei creaturilor.
77:9.7 (866.6) Medianii sunt aduşi în existenţă pe deplin dezvoltaţi - fără a trece prin nici o perioadă de creştere sau de dezvoltare pornind de la imaturitate - însă ei nu au încetat niciodată să crească în înţelepciune şi în experienţă. La fel ca şi muritorii, ei sunt creaturi evolutive şi posedă o cultură care este o înfăptuire evolutivă autentică. Există o mulţime de mari gânditori şi de puternice spirite printre medianii Urantiei.
77:9.8 (866.7) Dintr-un punct de vedere mai larg, civilizaţia Urantiei este produsul comun al muritorilor şi al medianilor acestei planete, şi acesta rămâne adevărat în ciuda diferenţei existente, la ora actuală, între cele două nivele de cultură ale lor, o diferenţă care nu va fi compensată înainte de erele luminii şi ale vieţii.
77:9.9 (866.8) Cultura mediană, fiind produsul unui grup de cetăţeni planetari nemuritori, este relativ imunizată contra vicisitudinilor temporale care asaltează civilizaţia umană. Generaţiile de oameni au uitat, însă corpurile de mediani îşi reamintesc, şi această memorie este comoara tradiţiilor de pe lumea voastră locuită. Iată de ce cultura unei planete rămâne întotdeauna prezentă pe acea planetă; în împrejurări adecvate, aceste preţioase înregistrări ale evenimentelor trecute sunt puse la dispoziţia oamenilor. Acesta este modul în care istoria vieţii şi a învăţăturilor lui Isus a fost dată de medianii Urantiei verilor lor încarnaţi.
77:9.10 (867.1) Medianii sunt iscusiţii slujitorii care umplu golul apărut după moartea lui Adam şi a Evei între problemele materiale şi problemele spiritule ale Urantiei. Ei sunt în aceeaşi măsură fraţii voştri mai mari, camarazii voştri în lunga luptă de a atinge pe Urantia un statut stabil al luminii şi al vieţii. Medianii Uniţi formează un corp care este pus să reziste rebeliunii; ei îşi vor juca cu fidelitate rolul lor în evoluţia planetară, până ce lumea aceasta va atinge ţelul tuturor timpurilor, până în ziua îndepărtată în care, de fapt, pacea va domina pe pământ şi în care, într-adevăr, va exista bunăvoinţă în inimile oamenilor.
77:9.11 (867.2) Din cauza preţioasei lucrări înfăptuite de aceşti mediani, noi am tras concluzia că ei formează o parte cu adevărat esenţială a economiei spirituale a împărăţiilor. Pe lumile unde rebeliunea nu a deteriorat treburile planetare, ei au oferit încă şi mai mari servicii serafimilor.
77:9.12 (867.3) Toată organizarea spiritelor superioare, a armatelor îngereşti şi a însoţitorilor mediani, se consacră cu entuziasm realizării planului Paradisului pentru ascensiunea progresivă şi pentru atingerea perfecţiunii muritorilor evolutivi. Aceasta este una din muncile celeste ale universului - magnificul plan de supravieţuire constând în a-l face pe Dumnezeu să coboare până la om şi apoi, printr-un fel de asociere sublimă, a-l readuce pe om la Dumnezeu într-o eternitate a slujirii şi într-o divinitate a înfăptuirii - atât pentru muritori cât şi pentru mediani.
77:9.13 (867.4) [Prezentat de un Arhanghel al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 78
78:0.1 (868.1) AL doilea Eden a fost leagănul civilizaţiei timp de aproape treizeci de mii de ani. Popoarele adamice s-au menţinut aici, în Mesopotamia, şi şi-au trimis progenitura până la capătul pământului. Mai târziu, când s-au amestecat cu triburile nodite şi sangice, ei au fost cunoscuţi sub numele de andiţi. Din această regiune au plecat bărbaţii şi femeile care au iniţiat activităţile timpurilor istorice şi au accelerat enorm progresul cultural pe Urantia.
78:0.2 (868.2) Acest capitol descrie istoria planetară a rasei violete, începând la puţin timp după greşeala lui Adam, cu circa 35.000 de ani înaintea erei creştine. Povestea continuă cu contopirea rasei violete cu rasele nodite şi sangice, spre anul 15.000 înaintea erei creştine, pentru a forma poporul andit, care a dispărut din patria lui mesopotamiană cu circa 2.000 de ani înaintea erei creştine.
78:1.1 (868.3) Deşi mintea şi morala raselor erau la un nivel destul de redus în momentul sosirii lui Adam, evoluţia lor fizică continuase fără a fi câtuşi de puţin afectată de criza rebeliunii lui Caligastia. Contribuţia lui Adam la statutul biologic al raselor, în ciuda eşecului parţial al întreprinderii lui, a înălţat enorm fiinţele umane ale Urantiei.
78:1.2 (868.4) Adam şi Eva au adus, de asemenea, multe elemente preţioase progresului social, moral şi intelectual al umanităţii. Civilizaţia a fost enorm însufleţită de prezenţa descendenţilor lor. Dar, cu 35.000 de ani în urmă, lumea în ansamblu era foarte puţin cultivată. Anumite centre de civilizaţie existau din loc în loc, dar partea majoră a Urantiei zăcea în sălbăticie. Repartizarea rasială şi culturală era următoarea:
78:1.3 (868.5) 1. Rasa violetă-adamiţii şi adamsoniţii. Centrul adamit principal de cultură se găsea în cea de-a doua grădină, situată în triunghiul Tigrului şi al Eufratului; acesta a fost într-adevăr leagănul civilizaţiilor occidentale şi indiene. Centrul secundar sau nordic al rasei violet era cartierul general adamsonit, situat la estul ţărmului sudic al Mării Caspice, lângă Munţii Kopet. Începând din aceste două centre, s-a răspândit cultura şi plasma vitală care a însufleţit imediat toate rasele.
78:1.4 (868.6) 2. Presumerienii şi alţi nodiţi. Existau de asemenea în Mesopotamia, lângă gura fluviilor, rămăşiţele culturii străvechi a vremurilor Dalamatiei. Odată cu scurgerea mileniilor, acest grup s-a amestecat complet cu adamiţii din nord, dar ei nu şi-au pierdut niciodată tradiţiile lor nodite. Diverse alte grupuri nodite, care se instalaseră în Levant, au fost în general absorbite de rasa violet în cursul expansiunii ei ulterioare.
78:1.5 (869.1) 3. Adoniţii au menţinut cinci sau şase colonii destul de reprezentative în nordul şi în estul cartierului general al lui Adamson. Ceilalţi adoniţi erau răspândiţi pe tot cuprinsul Turkestanului, şi unele grupuri izolate ale acestora au subzistat în toată Eurasia, în special în regiunile muntoase. Aceşti aborigeni mai ocupă încă pământurile nordice ale continentului eurasiatic precum şi Islanda şi Groenlanda, însă ei fuseseră, de mult timp, alungaţi de pe câmpiile Europei de către oamenii albaştri, şi din văile fluviilor asiatice mai îndepărtate de către rasa galbenă în expansiune.
78:1.6 (869.2) 4. Oamenii roşii au ocupat Americile după ce au fost alungaţi din Asia cu peste de cincizeci de mii de ani înaintea venirii lui Adam.
78:1.7 (869.3) 5. Rasa galbenă. Popoarele chineze deţineau controlul asupra Asiei orientale. Coloniile lor cele mai avansate se găseau la nord-vestul Chinei moderne, în regiunile limitrofe ale Tibetului.
78:1.8 (869.4) 6. Rasa albastră. Oamenii albaştri erau risipiţi prin toată Europa, dar centrele lor culturale mai bune erau situate în văile pe atunci fertile ale bazinului mediteranean, şi în nord-vestul Europei. Absorbirea oamenilor Neanderthalului întârziase în mare măsură cultura oamenilor albaştri, însă, pe de altă parte, ei erau cei mai dinamici, cei mai aventuroşi, şi cei mai exploratori, dintre popoarele evolutive ale Eurasiei.
78:1.9 (869.5) 7. India predravidiană. Amestecul complex al raselor din India - înglobând fiecare rasă de pe pământ, dar mai ales cea verde, cea portocalie şi cea neagră - au menţinut o cultură uşor superioară celei a regiunilor exterioare.
78:1.10 (869.6) 8. Civilizaţia sahariană. Elementele superioare ale rasei indigo au avut coloniile lor cele mai progresiste în ţinuturile care formează acum marele deşert al Saharei. Acest grup indigo-negru conţinea numeroase filiaţii ale raselor portocalii şi verzi dispărute.
78:1.11 (869.7) 9. Bazinul mediteranean. Rasa cea mai mixtă în afară de cea a Indiei a ocupat ceea ce este actualmente bazinul mediteranean. Oamenii albaştri din nord şi saharienii din sud s-au întâlnit şi s-au amestecat cu nodiţii şi cu adamiţii orientali.
78:1.12 (869.8) Aceasta era imaginea lumii înainte de începerea marilor expansiuni ale rasei violete, cu circa douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă. Speranţa civilizaţiei viitoare se afla în cea de-a doua grădină, între fluviile Mesopotamiei. Această regiune a Asiei de sud-vest conţinea potenţialul unei mari civilizaţii, posibilitatea de a răspândi în lume ideile şi idealurile care mai duraseră din zilele Dalamatiei şi din epoca Edenului.
78:1.13 (869.9) Adam şi Eva lăsaseră în urma lor o progenitură limitată dar potentă, şi observatorii celeşti, pe Urantia, aşteptau cu îngrijorare să afle cum se vor comporta aceşti descendenţi ai Fiicelor şi Fiilor Materiali căzuţi în greşeală.
78:2.1 (869.10) Timp de mii de ani, fii lui Adam au trudit de-a lungul fluviilor Mesopotamiei, rezolvând spre sud problemele lor de irigare şi ţinere sub control al inundaţiilor, întărind fortificaţiile lor în nord, şi străduindu-se să păstreze tradiţiile lor de glorie ale primului Eden.
78:2.2 (869.11) Eroismul pe care l-au dovedit în conducerea celei de-a doua grădini constituie una dintre epopeile cele mai uimitoare şi mai inspiratoare ale istoriei Urantiei. Aceste suflete splendide nu au pierdut niciodată în întregime din vedere obiectivele misiunii adamice; de aceea, adamiţii au combătut cu curaj influenţa triburilor înconjurătoare inferioare, în timp ce ei i-au trimis de bună voie pe fiii şi pe fiicele lor cei mai înzestraţi, într-un flux constant de emisari, pe lângă rasele pământului. Această expansiune le-a epuizat uneori propria cultură, dar acest popor superior a reuşit întotdeauna să se reabiliteze .
78:2.3 (870.1) Civilizaţia, societatea şi statutul cultural al adamiţilor se situau cu mult deasupra nivelului general al raselor evolutive ale Urantiei. Nu exista o civilizaţie comparabilă decât printre vechile colonii ale lui Van şi ale lui Amadon şi la adamsoniţi. Însă civilizaţia celui de-al doilea Eden avea o structură artificială - ea nu rezultase dintr-o evoluţie- şi, în consecinţă, fusese condamnată să degenereze până a ajuns la un nivel evolutiv natural.
78:2.4 (870.2) Adam a lăsat în urma lui o mare cultură intelectuală şi spirituală, dar ea era săracă în aplicaţii mecanice, căci fiecare civilizaţie este limitată de resursele naturale disponibile, de geniile înnăscute, şi de suficient de mult răgaz pentru a asigura punerea în aplicare invenţiilor. Civilizaţia rasei violet era fondată pe prezenţa lui Adam şi a tradiţiilor primului Eden. După moartea lui Adam, şi pe măsură ce trecerea mileniilor slăbea tradiţiile, nivelul cultural al adamiţilor nu a încetat să scadă, până când s-a atins o stare de echilibru între popoarele din împrejurimi şi evoluţia naturală a capacităţilor culturale ale rasei violete.
78:2.5 (870.3) Cu toate acestea, către anul 19.000 dinaintea erei creştine, adamiţii formau o adevărată naţiune numărând 4.500.000 de locuitori, şi răspândiseră deja milioane din descendenţii lor printre popoarele din împrejurimi.
78:3.1 (870.4) Rasa violetă a păstrat , timp de multe milenii, tradiţiile pacifiste ale Edenului, ceea ce explică lunga întârziere a adamiţilor în făptuirea cuceririlor teritoriale. Când au suferit de suprapopulaţie, în loc de a porni războiul pentru a se asigura mai multe teritorii, ei au trimis surplusul de locuitori lor ca învăţători la alte rase. Efectul cultural al acestor prime migraţii nu a fost trainic, dar absorbirea educatorilor, a comercianţilor şi a exploratorilor adamiţi a fortificat biologic popoarele înconjurătoare.
78:3.2 (870.5) Unii adamiţi s-au îndreptat de timpuriu spre vest, către valea Nilului; alţii s-au dus spre est şi au pătruns în Asia, însă nu formau decât o minoritate. Mişcările în masă ale epocilor mai târzii s-au orientat în mare parte spre nord şi de acolo spre vest. În ansamblu, aceasta a fost o înaintare treptată, dar necontenită, spre nord, majoritatea emigranţilor îndreptându-se către nord, apoi ocolind Mare Caspică şi intrând în Europa.
78:3.3 (870.6) Cu circa 25.000 de ani în urmă, o mare parte din neamurile mai pure ale adamiţilor erau deja pe drumul lor de migrare către nord şi, pe măsură ce înaintau în această direcţie, ei deveneau tot mai puţin adamici. În final, după ce ocupaseră Turkestanul, ei se amestecaseră complet cu celelalte rase, mai ales cu nodiţii. Elementele pure de rasă violetă nu au pătruns adânc în Europa şi în Asia decât într-un număr foarte mic.
78:3.4 (870.7) Între anul 30.000 şi anul 10.000 înaintea erei creştine, amestecurile rasiale care făceau epocă aveau loc în toată Asia sud-vestică. Locuitorii regiunilor înalte ale Turkestanului erau un popor viril şi viguros. La nord-vest de India, a supravieţuit o bună parte a culturii vremurilor lui Van. Iar mai la nord de aceste colonii, se conservaseră cei mai buni adoniţi primitivi. Şi amândouă aceste rase superioare în cultură şi în caracter au fost absorbite de adamiţii care se deplasau spre nord. Această amalgamare a condus la adoptarea multor idei noi; ea a facilitat progresul civilizaţiei şi a făcut să avanseze considerabil toate fazele artei, ale ştiinţei şi ale culturii sociale.
78:3.5 (871.1) Când perioada migraţiilor adamice primitive a luat sfârşit, către anul 15.000 înaintea erei creştine, existau deja mai mulţi descendenţi ai lui Adam în Europa şi în Asia centrală decât oriunde altundeva în lume, chiar şi decât în Mesopotamia. Rasele albastre europene fuseseră în mare măsură impregnate. Ţările care astăzi se numesc Rusia şi Turkestan erau ocupate în toate regiunile lor meridionale de către un mare rezervor de adamiţi amestecaţi cu nodiţi, cu adamsoniţi şi cu sangici roşii şi galbeni. Europa de sud şi liziera mediteraneană erau locuite de o rasă mixtă de adoniţi şi de sangici - portocalii, verzi şi indigo - cu o înfăţişare de neam adamit. Asia Minoră şi câmpiile din centrul estic al Europei erau ocupate de triburi de predominanţă adonită.
78:3.6 (871.2) O rasă mixtă de culoare, în mare măsură întărită de venirile din Mesopotamia, se menţinea şi se pregătea să preia ştafeta culturii pe cale de dispariţie din valea Eufratului. Popoarele negre s-au deplasat spre sudul Africii; la fel ca rasa roşie, ei erau virtual izolaţi.
78:3.7 (871.3) Civilizaţia sahariană fusese dezmembrată de secetă, iar aceea a bazinului mediteranean de inundaţii. Rasele albastre nu reuşiseră încă să dezvolte o cultură avansată. Adoniţii erau încă risipiţi prin regiunile Asiei centrale şi prin cele arctice. Rasa verde şi cea portocalie fuseseră exterminate ca rase. Rasa indigo s-a îndreptat înspre sudul Africii unde a început lenta şi lunga ei degenerare rasială care a continuat vreme îndelungată.
78:3.8 (871.4) Popoarele Indiei au rămas stagnante, cu o civilizaţie care nu vroia să progreseze. Oamenii galbeni şi-au consolidat posesiunile deţinute în Asia centrală. Oamenii bruni nu inauguraseră încă civilizaţia lor din insulele Pacificului din apropierea Asiei.
78:3.9 (871.5) Aceste repartizări rasiale, asociate cu schimbările climatului, pregăteau scena lumii pentru inaugurarea erei andite a civilizaţiei Urantiei. Aceste prime migraţii s-au desfăşurat pe o perioadă de zece milenii, între anul 25.000 şi anul 15.000 înaintea erei creştine. Migraţiile ulterioare sau andite au avut loc între anul 15.000 şi anul 6.000 înaintea erei creştine.
78:3.10 (871.6) Le-a trebuit atât de mult timp primelor valuri de adamiţi să traverseze Eurasia, încât au pierdut, pe parcursul drumului, o mare parte din cultura lor. Doar andiţii veniţi mai târziu s-au deplasat cu o rapiditate suficientă pentru a conserva cultura lor edenică la mari distanţe de Mesopotamia.
78:4.1 (871.7) Rasele andite erau amestecurile primare ale rasei violet în linie directă şi ale nodiţilor, adăugându-se totodată popoarele evolutive. În general, ar trebui să ne gândim la andiţi ca având un procentaj de sânge adamic mai ridicat decât rasele moderne. În ansamblu, se foloseşte termenul 'andit' pentru a desemna popoarele care posedau de la o optime până la o şesime de ereditate violetă. Urantienii moderni, chiar şi cei din rasele albe nordice, conţin un procentaj net inferior din sângele lui Adam.
78:4.2 (871.8) Toate primele popoare andite şi-au avut originea în regiunile adiacente Mesopotamiei cu peste douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă şi erau constituite dintr-un amestec de adamiţi şi nodiţi. Cea de-a doua grădină era înconjurată de cercuri concentrice, în care locuitorii aveau din ce în ce mai puţin sânge violet, şi aici, la periferia acestui creuzet rasial, s-a născut rasa andită. Mai târziu, când adamiţii şi nodiţii migratori au pătruns în regiunile fertile ale Turkestanului, s-au amestecat rapid cu locuitorii lor superiori, şi amestecul rasial care a rezultat a extins, către nord, tipul andit.
78:4.3 (872.1) Andiţii au fost, din toate punctele de vedere, cea mai bună rasă umană apărută pe Urantia după epoca apariţiei neamurilor de rasă pur violetă. Ei înglobau cea mai mare parte a tipurilor superioare de rămăşiţe supravieţuitoare ale raselor adamite şi nodite şi, mai târziu, unele dintre vlăstarele cele mai bune ale oamenilor galbeni, albaştri şi verzi.
78:4.4 (872.2) Aceşti primi andiţi nu erau arieni, ci prearieni. Ei nu erau albi, ci 'pre-albi'. Ei nu erau un popor occidental, dar nici unul oriental; ereditatea andită este cea care dă amestecului poliglot de rase aşa-zise albe acea omogenitate generală care a fost numită caucazoidă.
78:4.5 (872.3) Liniile cele mai pure ale rasei violet păstraseră tradiţia adamică de căutare a păcii, care explică de ce primele deplasări rasiale aveau mai degrabă natura migraţiilor pacifice. Însă, pe măsură ce adamiţii se uneau cu nodiţii, care erau pe atunci o rasă războinică, descendenţii lor andiţi deveneau, pentru epoca lor, militariştii cei mai îndemânatici şi mai înzestraţi care au trăit vreodată pe Urantia. Deplasările mesopotamienilor au căpătat de acum înainte tot mai mult un caracter militar şi s-au apropiat tot mai mult de adevăratele cuceriri.
78:4.6 (872.4) Andiţii erau aventuroşi; ei aveau porniri de rătăcitori. O sporire a neamului sangic sau andit a tins să îi stabilizeze. Însă, chiar şi aşa, urmaşii lor nu s-au oprit până ce nu au înconjurat globul şi nu au descoperit ultimele continente îndepărtate.
78:5.1 (872.5) Cultura celei de-a doua grădini a persistat timp de douăzeci de mii de ani, însă ea a suferit un declin continuu până în anul 13.000 înaintea erei creştine, în care regenerarea preoţiei setite şi conducerea lui Amosad au inaugurat o eră strălucită. Valurile masive de civilizaţie care s-au răspândit mai târziu pe suprafaţa Eurasiei au urmat imediat marea renaştere a Grădinii, consecutivă numeroaselor uniuni ale adamiţilor cu nodiţii amestecaţi din împrejurimi pentru a forma poporul andit.
78:5.2 (872.6) Aceşti andiţi au făcut noi progrese în Eurasia şi în Africa de Nord. De la Mesopotamia până la Sinkiang inclusiv, cultura andită era dominantă, şi migraţiile continue spre Europa erau constant compensate de noi sosiri din Mesopotamia. Dar nu se poate vorbi despre andiţii din Mesopotamia ca despre o rasă propriu-zisă până aproape de începutul migraţiilor finale ale descendenţilor micşti ai lui Adam. În această epocă, chiar şi rasele celei de-a doua grădini, au fost atât de amestecate, încât nu mai puteau fi considerate ca adamite.
78:5.3 (872.7) Civilizaţia Turkestanului era constant reînsufleţită şi reîmprospătată de noile sosiri din Mesopotamia, şi în special de cavalerii andiţi veniţi mai târziu. Limba maternă aşa-zisă ariană era în curs de formare în ţinuturile înalte ale Turkestanului; ea era un amestec al dialectului andonic din acea regiune cu limbajul adamsoniţilor şi al andiţilor ulteriori. Multe dintre limbile moderne provin din acest limbaj primitiv al triburilor Asiei Centrale care au cucerit Europa, India şi partea superioară a câmpiilor Mesopotamiei. Acest idiom antic a dat limbilor occidentale toată acea similitudine care este numită ariană.
78:5.4 (872.8) Către anul 12.000 înaintea erei creştine, trei sferturi din rasele andite ale lumii îşi aveau reşedinţa în nordul şi în estul Europei şi, când a avut loc exodul ulterior şi final din Mesopotamia, şaizeci şi cinci la sută din aceste ultime valuri de emigraţie au pătruns în Europa.
78:5.5 (873.1) Andiţii au emigrat nu numai spre Europa, ci şi spre China de nord şi spre India, în timp ce numeroase grupuri au mers până la capătul pământului ca misionari, ca învăţători şi ca comercianţi. Ei au adus o contribuţie considerabilă grupurilor nordice ale neamurilor sangice sahariene. Totuşi, numai un mic număr de învăţători şi de comercianţi au pătruns în Africa ceva mai la sud de cursul superior al Nilului. Mai târziu, andiţii micşti şi egiptenii au coborât de-a lungul coastelor de est şi de vest ale Africii mult mai jos de ecuator, dar fără a atinge Madagascarul.
78:5.6 (873.2) Aceşti andiţi erau cuceritorii aşa-zişi dravidieni, şi mai târziu arieni, din India, şi prezenţa lor în Asia centrală i-a înnobilat considerabil pe strămoşii turanienilor. Numeroşi indivizi ai acestei rase s-au dus în China, atât prin Sinkiang, cât şi prin Tibet, şi au adăugat calităţi dezirabile neamurilor chineze ulterioare. Din când în când, mici grupuri ajungeau până în Japonia, în Formosa, în India orientală şi în China de sud, dar foarte puţine au pătruns în aceste ultime câmpii pe drumul de coastă.
78:5.7 (873.3) O sută treizeci şi doi de membri din această rasă s-au îmbarcat în Japonia pe o flotă de vase mici şi au ajuns în cele din urmă în America de Sud. Prin căsătorii mixte cu nativii Anzilor, ei au dat naştere predecesorilor conducătorilor ulteriori ai incaşilor. Ei au traversat Pacificul în mici etape, zăbovind pe numeroasele insule întâlnite în calea lor. Insulele Polineziei erau mai numeroase şi mai mari decât astăzi, şi aceşti andiţi marini, împreună cu câţiva tovarăşi de călătorie, au modificat biologic grupurile indigene în cursul tranzitului lor. Ca urmare a pătrunderii andite, numeroase centre înfloritoare de civilizaţie s-au dezvoltat pe aceste pământuri astăzi scufundate. Insula Paştelui a fost mult timp centrul religios şi administrativ al unuia dintre aceste grupuri dispărute. Cu toate acestea, printre andiţii care au navigat pe Pacificul acestor timpuri îndepărtate, cei o sută treizeci şi doi menţionaţi au fost singurii care au ajuns vreodată pe continentul Americilor.
78:5.8 (873.4) Migraţiile cuceritoare ale andiţilor s-au continuat până la ultimele lor dispersări între anul 8.000 şi anul 6.000 înaintea erei creştine. Când s-au răspândit în afara Mesopotamiei, ei au epuizat constant rezervele biologice ale pământului lor natal, în vreme ce popoarele din împrejurimi se întăreau considerabil. În fiecare naţiune în care au pătruns, ei au adus o contribuţie de umor, de artă, de aventură, de muzică şi de manufactură. Ei se pricepeau la domesticirea animalelor şi erau iscusiţi în agricultură. Cel puţin în epoca aceasta, prezenţa lor a ameliorat în general credinţele religioase şi practicile morale ale raselor mai vechi. Astfel, cultura Mesopotamiei s-a răspândit uşor în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în insulele Pacificului.
78:6.1 (873.5) Ultimele trei valuri andite s-au revărsat din Mesopotamia între anii 8.000 şi 6.000 dinaintea erei creştine. Aceste trei mari valuri de cultură au fost împinse afară din Mesopotamia de presiunea exercitată de triburile muntene în est şi de hărţuirea oamenilor câmpiilor de vest. Locuitorii văii Eufratului şi ai teritoriilor adiacente au plecat, în exodul lor final, în mai multe direcţii:
78:6.2 (873.6) Şaizeci şi cinci la sută au pătruns în Europa pe drumul Mării Caspice, pentru a cuceri rasele albe pe cale de apariţie (amestecul oamenilor albaştri şi ai primilor andiţi) şi s-au contopit cu ele.
78:6.3 (873.7) Zece la sută, cuprinzând un mare grup de preoţi sethiţi, au traversat înaltele ţinuturi elamite spre est până la platoul Iranului şi la Turkestan. Mulţi dintre descendenţii lor au fost ulterior împinşi în India împreună cu fraţii lor arieni din regiunile mai nordice.
78:6.4 (874.1) Zece la sută dintre mesopotamieni au emigrat spre nord îndreptându-se apoi spre est pentru a intra în Sinkiang, unde s-au amestecat cu andiţii galbeni care trăiau acolo. Majoritatea urmaşilor bine înzestraţi ai acestei uniuni au pătruns mai târziu în China şi au contribuit mult la ameliorarea imediată a fracţiunii nordice a rasei galbene.
78:6.5 (874.2) Zece la sută dintre andiţi au traversat Arabia şi au intrat în Egipt.
78:6.6 (874.3) Cinci la sută dintre andiţi, aparţinând celei mai înalte culturi din regiunea de coastă de la gura Tigrului şi a Eufratului, au evitat să se căsătorească cu indivizii inferiori ai triburilor vecine şi au refuzat să-şi părăsească căminele. Acest grup a reprezentat supravieţuirea a numeroase filiaţii nodite şi adamite superioare.
78:6.7 (874.4) Andiţii evacuaseră aproape în întregime această regiune către anul 6.000 înaintea erei creştine, deşi descendenţii lor, în mare măsură amestecaţi cu rasele sangice înconjurătoare şi cu andoniţii Asiei Minore, au fost prezenţi pentru a da o bătălie cu invadatorii din nord şi din est la o dată mult mai târzie.
78:6.8 (874.5) Epoca culturală a celei de-a doua grădini a luat sfârşit prin înfiltrarea în creştere a neamurilor inferioare din împrejurimi. Civilizaţia s-a deplasat spre vest în valea Nilului şi a insulelor Mediteranei, unde a continuat să progreseze mult timp după ce sursa ei de origine din Mesopotamia degenerase. Afluxul fără control al neamurilor inferioare a pregătit calea pentru cuceririle ulterioare ale întregii Mesopotamii de către barbarii nordici, care au izgonit ceea ce rămăsese din neamurile mai înzestrate. Chiar şi într-o epocă mai recentă, restul de elemente culte erau încă iritate de prezenţa acestor invadatori ignoranţi şi grosolani.
78:7.1 (874.6) Locuitorii de pe malurile fluviilor erau obişnuiţi cu inundaţiile survenite în anumite anotimpuri. Aceste revărsări periodice de ape erau evenimentele anuale ale vieţii lor. Dar şi alte pericole ameninţau Mesopotamia ca urmare a schimbărilor geologice treptate din nord.
78:7.2 (874.7) Timp de mii de ani după scufundarea primului Eden, munţii din jurul coastei estice a Mediteranei şi aceia din nord-vestul şi nord-estul Mesopotamiei au continuat să se înalţe. Această ridicare a ţinuturilor înalte s-a accelerat foarte mult către anul 5.000 înaintea erei creştine, iar acest factor, adăugându-se căderilor de zăpadă considerabil sporite de pe munţii nordici, a cauzat în fiecare primăvară inundaţii fără precedent în valea Eufratului. Aceste inundaţii de primăvară s-au înrăutăţit de la an la an, astfel încât locuitorii regiunilor riverane au fost izgoniţi către ţinuturile înalte orientale. Timp de aproape o mie de ani, zeci de oraşe au fost practic abandonate din cauza extinderii acestor potopuri.
78:7.3 (874.8) Cu aproape cinci mii de ani mai târziu, preoţii evrei, aflaţi în captivitate în Babilon, au căutat să urmărească până înapoi la Adam originea poporului evreu, şi au încercat mari dificultăţi în încadrarea fragmentelor istoriei lor. Unul dintre ei a avut ideea de a renunţa la efort, de a lăsa lumea întreagă să se înece în slăbiciunea ei pe vremea potopului lui Noe, şi de a se găsi astfel într-o mai bună postură pentru a-i atribui direct, ca predecesor al lui Abraham, pe unul dintre cei trei fii supravieţuitori ai lui Noe.
78:7.4 (875.1) Tradiţiile care relatează o epocă în care apele acopereau toată suprafaţa pământului sunt universale. Povestea unei inundaţii mondiale într-o epocă a vremurilor trecute este comună multor rase. Povestea biblică a lui Noe, a arcei şi a potopului este o născocire a preoţiei ebraice pe parcursul captivităţii ei în Babilon. Nu a existat niciodată un potop universal de când viaţa a fost stabilită pe Urantia. Singura dată când suprafaţa pământului a fost în întregime acoperită de ape a avut loc în timpul erelor arheozoice, înainte ca pământul să fi început să apară.
78:7.5 (875.2) Noe a trăit însă cu adevărat; el era un viticultor din Aram, colonie fluvială lângă Erec. Din an în an, el a păstrat notele scrise privitoare la umflarea fluviului. El s-a acoperit de ridicol pe când străbătea amontele şi avalul fluviului, recomandând construirea tuturor caselor în lemn şi în formă de vapor, şi de a se urca, în fiecare noapte, la bord, toate animalele familiei în preajma sezonului inundaţiilor. El se ducea în fiecare an în coloniile riverane din vecinătate şi a avertizat locuitorii cu privire la data la care se producea creşterea apei. A venit în cele din urmă un an în care inundaţia anuală a fost considerabil mărită de puternice ploi, astfel încât umflarea subită a apelor a luat la vale tot oraşul său. Numai Noe şi familia din jurul lui au fost salvaţi de casa lor plutitoare.
78:7.6 (875.3) Aceste inundaţii au încheiat dezmembrarea civilizaţiei andite. La sfârşitul acestei perioade diluviene, cea de-a doua grădină încetase să mai existe. Numai în sud şi printre sumerieni a mai subzistat o urmă din străvechea ei strălucire.
78:7.7 (875.4) Se puteau regăsi, în aceste regiuni ale Mesopotamiei, precum şi la nord-est şi nord-vest, rămăşiţele acestei civilizaţii care se numără printre cele mai vechi. Există încă vestigii anterioare epocii Dalamatiei sub apele Golfului Persic. Cât despre primul Eden, el zace înghiţit sub extremitatea orientală a Mării Mediterane.
78:8.1 (875.5) Când ultima dispersare andită a spart armura biologică a civilizaţiei mesopotamiene, o mică minoritate a acestei rase superioare a rămas pe câmpiile ei natale de lângă gura fluviilor. Aceştia erau sumerienii; către anul 6.000 înaintea erei creştine, neamul lor devenise în mare măsură andit, deşi caracterul culturii lor a fost mai degrabă nodit şi ei rămăseseră ataşaţi tradiţiilor antice ale Dalamatiei. Cu toate acestea, aceşti sumerieni ai regiunilor de coastă au fost ultimii andiţi din Mesopotamia; însă, la această dată târzie, rasele mesopotamiene erau deja în întregime amestecate, după cum atestă tipurile de cranii care s-au găsit în mormintele acelei epoci.
78:8.2 (875.6) În cursul perioadei inundaţiilor, s-a întâmplat ca Susa să cunoască marea ei perioadă de prosperitate. Primul mare oraş, sau oraşul de jos, a fost inundat, astfel încât al doilea, oraşul de sus, l-a succedat în rolul de cartier general al meseriilor specifice acelor vremuri. Mai târziu, când inundaţiile s-au diminuat, Ur a devenit centrul industriei olăritului. Cu circa şapte mii de ani în urmă, Ur se găsea pe Golful Persic. De atunci, depunerile aluviunilor fluviilor au prelungit pământul până la limitele lui actuale. Coloniile din aval au suferit mai puţin de pe urma inundaţiilor decât cele din amonte, pentru că lucrările lor de protecţie erau mai bune, iar gurile fluviilor deveneau mai largi.
78:8.3 (875.7) Paşnicii cultivatori de cereale ai văilor Tigrului şi Eufratului fuseseră mult timp hărţuiţi de incursiunile barbarilor din Turkestan şi din platoul iranian. În această epocă, o invazie coordonată a văii Eufratului a fost provocată de seceta crescândă a păşunilor de pe pământurile înalte. Această invazie a fost cu atât mai gravă cu cât vânătorii şi păstorii din vecinătate posedau un mare număr de cai dresaţi. Faptul că posedau cai este ceea ce le-a dat o imensă superioritate militară asupra vecinilor lor bogaţi din sud. Într-un timp scurt, ei au invadat Mesopotamia, expulzând ultimele valuri de cultură, care s-au răspândit în toată Europa, în Asia occidentală şi în Africa de Nord.
78:8.4 (876.1) Cuceritorii Mesopotamiei numărau, în rândurile lor, un mare număr din filiaţiile andite mai bune ale raselor mixte nordice din Turkestan, incluzând unele neamuri ale adamsoniţilor. Aceste triburi din nord, mai puţin evoluate, dar mai viguroase, au asimilat rapid şi de bună voie rămăşiţele civilizaţiei Mesopotamiei. Ele au format curând popoarele amestecate care se găsesc în valea Eufratului la începutul timpurilor istorice. Ele au reînsufleţit repede multe faze ale civilizaţiei muribunde a Mesopotamiei, adoptând artele triburilor din vale, precum şi o mare parte a culturii sumerienilor. Ele au căutat chiar să construiască un al treilea turn al Babelului, şi au adoptat mai târziu acest nume pentru a desemna naţiunea lor.
78:8.5 (876.2) Când aceşti cavaleri barbari din nord-est au invadat toată valea Eufratului, ei nu au triumfat asupra supravieţuitorilor andoniţi care locuiau aproape de gura fluviului în Golful Persic. Sumerienii erau capabili să se apere datorită inteligenţei lor superioare, armelor mai bune şi vastului sistem de canale militare care se adăuga la planul lor de irigare prin iazuri comunicante. Ei formau un popor unit, pentru că aveau o religie colectivă uniformă. Au putut astfel să îşi menţină integritatea rasială şi naţională mult după ce vecinii lor din nord-vest au fost divizaţi în oraşe-stat izolate. Nici unul dintre aceste grupuri urbane nu a fost capabil să îi învingă pe sumerienii uniţi.
78:8.6 (876.3) Invadatorii din nord au învăţat curând să aibă încredere în aceşti iubitori de pace vecini, şi să aprecieze aptitudinile lor de învăţători şi de administratori. Sumerienii au fost foarte mult respectaţi şi căutaţi ca învăţători în arte şi în industrie, în calitate de conducători comerciali şi civili de către toate popoarele din nord şi, de asemenea, de la Egipt în vest până la India în est.
78:8.7 (876.4) După dezmembrarea primei confederaţii sumeriene, oraşele-stat care au supravieţuit au fost guvernate de către descendenţii apostaţi ai preoţilor sethiţi. Aceşti preoţi nu au primit numele de regi decât după ce au cucerit oraşele vecine. Regii citadini ulteriori nu au reuşit să formeze puternice confederaţii înaintea epocii lui Sargon, pentru că erau invidioşi pe zeii lor. Fiecare oraş credea că zeul său municipal era superior tuturor celorlalţi zei şi, în consecinţă, locuitorii refuzau să se supună unui conducător comun.
78:8.8 (876.5) Sargon, preotul Kishului, a pus capăt acestei lungi perioade de slabe guvernări din partea preoţilor urbani. El s-a proclamat rege şi a pornit la cucerirea întregii Mesopotamii şi a câmpiilor învecinate. Pe moment, acesta a pus capăt oraşelor-state comandate şi tiranizate de către preoţi, unde fiecare oraş avea propriul său zeu municipal şi practica propriul său ceremonial.
78:8.9 (876.6) După ruptura acestei confederaţii a Kishului, între oraşele văii a urmat o lungă perioadă de războaie neîncetate pentru supremaţie. Guvernarea s-a tot schimbat, sediul ei oscilând între Sumer, Akad, Erec, Ur şi Susa.
78:8.10 (876.7) Cu circa 2.500 de ani înaintea erei creştine, sumerienii au suferit grave înfrângeri din partea suiţilor şi a guiţilor din nord. Lagas, capitala sumeriană construită pe dâmburile aluvionare, s-a prăbuşit. Erecul s-a menţinut treizeci de ani după căderea Akadului. În epoca stabilirii domniei lui Hamurabi, sumerienii fuseseră absorbiţi în masa semiţilor din nord, iar andiţii Mesopotamiei au fost şterşi din paginile istoriei.
78:8.11 (877.1) Între anul 2.500 şi anul 2.000 dinaintea erei creştine, nomazii au comis toate felurile de excese, de la Atlantic până la Pacific. Neriţii au constituit izbucnirea finală a grupului caspic al descendenţilor mesopotamieni ai raselor andonite şi andite amestecate. Ceea ce barbarii nu au putut să facă pentru ruinarea Mesopotamiei, au reuşit să o înfăptuiască schimbările ulterioare ale climatului.
78:8.12 (877.2) Aceasta este istoria rasei violete după epoca lui Adam, şi a soartei pământului lor natal dintre Tigru şi Eufrat. Civilizaţia lor străveche a decăzut din cauza emigrării elementelor superioare şi a imigrării vecinilor lor inferiori. Însă, cu mult înainte de cucerirea văii de către cavalerii barbari, cultura Grădinii s-a răspândit în mare măsură în Asia, în Africa şi în Europa, pentru ca acolo să producă fermenţii care au dat civilizaţia urantiană a secolului al douăzecilea.
78:8.13 (877.3) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]
Cartea Urantia
Capitolul 79
79:0.1 (878.1) ASIA este leagănul rasei umane. Pe o insulă din sud a acestui continent s-a întâmplat să se nască Andon şi Fonta; în ţinuturile înalte a ceea ce este acum Afghanistanul, descendentul lor Badonan a întemeiat un centru primitiv de cultură care a durat peste jumătate de milion de ani. Aici, în acest cămin oriental al rasei umane, popoarele sangice s-au diferenţiat de neamurile andonice, iar Asia a fost primul lor cămin, primul lor teren de vânătoare, primul lor câmp de luptă. Asia de sud-vest a văzut trecând civilizaţiile succesive ale dalamatienilor, ale nodiţilor, ale adamiţilor şi ale andiţilor; potenţialul civilizaţiei moderne s-a răspândit în toată lumea pornind de la aceste regiuni.
79:1.1 (878.2) Timp de peste douăzeci şi cinci de mii de ani, aproape până în anul 2.000 înaintea erei creştine, andiţii au fost preponderenţi în inima Eurasiei, cu toate că influenţa lor se diminua. În ţinuturile joase ale Turkestanului, andiţii au făcut o întoarcere spre vest în jurul lacurilor interioare către Europa; ei s-au infiltrat şi spre est, pornind de la ţinuturile înalte ale acestei regiuni. Turkestanul oriental (Sinkiang) şi, într-o mai mică măsură, Tibetul, au fost porţile antice prin care aceste popoare ale Mesopotamiei au pătruns în munţii care conduceau către ţinuturile nordice ale oamenilor galbeni. Infiltrarea andită în India a plecat din platoul Turkestanului spre Punjab, şi din păşunile Iranului prin Belucistan. Aceste migraţii primitive nu erau nicidecum cuceriri; ele reprezentau mai degrabă curentul continuu al triburilor andite care se infiltrau în India occidentală şi în China.
79:1.2 (878.3) Timp de aproape cincisprezece mii de ani, centre de cultură mixte andite au subzistat în bazinul fluviului Tarim din Sinkiang, şi în sud pe platourile Tibetului, unde andiţii şi andoniţii erau foarte amestecaţi. Valea Tarimului era postul estic cel mai avansat al adevăratei culturi a andiţilor. Ei şi-au pus bazele coloniilor lor şi au intrat în relaţii comerciale pe de o parte în est, cu chinezii progresişti, şi pe de altă parte în nord, cu andoniţii. În această epocă, regiunea Tarimului era fertilă, iar ploile erau abundente. În est, Gobi era o vastă păşune deschisă, unde crescătorii de turme se transformau treptat în agricultori. Această civilizaţie a pierit când vânturile de ploaie şi-au schimbat direcţia spre sud-est, însă, la vremea ei, ea rivaliza chiar şi cu aceea a Mesopotamiei.
79:1.3 (878.4) Către anul 8.000 înaintea erei creştine, ariditatea în uşoară creştere a platourilor înalte ale Asiei centrale a început să îi alunge pe andiţi spre fundurile văilor şi coastelor maritime. Această secetă nu numai că i-a împins spre văile Nilului, ale Eufratului, ale Indului şi ale Fluviului Galben, însă ea a provocat şi o nouă dezvoltare a civilizaţiei andite. Comercianţii au apărut în mare număr, şi au format o nouă clasă de oameni.
79:1.4 (879.1) Când condiţiile climaterice le-au făcut vânatul puţin profitabil, andiţii migratori n-au urmat cursul evolutiv al raselor antice prin a deveni păstori. Comerţul şi viaţa citadină şi-au făcut atunci apariţia. Din Egipt, din Mesopotamia şi din Turkestan, până la fluviile Chinei şi ale Indiei, triburile cele mai civilizate au început să se grupeze în oraşele consacrate manufacturii şi comerţului. Adonia, situată lângă oraşul actual al Askhabadului, a devenit metropola comercială a Asiei centrale. Pe calea uscatului şi pe calea apei, comerţul cu pietre, cu metale, cu lemn, precum şi olăritul, au fost accelerate.
79:1.5 (879.2) Însă seceta mereu crescândă a provocat treptat marele exod andit din ţinuturile din sudul şi din estul Mării Caspice. Fluxul migraţiei spre nord s-a inversat spre sud, iar cavalerii Babilonului au început să invadeze Mesopotamia.
79:1.6 (879.3) Ariditatea în creştere a Asiei centrale a acţionat la rândul ei pentru a reduce populaţia şi a o face să fie mai puţin războinică. Când diminuarea ploilor în nord i-a obligat pe andoniţii nomazi să se îndrepte către sud, andiţii au pornit din Turkestan într-un formidabil exod. Aceasta a fost pătrunderea finală a aşa zişilor arieni în Levant şi în India. Ea a marcat apogeul lungii dispersări a descendenţilor micşti ai lui Adam, pe parcursul căreia toate popoarele asiatice şi cea mai mare parte a populaţiilor insulare ale Pacificului au fost ameliorate, într-o oarecare măsură, de către aceste rase superioare.
79:1.7 (879.4) Astfel, în timp ce se răspândeau pe emisfera orientală, andiţii au fost deposedaţi de pământurile lor natale din Mesopotamia şi din Turkestan, căci această vastă deplasare a andoniţilor către sud a fost aceea care a diminuat prezenţa adamiţilor în Asia centrală până într-acolo încât să îi facă să dispară.
79:1.8 (879.5) Însă, chiar şi în secolul al douăzecilea după Crist, se găsesc urme de sânge andit printre turanieni şi tibetani, după cum o atestă tipurile blonde care se întâlnesc ocazional în aceste regiuni. Analele chineze primitive descriu prezenţa nomazilor cu păr roşcat în nordul coloniilor paşnice de la Fluviul Galben, şi se păstrează încă picturi care reprezintă cu fidelitate prezenţa ambelor tipuri andit-blond şi mongol-brun în bazinul Tarimului de odinioară.
79:1.9 (879.6) Ultima manifestare a geniului militar, acum dispărut, al andiţilor din Asia centrală a avut loc în anul 1200 al erei creştine când mongolii, sub comanda lui Gingis Han, au început cucerirea părţii majore a continentului asiatic. Ca şi andiţii de odinioară, aceşti războinici au proclamat existenţa 'unui singur Dumnezeu în ceruri'. Destrămarea rapidă a imperiului lor a întârziat mult timp raporturile culturale dintre Occident şi Orient, şi a dăunat mult dezvoltării conceptului monoteist în Asia.
79:2.1 (879.7) India este singurul loc în care toate rasele Urantiei se găsesc amestecate, invazia andită adăugând ultima linie. Rasele sangice au luat naştere în ţinuturile înalte din nord-vestul Indiei. Membrii fiecărei rase, fără excepţie, au pătruns, la începutul lor, în subcontinentul Indiei, lăsând în urma lor amestecul de rase cel mai eterogen care a existat vreodată pe Urantia. India antică a acţionat ca un bazin de captare pentru rasele care migrau. Baza peninsulei era ceva mai îngustă decât acum, căci o mare parte a deltelor Indului şi a Gangelui sunt formate în cursul ultimilor cincizeci de mii de ani.
79:2.2 (879.8) Toate primele amestecuri de rase din India constau dintr-o fuziune a raselor migratoare roşii şi galbene cu aborigenii adoniţi. Mai târziu, acest grup a fost slăbit de absorbirea celei mai mari porţiuni a populaţiilor verzi orientale, acum stinse, precum şi a unui mare număr de indivizi ai rasei portocalii; el a fost apoi uşor ameliorat de o acceptare limitată de oameni albaştri, dar a suferit extrem de mult când a asimilat un mare număr de membri ai rasei violete. Dar aşa zişii aborigeni ai Indiei nu prea sunt reprezentativi pentru aceste popoare primitive; ei formează mai degrabă liziera cea mai inferioară din sud şi din est, care nu a fost niciodată complet absorbită de andiţii primitivi şi nici de verii lor arieni apăruţi mai târziu.
79:2.3 (880.1) Către anul 20.000 dinaintea erei creştine, populaţia occidentală a Indiei s-a impregnat deja cu sânge adamic, şi niciodată, în istoria Urantiei, nici un alt popor nu a combinat atâtea rase diferite. Însă este un caz nefericit că filiaţiile sangice secundare au predominat, şi a fost o adevărată calamitate faptul că atât oamenii albaştri cât şi cei roşii au fost atât de puţin numeroşi în acest creuzet rasial al trecutului îndepărtat; dacă ar fi avut un plus de filiaţii sangice primare, aceasta ar fi contribuit mult la înălţarea unei civilizaţii care ar fi putut să fie încă şi mai mare. Situaţia s-a dezvoltat după cum urmează: oamenii roşii s-au distrus unii pe alţii în Americi, oamenii albaştri s-au răspândit în Europa, iar primii copii ai lui Adam (precum şi partea cea mai mare a descendenţilor lor) nu prea şi-au manifestat dorinţa să se unească cu popoarele de culoare mai închisă, fie ele din India, din Africa, sau din oricare altă parte.
79:2.4 (880.2) Către anul 15.000 dinaintea erei creştine, presiunea populaţiei în creştere din tot Turkestanul şi din tot Iranul a provocat prima emigrare de mare anvergură a andiţilor spre India. Timp de peste cincisprezece secole, aceste popoare superioare s-au revărsat înăuntru, prin traversarea ţinuturilor înalte ale Belucistanului, răspândindu-se în văile Indului şi ale Gangelui, deplasându-se lent înspre sudul Decanului. Această presiune andită dinspre nord-vest a alungat multe dintre neamurile inferioare din sud şi din est în Birmania şi în China de sud, dar nu suficient pentru a salva invadatorii de o anihilare rasială.
79:2.5 (880.3) India nu a reuşit să îşi instituie hegemonia asupra Eurasiei, iar eşecul ei a fost în mare măsură o chestiune de topografie. Presiunea populaţiilor care veneau din nord nu a făcut decât să înghesuie majoritatea locuitorilor spre sud, ceea ce a suprapopulat teritoriile din ce în ce mai strâmte ale Decanului, înconjurat din toate părţile de mare. Dacă ar fi avut pământuri vecine care să le ofere loc de emigrare, popoarele inferioare ar fi fost expulzate în toate direcţiile, iar neamurile superioare ar fi întemeiat o civilizaţie mai evoluată.
79:2.6 (880.4) De fapt, cuceritorii andiţi primitivi au făcut o încercare disperată pentru a-şi păstra identitatea şi pentru a stăvili mareea înghiţirii rasiale prin stabilirea de restricţii rigide cu privire la căsătoriile mixte. Cu toate astea, către anul 10.000 înaintea erei creştine, andiţii erau deja absorbiţi, dar masa întreagă a populaţiei fusese considerabil ameliorată de această absorbire.
79:2.7 (880.5) Amestecurile de rase sunt totdeauna avantajoase, în sensul că ele favorizează varietatea de talente culturale şi contribuie la progresul civilizaţiei, însă, dacă elementele inferioare ale neamurilor rasiale predomină, reuşita nu durează mult timp. Nu se poate păstra o cultură poliglotă decât dacă filiaţiile superioare se reproduc cu o marjă de siguranţă suficientă în raport cu cele inferioare. Dacă inferiorii se reproduc fără restricţie, în timp ce superiorii îşi limitează progenitura, aceasta conduce infailibil la sinuciderea civilizaţiei culturale.
79:2.8 (880.6) Dacă cuceritorii andiţi ar fi fost de trei ori mai numeroşi decât au fost în realitate, sau dacă ar fi alungat sau ar fi nimicit treimea mai puţin dezirabilă a locuitorilor amestecaţi din portocaliu, din verde şi din indigo, India ar fi devenit unul din polii conducători mondiali ai civilizaţiei culturale; ea ar fi atras atunci o parte mai mare a valurilor de emigrare mesopotamiene ulterioare, care s-au revărsat în Turkestan şi s-au îndreptat de acolo spre Europa prin nord.
79:3.1 (881.1) Amestecarea cuceritorilor andiţi ai Indiei cu indigenii a produs în cele din urmă popoarele mixte numite dravidiene. Primii dravidieni, care erau mai puri, posedau o pricepere în realizările culturale, dar această calitate a slăbit continuu pe măsură ca ereditatea lor andită s-a atenuat progresiv. Iar acest fapt este cel care a condamnat civilizaţia indiană în curs de naştere, cu aproape doisprezece mii de ani în urmă; dar infuzia de sânge al lui Adam, chiar şi în mică cantitate, a provocat o accelerare notabilă a dezvoltării sociale. Această rasă compusă a produs imediat civilizaţia care conţinea indivizii cei mai înzestraţi din câţi mai existau atunci pe pământ.
79:3.2 (881.2) Nu cu mult după cucerirea Indiei, andiţii dravidieni şi-au pierdut contactele lor rasiale şi culturale cu Mesopotamia, dar legăturile au fost restabilite prin deschiderea ulterioară a liniilor maritime şi a rutelor caravanelor. Pe durata ultimelor zece milenii, India nu a pierdut niciodată în întregime contactul în vest cu Mesopotamia şi în est cu China, cu toate că barierele muntoase au favorizat foarte mult relaţiile cu Occidentul.
79:3.3 (881.3) Cultura superioară şi tendinţele religioase ale popoarelor Indiei datează din primele timpuri ale dominaţiei dravidiene; ele se datorează în parte unui mare număr de preoţi sethiţi care au pătruns în India, atât în cursul primelor invazii andite cât şi în timpul invaziilor ariene ulterioare. Firul conducător al monoteismului care traversează istoria religioasă a Indiei pleacă deci de la învăţăturile adamiţilor din cea de-a doua grădină.
79:3.4 (881.4) Încă din anul 16.000 înaintea erei creştine, o companie de o sută de preoţi sethiţi a pătruns în India, şi aproape că a reuşit să cucerească din punct de vedere religios jumătatea occidentală a acestui popor poliglot, dar religia lor nu s-a menţinut. În intervalul a cinci mii de ani, doctrina lor asupra Trinităţii Paradisului degenerase, devenind simbolul triunic al zeului focului.
79:3.5 (881.5) Cu toate acestea, timp de peste şapte mii de ani, până la sfârşitul migraţiilor andite, statutul religios al locuitorilor Indiei a fost cu mult deasupra celui al restului pământului. În această epocă, India promitea să producă civilizaţia culturală, religioasă, filozofică şi comercială cea mai avansată din lume. Dacă andiţii nu ar fi fost complet înghiţiţi de popoarele din sud, probabil că acest ţel s-ar fi realizat.
79:3.6 (881.6) Centrele dravidiene de cultură erau situate în văile fluviilor, în principal în cea a Indului şi a Gangelui, şi în Decan, de-a lungul celor trei mari fluvii care curgeau prin Strâmtorile Orientale spre mare. Coloniile lor, de-a lungul coastei maritime a Strâmtorilor Occidentale, şi-au datorat importanţa relaţiilor pe calea mării cu Sumeria.
79:3.7 (881.7) Dravidienii au fost printre primele popoare care aveau să construiască oraşe şi să se lanseze, la o scară mare, în afaceri de import şi de export, atât pe cale terestră cât şi pe cale maritimă. Încă din anul 7.000 înaintea erei creştine, importante caravane de cămile făceau regulat călătoria spre îndepărtata Mesopotamie. Vapoarele dravidiene avansau de-a lungul coastei traversând Marea Arabică până la porturile sumeriene din Golful Persic, şi se aventurau pe apele Golfului Bengalului până în India orientală. Marinarii şi negustorii au importat un alfabet, precum şi arta scrierii.
79:3.8 (881.8) Aceste relaţii comerciale au contribuit în mare măsură la diversificarea încă şi mai pronunţată a unei culturi deja cosmopolite, şi au provocat foarte devreme apariţia numeroaselor rafinamente, şi chiar a obiectelor de lux ale vieţii citadine. Când arienii, apăruţi mai târziu, au intrat în India, ei nu au recunoscut, în dravidieni, pe neamurile lor andite absorbite de rasele sangice, însă au găsit o civilizaţie bine dezvoltată. În ciuda limitărilor biologice, dravidienii au întemeiat o civilizaţie superioară, care a fost în mare măsură propagată în toată India, şi care a supravieţuit în Decan până în timpurile moderne.
79:4.1 (882.1) A doua pătrundere andită în India a fost invazia arienilor; ea sa extins pe o perioadă de aproape cinci sute de ani, la jumătatea celui de-al treilea mileniu dinaintea lui Crist. Această migraţie a marcat exodul final al andiţilor în afara căminului lor din Turkestan.
79:4.2 (882.2) Primele centre ariene erau împrăştiate pe jumătatea nordică a Indiei, mai ales în nord-est. Aceşti invadatori nu au terminat niciodată cucerirea ţării, iar neglijenţa le-a cauzat ulterior pieirea. Minoritatea lor numerică i-a făcut vulnerabili absorbirii de către dravidienii din sud, care au invadat mai târziu toată peninsula, cu excepţia provinciilor himalayene.
79:4.3 (882.3) Arienii nu au exercitat decât o foarte slabă acţiune rasială în India, dar nu şi în provinciile din nord. În Decan, influenţa lor a fost mai degrabă culturală şi religioasă decât rasială. Persistenţa mai prelungită de sânge aşa zis arian în India de nord nu se datorează numai prezenţei arienilor în număr mai mare în aceste regiuni, ci şi faptului că ei au fost reîntăriţi ulterior de alţi cuceritori, comercianţi şi misionari. Până la primul secol de dinainte de Crist, a fost o infiltrare continuă de sânge arian în Punjab, ultimul influx care însoţea campaniile militare ale elenilor.
79:4.4 (882.4) În câmpia Gangelui, arienii şi dravidienii au sfârşit prin a se contopi şi au zămislit o înaltă cultură; acest centru a fost ulterior întărit de aporturile din nord-est care veneau din China.
79:4.5 (882.5) În India, numeroase tipuri de organizaţii sociale au înflorit din când în când, mergând de la sistemele semi-democratice ale arienilor până la formele despotice şi monarhice de guvernare. Dar trăsătura cea mai caracteristică a societăţii a fost persistenţa marilor caste sociale instituite de arieni, în efortul lor de a-şi perpetua identitatea rasială. Acest sistem minuţios de caste a fost păstrat până în zilele noastre.
79:4.6 (882.6) Dintre cele patru mari caste, toate, în afară de prima, au fost stabilite într-un efort inutil de a împiedica amalgamarea rasială a cuceritorilor arieni cu supuşii lor inferiori. Însă casta majoră, aceea de preoţi-învăţători, provenea de la sethiţi. Brahmanii secolului al douăzecilea al erei creştine sunt descendenţii culturali, în linie directă, ai preoţilor celei de-a doua grădini, cu toate că învăţăturile lor se deosebeau considerabil de cele ale iluştrilor lor predecesori.
79:4.7 (882.7) Când arienii au pătruns în India, au adus cu ei conceptele lor asupra Deităţii, aşa cum fuseseră păstrate în ceea ce s-a mai rămas din tradiţiile religiei celei de-a doua grădini. Dar preoţii brahmani nu au fost niciodată capabili de a rezista forţei vii păgâne stabilite prin contactul brusc cu religiile inferioare ale Decanului după dispariţia rasială a arienilor. Marea majoritate a populaţiei a căzut deci în sclavia superstiţiilor înrobitoare ale religiilor inferioare. Aşadar, India nu a reuşit să producă înalta civilizaţie pe care timpurile cele mai îndepărtate o lăsaseră să se întrevadă.
79:4.8 (882.8) Trezirea spirituală a celui de-al şaselea secol de dinainte de Crist nu a persistat în India; ea s-a stins treptat chiar înainte de invazia musulmană. Cu toate acestea, se poate ca într-o bună zi să se ivească un Gautama şi mai mare, pentru a conduce India în căutarea Dumnezeului Viu. Atunci lumea va observa rodirea potenţialului cultural al unui popor înzestrat rămas mult timp inert sub influenţa amorţitoare a unei viziuni spirituale neprogresiste.
79:4.9 (883.1) Cultura are un fundament solid în baza biologică, dar castele singure nu puteau perpetua cultura ariană, căci religia, adevărata religie, este sursa indispensabilă de energie superioară care îndeamnă oamenii la stabilirea unei civilizaţii superioare, fondată pe fraternitatea umană.
79:5.1 (883.2) În timp ce istoria Indiei este aceea a cuceririi ei de către andiţi şi a absorbirii lor finale de către popoarele evolutive mai vechi, istoria Asiei orientale este, într-un mod mai special, aceea a sangicilor primari şi, în particular, aceea a oamenilor roşii şi a oamenilor galbeni. Aceste două rase au scăpat în mare măsură de amestecul cu filiaţia umilă a Neanderthalului, care i-a întârziat atât de mult pe oamenii albaştri din Europa, păstrând astfel potenţialul superior de tip sangic primar.
79:5.2 (883.3) Oamenii Neanderthalului erau răspândiţi pe toată lărgimea Eurasiei, dar aripa lor orientală era cea mai contaminată de filiaţiile animale degradate. Aceste tipuri subumane au fost împinse iarăşi către sud de către al cincilea gheţar, aceeaşi calotă glaciară care a blocat atât de mult timp migrarea sangicilor spre Asia orientală. Când oamenii roşii s-au îndreptat către nord-est înconjurând ţinuturile înalte ale Indiei, ei au găsit Asia de nord-est scăpată de aceste tipuri subumane. Filiaţiile inferioare ale Neanderthalului au fost distruse sau izgonite de pe continent de triburile galbene care au emigrat ulterior, dar oamenii roşii au domnit suprem în Asia orientală timp de aproape o sută de mii de ani înainte de sosirea triburilor galbene.
79:5.3 (883.4) În urmă cu peste trei sute de mii de ani , masa principală de oameni galbeni intra în China venind din sud, prin migrare, de-a lungul coastei maritime. În fiecare mileniu, ei pătrundeau din ce în ce mai adânc în interiorul ţinuturilor, însă ei nu au stabilit nici un contact cu fraţii lor tibetani migratori decât într-o epoci relativ recente.
79:5.4 (883.5) Presiunea unei populaţii în creştere a determinat rasa galbenă, care se deplasa spre nord, să pătrundă în terenurile de vânătoare ale oamenilor roşii. Această încălcare, dublată de un antagonism rasial natural, a dus la ostilităţi în creştere, şi astfel a început lupta crucială pentru stăpânirea terenurilor fertile ale îndepărtatei Asie.
79:5.5 (883.6) Povestea acestei bătălii milenare dintre rasa galbenă şi cea roşie este o epopee a istoriei Urantiei. Timp de peste două sute de mii de ani, aceste două rase superioare au purtat un război înverşunat şi neîntrerupt. În cursul primelor bătălii, oamenii roşii au avut, în general, avantajul de partea lor; expediţiile lor au făcut ravagii printre coloniile galbene. Însă oamenii galbeni erau elevi iscusiţi în arta războiului şi manifestau de timpuriu multă pricepere în convieţuirea în pace cu compatrioţii lor. Chinezii au fost primii care aveau să înţeleagă că forţa lor era în uniune. Triburile roşii au continuat să se bată între ele, şi au început în curând să sufere înfrângeri repetate din partea implacabililor agresori chinezi, care îşi urmau marşul lor neabătut către nord.
79:5.6 (883.7) Acum o sută de mii de ani, triburile decimate ale rasei roşii se luptau cu spatele la zidul ultimului gheţar în retragere. Încă de când s-a ivit posibilitatea de a trece spre est prin istmul Bering, aceste triburi nu au întârziat să părăsească malurile neospitaliere ale continentului asiatic. Acum sunt 85.000 de ani de când ultimii oameni roşii de rasă pură sunt plecaţi din Asia, dar lunga lor luptă a lăsat amprenta ei genetică asupra rasei galbene victorioase. Chinezii din nord, precum şi siberienii andoniţi, au asimilat multe din elementele neamurilor roşii, şi au avut foarte mult de câştigat.
79:5.7 (884.1) Indienii Americii de Nord nu au intrat niciodată în contact nici măcar cu descendenţii andiţi ai lui Adam şi ai Evei, căci ei fuseseră deposedaţi de pământurile lor natale din Asia cu circa cincizeci de mii de ani înainte de sosirea lui Adam. În cursul epocii migraţiilor andite, filiaţiile roşii pure s-au răspândit pe suprafaţa Americii de Nord sub forma triburilor nomade, a vânătorilor care practicau şi agricultura într-o oarecare măsură. Aceste rase şi grupuri culturale au rămas aproape complet izolate de restul lumii, de la sosirea lor în Americi până la sfârşitul primului mileniu al erei creştine, când au fost descoperite de rasele albe din Europa. Până în vremea aceea, triburile nordice de oameni roşii nu văzuseră niciodată oameni de culoare mai apropiată de alb decât erau eschimoşii.
79:5.8 (884.2) Rasa galbenă şi rasa roşie sunt singurele care au atins un înalt grad de civilizaţie independent de influenţa andiţilor. Cel mai vechi centru de cultură al amerindienilor a fost acel al lui Onamonalonton în California, dar, în anul 35.000 înaintea erei creştine, el era dispărut de mult timp. În Mexic, în America centrală şi în munţii Americii de Sud, civilizaţiile mai târzii şi mai durabile au fost întemeiate de o rasă de predominanţă roşie, care conţinea însă un amestec considerabil de oameni galbeni, roşii şi albaştri.
79:5.9 (884.3) Aceste civilizaţii au fost produsele evolutive ale sangicilor, cu toate că un slab aport de sânge andit a ajuns şi în Peru. Cu excepţia eschimoşilor din America de Nord şi a unor andiţi polinezieni din America de Sud, popoarele din emisfera occidentală nu au avut nici un contact cu restul lumii până la sfârşitul primului mileniu al erei creştine. În planul original al Melchizedekilor pentru ameliorarea raselor Urantiei, fusese prevăzut ca un milion de descendenţi în linie directă din Adam să se ducă în Americi pentru a înnobila rasa roşie.
79:6.1 (884.4) La câtva timp după alungarea oamenilor roşii în America de Nord, chinezii în expansiune i-au alungat pe andoniţi din văile fluviale ale Asiei orientale, împingându-i spre nord, în Siberia, şi spre vest, în Turkestan, unde au intrat curând în contact cu cultura superioară a andiţilor.
79:6.2 (884.5) În Birmania şi în peninsula Indochinei, culturile Indiei şi ale Chinei s-au amestecat şi au dat naştere civilizaţiilor succesive ale acestor regiuni. Rasa verde dispărută a persistat aici într-o mai mare proporţie decât oriunde altundeva în lume.
79:6.3 (884.6) Multe rase diferite locuiau pe insulele Pacificului. În general, insulele din sud, care erau pe atunci mai mari, erau ocupate de neamuri având un mare procentaj de sânge verde şi indigo. Insulele din nord au fost stăpânite de andoniţi şi, mai târziu, de rase care conţineau o mare proporţie de viţă galbenă şi roşie. Strămoşii poporului japonez nu au fost izgoniţi de pe continentul Asiatic înainte de anul 12.000 înaintea erei creştine; ei au fost alungaţi de o puternică presiune din partea triburilor chineze nordice, care coborau spre sud de-a lungul coastei. Exodul lor final nu a rezultat atât din presiunea populaţiei, cât din iniţiativa unui şef, pe care ei au sfârşit prin a-l considera un personaj divin.
79:6.4 (885.1) Ca şi popoarele Indiei şi ale Levantului, triburile victorioase ale rasei galbene şi-au stabilit primele lor centre de-a lungul mării şi în susul fluviilor. Coloniile de coastă au avut după aceea dificultăţi cu traiul, căci inundaţiile în creştere şi albia schimbătoare a fluviilor au făcut de nelocuit oraşele pământurilor joase.
79:6.5 (885.2) Acum douăzeci de mii de ani, strămoşii chinezilor construiseră o duzină de mari centre de învăţământ şi de cultură primitive, îndeosebi de-a lungul Fluviului Galben şi al Fluviului Yang-Tse. Aceste centre au fost curând reîntărite de un curent constant de popoare mixte superioare care veneau din Sinkiang şi din Tibet. Emigranţii din Tibet spre valea fluviului Yang-Tse nu au fost tot atât de numeroşi ca în nord, iar centrele tibetane nu erau tot atât de avansate ca cele din bazinul Tarim, dar ambele mişcări au adus o anumită doză de sânge andit spre est în coloniile fluviale.
79:6.6 (885.3) Superioritatea străvechii rase galbene se datora următorilor patru mari factori:
79:6.7 (885.4) 1. Factorul genetic. Spre deosebire de rudele lor de culoare albastră din Europa, rasa galbenă şi cea roşie scăpaseră amândouă, într-o mare măsură, de amestecul cu liniile umane degradate. Chinezii din nord, deja întăriţi de micile aporturi ale filiaţiilor superioare roşii şi andonice, au devenit curând beneficiarii unui aflux considerabil de sânge andit. Chinezii din sud nu au fost tot atât de favorizaţi în această privinţă. Ei suferiseră mult timp din cauza absorbirii prea multora dintre elementele rasei verzi, şi mai târziu au fost slăbiţi şi de infiltrarea de mulţimi de neamuri inferioare izgonite din India de invazia dravidiano-andită. Există astăzi, în China, o deosebire clară între rasele din nord şi cele din sud.
79:6.8 (885.5) 2. Factorul social. Rasa galbenă a aflat de timpuriu de valoarea păcii dintre compatrioţi. Caracterul ei pacific i-a permis să îşi mărească populaţia până într-acolo încât să asigure răspândirea civilizaţiei ei printre milioane de indivizi. Între anul 25.000 şi 5.000 înaintea erei creştine, masa de oameni cea mai înalt civilizată a Urantiei se găsea în centrul şi în nordul Chinei. Oamenii galbeni au fost primii care aveau să realizeze o solidaritate rasială - primii care aveau să atingă o civilizaţie culturală, socială şi politică la scară mare.
79:6.9 (885.6) Chinezii anului 15.000 dinaintea erei creştine erau militarişti agresivi; ei nu fuseseră slăbiţi de un respect excesiv pentru trecut; ei formau un corp compact de mai puţin de douăsprezece milioane de oameni care vorbeau toţi aceeaşi limbă. În cursul acestei perioade, ei au clădit o adevărată naţiune, mult mai unită şi mai omogenă decât uniunile lor politice din timpurile istorice.
79:6.10 (885.7) 3. Factorul spiritual. Pe parcursul erei migraţiilor andite, chinezii se numărau printre popoarele cele mai spirituale ale pământului. Îndelungata lor aderare la cultul Adevărului Unic proclamat de Singlangton i-a menţinut în avangarda celei mai mari părţi a celorlalte rase. Impulsul unei religii progresive şi avansate este adesea un factor decisiv al dezvoltării culturale. În timp ce India lâncezea, China îşi făcea drum înainte sub tonicul însufleţitor al unei religii al cărei adevăr era păstrat cu sfinţenie ca Deitate supremă.
79:6.11 (885.8) Această adorare a adevărului a stimulat căutarea şi explorarea neînfricată a legilor naturii şi a potenţialului umanităţii. Chiar şi acum şase mii de ani, chinezii studiau mereu cu ardoare, şi îşi urmau cu dinamism căutarea lor după adevăr.
79:6.12 (885.9) 4. Factorul geografic. China este protejată la vest de munţi şi la est de Oceanul Pacific. Numai la nord era deschisă atacurilor; or, de la epoca oamenilor roşii până la sosirea descendenţilor ulteriori ai andiţilor, nordul Chinei nu a fost niciodată ocupat de nici o rasă agresivă.
79:6.13 (886.1) Fără barierele muntoase şi fără declinul ulterior al culturii ei spirituale, rasa galbenă ar fi atras indubitabil către ea partea majoră a andiţilor care emigrau din Turkestan, şi ar fi dominat incontestabil, cu rapiditate, civilizaţia lumii.
79:7.1 (886.2) Cu circa cincisprezece mii de ani în urmă, andiţii, într-un număr considerabil, traversau trecătoarea Ti Tao şi se răspândeau în valea superioară a Fluviului Galben printre coloniile chineze din Kansou. În curând, ei au pătruns la est în Honan, unde se găseau coloniile cele mai progresive. Această infiltrare care venea din vest era cam pe jumătate andonită şi pe jumătate andită.
79:7.2 (886.3) Centrele nordice de cultură, de-a lungul Fluviului Galben, fuseseră totdeauna mai progresive decât centrele sudice de pe Yang-Tse. În câteva mii de ani, după sosirea oamenilor superiori, chiar şi puţin numeroşi, coloniile Fluviului Galben se distanţaseră de satele Yang-Tseului. În raport cu fraţii lor din sud, ele atinseseră o poziţie culturală avansată, pe care au conservat-o mereu de atunci.
79:7.3 (886.4) Andiţii erau în număr relativ restrâns, iar cultura lor nu era atât de superioară, însă amalgamarea cu ei a produs o filiaţie cu . Chinezii din nord au primit exact atâta sânge andit cât pentru a aprinde curiozitatea exploratoare febrilă atât de caracteristică a raselor albe nordice. Acest influx mai limitat de ereditate andită a adus mai puţine necazuri stabilităţii înnăscute a tipului sangic.
79:7.4 (886.5) Valurile ulterioare de andiţi au adus cu ele anumite progrese culturale ale Mesopotamiei; aceasta este adevărat în special pentru ultimele valuri ale emigraţiei care venea din vest. Ele au ameliorat foarte mult practicile economice şi educative ale chinezilor din nord. Influenţa lor asupra culturii religioase a rasei galbene a fost efemeră, dar descendenţii lor au contribuit mult la o trezire spirituală ulterioară. Cu toate acestea, tradiţiile frumuseţii Edenului şi a Dalamatiei au influenţat tradiţiile chineze; legendele chineze primitive situează 'tărâmul zeilor' în occident.
79:7.5 (886.6) Poporul chinez n-a început să construiască oraşe şi să se lanseze în manufactură decât după anul 10.000 dinaintea erei creştine, ca urmare a schimbărilor climatice din Turkestan şi a sosirii ultimilor imigranţi andiţi. Infuzia din acest sânge nou nu s-a realizat atât în scopul de a adăuga mai mult la civilizaţia oamenilor galbeni, cât pentru a stimula o nouă şi rapidă dezvoltare a tendinţelor latente ale filiaţiilor chineze superioare. De la Honan până la Shansi, potenţialele unei civilizaţii avansate au ajuns la maturitate. Prelucrarea metalelor, precum şi toate artele şi manufacturile, datează din acea epocă.
79:7.6 (886.7) Similitudinile dintre anumite metode ale chinezilor şi ale mesopotamienilor primitivi pentru calcularea timpului, pentru astronomia şi administrarea guvernamentală s-au datorat relaţiilor comerciale dintre aceste două centre mult îndepărtate. Chiar şi pe vremea sumerienilor, negustorii chinezi călătoreau pe drumurile terestre care traversau Turkestanul, pentru a ajunge până în Mesopotamia. Aceste schimburi nu au fost unilaterale - valea Eufratului a beneficiat considerabil, la fel ca şi popoarele din câmpia Gangelui. Dar schimbările de climat şi invaziile nomade, în al treilea mileniu dinaintea erei creştine, au redus considerabil volumul comerţului care mergea pe urmele caravanelor Asiei centrale.
79:8.1 (887.1) În timp ce oamenii roşii sufereau din pricina purtării prea multor războaie, nu e cu totul greşit a spune că dezvoltarea structurală a Statului printre chinezi a fost întârziată de amploarea cuceririi Asiei de către ei. Ei aveau un mare potenţial de solidaritate rasială, care nu a reuşit să se dezvolte, deoarece îi lipsea stimulentul continuu pe care îl reprezenta pericolul mereu prezent al unei agresiuni venite din exterior.
79:8.2 (887.2) Odată cu înfăptuirea cuceririi Asiei orientale, anticul Stat militar se dezintegra progresiv, iar războaiele trecutului au fost uitate. Din bătălia epică împotriva rasei roşii nu au persistat decât tradiţiile nedesluşite ale unei lupte antice contra poporului de arcaşi. Chinezii s-au orientat devreme către agricultură, ceea ce le-a sporit tendinţele pacifiste; în acelaşi timp, raportul oameni-sol era mult inferior celui normal pentru o regiune agricolă, ceea ce a contribuit la viaţa din ce în ce mai paşnică a ţării.
79:8.3 (887.3) Conştiinţa înfăptuirilor trecute (întrucâtva diminuate în prezent), conservatorismul unui popor în marea sa majoritate agricol, precum şi o viaţă de familie bine dezvoltată, au dat naştere unei venerări a strămoşilor, care a culminat în obiceiul de a-i onora pe oamenii trecutului până într-acolo încât să frizeze adorarea. Un comportament foarte asemănător a prevalat printre rasele albe ale Europei timp de vreo cinci sute de ani după dezmembrarea civilizaţiei greco-romane.
79:8.4 (887.4) Credinţa şi cultul 'Adevărului Unic' aşa cum erau date ca învăţătură de Singlangton nu au dispărut niciodată complet; însă, odată cu trecerea timpului, căutarea adevărurilor noi şi superioare a fost dominată de o tendinţă crescândă de a venera starea de lucruri deja stabilită. Geniul rasei galbene s-a abătut lent de la căutarea necunoscutului la păstrarea cunoscutului. Aceasta este raţiunea pentru care civilizaţia care progresase cel mai rapid din lume a ajuns să stagneze.
79:8.5 (887.5) Între anul 4.000 şi anul 500 dinaintea erei creştine, reunificarea politică a rasei galbene a fost încheiată, dar uniunea culturală a centrului Yang-Tseului şi a Fluviului Galben fusese deja efectuată mai înainte. Această reunificare politică a grupurilor tribale mai târzii nu a fost lipsită de conflicte, dar stima populară pentru război a rămas redusă. Cultul strămoşilor, înmulţirea dialectelor şi absenţa înrolării pentru acţiunile militare, timp de mii şi mii de ani, îi făcuseră pe aceşti oameni extrem de paşnici.
79:8.6 (887.6) Deşi rasa galbenă a eşuat în promisiunile ei de a dezvolta rapid un Stat evoluat, ea a avansat progresiv în realizarea artelor civilizaţiei, în special în domeniul agriculturii şi al horticulturii. Problemele hidraulice cu care se confruntau agricultorii din Shansi şi din Honan impuneau o cooperare colectivă pentru a fi rezolvate. Dificultăţile de irigaţie şi de conservare a solului au contribuit în mare măsură la dezvoltarea interdependenţei, cu promovarea corespunzătoare a păcii printre grupurile de fermieri.
79:8.7 (887.7) Dezvoltările scrierii, precum şi punerea la punct a şcolilor, au contribuit curând la difuzarea cunoştinţelor la o scară până atunci neegalată. Dar natura stânjenitoare a sistemului de scriere ideografică a limitat numărul claselor instruite, cu toate că tiparul a apărut devreme. Mai presus de toate, procesul de nivelare socială şi de dezvoltare dogmatică religio-filozofică a continuat în pas grăbit. Dezvoltarea religioasă a venerării strămoşilor s-a complicat şi mai mult, printr-un val de superstiţii, care implicau adorarea naturii, însă vestigiile unui veritabil concept de Dumnezeu au rămas păstrate în cultul imperial al lui Shang-Ti.
79:8.8 (888.1) Marea slăbiciune a venerării strămoşilor este aceea că ea încurajează o filozofie orientată spre trecut. Oricât de înţeleaptă ar putea fi spicuirea înţelepciunii din trecut, e o nebunie să se privească trecutul ca pe o sursă exclusivă a adevărului. Adevărul este relativ şi se amplifică; el trăieşte mereu în prezent, ajungând la noi expresii în fiecare generaţie de oameni - şi chiar în fiecare viaţă umană.
79:8.9 (888.2) Marea forţă a venerării strămoşilor este valoarea pe care această atitudine o atribuie familiei. Stabilitatea şi persistenţa uimitoare ale culturii chineze sunt o consecinţă a rolului major acordat familiei, căci civilizaţia depinde direct de funcţionarea eficientă a familiei. În China, familia a atins o importanţă socială, şi chiar o semnificaţie religioasă, de care s-au apropiat şi alte câteva popoare.
79:8.10 (888.3) Devotamentul filial şi loialitatea familială, pretinse de cultul în creştere al strămoşilor, a asigurat stabilirea relaţiilor familiale superioare şi a grupurilor familiale durabile, care împreună au facilitat dezvoltarea factorilor următori în păstrarea civilizaţiei:
79:8.11 (888.4) 1. Conservarea bunurilor şi a bogăţiei.
79:8.12 (888.5) 2. Punerea în comun a experienţei mai multor generaţii.
79:8.13 (888.6) 3. Educarea eficientă a copiilor în artele şi în ştiinţele trecutului.
79:8.14 (888.7) 4. Dezvoltarea unui puternic simţ al datoriei, înălţarea moralităţii şi creşterea sensibilităţii etice.
79:8.15 (888.8) Perioada formatoare a civilizaţiei chineze, debutând cu sosirea andiţilor, se întinde până la marea deşteptare etică, morală, şi semi-religioasă, a celui de-al şaselea secol înainte de Crist. Şi tradiţia chineză păstrează istoria vagă a trecutului lor evolutiv; tranziţia de la familia matriarhală la familia patriarhală, stabilirea agriculturii, dezvoltarea arhitecturii, instaurarea industriei - toate acestea sunt prezentate succesiv. Mai mult decât orice altă relatare asemănătoare, această istorie prezintă, cu cea mai mare precizie, imaginea magnificei ascensiuni a unui popor superior, pornind de la nivelul barbariei. În cursul acestor vremuri, chinezii au trecut de la o societate agricolă primitivă la un organizare socială superioară, înglobând urbanizarea, manufactura, prelucrarea metalelor, schimburile comerciale, un guvern, scrierea, matematica, artele, ştiinţele şi tiparul.
79:8.16 (888.9) Aşa a persistat peste secole această civilizaţie antică a rasei galbene. Sunt aproape patruzeci de mii de ani de când s-au făcut primele progrese importante în cultura chineză. Cu toate că au existat numeroase recesiuni, civilizaţia fiilor Hanului este cel mai aproape de a prezenta o imagine neîntreruptă de progres continuu, până în epoca secolului al douăzecilea al erei creştine. Rasele albe au avut o dezvoltare mecanică şi religioasă de ordin elevat, dar ele nu i-au depăşit niciodată pe chinezi în loialitatea familială, în etica colectivă, şi nici în moralitatea personală.
79:8.17 (888.10) Această cultură străveche a contribuit mult la fericirea oamenilor. Milioane de fiinţe umane au trăit şi au murit, binecuvântate de aceste înfăptuiri. Vreme de secole, această mare civilizaţie s-a odihnit pe laurii trecutului, însă astăzi ea se deşteaptă pentru a reconsidera ţelurile transcendente ale existenţei umane şi a relua lupta continuă pentru un progres fără sfârşit.
79:8.18 (888.11) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]
Cartea Urantia
Capitolul 80
80:0.1 (889.1) DEŞI oamenii europeni albaştri n-au înfăptuit de unii singuri o mare civilizaţie culturală, ei au furnizat o bază biologică conţinând filiaţii impregnate de sânge adamic. Când în cele din urmă s-au amestecat cu invadatorii andiţi de mai târziu, ei au produs una dintre cele mai puternice rase capabile să atingă civilizaţia dinamică care avea să apară vreodată pe Urantia de la epoca rasei violete şi de la cea a Andiţilor care au succedat-o.
80:0.2 (889.2) Popoarele albe moderne au încorporat liniile supravieţuitoare ale neamurilor adamice, care s-au amestecat cu rasele sangice ce includeau unele elemente roşii şi galbene, dar mai ales oameni albaştri. Toate rasele albe conţineau un procentaj considerabil de neamuri adonite originale, precum şi mai multe linii primitive nodite.
80:1.1 (889.3) Înainte ca ultimii nodiţi să fi fost alungaţi din valea Eufratului, mulţi dintre fraţii lor pătrunseseră în Europa ca aventurieri, ca învăţători, ca negustori sau ca războinici. În cursul primelor vremuri ale rasei violet, bazinul Mediteranei era protejat de strâmtoarea Gibraltarului, precum şi de puntea terestră a Siciliei. Chiar la începuturile lui, o parte a comerţului maritim a fost stabilită pe aceste lacuri interioare, unde oamenii albaştri din nord şi saharienii din sud i-au întâlnit pe nodiţii şi pe adamiţii din est.
80:1.2 (889.4) În bazinul oriental al Mediteranei, nodiţii îşi instalaseră unul dintre centrele lor cele mai vaste de cultură şi, de acolo, ei pătrunseseră puţin şi în Europa meridională, dar mai ales în Africa de Nord. Sirienii nodiţi-adoniţi brahicefali au introdus foarte devreme olăritul şi agricultura în coloniile lor din delta Nilului, care se înălţa puţin câte puţin. De asemenea, ei au importat oi, capre, vite şi alte animale domestice, precum şi metode foarte mult îmbunătăţite pentru prelucrarea metalelor, căci Siria era pe atunci centrul acestei industrii.
80:1.3 (889.5) Timp de peste treizeci de mii de ani, Egiptul a primit un flux constant de mesopotamieni, care veneau cu arta şi cultura lor îmbogăţind-o pe aceea din valea Nilului. Dar intrarea unui mare număr de saharieni a deteriorat considerabil străvechea civilizaţie aşezată de-a lungul Nilului, astfel încât Egiptul atinsese cu vreo cincisprezece mii de ani în urmă cel mai scăzut nivel cultural al lui.
80:1.4 (889.6) Totuşi, în epocile primitive, migraţia adamiţilor spre vest nu prea a avut de întâmpinat obstacole. Sahara era o pajişte deschisă împânzită de crescători de animale şi de fermieri. Locuitorii ei nu s-au lansat niciodată în manufactură; şi nici constructori de oraşe nu au fost. Saharienii erau un grup indigo-negru, care comportau mari aporturi ale raselor verzi şi portocalii, pe atunci stinse. Ei au primit totuşi un volum foarte limitat de ereditate violetă înainte ca ridicarea scoarţei terestre şi schimbarea direcţiei vânturilor umede să risipească rămăşiţele acestei civilizaţii prospere şi paşnice.
80:1.5 (890.1) Sângele lui Adam a fost diluat în cea mai mare parte a raselor umane, dar unele au primit mai mult decât altele. Rasele amestecate ale Indiei şi popoarele mai închise la culoare ale Africii nu prezentau atracţie pentru adamiţi. Ei s-ar fi amestecat de bună voie cu oamenii roşii, dacă aceştia din urmă nu ar fi fost atât de îndepărtaţi în America, şi ei erau într-un mod amical înclinaţi către oamenii galbeni, aceştia fiind însă la fel de greu accesibili în îndepărtata lor Asie. De aceea, când adamiţii erau împinşi de aventură şi de altruism, sau alungaţi din valea Eufratului, ei alegeau cu totul natural uniunea cu rasele albastre ale Europei.
80:1.6 (890.2) Oamenii albaştri, pe atunci dominanţi în Europa, nu aveau practici religioase respingătoare pentru primii emigranţi adamiţi, şi exista o mare atracţie sexuală între rasa violetă şi rasa albastră. Cei mai buni dintre oamenii albaştri considerau ca fiind o mare onoare permisiunea de a se căsători cu adamiţii. Fiecare bărbat albastru nutrea ambiţia de a deveni destul de abil şi destul de înzestrat artistic pentru a câştiga afecţiunea unei femei adamite, iar cea mai înaltă aspiraţie a unei femei albastre superioare era aceea de a primi omagiile unui adamit.
80:1.7 (890.3) Lent, aceşti fii migratori ai Edenului se uneau cu tipurile superioare ale rasei albastre şi însufleţeau practicile lor culturale, în timp ce exterminau fără milă ce mai rămăsese din filiaţiile neamurilor Neanderthalului. Această tehnică de încrucişare a raselor, combinată cu eliminarea filiaţiilor inferioare, a produs cel puţin o duzină de grupuri viguroase şi progresiste de oameni albaştri superiori, iar voi aţi desemnat unul dintre ele cu numele de cro-magnon.
80:1.8 (890.4) Din aceste motive, şi din multe altele, dintre care cel mai mic nu erau traseele de migraţie mai favorabile, primele valuri de cultură mesopotamiană s-au îndreptat aproape exclusiv către Europa. Acestea sunt împrejurările care au determinat antecedentele civilizaţiei europene moderne.
80:2.1 (890.5) Expansiunea iniţială a rasei violete în Europa a fost întreruptă de anumite schimbări climatice şi geologice mai degrabă bruşte. Cu retragerea câmpurilor de gheaţă nordice, vânturile care aduceau ploile s-au întors de la vest la nord, şi au transformat treptat vastele regiuni de păşuni deschise din Sahara într-un deşert arid. Această secetă a dispersat locuitorii marelui platou saharian; aceştia erau de talie mică, bruneţi cu ochii negri, dar dolicocefali.
80:2.2 (890.6) Elementele mai pure indigo s-au dus spre sud, în pădurile Africii centrale, unde au şi rămas de atunci încoace. Grupurile cele mai amestecate s-au împrăştiat în trei direcţii; triburile superioare de la vest au emigrat în Spania, şi de acolo în părţile adiacente ale Europei; ele formau nucleul raselor mediteraneene ulterioare de bruneţi dolicocefali. Diviziunea cel mai puţin progresivă din estul platoului saharian a emigrat în Arabia şi, de acolo, prin Mesopotamia de nord şi prin India, până la îndepărtata insulă a Ceylonului. Grupul central s-a îndreptat spre nord şi spre est, până la valea Nilului, şi a pătruns în Palestina.
80:2.3 (890.7) Acest substrat sangic secundar este ceea ce a sugerat un anumit grad de înrudire cu popoarele moderne răspândite de la Decan, trecând prin Iran şi prin Mesopotamia, până de-a lungul celor două ţărmuri nord şi sud ale Mediteranei.
80:2.4 (890.8) Cam în epoca acestor schimbări de climat în Africa, Anglia s-a separat de continent, iar Danemarca s-a înălţat din mare, în timp ce strâmtoarea Gibraltarului, care proteja bazinul occidental al Mediteranei, s-a prăbuşit ca urmare a unui cutremur de pământ, ceea ce a înălţat rapid nivelul acestui lac intern până la acela al Oceanului Atlantic. Curând după aceea, puntea terestră sicilian[ s-a scufundat, ceea ce a făcut Mediterana o singură mare legată din nou de Oceanul Atlantic. Acest cataclism al naturii a înghiţit sute de colonii, şi a cauzat cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti prin inundaţie pe care a cunoscut-o vreodată istoria lumii.
80:2.5 (891.1) Această surpare a bazinului mediteranean a restrâns imediat deplasările adamiţilor spre occident, în timp ce marea afluenţă a saharienilor i-a condus la căutarea, în nordul şi estul Edenului, de supape pentru suprapopulaţia lor. Pe măsură ce descendenţii lui Adam părăseau văile Tigrului şi ale Eufratului călătorind spre nord, ei întâlneau bariere muntoase şi Marea Caspică, care era pe atunci mai întinsă decât astăzi. Timp de multe generaţii, adamiţii s-au dăruit vânatului, creşterii de animale domestice şi culturii din jurul coloniilor lor răspândite pe tot cuprinsul Turkestanului. Acest popor magnific şi-a extins lent teritoriul în Europa, dar acum adamiţii pătrund în Europa prin est şi acolo găsesc cultura oamenilor albaştri în urmă cu mii de ani faţă de cea a Asiei, căci această regiune nu a avut aproape nici un contact cu Mesopotamia.
80:3.1 (891.2) Centrele antice ale culturii oamenilor albaştri erau situate de-a lungul tuturor fluviilor Europei, dar Somme este singurul care curge încă în albia pe care o urma în epoca preglaciară.
80:3.2 (891.3) Noi vorbim de oamenii albaştri ca ocupând continentul european, însă existau zeci de tipuri rasiale. Chiar şi acum treizeci şi cinci de mii de ani, rasele albastre din Europa erau deja un popor foarte amestecat, care conţinea eredităţi de sânge roşu şi galben, în timp ce, în regiunile de coastă ale Atlanticului şi în acelea ale Rusiei actuale, el absorbise o doză considerabilă de sânge andonit, şi, spre sud, el fusese în contact cu popoarele sahariene. Ar fi însă zadarnică încercarea de a se enumera numeroasele grupuri rasiale.
80:3.3 (891.4) Civilizaţia europeană a acestei prime perioade posterioare lui Adam a fost un amestec unic de vigoare şi de artă a oamenilor albaştri, cu imaginaţia creativă a adamiţilor. Oamenii albaştri formau o rasă foarte viguroasă, dar ei au degradat considerabil statutul cultural şi spiritual al adamiţilor. Le-a fost foarte greu acestora din urmă să îşi lase amprenta religiei lor asupra cro-magnoizilor, pentru că erau atât de mulţi aceia dintre ei care aveau tendinţa de a amăgi şi a ademeni pe tinerele fecioare. Timp de zece mii de ani, religia în Europa a rămas la un nivel foarte scăzut în comparaţie cu dezvoltările ei în India şi în Egipt.
80:3.4 (891.5) Oamenii albaştri erau perfect cinstiţi în toate afacerile lor, şi feriţi de viciile sexuale ale adamiţilor amestecaţi. Ei respectau fecioria, şi nu practicau poligamia decât dacă războiul pricinuia o criză de bărbaţi.
80:3.5 (891.6) Popoarele de Cro-Magnon erau o rasă curajoasă şi prevăzătoare. Ele menţineau, pentru copii, un sistem de educaţie eficient, la care participau ambii părinţi, iar serviciile copiilor mai vârstnici erau utilizate din plin. Fiecare copil era cu grijă instruit în întreţinerea cavernelor, să practice artele şi să cioplească silexul. Încă din anii tinereţii lor, femeile aveau o bună experienţă a muncilor gospodăreşti şi a unei agriculturi rudimentare, în timp ce bărbaţii erau vânători iscusiţi şi războinici curajoşi.
80:3.6 (891.7) Oamenii albaştri erau vânători, pescari, culegători de hrană şi pricepuţi constructori de bărci. Ei făceau topoare din piatră, tăiau arbori şi construiau colibe din bârne parţial îngropate în pământ, şi acoperite cu piei. Unele popoare construiesc încă colibe asemănătoare în Siberia. Popoarele de Cro-Magnon din sud au trăit în general în peşteri şi în grote.
80:3.7 (892.1) Pe durata rigorilor iernii, nu era ceva ieşit din comun ca santinelele lor să moară de frig pe când asigurau garda de noapte la intrările peşterilor. Ei erau curajoşi, dar, mai presus de toate, erau artişti; amestecul de sânge adamit a accelerat brusc imaginaţia lor creativă. Apogeul artei oamenilor albaştri a fost cu aproximativ cincisprezece mii de ani în urmă, înainte de epoca în care rasele cu epidermă mai întunecată la culoare au venit din Africa înspre nord, prin Spania.
80:3.8 (892.2) Cu circa cincisprezece mii de ani în urmă, pădurile alpine au năpădit puţin câte puţin întinderi considerabile. Vânătorii europeni erau împinşi spre văile fluviilor şi spre ţărmurile mărilor de aceleaşi constrângeri climatice care transformaseră fericitele terenuri de vânătoare ale lumii în deşerturi sterpe şi aride. În aceleaşi perioade în care vânturile de ploaie începeau să bată spre nord, vastele pajişti europene deschise s-au acoperit de păduri. Aceste ample şi relativ bruşte modificări de climat, au făcut rasele Europei, care practicau vânătoarea pe spaţii libere, să se transforme în crescători de animale şi, într-o oarecare măsură, în pescari şi lucrători ai pământului.
80:3.9 (892.3) Deşi din aceste schimbări rezultau unele progrese culturale, se produceau totuşi şi anumite regrese biologice. În timpul precedentei ere de vânătoare, membrii triburilor superioare se căsătoriseră cu prizonierii de război de tipul cel mai evoluat, şi îi distruseseră invariabil pe aceia pe care îi socoteau inferiori. Însă, când au început să instaleze coloniile şi să se lanseze în agricultură şi în comerţ, ei au căutat să-i cruţe pe cei mai mulţi dintre captivi mediocri pentru a-i păstra ca sclavi. Iar urmaşii acestor sclavi au fost aceia care, mai târziu, au degradat atât de mult întregul tip cro-magnon. Cultura a continuat să regreseze până în momentul în care a primit un nou impuls din Orient, când invazia finală şi masivă a mesopotamienilor a măturat Europa, absorbind rapid cultura şi tipul cro-magnon şi inaugurând civilizaţia raselor albe.
80:4.1 (892.4) Un flux constant de andiţi s-a revărsat în Europa, însă au fost şapte invazii majore, ultimii invadatori venind călare în trei valuri mari. Unii au intrat în Europa prin insulele Mării Egee şi au urcat în sus pe lunca Dunării, dar majoritatea primelor filiaţii mai pure au emigrat în Europa nord-vestică pe ruta din nord, care traversa păşunile Volgăi şi ale Donului.
80:4.2 (892.5) Între a treia şi a patra invazie, o hoardă de andoniţi a pătruns în Europa prin nord, după ce a venit din Siberia pe fluviile ruse şi pe marea Baltică. Ea a fost imediat asimilată de triburile andite din nord.
80:4.3 (892.6) Expansiunile iniţiale ale rasei violete mai pure au fost mult mai pacifiste decât acelea ale descendenţilor ei andiţi ulteriori, care erau semi-militari şi adorau cuceririle. Adamiţii erau paşnici, iar nodiţii, belicoşi. Uniunea acestor neamuri, după cum s-au contopit mai târziu cu rasele sangice, a produs andiţii, popor capabil şi agresiv, care a făcut adevărate cuceriri militare.
80:4.4 (892.7) Cu toate acestea, calul a fost factorul evolutiv care a determinat dominaţia andiţilor în Occident. Calul a dat andiţilor care se răspândeau avantajul până atunci inexistent al mobilităţii, ceea ce a permis ultimelor grupuri de cavaleri andiţi să înainteze rapid de jur împrejurul Mării Caspice, pentru a invada întreaga Europă. Toate valurile anterioare ale andiţilor se deplasaseră atât de lent, încât avuseseră tendinţa să se spulbere de îndată ce se îndepărtau de Mesopotamia. Însă valurile ulterioare au avansat atât de rapid, încât au ajuns în Europa în grupuri coerente, care conservau într-o anumită măsură cultura lor superioară.
80:4.5 (893.1) De zece mii de ani, toată lumea locuită, în afară de China şi de regiunea Eufratului, nu făcuse decât progrese culturale foarte limitate, când neobosiţii cavaleri andiţi şi-au făcut apariţia în cel de-al şaptelea şi al şaselea mileniu de dinaintea lui Crist. În timp ce se deplasau spre vest prin câmpiile Rusiei, asimilând cele mai bune elemente ale oamenilor albaştri şi exterminându-le pe cele mai puţin bune, ei s-au amestecat formând un singur popor. Ei au fost strămoşii raselor aşa-zise nordice, neamurile populaţiilor scandinave, germanice şi anglo-saxone.
80:4.6 (893.2) Filiaţiile superioare albastre nu au întârziat să fie în cu totul asimilate de andiţi în toată Europa de nord. Numai în Laponia (şi într-o anumită măsură în Bretania) străvechii andoniţi au păstrat o asemănare de identitate rasială.
80:5.1 (893.3) Triburile din Europa de nord se simţeau continuu întărite de un curent regulat de mesopotamieni care emigrau prin Turkestan şi prin sudul Rusiei. Când ultimele valuri ale cavaleriei andite au trecut peste Europa, existau deja, în această regiune, mai mulţi oameni purtători de sânge andit decât în tot restul lumii.
80:5.2 (893.4) Timp de trei mii de ani, cartierul general militar al andiţilor din nord s-au aflat în Danemarca. Din acest punct central, au pornit valurile succesive de cucerire, ale cărui elemente şi-au pierdut treptat caracterul lor andit, şi au devenit din ce în ce mai albe de-a lungul secolelor, pe măsură ce s-a produs amestecul final al cuceritorilor mesopotamieni cu popoarele cucerite.
80:5.3 (893.5) În timp ce oamenii albaştri fuseseră asimilaţi în nord şi sfârşiseră prin a sucomba în faţa incursiunilor cavalerilor albi care pătrundeau prin sud, triburile invadatoare ale rasei albe amestecate au întâmpinat o rezistenţă dârză şi prelungită din partea oamenilor de Cro-Magnon; însă inteligenţa superioară a rasei albe, precum şi rezervele ei biologice în constantă creştere, i-au permis să nimicească complet rasa mai veche.
80:5.4 (893.6) Luptele decisive dintre oamenii albi şi oamenii albaştri s-au desfăşurat în valea Sommei. Acolo, floarea rasei albastre s-a opus cu îndârjire andiţilor care înaintau spre sud. Timp de peste cinci sute de ani, oamenii de cro-magnon şi-au apărat teritoriile cu succes, înainte de a ceda în faţa strategiei militare superioare a invadatorilor albi. Thor, comandantul victorios al armatelor din nord în bătălia finală de la Somme, a devenit eroul triburilor nordice albe, şi a fost mai târziu respectat ca un zeu de unele dintre ele.
80:5.5 (893.7) Fortăreţele oamenilor albaştri care au rezistat cel mai mult timp se găseau în sudul Franţei, dar ultima mare rezistenţă militară a fost biruită de-a lungul Sommei. Cucerirea ulterioară a avansat prin pătrunderea comercială, prin împingerea populaţiei în lungul fluviilor şi printr-o succesiune continuă de căsătorii cu elementele albastre superioare, însoţită de o exterminare nemiloasă a celor inferioare.
80:5.6 (893.8) Când consiliul tribal andit al bătrânilor andiţi hotăra prin judecată că un captiv inferior era inapt, el era predat preoţilor şamani în urma unei ceremonii complicate, iar aceştia îl însoţeau la fluviu unde îi dădeau, conform riturilor, iniţierea către 'fericitele teritorii de vânătoare' - înecul. Pe această cale, invadatorii albi din Europa au exterminat toate popoarele pe care le-au întâlnit şi care n-au fost rapid asimilate în propriile lor rânduri; astfel şi-au găsit sfârşitul oamenii albaştri - şi acest lucru s-a produs cu rapiditate.
80:5.7 (893.9) Oamenii albaştri cro-magnoizi au constituit fundamentul biologic al raselor europene moderne, dar ei n-au supravieţuit decât în măsura în care au fost absorbiţi de viguroşii cuceritori de mai târziu ai ţinuturilor lor natale. Filiaţiile albastre au adus multă robusteţe şi vigoare fizică raselor albe din Europa, dar umorul şi imaginaţia popoarelor europene contopite proveneau de la andiţi. Această uniune între andiţi şi oamenii albaştri, din care au provenit rasele albe nordice, a provocat o cădere imediată a civilizaţiei andite, o întârziere de natură tranzitorie. În cele din urmă, superioritatea latentă a acestor barbari nordici s-a manifestat şi a culminat în civilizaţia europeană de astăzi.
80:5.8 (894.1) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, rasele albe în evoluţie dominau toată Europa nordică, inclusiv nordul Germaniei, nordul Franţei şi Insulele Britanice. Europa centrală a fost controlată pentru o vreme de oamenii albaştri şi de andoniţii cu cap rotund. Aceştia din urmă au locuit mai cu seamă în valea Dunării şi nu au fost niciodată în întregime mutaţi de către andiţi.
80:6.1 (894.2) De la epoca migraţiilor andite finale, cultura a fost în declin în valea Eufratului, iar centrul imediat al civilizaţiei s-a mutat în valea Nilului. Egiptul venea imediat după Mesopotamia în calitate de cartier general al grupului cel mai evoluat de pe pământ.
80:6.2 (894.3) Valea Nilului a început să sufere de inundaţii cu puţin înaintea văilor Mesopotamiei, ducând-o însă mult mai bine. Acest contratimp iniţial al populaţiei a fost mai mult decât compensat de afluenţa constantă de emigranţi andiţi, astfel încât cultura Egiptului, cu toate că provenea în realitate din valea Eufratului, părea să-şi facă drum înainte. În anul 5.000 înaintea erei creştine, în timpul perioadei inundaţiilor din Mesopotamia, existau în Egipt şapte grupuri distincte de fiinţe umane, şi toate, în afară de unul, veneau din Mesopotamia.
80:6.3 (894.4) Când s-a produs ultimul exod din valea Eufratului, Egiptul a avut marele noroc îi să primească pe mulţi dintre artiştii şi artizanii cei mai iscusiţi. Aceşti artizani andiţi se simţeau în întregime totul acasă, în sensul că ei erau foarte obişnuiţi cu viaţa fluvială, cu inundaţiile, cu irigaţiile şi cu anotimpurile secetoase. Ei apreciau poziţia adăpostită din valea Nilului, unde erau mult mai puţin expuşi atacurilor şi incursiunilor ostile decât pe malurile Eufratului. Ei au contribuit foarte mult la tehnica egiptenilor de prelucrare a metalelor. Ei prelucrau aici minereurile de fier care proveneau din muntele Sinai, în loc de cele din regiunile Mării Negre.
80:6.4 (894.5) Egiptenii au reunit, de foarte devreme, divinităţile lor locale într-un elaborat sistem naţional de zei. Ei au dezvoltat o vastă teologie, şi aveau o preoţime numeroasă, dar greu de întreţinut. Mai mulţi şefi diferiţi au căutat să reînvie vestigiile primelor învăţături religioase setite, dar aceste eforturi au fost de scurtă durată. Andiţii au construit primele edificii de piatră din Egipt. Prima şi cea mai frumoasă dintre piramide a fost ridicată de Imhotep, un geniu andit al arhitecturii, pe vremea în care slujea ca prim ministru. Construcţiile anterioare fuseseră construite din cărămidă, şi deşi mai fuseseră construite edificii din piatră în diferite părţi ale lumii, acesta a fost primul în Egipt. Însă arta construirii a decăzut constant începând din epoca acestui mare arhitect.
80:6.5 (894.6) Această strălucită perioadă de cultură a fost brusc întreruptă de războaiele interne de-a lungul Nilului, şi ţara a fost curând invadată, aşa cum fusese şi Mesopotamia, de către triburile inferioare venite din Arabia neospitalieră şi de către negrii din sud. Acest fapt a produs un declin continuu al progresului social vreme de peste cinci sute de ani.
80:7.1 (895.1) În cursul declinului culturii în Mesopotamia, o civilizaţie superioară a persistat, un timp, pe insulele Mediteranei orientale.
80:7.2 (895.2) Către anul 12.000 dinaintea erei creştine, un strălucit trib de andiţi a migrat în Creta. Aceasta a fost singura insulă colonizată atât de devreme de către un grup atât de superior, şi au trecut aproape două mii de ani înainte ca descendenţii acestor marinari să se răspândească prin insulele vecine. Acest grup era compus din andiţi, de statură mică şi cu cap îngust, care se căsătoriseră cu nodiţii nordici din ramura vanită. Ei măsurau mai puţin de un metru optzeci în înălţime, şi fuseseră literalmente izgoniţi de pe continent de către semenii lor mai mari, dar inferiori. Aceşti emigranţi în Creta erau extrem de iscusiţi în arta ţesutului, a prelucrării metalelor, a olăritului, a cositoritului şi a întrebuinţării pietrei ca material de construcţie. Ei au început să scrie şi au continuat ca crescători de animale şi ca agricultori.
80:7.3 (895.3) La aproape două mii de ani după colonizarea Cretei, un grup de descendenţi ai lui Adamson, de statură înaltă, au ajuns în Grecia prin insulele nordice venind aproape direct din căminul lor din ţinuturile înalte din nordul Mesopotamiei. Aceşti strămoşi ai grecilor au fost conduşi către occident de către Sato, un urmaş direct al lui Adamson şi al Ratei.
80:7.4 (895.4) Grupul care în cele din urmă s-a stabilit în Grecia se compunea din trei sute şaptezeci şi cinci de persoane alese şi superioare, care alcătuiau sfârşitul celei de-a doua civilizaţii a adamsoniţilor. Aceşti descendenţi îndepărtaţi ai lui Adamson cuprindeau filiaţiile cele mai valoroase ale raselor albe care îşi făceau apariţia pe atunci. Inteligenţa lor era de un ordin elevat şi, din punct de vedere fizic, ei erau cele mai frumoase exemplare de oameni din epoca primului Eden.
80:7.5 (895.5) Curând, Grecia şi insulele Mării Egee au urmat Mesopotamiei şi Egiptului ca centru occidental al comerţului, artei şi culturii. Dar, aşa cum a fost anterior în Egipt, toată arta şi toată ştiinţa lumii egeene proveneau din Mesopotamia, cu excepţia culturii adamsoniţilor precursori ai grecilor. Toată arta şi geniul acestor popoare ulterioare sunt o moştenire directă a posterităţii lui Adamson, primul fiu al lui Adam şi al Evei, şi al extraordinarei lui a doua soţii, Rata, o fiică descendentă în linie neîntreruptă a purului stat major nodit al prinţului Caligastia. Nu este deci deloc de mirare că grecii au avut tradiţii mitologice cum că ei se coborau direct din zei şi din fiinţe supraumane.
80:7.6 (895.6) Regiunea egeeană a trecut prin cinci stadii diferite de cultură, fiecare mai puţin spiritual decât cel precedent. Curând, ultima epocă a gloriei artistice s-a năruit sub greutatea mediocrilor descendenţi, rapid înmulţiţi, ai sclavilor dunăreni aduşi de generaţiile ulterioare ale grecilor.
80:7.7 (895.7) În Creta, pe parcursul acestei epoci, cultul mamei a atins, la descendenţii lui Cain, cea mai mare reputaţie a lui. Acest cult a glorificat-o pe Eva prin adorarea 'marii mame'. Peste tot putea fi văzute reprezentări ale Evei. Mii de sanctuare publice au fost ridicate pe tot cuprinsul Cretei şi Asiei Minore. Acest cult al mamei a persistat până în epoca lui Crist şi a fost, mai târziu, încorporat în religia creştină primitivă sub forma glorificării şi a venerării Mariei, mama pământeană a lui Isus.
80:7.8 (895.8) Către anul 6.500 înaintea erei creştine, se produsese un mare declin în moştenirea spirituală a andiţilor. Descendenţii lui Adam erau extrem de risipiţi, şi fuseseră virtual înghiţiţi de către rasele umane mai vechi şi mai numeroase. Această decadenţă a civilizaţiei andite, precum şi dispariţia criteriilor lor religioase, au lăsat rasele spiritual sărăcite ale pământului într-o stare deplorabilă.
80:7.9 (896.1) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, cele trei filiaţii cele mai pure ale descendenţilor lui Adam se găseau în Sumeria, în Europa de Nord, şi în Grecia. Toată Mesopotamia s-a deteriorat lent prin curentul de rase amestecate şi mai întunecate care s-au infiltrat prin Arabia. Venirea acestor popoare inferioare a contribuit mai mult la împrăştierea în depărtare a rămăşiţelor biologice şi culturale ale andiţilor. Plecând din toate părţile semilunii fertile, populaţiile cele mai aventuroase au mers către vest şi au împânzit insulele. Aceşti emigranţi au cultivat cereale şi legume, şi au adus cu ei animale domestice.
80:7.10 (896.2) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, o puternică armată de mesopotamieni progresişti au ieşit din valea Eufratului şi s-au instalat în insula Ciprului; această civilizaţie a fost măturată cu vreo două mii de ani mai târziu de hoardele barbare venite din nord.
80:7.11 (896.3) O altă mare colonie s-a instalat pe ţărmul Mediteranei lângă poziţia ulterioară a Cartaginei. Pornind din Africa de Nord, un mare număr de andiţi au intrat în Spania şi s-au contopit, mai târziu, în Elveţia, cu fraţii lor plecaţi anterior din Insulele Egeene pentru a locui în Italia.
80:7.12 (896.4) Când Egiptul a urmat Mesopotamia în declinul ei cultural, multe dintre familiile cele mai capabile şi cele mai evoluate, au fugit în Creta, ceea ce a ridicat treptat civilizaţia cretană, deja foarte avansată. Când sosirea grupurilor inferioare care veneau din Egipt a ameninţat ulterior civilizaţia Cretei, familiile cele mai cultivate s-au dus către vest, în Grecia.
80:7.13 (896.5) Grecii nu erau doar mari învăţători şi mari artişti, ci au fost şi cei mai mari comercianţi şi colonizatori ai lumii. Înainte de a sucomba sub valul de inferioritate care a sfârşit prin a înghiţi arta şi comerţul lor, ei au reuşit să implanteze, în Occident, atât de multe avanposturi de cultură, încât o mare parte a progreselor iniţiale ale civilizaţiei greceşti a persistat la popoarele ulterioare din Europa de sud, iar un mare număr de descendenţi amestecaţi ai acestor adamsoniţi au fost încorporaţi în triburile de pe pământurile continentale adiacente.
80:8.1 (896.6) Andiţii din valea Eufratului au emigrat spre nord, în Europa, pentru a se contopi cu oamenii albaştri, şi spre vest, în regiunile mediteraneene, pentru a se amesteca cu rămăşiţele, ele înseşi mixte, ale saharienilor şi ale oamenilor albaştri din sud. Aceste două ramuri ale rasei albe au fost şi sunt încă separate de muntenii brahicefali supravieţuitori ai triburilor andonite, care locuiseră mult timp în aceste regiuni centrale.
80:8.2 (896.7) Aceşti descendenţi ai lui Andon erau dispersaţi în cea mai mare parte a regiunilor muntoase ale Europei centrale şi sud-estice. Ei au fost adesea întăriţi de către cei sosiţi din Asia Minoră, regiunea pe care ei o ocupau în număr considerabil. Hitiţii antici proveneau direct din neamul andonit; epiderma lor palidă şi capul lor mare erau tipice pentru această rasă. Această filiaţie s-a perpetuat la strămoşii lui Avraam, şi a contribuit mult la înfăţişarea caracteristică a acestor descendenţi ulteriori evrei; aceştia, deşi aveau o cultură şi o religie provenite de la andiţi, vorbeau o limbă foarte diferită. Limba lor era în mod distinct andonită.
80:8.3 (897.1) Triburile care locuiau în casele construite pe piloni de consolidare sau pe diguri de lemn pe lacurile Italiei, ale Elveţiei şi ale Europei meridionale erau avanposturile în expansiune ale migraţiilor africane, egeene şi mai ales dunărene.
80:8.4 (897.2) Dunărenii erau andoniţi, fermieri şi crescători de animale, intraţi în Europa prin Peninsula Balcanică, şi se deplasau lent către nord pe traseul văii Dunării. Ei practicau olăritul şi cultivau pământul, preferând să trăiască în văi. Colonia cea mai nordică a Dunărenilor era în Liege, în Belgia. Aceste triburi s-au degradat rapid pe măsură ce s-au îndepărtat de centrul şi de izvorul culturii lor. Cele mai frumoase vase de lut ale lor au fost fabricate de primele colonii.
80:8.5 (897.3) Dunărenii practicau cultul mamei ca urmare a influenţei misionarilor Cretei. Aceste triburi s-au contopit, mai târziu, cu grupul de marinari andoniţi care au venit pe vase de pe coasta Asiei Minore şi care erau, de asemenea, adoratori ai mamei. O mare parte a Europei centrale a fost astfel colonizată de timpuriu de către tipuri mixte de rase albe brahicefale, care practicau cultul mamei şi ritul religios al incinerării morţilor, căci adepţii cultului mamei aveau obiceiul să-şi ardă morţii în bordeie din piatră.
80:9.1 (897.4) Amestecurile rasiale, în Europa, către sfârşitul migraţiilor andite, au alcătuit gruparea următoare de trei rase albe:
80:9.2 (897.5) 1. Rasa albă din nord. Această rasă aşa-zisă nordică era în esenţă compusă din oameni albaştri, la care se adăugau andiţii, dar care conţinea şi o cantitate considerabilă de sânge andonit, cu cantităţi mai mici de sânge roşu şi galben sangic. Rasa albă de nord îngloba astfel cele patru neamuri umane cele mai dezirabile, dar ereditatea ei majoră venea de la oamenii albaştri. Nordicul primitiv tipic era dolihocefal, mare şi blond; dar, cu mult timp în urmă, această rasă s-a contopit în întregime cu toate ramurile oamenilor albi.
80:9.3 (897.6) Cultura primitivă a Europei găsită de invadatorii nordici era aceea a dunărenilor care regresau, contopiţi cu oamenii albaştri. Cultura nordic-daneză şi aceea a danubienilor andoniţi s-au întâlnit şi au fuzionat pe Rin, după cum atestă existenţa a două grupuri rasiale în Germania contemporană.
80:9.4 (897.7) Nordicii au continuat comerţul cu chilimbar de pe coasta baltică, stabilind un mare negoţ cu brahicefalii văii Dunării prin Pasul Brener. Contactul extins cu dunărenii i-a făcut pe aceşti oameni din nord să practice cultul mamei, şi, timp de milenii, incinerarea morţilor a fost aproape universală în Scandinavia. Aceasta explică de ce nu s-au putut găsi oseminte ale albilor din rasa primitivă, deşi fuseseră îngropaţi prin toată Europa - nu se găseşte decât cenuşa lor în urne de piatră sau de argilă. Aceşti oameni au construit, de asemenea, locuinţe; ei nu au locuit niciodată în grote. Aceasta explică totodată raritatea dovezilor culturii primitive a albilor, cu toate că tipul cro-magnon mai vechi s-a conservat mai bine acolo unde a fost zidit ermetic, în siguranţă, în peşteri şi în grote. Oricare ar fi situaţia, se găseşte în Europa, la un moment dat, o cultură primitivă a dunărenilor care degenerau şi a oamenilor albaştri, şi apoi, fără tranziţie, a apărut omul alb, mult superior.
80:9.5 (897.8) 2. Rasa albă centrală. Cu toate că grupul conţine filiaţii albastre, galbene şi andite, el este predominant andonit. Aceste popoare sunt brahicefale; oamenii au tenul închis, sunt scunzi şi îndesaţi. Ei se găsesc între rasele nordice şi mediteraneene ca o pană a cărei bază se afla în Asia şi vârful pătrundea în estul Franţei.
80:9.6 (898.1) Timp de aproape douăzeci de mii de ani, andoniţii fuseseră împinşi tot mai departe spre nordul Asiei centrale de către andiţi. Către anul 3.000 înaintea erei creştine, seceta în creştere i-a adus pe andoniţi înapoi în Turkestan. Această înaintare andonită spre sud a continuat timp de mai multe mii de ani, divizându-se în jurul Mării Caspice şi al Mării Negre, şi pătrunzând în Europa în acelaşi timp prin Balcani şi prin Ucraina. Această invazie includea grupurile rămase din descendenţii lui Adamson. În cursul ultimei jumătăţi a perioadei de invazie, ea a adus un număr considerabil de andiţi iranieni, precum şi numeroşi descendenţi ai preoţilor sethiţi.
80:9.7 (898.2) Către anul 2.500 înaintea erei creştine, înaintarea andoniţilor spre occident a atins Europa. Această invadare a întregii Mesopotamii, a Asiei Minore şi a bazinului Dunării de către barbarii dealurilor Turkestanului a constituit cel mai grav şi cel mai durabil regres al culturii care a fost înregistrat până atunci. Aceşti invadatori au 'andonizat' net caracterul raselor Europei centrale, care, de atunci, au rămas mereu caracteristic alpine.
80:9.8 (898.3) 3. Rasa albă de sud. Această rasă mediteraneană brună era formată dintr-un amestec de andiţi şi oameni albaştri, cu mai puţine filiaţii andonite decât în nord. Acest grup a absorbit de asemenea, prin saharieni, o cantitate considerabilă de sânge sangic. Mai recent, această ramură meridională a rasei albe a primit aportul puternicelor elemente andite care veneau de la Mediterană orientală.
80:9.9 (898.4) Regiunile de coastă ale Mediteranei nu au abandonat totuşi popoarele andiţilor înaintea epocii marilor invazii ale nomazilor, către anul 2.500 înaintea erei creştine. Transporturile şi comerţul pe calea uscatului au fost aproape întrerupte în timpul secolelor în care nomazii au invadat districtele Mării Mediterane orientale. Această interferenţă cu transporturile terestre a determinat marea expansiune a transporturilor şi a comerţului maritime. Negoţul mediteranean pe calea mării era în plină activitate cu circa patru mii cinci sute de ani în urmă. Această dezvoltare a traficului maritim a determinat expansiunea bruscă a descendenţilor andiţilor în toate teritoriile de coastă ale bazinului mediteranean.
80:9.10 (898.5) Aceste amestecuri rasiale au pus fundamentele rasei sud-europene, cea mai amestecată dintre toate. Din această epocă, rasa a suferit încă noi încorporări, îndeosebi prin popoarele albastre-galbene-andite din Arabia. De fapt, rasa albă mediteraneană este atât de contopită cu popoarele din vecinătate, încât este practic de nedistins ca tip separat, însă, în general, membrii ei sunt mici, dolicocefali şi bruni.
80:9.11 (898.6) În nord, andiţii i-au eliminat pe oamenii albaştri prin războaie şi prin căsătorii, dar aceştia au supravieţuit în mai mare număr în sud. Bascii şi berberii reprezentau supravieţuirea celor două ramuri ale acestei rase, dar chiar şi aceste popoare sunt cu totul amestecate cu saharienii.
80:9.12 (898.7) Acesta era tabloul amestecului de rase prezentat de Europa centrală cu circa 3.000 de ani înaintea erei creştine. În ciuda greşelii adamice parţiale, încrucişările avuseseră totuşi loc între tipurile de oameni superiori.
80:9.13 (898.8) Urma Epoca Bronzului, după aceea a Pietrei Cioplite. În Scandinavia, era deja Epoca Bronzului asociată cu cultul mamei. În Franţa meridională şi în Spania, era Epoca Pietrei Cioplite, asociată cu cultul Soarelui. Aceasta a fost epoca în care s-au construit templele soarelui circulare şi fără acoperiş. Rasele albe europene erau constructori energici, cărora le făcea plăcere să ridice mari pietre care serveau drept memoriale soarelui, aşa cum au făcut mai târziu descendenţii lor în Stonehenge. Obiceiul cultului soarelui marchează această epocă ca pe o mare perioadă a agriculturii în Europa meridională.
80:9.14 (899.1) Superstiţiile acestei ere relativ recente ale adorării soarelui persistă încă şi astăzi în obiceiurile populare ale Bretaniei. Deşi sunt creştinaţi de peste 1.300 de ani, bretonii păstrează încă amulete ale Epocii Pietrei Cioplite pentru a îndepărta ochiul rău. Ei ţin încă 'pietre de trăsnet' în coşurile caselor lor pentru a se proteja de fulger. Bretonii nu s-au contopit niciodată cu nodiţii scandinavi. Ei sunt supravieţuitorii locuitorilor originali andoniţi ai Europei occidentale, contopiţi cu neamurile mediteraneene.
80:9.15 (899.2) Este greşit să se încerce clasificarea popoarele albe în nordice, alpine şi mediteraneene. Au existat, în ansamblu, prea multe amestecuri pentru a permite asemenea grupări. La un moment dat, rasa albă s-a divizat destul de net în clase ale acestui ordin, dar amestecurile foarte extinse s-au produs de atunci, şi nu a mai fost posibil să se identifice clar demarcaţiile. Nici chiar în anul 3.000 înaintea erei creştine, grupurile sociale antice nu formau mai mult o rasă unică decât locuitorii actuali ai Americii de Nord.
80:9.16 (899.3) Culturile europene au continuat, timp de 5.000 de ani, să crească precum şi, într-o anumită măsură, să se amestece, dar bariera limbajelor a împiedicat deplina reciprocitate a schimburilor dintre diversele naţiuni occidentale. În cursul secolului trecut, aceste culturi au avut cea mai bună ocazie de a se contopi în populaţia cosmopolită a Americii de Nord. Viitorul acestui continent va fi determinat de calitatea factorilor rasiali pe care evoluţia îi va lăsa introduşi în aceste populaţii prezente şi viitoare, şi de nivelul culturii sociale care se va menţine.
80:9.17 (899.4) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]
Cartea Urantia
Capitolul 81
81:0.1 (900.1) INDEPENDENT de suişuri şi de coborâşuri în eşecul planurilor proiectate pentru ameliorarea lumii în misiunile lui Caligastia şi ale lui Adam, evoluţia organică fundamentală a speciei umane a continuat să antreneze rasele înainte pe scara progresului uman şi a dezvoltării rasiale. Este posibil să se întârzie evoluţia, dar nu să se şi oprească.
81:0.2 (900.2) Membrii rasei violete au fost mai puţin numeroşi decât s-a prevăzut, dar influenţa lor, de la epoca lui Adam, a produs, în civilizaţie, un avans care a depăşit cu mult progresul pe care umanitatea l-a putut înfăptui în cursul întregii ei existenţe anterioare de aproape un milion de ani.
81:1.1 (900.3) Timp de circa treizeci şi cinci de mii de ani după epoca lui Adam, leagănul civilizaţiei s-a aflat în Asia de sud-vest, extinzându-se către est şi uşor către nord, de la valea Nilului, prin Arabia de nord şi prin Mesopotamia, până în Turkestan inclusiv. Climatul a fost factorul decisiv al stabilirii civilizaţiei în această zonă.
81:1.2 (900.4) Marile schimbări climatice şi geologice în Africa de Nord şi în Asia occidentală sunt cele care au pus capăt migraţiilor iniţiale ale adamiţilor, împiedicându-le trecerea către Europa, ca urmare a extinderii Mediteranei, şi abătând curentul migraţiei spre nord şi spre est în direcţia Turkestanului. În epoca în care se desăvârşesc aceste înălţări de terenuri şi schimbări climatice corespondente, cu circa 15.000 de ani înainte de Isus Crist, civilizaţia ajunsese, în întreaga lume, la un punct mort, în afară de fermenţii culturali şi de rezervele biologice ale Andiţilor. Aceştia se aflau închişi la est de către munţii Asiei şi la vest de către pădurile care se tot extindeau.
81:1.3 (900.5) Evoluţia climatică este acum pe cale să reuşească acolo unde toate celelalte eforturi eşuaseră, adică, să îi constrângă pe eurasiatici să abandoneze vânătoarea în favoarea meseriei mai civilizate de creştere a animalelor şi a agriculturii. Evoluţia este poate lentă, dar ea este teribil de eficientă.
81:1.4 (900.6) Primii agricultori foloseau în general sclavii, şi, în consecinţă, ţăranii au fost odinioară dispreţuiţi de către vânători şi de către crescătorii de animale. Timp de milenii, s-a considerat cultivarea solului ca pe o ocupaţie subalternă, de unde şi ideea că lucrul pământului este un blestem, deşi el este cea mai mare dintre toate binecuvântările. Chiar şi în epoca lui Cain şi a lui Abel, sacrificiile vieţii pastorale erau încă ţinute la mai mare respect decât ofrandele agriculturii.
81:1.5 (900.7) Oamenii au evoluat, în general, de la starea de vânători la aceea de cultivatori, cu o eră de tranziţie a creşterii de turme, şi asta a fost la fel de adevărat la andiţi; s-a întâmplat însă şi mai adesea ca toate constrângerile evolutive ale schimbărilor climatice să determine triburi întregi să treacă direct de la starea de vânători la aceea de cultivatori prosperi. Totuşi, acest fenomen de trecere imediată de la vânătoare la agricultură nu s-a produs decât în regiunile unde amestecul rasial comporta o foarte puternică proporţie de sânge violet.
81:1.6 (901.1) Observând încolţirea grăunţelor accidental umezite sau puse în morminte ca hrană pentru cei decedaţi, popoarele evolutive (mai ales chinezii) au învăţat devreme să planteze seminţele şi să strângă recoltele. Însă, în toată Asia de sud-vest, de-a lungul aluviunilor fluviale fertile şi al câmpiilor adiacente, andiţii au pus în aplicare tehnicile agricole ameliorate care fuseseră moştenite de la strămoşii lor, pentru care cultivarea pământului şi grădinăritul fuseseră principala ocupaţie în interiorul limitelor celei de-a doua grădini.
81:1.7 (901.2) Timp de mii de ani, descendenţii lui Adam cultivaseră, în toate ţinuturile înalte ale bordurii superioare a Mesopotamiei, varietăţi de grâu şi de orz ameliorate în Grădină. Descendenţii lui Adam şi ai lui Adamson s-au întâlnit, au făcut comerţ şi s-au frecventat din punct de vedere social.
81:1.8 (901.3) Aceste schimbări forţate în condiţiile de viaţă sunt cele care au determinat o atât de mare proporţie a rasei umane să practice un regim alimentar omnivor. Combinarea grâului, a orezului şi a legumelor cu carnea animalelor din turmele lor a marcat un mare pas înainte în sănătatea şi în vigoarea acestor popoare antice.
81:2.1 (901.4) Creşterea culturii umane este fondată pe dezvoltarea uneltelor civilizaţiei, iar uneltele pe care oamenii le utilizau pentru a ieşi din starea de sălbatici s-au dovedit eficiente exact în măsura în care eliberau mâna de lucru umană pentru sarcini mai elevate.
81:2.2 (901.5) Voi care trăiţi astăzi într-un cadru modern de cultură care tocmai se naşte şi de început al progresului în treburile sociale, voi cei care dispuneţi chiar şi de ceva timp liber pentru a vă gândi la societate şi la civilizaţie, nu pierdeţi din vedere faptul că strămoşii voştri primitivi nu au avut decât foarte puţin sau chiar nici un pic de răgaz susceptibil de a fi consacrat reflectărilor gânditoare şi meditaţiilor sociale.
81:2.3 (901.6) Primele patru mari progrese în civilizaţia umană au fost:
81:2.4 (901.7) 1. Cucerirea focului.
81:2.5 (901.8) 2. Domesticirea animalelor.
81:2.6 (901.9) 3. Punerea în sclavie a prizonierilor.
81:2.7 (901.10) 4. Proprietatea privată.
81:2.8 (901.11) Focul, prima mare descoperire, a sfârşit prin a deschide porţile lumii ştiinţifice, însă, în această privinţă, el a avut puţină valoare pentru oamenii primitivi. Aceştia au refuzat să recunoască că fenomenele obişnuite puteau să se explice prin cauze naturale.
81:2.9 (901.12) Când s-au întrebat de unde le venea focul, ei nu au întârziat să substituie, simplei istorii a lui Andon şi a silexului, legenda unui Prometeu şi a modului în care a furat focul din cer. Anticii au căutat o explicaţie supranaturală tuturor fenomenelor naturale care depăşeau limitele înţelegerii lor personale, şi mulţi moderni au continuat să facă la fel. Depersonalizarea fenomenelor aşa-zise naturale a necesitat secole, şi ea nu a fost încă desăvârşită. În schimb, căutarea onestă, sinceră şi temerară a adevăratelor cauze, a dat naştere ştiinţei moderne; ea a transformat astrologia în astronomie, alchimia în chimie şi magia în medicină.
81:2.10 (901.13) În cursul epocii anterioare maşinilor, singura manieră în care omul putea să realizeze munca fără a o face el însuşi consta în utilizarea unui animal. Domesticirea animalelor a pus în mâinile lui uneltele vii, a căror folosire inteligentă a pregătit calea pentru agricultură şi pentru transporturi. Fără aceste animale, omul nu ar fi putut să se ridice din starea sa primitivă la nivelul civilizaţiei ulterioare.
81:2.11 (902.1) Cea mai mare parte a animalelor care conveneau cel mai bine ca să fie domesticite se găseau în Asia, în special în regiunile din centru şi din sud-vest. Acesta a fost unul din motivele pentru care civilizaţia a progresat acolo mai rapid decât în alte părţi ale lumii. Multe dintre aceste animale fuseseră deja domesticite de două ori; în epoca andiţilor, ele au fost domesticite o dată mai mult. Câinele rămăsese însă mereu cu vânătorii, de la adoptarea lui de către oamenii albaştri cu mult, cu foarte mult timp înainte.
81:2.12 (902.2) Andiţii din Turkestan au fost primii care să domesticească caii în mare număr, şi acesta este un nou motiv pentru care cultura lor a fost atât de mult timp predominantă. Către anul 5.000 înaintea erei creştine, fermierii Mesopotamiei, ai Turkestanului şi ai Chinei începuseră să crească oi, capre, vaci, cămile, cai, păsări de curte şi elefanţi. Ei foloseau ca animale de povară berbecul, cămila, calul şi yakul. Altădată, omul era el însuşi animalul de povară. Un şef al rasei albastre a avut cândva o colonie de purtători de povară de o sută de mii de oameni.
81:2.13 (902.3) Sclavia şi proprietatea privată a pământului au fost instituite în chiar perioada în care apărea agricultura. Sclavia a ridicat nivelul de viaţă al stăpânilor, şi le-a procurat mai mult răgaz pentru a se cultiva din punct de vedere social.
81:2.14 (902.4) Sălbaticii sunt sclavii naturii, dar civilizaţia ştiinţifică conferă lent umanităţii o libertate în creştere. Prin animale, prin foc, prin vânt, prin apă, şi prin electricitate, oamenii se eliberează de necesitatea de a munci fără pic de răgaz; ei vor continua pe această cale în descoperirea de noi surse de energie. Independent de necazurile trecătoare produse de invenţia prolifică a maşinilor, foloasele ultime pe care omul le trage din aceste invenţii mecanice sunt inestimabile. Civilizaţia nu poate niciodată să înflorească, şi cu atât mai puţin să se stabilească, până ce oamenii nu vor avea mai mult răgaz de gândire, pentru a face planuri şi a născoci metode noi şi mai bune pentru a face lucrurile.
81:2.15 (902.5) La început, omul şi-a însuşit pur şi simplu adăpostul său, a trăit sub cornişele de roci sau în grote. Apoi, el a adaptat materialele naturale, atât lemnul cât şi piatra, creării de colibe pentru familia sa. În cele din urmă, el a intrat în stadiul creativ al construirii de case, şi a învăţat să fabrice cărămizi şi alte materiale de construcţie.
81:2.16 (902.6) Popoarele platourilor înalte ale Turkestanului au fost primele, dintre rasele relativ moderne, care să-şi construiască locuinţele din lemn; casele lor se asemănau destul de mult cu colibele primitive din bârne ale pionierilor americani. În toate câmpiile, s-au ridicat locuinţe umane din cărămizi crude şi, mai târziu, din cărămizi arse.
81:2.17 (902.7) Mai vechile rase fluviale şi-au construit colibele înfigând în pământ, în formă de cerc, stâlpi înalţi; se uneau apoi vârfurile stâlpilor, ceea ce forma o armătură pentru colibă care era împletită cu trestii transversale, iar ansamblul astfel creat se asemăna cu un imens coş pus cu susul în jos. Această structură putea apoi să fie acoperită cu un strat de argilă şi, după uscarea la soare, ea devenea o locuinţă etanşă foarte folositoare.
81:2.18 (902.8) Pornind de la aceste colibe primitive, a luat naştere independent ideea ulterioară de a ţese tot felul de coşuri. Într-un trib, ideea de a face vase din lut s-a născut din observarea efectului produs prin spoirea cadrelor de lemn cu lut umezit. Practica de a întări olăria prin ardere a fost descoperită în urma incendiului accidental al uneia dintre aceste colibe primitive acoperite cu argilă. Artele antichităţii aveau adesea la origine împrejurări accidentale ale vieţii de zi cu zi ale popoarelor primitive. Cel puţin, acest fapt a fost aproape în întregime adevărat pentru progresul evolutiv al umanităţii până la sosirea lui Adam.
81:2.19 (903.1) Olăritul fusese mai întâi introdus de statul major al Prinţului, cu circa cinci sute de ani în urmă, dar fabricarea vaselor de argilă încetase să fie practicată de peste o sută cincizeci de mii de ani. Numai nodiţii presumerieni de pe coasta golfului au continuat să facă vase de argilă. Arta de a face olărie a fost reînsufleţită în cursul epocii lui Adam. Propagarea acestei arte coincidea cu extinderea deşerturilor Africii, ale Arabiei şi ale Asiei centrale; ea s-a răspândit în emisfera orientală pornind din Mesopotamia prin valuri succesive de tehnici îmbunătăţite.
81:2.20 (903.2) Aceste civilizaţii ale epocii andite nu pot ca întotdeauna să fie detectate după stadiile olăritului lor sau ale altor arte ale lor. Cursul normal al evoluţiei umane a fost teribil de complicat de două regimuri, acela al Dalamatiei şi acela al Edenului. Adesea se întâmplă ca vasele şi uneltele epocii mai târzii să fie inferioare în calitate faţă de produsele iniţiale ale popoarelor andite mai pure.
81:3.1 (903.3) Distrugerea climatică a bogatelor savane de vânătoare şi de păşuni ale Turkestanului, începută de prin anul 12.000 înaintea erei creştine, i-a constrâns pe oamenii acestor regiuni să recurgă la noi forme de industrie şi de manufactură rudimentare. Unii s-au orientat către creşterea turmelor de animale domestice, alţii au devenit agricultori sau culegători de alimente de origine acvatică, dar andiţii inteligenţi de tip superior au ales să se apuce de comerţ şi de manufactură. A devenit chiar obişnuit ca triburi întregi să se consacre dezvoltării unei singure industrii. De la valea Nilului până la Hindu Kush şi de la Gange la Fluviul Galben, principala ocupaţie a triburilor superioare a devenit cultura solului, cu comerţul ca activitate secundară.
81:3.2 (903.4) Înmulţirea schimburilor şi transformarea materiilor prime în diverse articole comerciale a contribuit direct la naşterea comunităţilor primitive şi semi-paşnice, care au avut atâta influenţă în răspândirea culturii şi a artelor civilizaţiei. Înaintea erei unui comerţ mondial extensiv, comunităţile sociale erau triburile - grupuri familiale mărite. Comerţul a determinat fiinţele umane de diferite feluri să se asocieze, ceea ce a permis prin încrucişare o hibridare mai rapidă a culturii.
81:3.3 (903.5) Cu circa douăsprezece mii de ani în urmă, era oraşelor independente era la începuturile ei. Aceste oraşe primitive comerciante şi manufacturiere erau întotdeauna înconjurate de zone de agricultură şi de creştere a vitelor. Dacă este adevărat că industria a fost încurajată de ridicarea nivelului vieţii, nu ar trebui să existe idei greşite asupra rafinamentelor vieţii citadine la începuturile ei. Primele rase nu erau nici foarte îngrijite, nici foarte curate; prin simpla acumulare de murdărie şi de deşeuri pe sol, comunităţile primitive medii se ridicau de la treizeci la şaizeci de centimetri la fiecare douăzeci şi cinci de ani. Anumite oraşe antice s-au ridicat, de asemenea, rapid deasupra pământurilor înconjurătoare, deoarece colibele lor de argilă nearsă n-au dăinuit mult timp şi pentru că se avea obiceiul de a se construi noi locuinţe direct pe ruinele celor vechi.
81:3.4 (903.6) Utilizarea generalizată a metalelor a fost o caracteristică a erei primelor oraşe industriale şi comerciale. Voi aţi descoperit deja, în Turkestan, o cultură din epoca bronzului datând de mai mult de 9.000 de ani înaintea erei creştine, iar andiţii au învăţat devreme să prelucreze deopotrivă fierul, aurul şi cuprul. Dar, la mari distanţe de centrele cele mai avansate ale civilizaţiei, condiţiile erau foarte diferite. Nu se regăsesc perioade distincte precum epocile Pietrei Cioplite, ale Bronzului şi ale Fierului; toate trei au existat simultan în localităţi diferite.
81:3.5 (904.1) Aurul a fost primul metal căutat de către oameni; el era uşor de prelucrat, şi a fost în primul rând utilizat ca ornament. S-a folosit apoi cuprul, dar destul de puţin înainte de momentul în care el a fost amestecat cu staniul pentru a face bronzul mai dur. Descoperirea amestecului cupru-staniu a fost făcută de un adamsonit din Turkestan, a cărui mină de cupru s-a întâmplat să fie situată în ţinuturile înalte în vecinătatea unui zăcământ de staniu.
81:3.6 (904.2) Odată cu apariţia unei manufacturi rudimentare şi a unei industrii aflată la începuturile ei, comerţul a devenit rapid intermediarul cel mai puternic pentru răspândirea civilizaţiei culturale. Deschiderea drumurilor comerciale terestre şi maritime a facilitat călătoriile şi amestecurile de culturi, precum şi fuziunea civilizaţiilor. Către anul 5.000 înaintea erei creştine, calul era folosit în general în toate ţările civilizate şi semi-civilizate. Aceste rase mai recente aveau nu numai cai domestici, ci şi diferite modele de şarete şi de căruţe. Roata era utilizată de secole, dar, pe atunci, vehiculele echipate cu roţi au fost universal folosite atât pentru comerţ, cât şi pentru război.
81:3.7 (904.3) Negustorii ambulanţi şi exploratorii nomazi au făcut să progreseze civilizaţia istorică mai mult decât toate celelalte influenţe combinate. Cuceririle militare, colonizarea şi întreprinderile misionare întreţinute de religiile mai recente au fost, de asemenea, factorii de propagare a culturii, dar ei au fost secundari în ceea ce priveşte relaţiile comerciale, constant accelerate de arte şi de ştiinţele industriei care se dezvoltau rapid.
81:3.8 (904.4) Nu numai că infuzia de sânge adamic în rasele umane a accelerat civilizaţia, ci a şi stimulat foarte mult predispoziţia lor la aventură şi la explorare, astfel încât partea majoră a Eurasiei şi a Africii de Nord a fost curând ocupată de descendenţii amestecaţi ai andiţilor, care se înmulţeau rapid.
81:4.1 (904.5) În momentul în care ajungem în zorii timpurilor istorice, toată Eurasia, Africa de Nord şi Insulele Pacifice sunt populate de rase compuse ale omenirii, şi aceste rase moderne proveneau din amestecarea şi reamestecarea a cinci neamuri umane fundamentale ale Urantiei.
81:4.2 (904.6) Fiecare din rasele Urantiei era identificată prin anumite caracteristici fizice distincte. Adamiţii şi nodiţii erau dolicocefali; andoniţii erau brahicefali. Rasele sangice aveau capete de mărime medie, ramurile lor galbene şi albastre tinzând spre a fi brahicefale. Rasele albastre, după amestecarea cu neamurile andonite, erau vădit brahicefale. Capul sangicilor secundari era de formă medie sau alungită.
81:4.3 (904.7) Deşi dimensiunile craniene au fost de ajutor în descifrarea originilor rasiale, este mai sigur să se aibă încredere în totalitatea scheletului. În dezvoltarea iniţială a raselor Urantiei, existau, la origine, cinci tipuri distincte de structuri osoase, care au fost cele:
81:4.4 (904.8) 1. Ale andoniţilor, primii locuitori ai Urantiei.
81:4.5 (904.9) 2. Ale sangicilor primari, roşii, galbeni şi albaştri.
81:4.6 (904.10) 3. Ale sangicilor secundari, portocalii, verzi şi indigo.
81:4.7 (904.11) 4. Ale nodiţilor, descendenţii dalamatienilor.
81:4.8 (904.12) 5. Ale adamiţilor, rasa violetă.
81:4.9 (904.13) În cursul acestor mari amestecări de grupuri rasiale, contopirile continue tindeau să atenueze tipul andonit printr-o predominanţă de ereditate sangică. Laponii şi eschimoşii sunt corcituri ale andoniţilor şi sangicilor rasei albastre. Structura scheletului lor este aceea care conservă cel mai bine tipul andonic original. Dar adamiţii şi nodiţii sunt atât de contopiţi cu alte rase, încât ei nu pot fi detectaţi decât sub un aspect de ansamblu zis caucazoid.
81:4.10 (905.1) Când rămăşiţele umane ale ultimelor douăzeci de milenii vor fi dezgropate, va fi deci în general imposibil de a se distinge clar cele cinci tipuri originare. Studierea structurilor osoase va revela faptul că umanitatea se împarte actualmente în aproximativ trei clase:
81:4.11 (905.2) 1. Rasele caucazoide - amestecul andit al neamurilor adamite şi nodite, modificat apoi de un aport al sangicilor primari şi (de puţin) al celor secundari, şi de încrucişări considerabile cu andoniţii. Rasele albe occidentale, precum şi unele popoare hinduse şi turaniene sunt incluse în acest grup. Factorul unificator al acestei diviziuni este mai marea sau mai mica proporţie de ereditate andită.
81:4.12 (905.3) 2. Rasele mongoloide - sangicii de tip primar, cuprinzând rasele originare roşii, galbene şi albastre. Chinezii şi amerindienii aparţineau acestui grup. În Europa, tipul mongoloid a fost modificat de un amestec de sangici secundari şi de andoniţi, şi încă şi mai mult de un aport de andiţi. Malaiezienii şi alte popoare indoneziene sunt incluse în această clasificare, deşi sângele lor conţine un procentaj ridicat de ereditate sangică secundară.
81:4.13 (905.4) 3. Rasele negroide - sangici de tip secundar, incluzând la origine rasele portocalii, verzi şi indigo. Negrul a fost cel care a furnizat cel mai bun exemplu al acestui tip, care se regăseşte în Africa, în India şi în Indonezia, în toate locurile unde erau instalate rasele sangice secundare.
81:4.14 (905.5) În China de Nord, exista un anumit amestec al tipurilor caucazoide şi mongoloide. În Levant, rasele caucazoide şi cele negroide sunt contopite; în India, precum şi în America de Sud, cele trei tipuri sunt reprezentate. Caracteristicile scheletului celor trei tipuri supravieţuitoare subzistă încă şi ajută la identificarea recenţilor strămoşi ai rasei umane de azi.
81:5.1 (905.6) Evoluţia biologică şi civilizaţia culturală nu sunt în mod necesar legate; în cursul unei epoci oarecare, evoluţia organică poate să-şi urmărească mai departe cursul ei fără obstacole, chiar în toiul unei decadenţe culturale. Însă, când se trec în revistă lungile perioade ale istoriei umane, se constată în cele din urmă că evoluţia şi cultura au avut o legătură de la cauză la efect. Evoluţia a putut progresa în absenţa culturii, dar civilizaţia culturală n-a înflorit fără un fundal adecvat progresului rasial anterior. Adam şi Eva nu au introdus nici o artă a civilizaţiei străină progresului societăţii umane, dar sângele adamic a sporit aptitudinile înnăscute ale raselor şi a accelerat dezvoltarea economică şi progresul industrial. Dăruirea lui Adam a ameliorat puterea cerebrală a raselor, ceea ce a grăbit considerabil procesele evoluţiei naturale.
81:5.2 (905.7) Prin agricultură, prin domesticirea animalelor, şi printr-o mai bună arhitectură, omenirea a scăpat treptat de cele mai rele faze ale luptei neîncetate pentru viaţă, şi a început să caute modalitatea de a-şi îndulci traiul; acesta a fost debutul eforturilor ei pentru a parveni la un nivel din ce în ce mai ridicat de confort material. Prin manufactură şi prin industrie, oamenii amplifică treptat conţinutul de plăcere al vieţii de muritor.
81:5.3 (906.1) Totuşi, societatea culturală nu este un mare club binefăcător al privilegiilor moştenite, în care toţi oamenii sunt născuţi membri fără drepturi de intrare, şi în întregime egali. Ea este mai degrabă o înaltă corporaţie, mereu în progres, de artizani pământeni, neadmiţând în rândurile ei decât pe cei mai nobili dintre lucrătorii care se străduiau să facă lumea un cadru mai bun, în care copiii lor şi copiii copiiilor lor să poată trăi şi progresa în cursul epocilor care vor veni. Şi această corporaţie a civilizaţiei pretinde drepturi de admitere costisitoare, impune discipline stricte şi riguroase, aplică sancţiuni grele tuturor dizidenţilor şi nonconformiştilor, în timp ce ea conferă puţine libertăţi sau privilegii personale, în afară de o securitate sporită contra pericolelor comune şi a primejdiilor rasiale.
81:5.4 (906.2) Asocierea socială este o formă de asigurare pentru supravieţuire, şi oamenii au învăţat că ea era profitabilă; de aceea, cea mai mare parte a indivizilor sunt dispuşi să plătească acele prime de sacrificiu de sine şi de restricţii de libertăţi personale pe care societatea le cere membrilor ei ca preţ de răscumpărare al acestei protecţii colective mărite. Pe scurt, mecanismul social de azi este un plan de asigurare prin tatonări destinate să ofere un anumit grad de protecţie, împotriva unei reveniri la teribilele condiţii antisociale caracteristice primelor experienţe ale rasei umane.
81:5.5 (906.3) Societatea a devenit astfel un plan de cooperare în vederea obţinerii eliberării civile prin instituţii, eliberarea economică prin capital şi prin invenţii, libertatea socială prin cultură, şi protecţia contra violenţelor prin regulamentele poliţiei.
81:5.6 (906.4) Forţa nu creează dreptul, dar ea face să fie respectate drepturile comun recunoscute ale fiecărei generaţii succesive. Misiunea majoră a guvernului constă în a defini dreptul, reglementarea justă şi echitabilă a diferenţelor de clasă, şi obligaţia unei egalităţi de şansă în faţa legii. Fiecare drept uman este asociat cu o îndatorire socială; un privilegiu de grup este un mecanism de apărare care pretinde infailibil plata totală a datoriilor coercitive ale serviciului faţă de grup. Iar drepturile colective, la fel de bine ca şi cele individuale, trebuie să fie protejate, inclusiv reglementarea înclinaţiilor sexuale.
81:5.7 (906.5) Libertatea supusă regulilor colective este ţelul legitim al evoluţiei sociale. Libertatea fără restricţii este visul himeric şi zadarnic al minţii oamenilor instabili şi superficiali.
81:6.1 (906.6) În timp ce evoluţia biologică a progresat constant spre mai bine, o mare parte a evoluţiei culturale a ieşit din valea Eufratului în valuri succesive care au slăbit cu timpul, până ce, în cele din urmă, totalitatea descendenţilor de pur sânge adamic s-a dus să îmbogăţească civilizaţiile Asiei şi ale Europei. Rasele nu s-au amalgamat complet, dar civilizaţiile lor s-au contopit într-o mare măsură. Cultura s-a răspândit lent prin lume. Ea a făcut ca această civilizaţie să fie menţinută şi încurajată, căci astăzi nu mai există noi surse de cultură, nici andiţi pentru a întări şi stimula lentul progres evolutiv al civilizaţiei.
81:6.2 (906.7) Civilizaţia care evoluează acum pe Urantia este fondată pe următorii factori din care a provenit:
81:6.3 (906.8) 1. Împrejurările naturale. Natura şi întinderea unei civilizaţii materiale sunt determinate, într-o mare măsură, de resursele naturale disponibile. Climatul, timpul necesar, precum şi numeroase condiţii fizice, sunt factori în evoluţia culturii.
81:6.4 (907.1) La debutul erei andite, în întreaga lume nu existau decât două zone întinse şi fertile care constituiau teritoriile de vânătoare deschise. Una se găsea în America de Nord şi a fost invadată de amerindieni; cealaltă se găsea în nordul Turkestanului şi a fost parţial ocupată de o rasă andonic-galbenă. Factorii esenţiali ai evoluţiei unei culturi superioare în sud-vestul Asiei au fost rasa şi climatul. Andiţii erau un mare popor, dar factorul decisiv care a determinat cursul civilizaţiei lor a fost ariditatea în creştere din Iran, din Turkestan şi din Sinkiang, care i-a forţat să inventeze şi să adopte metode noi şi să avanseze pentru a obţine cu greu mijloacele de existenţă din pământurile lor din ce în ce mai puţin fertile.
81:6.5 (907.2) Configuraţia continentelor şi a altor dispuneri geografice au exersat o mare influenţă în determinarea păcii sau a războiului. Foarte puţini urantieni au putut beneficia de o ocazie atât de favorabilă pentru a se dezvolta cu continuitate, şi fără a fi molestaţi, ca aceea de care s-au bucurat popoarele Americii de Nord - protejate practic pe toate coastele de către vastele oceane.
81:6.6 (907.3) 2. Mijloacele de producţie. Cultura nu s-a dezvoltat niciodată în condiţii de sărăcie; răgazul este esenţial progresului civilizaţiei. Indivizii puteau dobândi, fără bogăţia materială, un caracter având o valoare morală şi spirituală, însă o civilizaţie culturală nu poate izvorî decât din condiţii de prosperitate materială care încurajează tihna combinată cu ambiţia.
81:6.7 (907.4) Pe parcursul timpurilor primitive, viaţa pe Urantia era o problemă serioasă şi gravă. Pentru a scăpa de această luptă neîncetată şi de această trudă interminabilă, omenirea a tins constant să se lase purtată către climatele salubre ale tropicelor. Aceste zone mai calde de locuire au atenuat fără dubiu, într-o oarecare măsură, lupta îndârjită pentru existenţă, dar rasele şi triburile care căutau astfel facilitatea utilizau rar răgazul lor necâştigat prin muncă pentru a face civilizaţia să avanseze. Progresele sociale sunt invariabil provenite din ideile şi din proiectele raselor care, prin eforturile lor inteligente, au învăţat să îşi obţină cu greu din pământ mijloacele de trai cu mai puţine eforturi şi cu zile de muncă scurtate, ceea ce le-a permis să dispună de o marjă profitabilă de răgazuri binemeritate.
81:6.8 (907.5) 3. Cunoştinţele ştiinţifice. Aspectele materiale ale civilizaţiei trebuie întotdeauna să aştepte acumularea datelor ştiinţifice. După descoperirea arcului şi a săgeţii, şi după utilizarea animalelor ca forţă motrice, s-a scurs mult timp până ce oamenii au învăţat cum să pună în valoare puterea vântului şi a căderilor de apă, urmate de folosirea vaporilor şi a electricităţii. Totuşi, uneltele civilizaţiei s-au îmbunătăţit lent. Ţesutul, olăritul, domesticirea animalelor şi prelucrarea metalelor a fost urmată de o epocă a scrisului şi a tipăritului.
81:6.9 (907.6) Cunoaşterea este putere. Invenţiile precedă întotdeauna accelerarea dezvoltării culturale la scară mondială. Ştiinţa şi invenţiile au fost cele mai mari beneficiare ale presei de tipărire, iar interacţiunea tuturor activităţilor culturale şi inventive au accelerat considerabil ritmul civilizaţiei.
81:6.10 (907.7) Ştiinţa îi învaţă pe oameni să vorbească noul limbaj al matematicii, şi îi pregăteşte să gândească conform liniilor unei exigente precizii. Ştiinţa stabilizează de asemenea filozofia eliminând erorile, şi purifică în acelaşi timp religia distrugând superstiţiile.
81:6.11 (907.8) 4. Resursele umane. Mâna de lucru este indispensabilă în răspândirea civilizaţiei. Pe de altă parte, în condiţii egale, un popor numeros va domina civilizaţia unei rase mai reduse. În consecinţă, o naţiune care nu reuşeşte să sporească numărul cetăţenilor ei până la o anumită cifră, se găseşte împiedicată de la realizarea pe deplin a destinul ei naţional, dar, la un punct dat, întreaga creştere suplimentară a densităţii populaţiei devine o sinucidere. Înmulţirea locuitorilor peste raportul normal oameni-sol conduce fie la scăderea nivelului de trai, fie la extinderea imediată a frontierelor teritoriale prin pătrundere paşnică sau prin cucerire militară - la ocuparea prin forţă.
81:6.12 (908.1) Voi sunteţi uneori şocaţi de ravagiile războiului, însă ar trebui să recunoaşteţi necesitatea de a se da naştere unui mare număr de muritori pentru a furniza ample ocazii dezvoltării sociale şi morale; odată cu această fecunditate planetară a survenit însă curând grava problemă a suprapopulaţiei. Cea mai mare parte a lumilor locuite sunt mici. Urantia este la mijloc, poate puţin mai sus. Stabilizarea populaţiei naţionale la nivelul optim ridică cultura şi împiedică războiul. Şi înţeleaptă este naţiunea care cunoaşte momentul în care să se oprească din creştere.
81:6.13 (908.2) Cu toate acestea, continentul cel mai bogat în depuneri naturale şi cel mai avansat în echipamente mecanice va face puţin progres dacă inteligenţa poporului său este în declin. Se poate obţine cunoaştere prin instruire, dar înţelepciunea, care este indispensabilă adevăratei culturi, se dobândeşte numai graţie experienţei, prin bărbaţii şi prin femeile inteligenţi din naştere. Oamenii acestui ordin sunt capabili să înveţe din experienţă şi să devină cu adevărat înţelepţi.
81:6.14 (908.3) 5. Eficienţa resurselor materiale. Deşi lucrurile depind de înţelepciunea manifestată în utilizarea resurselor naturale, a cunoştinţelor ştiinţifice, a mijloacelor de producţie şi a potenţialului uman, factorul principal al civilizaţiei primitive a fost forţa exercitată de înţelepţii conducători sociali. Oamenii primitivi s-au văzut literalmente cu civilizaţia impusă de către contemporanii lor superiori. Această lume a fost în mare măsură dominată de minorităţi superioare şi bine organizate.
81:6.15 (908.4) Forţa nu creează dreptul, însă ea creează ceea ce există şi ceea ce a existat din punct de vedere istoric. Doar recent a atins Urantia punctul unde societatea este dispusă să pună în discuţie etica forţei şi a dreptului.
81:6.16 (908.5) 6. Eficacitatea limbajului. Civilizaţia a trebuit să aştepte limbajul pentru a se răspândi. Limbile care dăinuiau şi care se îmbogăţeau au asigurat expansiunea gândirii şi a proiectelor civilizate. În cursul epocilor primitive, au fost aduse importante progrese limbajului. Astăzi, există o mare nevoie de o dezvoltare lingvistică adiţională pentru facilitarea exprimării gândirii în evoluţie.
81:6.17 (908.6) Limbajul a luat naştere în asocierile de grupuri, fiecare grup local stabilind propriul lui sistem al schimbului de cuvinte. Limbajul s-a dezvoltat prin gesturi, prin semne, prin strigăte, prin sunete imitative, prin intonaţii şi prin accente, şi a parvenit mai târziu la vocalizarea alfabetelor. Limbajul este cel mai mare şi cel mai util dintre instrumentele gândirii umane, dar el nu a înflorit niciodată înainte ca grupurile sociale să fi dobândit un oarecare răgaz. Tendinţa de a se juca cu limbajul a creat noi cuvinte - argourile. Dacă majoritatea adoptă argoul, atunci uzanţa constituie limbajul. Un exemplu de origine a dialectelor este obişnuinţa de 'a vorbi ca bebeluşii' într-un grup familial.
81:6.18 (908.7) Diferenţele de limbaj au fost întotdeauna marele obstacol în extinderea păcii. Cucerirea dialectelor trebuie să preceadă răspândirea unei culturi într-o rasă, pe un continent sau în lumea întreagă. Un limbaj universal promovează pacea, asigură cultura şi sporeşte fericirea. E suficient chiar şi ca idiomurile unei lumi să fie reduse la un număr mic pentru ca stăpânirea lor, de către popoarele cultivate conducătoare, să influenţeze puternic realizarea păcii şi a prosperităţii mondiale.
81:6.19 (908.8) Urantia a făcut foarte puţin progres în dezvoltarea unui limbaj internaţional, dar foarte mult s-a realizat prin stabilirea de schimburi comerciale internaţionale. Toate aceste relaţii internaţionale ar trebui să fie încurajate, fie că e vorba de limbaj, de comerţ, de artă, de ştiinţă, de jocuri competiţionale sau de religie.
81:6.20 (909.1) 7. Eficienţa dispozitivelor mecanice. Progresul civilizaţiei este direct legat în dezvoltarea şi în posedarea uneltelor, a maşinilor şi a canalelor de distribuire. Uneltele îmbunătăţite, maşinile ingenioase şi eficiente, determină supravieţuirea grupurilor rivale în cadrul civilizaţiei care progresează.
81:6.21 (909.2) În timpurile primitive, singura energie folosită pentru cultivarea solului era mâna de lucru umană. A fost nevoie de o luptă îndelungată pentru înlocuirea oamenilor cu boii, căci aceasta a constrâns oamenii la şomaj. Mai recent, maşinile au început să înlocuiască oamenii, şi fiecare avansare în acest domeniu contribuie direct la progresul societăţii, deoarece ea eliberează mâna de lucru pentru sarcinile de valoare mai mare.
81:6.22 (909.3) Ştiinţa, călăuzită de înţelepciune, poate deveni marea eliberatoare a oamenilor. O epocă a maşinismului nu poate să se transforme în dezastru decât pentru o naţiune al cărei nivel intelectual este prea slab pentru a descoperi metodele înţelepte şi tehnicile sănătoase care să-i permită să se adapteze cu succes la dificultăţile de tranziţie cauzate de pierderea subită a unui mare număr de locuri de muncă datorate intervenţiei prea rapide a noilor maşini economisind mâna de lucru.
81:6.23 (909.4) 8. Caracterul de deschizători de drumuri. Moştenirea socială permite oamenilor să stea pe umerii tuturor celor care i-au precedat şi care au contribuit întrucâtva la suma culturii şi a cunoaşterii. În această lucrare de transmitere a ştafetei culturale generaţiei următoare, căminul va rămâne mereu instituţia fundamentală. Jocul şi viaţa socială vin apoi, cu şcoala pe ultimul loc, dar de indispensabilă într-o societate complexă şi înalt organizată.
81:6.24 (909.5) Insectele se nasc pe deplin educate şi înzestrate pentru viaţă - o existenţă într-adevăr foarte strâmtă şi pur instinctivă. Bebeluşul uman se naşte fără educaţie; oamenii posedă aşadar, prin controlul pregătirii educative a tinerei generaţii, puterea de a modifica considerabil cursul evolutiv al civilizaţiei.
81:6.25 (909.6) În secolul al douăzecilea, cele mai mari influenţe care au contribuit la avansarea civilizaţiei şi la progresarea culturii sunt creşterea însemnată a călătoriilor în lume şi ameliorările fără precedent în mijloacele de comunicare. Progresul educaţiei nu a ţinut însă pasul cu expansiunea structurii sociale; aprecierea modernă a eticii nu este nici ea dezvoltată în acord cu creşterea în domeniile pur intelectuale şi ştiinţifice. În plus, civilizaţia modernă se găseşte într-un punct mort în dezvoltarea ei spirituală şi în ocrotirea instituţiei căminului.
81:6.26 (909.7) 9. Idealurile rasiale. Idealurile unei generaţii sapă drumurile destinului pentru posteritatea ei imediată. Calitatea purtătorilor de torţă sociali va determina avansarea sau regresul civilizaţiei. Casele, bisericile şi şcolile unei generaţii predetermină tendinţa de caracter a celei următoare. Forţa vie morală şi spirituală a unei rase sau a unei naţiuni determină în mare măsură rapiditatea dezvoltării culturale a civilizaţiei ei.
81:6.27 (909.8) Idealurile înalţă sursa curentului social. Nici un curent nu poate urca mai sus decât sursa sa, oricare ar fi tehnica de presiune sau controlul de direcţie folosit. Forţa propulsoare a aspectelor, chiar şi a celor mai materiale, ale unei civilizaţii culturale rezidă în înfăptuirile cel mai puţin materiale ale societăţii. Inteligenţa se poate să controleze mecanismul civilizaţiei, înţelepciunea se poate să-l dirijeze, dar idealismul spiritual este energia care înalţă realmente cultura umană şi o face să progreseze de la un nivel de înfăptuire la următorul.
81:6.28 (910.1) La început, viaţa era o luptă pentru existenţă; astăzi, ea este o luptă pentru nivelul vieţii; mâine, aceasta va fi o competiţie pentru calitatea gândirii, viitorul ţel pământesc al existenţei umane.
81:6.29 (910.2) 10. Coordonarea specialiştilor. Diviziunea muncii efectuată devreme şi corolarul ei ulterior de specializare a făcut civilizaţia să avanseze enorm; aceasta depinde acum de cooperarea eficace a specialiştilor. Pe măsura expansiunii societăţii, trebuie să se găsească o metodă pentru regruparea diverşilor specialişti.
81:6.30 (910.3) Specialiştii chestiunilor sociale, ai artei, ai tehnicii şi ai industriei continuă să se înmulţească şi să-şi mărească abilitatea şi dexteritatea. Această specializare a aptitudinilor şi această deosebire a ocupaţiilor va sfârşi prin a slăbi şi prin a dezintegra societatea umană, dacă nu se pun în aplicare mijloace eficiente de coordonare şi de cooperare. Inteligenţele capabile de o asemenea inventivitate şi de o asemenea specializare ar trebui să fie în întregime competente pentru a imagina metode adecvate de control şi de adaptare care să permită să se rezolve toate problemele provenite din dezvoltarea rapidă a invenţiilor şi din accelerarea expansiunii culturale.
81:6.31 (910.4) 11. Procedeele de găsire a locuri de muncă. Epoca viitoare de dezvoltare socială va fi concretizată de o mai bună cooperare şi de o coordonare mai eficientă a specializărilor în creştere şi în expansiune permanentă. Pe măsură ce munca se tot diversifica mult, a fost imaginată o tehnică pentru orientarea indivizilor către ocupaţii potrivite. Maşinismul nu este singura cauză a şomajului la popoarele civilizate ale Urantiei. Complexitatea economică şi creşterea regulată a specialiştilor industriali şi profesionali complică problemele de plasare a mâinii de lucru.
81:6.32 (910.5) Nu este de ajuns să se înveţe oamenii să lucreze; o societate complexă trebuie, de asemenea, să furnizeze metode eficiente pentru a le găsi o ocupaţie. Înainte de a-i învăţa pe cetăţeni tehnici înalt specializate pentru ca ei să-şi câştige traiul, ar trebui să fie instruiţi într-una sau mai multe metode de lucru nespecializate de comerţ sau ocupaţii pe care ei le ar putea practica în perioada unui şomaj temporar în munca lor specializată. Nici o civilizaţie nu poate supravieţui menţinerii prelungite a marilor clase de şomeri. Cu timpul, acceptarea sprijinului din partea Bugetului public deformează mentalitatea cetăţenilor, chiar şi a celor mai buni, şi îi demoralizează. Caritatea privată însăşi devine pernicioasă dacă îi întreţine mult timp pe cetăţenii valizi.
81:6.33 (910.6) O societate foarte specializată nu se va dedica de bună voie practicilor străvechi comunitare şi feudale ale popoarelor antichităţii. Este adevărat că multe servicii comune pot fi util şi profitabil socializate, dar cea mai bună manieră de guvernare a fiinţelor umane înalt instruite şi ultraspecializate este o tehnică de cooperare inteligentă. O coordonare modernizată şi o reglementare fraternă vor duce la o cooperare mai durabilă decât vechile şi primitivele metode ale comunismului sau ale instituţiilor reglementare dictatoriale bazate pe forţă.
81:6.34 (910.7) 12. Deschiderea către cooperare. Unul din marile obstacole în progresul societăţii umane este conflictul dintre interesele şi bunăstarea colectivităţilor umane cele mai numeroase şi cele mai socializate pe de o parte, şi grupările mai puţin numeroase ale opozanţilor asociali pe de altă parte, fără a socoti indivizii izolaţi cu mentalitate antisocială.
81:6.35 (910.8) Nici o civilizaţie naţională nu durează un timp îndelungat, decât dacă metodele ei educative şi ideile ei religioase inspiră un patriotism inteligent şi un devotament naţional de tip elevat. Fără acest gen de patriotism inteligent şi de solidaritate culturală, toate naţiunile tind să se dezintegreze ca urmare a invidiilor regionale şi a meschinăriilor locale.
81:6.36 (911.1) Pentru menţinerea unei civilizaţii mondiale, a fost nevoie ca fiinţele umane să înveţe să trăiască împreună în pace şi în fraternitate. Fără coordonarea eficientă, civilizaţia industrială este pusă în primejdie de pericolele ultraspecializării: monotonia, îngustimea, şi tendinţa de a nutri neîncredere şi invidie.
81:6.37 (911.2) 13. Conducerea eficientă şi înţeleaptă. Civilizaţia depinde, într-o mare, o foarte mare măsură, de starea de spirit constând în a se înhăma la treabă cu elan şi cu eficacitate. Zece oameni nu valorează cu mult mai mult decât unul la ridicarea unei grele poveri, dacă ei nu o ridică împreună - toţi în acelaşi timp. Acest lucru în echipă - cooperarea socială - depinde de calitatea conducătorilor. Civilizaţiile culturale ale trecutului şi ale prezentului au fost întemeiate pe cooperarea inteligentă a cetăţenilor cu conducătorii înţelepţi şi progresivi. Până ca oamenii să atingă prin evoluţie nivele mai elevate, civilizaţia va continua să depindă de o conducere înţeleaptă şi viguroasă.
81:6.38 (911.3) Înaltele civilizaţii se nasc dintr-o corelare inteligentă a bogăţiei materiale, a măreţiei intelectuale, a valorii morale, a abilităţii sociale şi a clarviziunii cosmice.
81:6.39 (911.4) 14. Schimbările sociale. Societatea nu este o instituţie divină; ea este un fenomen de evoluţie progresivă; o civilizaţie care progresează este mereu întârziată atunci când şefii ei întârzie să efectueze, în organizarea socială, schimbări esenţiale pentru a ţine pasul cu dezvoltările ştiinţifice ale epocii. Cu toate acestea, anumite lucruri nu trebuie dispreţuite pur şi simplu pentru că sunt vechi, nici nu trebuie îmbrăţişată fără rezerve o idee numai pentru faptul că este originală şi nouă.
81:6.40 (911.5) Oamenilor nu ar trebui să le fie teamă să facă experimente cu mecanismele societăţii, dar aventurile adaptării culturale ar trebui întotdeauna controlate de către aceia care sunt pe deplin la curent cu istoria evoluţiei sociale; ar trebui întotdeauna ca inovatorii să fie sfătuiţi de înţelepciunea celor care au experienţă practică în domeniile tentativelor sociale luate în considerare. Nici o mare schimbare socială sau economică nu ar trebui să fie încercată dintr-o dată. Timpul este esenţial tuturor tipurilor de adaptări umane - fizice, sociale sau economice. Numai ajustările morale şi spirituale pot fi efectuate sub impulsul de moment, şi chiar şi acelea, au nevoie de timp pentru a pune pe deplin în aplicare repercusiunile lor materiale şi sociale. Acestea sunt idealurile rasei care servesc în principal drept sprijin şi asigurare în timpul perioadelor critice în care o civilizaţie se găseşte la tranziţia între două nivele consecutive.
81:6.41 (911.6) 15. Măsurile preventive contra declinului brusc din perioadele de tranziţie. Societatea este rezultatul a numeroase epoci de tatonări; ea reprezintă ceea ce a supravieţuit ajustărilor şi reajustărilor selective în stadiile succesive ale ascensiunii milenare a oamenilor de la nivelele animale până la nivelele umane de statut planetar. Marele pericol pentru toată civilizaţia - în orice moment - este ameninţarea declinului pe durata tranziţiei dintre metodele stabilite ale trecutului şi procedeele noi şi mai bune, dar neverificate, ale viitorului.
81:6.42 (911.7) Calitatea conducătorilor este vitală pentru progres. Înţelepciunea, perspicacitatea şi prevederea sunt indispensabile naţiunilor pentru a dăinui. Civilizaţia nu este realmente niciodată în primejdie atâta timp cât conducătorii capabili nu încep să dispară. Numărul acestor şefi înţelepţi nu depăşeşte niciodată unu la sută din populaţie.
81:6.43 (911.8) Prin aceste trepte ale scării evolutive, civilizaţia s-a înălţat la un nivel unde ar putea fi puse în aplicare puternicele influenţe care au culminat în cultura aflată în expansiune rapidă în cel de-al douăzecilea secol. Numai aderând la aceste principii esenţiale pot oamenii spera să menţină civilizaţiile lor actuale, în timp ce asigură dezvoltarea lor continuă şi supravieţuirea lor sigură.
81:6.44 (912.1) Aceasta este esenţa îndelungatei lupte a popoarelor pământului pentru întemeierea civilizaţiei de la epoca lui Adam încoace. Cultura de astăzi este rezultatul acestei evoluţii asidue. Înaintea descoperirii tiparului, progresele erau relativ lente, deoarece oamenii unei generaţii nu puteau beneficia atât de rapid de înfăptuirile predecesorilor lor. Dar, în acest moment, societatea umană se năpusteşte înainte sub puterea forţei vii acumulate a tuturor epocilor în cursul cărora a luptat civilizaţia.
81:6.45 (912.2) [Relatat de un Arhanghel din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 82
82:0.1 (913.1) CĂSĂTORIA - împerecherea - se naşte din bisexualitate. Căsătoria este reacţia umană de adaptare la această bisexualitate, în timp ce viaţa de familie este ansamblul care rezultă din toate aceste ajustări evolutive şi adaptative. Căsătoria este durabilă; ea nu este inerentă evoluţiei biologice, însă este la baza întregii evoluţii sociale şi, de aceea, continuitatea existenţei ei este asigurată într-o formă sau alta. Căsătoria i-a dat omenirii căminul, iar căminul este gloria care încununează întreaga lungă şi înverşunată luptă evolutivă.
82:0.2 (913.2) Deşi instituţiile religioase, sociale şi educative sunt toate esenţiale supravieţuirii unei civilizaţii culturale, familia este cea care joacă rolul civilizator major. Un copil învaţă de la familia lui şi de la vecinii lui cea mai mare parte a lucrurilor esenţiale ale vieţii.
82:0.3 (913.3) Omenirea vremurilor străvechi nu poseda o civilizaţie socială foarte bogată, dar ei o transmiteau fidel şi eficient generaţiilor următoare pe aceea pe care o aveau. Ar trebui recunoscut că cea mai mare parte a civilizaţiilor trecutului au continuat să evolueze cu un strict minim din alte influenţe instituţionale, deoarece căminele funcţionau efectiv. Astăzi, rasele umane deţin o bogată moştenire socială şi culturală, care ar trebui să fie cu înţelepciune şi cu utilitate transmisă generaţiilor următoare. Familia, în calitate de instituţie educativă, trebuie să fie menţinută.
82:1.1 (913.4) În ciuda prăpastiei care separă personalitatea bărbatului de aceea a femeii, nevoia sexuală este suficientă pentru a asigura împreunarea lor în vederea reproducerii speciei. Acest instinct opera eficient cu mult înainte ca fiinţele umane să înceapă să experimenteze ceea ce a fost numit, mai târziu, dragoste, devotament şi fidelitate conjugală. Împerecherea este o tendinţă înnăscută, iar căsătoria este repercusiunea socială evolutivă.
82:1.2 (913.5) Interesul şi dorinţa sexuală nu erau pasiuni dominante la popoarele primitive; ei le considerau pur şi simplu normale. Toată experienţa reproducerii era lipsită de înfrumuseţări imaginative. Pasiunea sexuală absorbantă a popoarelor mai înalt civilizate se datorează în principal amestecurilor de rase, în special când natura evolutivă a fost stimulată de imaginaţia asociativă şi de aprecierea frumuseţii inerente nodiţilor şi adamiţilor. Rasele evolutive nu au absorbit însă această ereditate andită decât într-o măsură atât de slabă, încât ea nu a reuşit să procure o suficientă stăpânire de sine pentru a ţine în frâu pasiunile animale astfel însufleţite şi stârnite de o conştiinţă mai acută a sexului şi de nevoi de împerechere mai imperioase. Dintre rasele evolutive, oamenii roşii sunt aceia care aveau codul sexual cel mai elevat.
82:1.3 (913.6) Reglementarea sexuală relativă la căsătorie indică:
82:1.4 (913.7) 1. Progresul relativ al civilizaţiei. Din ce în ce mai mult, civilizaţia a pretins ca satisfacerea sexuală să fie canalizată în mod util şi în conformitate cu moravurile.
82:1.5 (914.1) 2. Proporţia de sânge andit la un popor oarecare. În aceste colectivităţi, sexul a devenit expresia când cea mai elevată, când cea mai vulgară a naturii fizice precum şi a naturii emoţionale.
82:1.6 (914.2) Rasele sangice aveau patimi animale normale, dar ele manifestau puţină imaginaţie, şi nu apreciau mai deloc frumuseţea şi atracţia fizică a sexului opus. Chiar şi la rasele primitive de astăzi, ceea ce se denumeşte atracţie sexuală este ceva virtual absent; popoarele neamestecate au un instinct al împreunării definit, dar o atracţie sexuală insuficientă pentru a crea probleme serioase care să necesite un control social.
82:1.7 (914.3) Instinctul împerecherii este una din forţele fizice dominante care mobilizează fiinţele umane; el este singura emoţie care, sub masca satisfacţiilor individuale, îi determină efectiv, prin şiretenie, pe oamenii egoişti să pună bunăstarea şi perpetuarea rasei mult deasupra tihnei individuale şi a libertăţii, care rezultă dintr-o absenţă a responsabilităţilor personale.
82:1.8 (914.4) De la primele ei începuturi până în timpurile moderne, căsătoria ca instituţie zugrăveşte evoluţia socială a tendinţei biologice de a se perpetua. Perpetuarea speciei umane care evoluează este asigurată de prezenţa acestui impuls rasial de împerechere, un imbold care se numeşte vag atracţie sexuală. Această mare nevoie biologică devine pivotul motor al tuturor felurilor de instincte, de sentimente şi de deprinderi asociate - fizice, intelectuale, morale şi sociale.
82:1.9 (914.5) La sălbatici, furnizarea alimentelor era motivul incitant, dar, când civilizaţia asigură o abundenţă de hrană, nevoia sexuală devine frecvent un impuls dominant şi, în consecinţă, are întotdeauna nevoie de o reglementare socială. La animale, periodicitatea instinctivă înfrânează înclinaţia spre a se împerechea, dar, la om, care este într-o mare măsură o fiinţă care se controlează pe sine, ea nu este cu totul periodică; devine deci necesar ca societatea să impună indivizilor stăpânirea de sine.
82:1.10 (914.6) Nici o emoţie sau nici un instinct uman căruia omul i se abandonează fără măsură şi în exces nu poate provoca tot atât de multe rele şi amărăciuni ca această puternică nevoie sexuală. Subordonarea inteligentă a acestui impuls faţă de reglementarea socială este testul suprem al actualităţii unei civilizaţii. Stăpânirea de sine, tot mai multă stăpânire de sine, este cerinţa mereu crescândă a umanităţii care avansează. Secretul, lipsa de sinceritate şi ipocrizia, pot ascunde problemele sexuale, dar acestea nu oferă soluţii şi nu fac să progreseze etica.
82:2.1 (914.7) Istoria evoluţiei căsătoriei este pur şi simplu istoria controlului sexual sub presiunea restricţiilor sociale, religioase şi civile. Natura nu recunoaşte mai deloc indivizii; ea nu ţine deloc cont de ceea ce se cheamă morală; ea se interesează în mod unic şi exclusiv de reproducerea speciei. Natura stăruie irezistibil asupra reproducerii, dar ea lasă cu indiferenţă societăţii grija rezolvării problemelor care rezultă, creând astfel, pentru omenirea în evoluţie, o problemă majoră şi întotdeauna de actualitate. Acest conflict social constă într-un război fără sfârşit între instinctele fundamentale şi etica în evoluţie.
82:2.2 (914.8) La rasele primitive, relaţiile dintre sexe nu erau reglementate, ori erau prea puţin. Din cauza acestei libertăţi sexuale, prostituţia nu exista. Nici chiar astăzi, pigmeii şi alte triburi înapoiate, nu posedă instituţia matrimonială; studierea acestor popoare relevă simple obiceiuri de împreunare practicate de rasele primitive. Dar popoarele antice ar trebui să fie studiate şi judecate în lumina criteriilor morale ale moravurilor propriei lor epoci.
82:2.3 (915.1) Totuşi, dragostea liberă nu a fost niciodată bine văzută la popoarele care depăşiseră sălbăticia. De când s-au format grupurile sociale, au apărut şi codurile matrimoniale şi restricţiile conjugale. Împerecherea a progresat astfel printr-o multitudine de tranziţii, de la o stare de licenţă sexuală aproape totală până la standardele morale ale secolului al douăzecilea, implicând o restricţie sexuală aproape completă.
82:2.4 (915.2) În toate primele stadii de dezvoltare tribală, moravurile şi tabuurile restrictive erau foarte grosolane; ele au reuşit, cu toate acestea, să separe sexele, ceea ce a favorizat liniştea, ordinea şi industria; lunga evoluţie a căsătoriei şi a căminului începuse. Obiceiurile sexuale privind îmbrăcămintea, podoabele şi practicile religioase şi-au avut originea în tabuurile primitive, care defineau câmpul libertăţilor sexuale şi sfârşeau astfel prin a crea conceptele de viciu, de crimă şi de păcat. Totuşi, obişnuinţa a domnit destul de multă vreme ca să suspende toate reglementările sexuale în timpul zilelor de mare sărbătoare, şi în special în ziua de Întâi Mai.
82:2.5 (915.3) Femeile au fost întotdeauna supuse mai multor tabuuri restrictive decât bărbaţii. Moravurile primitive acordau femeilor nemăritate acelaşi grad de libertate sexuală ca şi bărbaţilor, dar întotdeauna li s-a pretins soţiilor ca ele să fie fidele soţilor lor. Căsătoria primitivă nu a restrâns mult libertăţile sexuale ale bărbatului, dar a făcut continuarea libertăţii sexuale tabu pentru femeie. Femeile măritate au purtat întotdeauna un anumit semn distinctiv care făcea din ele o clasă separată; să amintim aici coafura, îmbrăcămintea, vălul, izolarea, podoabele şi inelele.
82:3.1 (915.4) Căsătoria este răspunsul instituţional al organismului social la tensiunea biologică mereu prezentă a nevoii necontenite a omului de a se reproduce - multiplicarea de sine. Împerecherea este universal naturală şi, pe măsură ce societatea a evoluat de la simplu la complex, ea a avut o evoluţie corespunzătoare a moravurilor de împerechere, geneza instituţiei matrimoniale. Când evoluţia socială a progresat până la stadiul în care sunt generate moravurile, căsătoria se găseşte peste tot ca o instituţie evoluată.
82:3.2 (915.5) Întotdeauna au fost şi întotdeauna vor fi două domenii distincte ale căsătoriei: moravurile, legile care reglementau aspectele exterioare ale împreunării, şi relaţiile pe de altă parte secrete şi personale dintre bărbaţi şi femei. Indivizii sunt întotdeauna revoltaţi contra reglementărilor sexuale impuse de societate, şi aceasta este motivul acestei probleme sexuale milenare: autoconservarea este individuală, dar asigurată de colectivitate; autoperpetuarea este socială, dar asigurată de impulsurile individuale.
82:3.3 (915.6) Moravurile, atunci când sunt respectate, au în mare măsură puterea de a restrânge şi de a controla nevoia sexuală, după cum s-a văzut la toate rasele. Criteriile căsătoriei au reflectat întotdeauna în mod veridic puterea curentă a moravurilor şi integritatea funcţională a guvernării civile. Dar moravurile primitive cu privire la sex şi la împreunare erau o masă de prescripţii confuze şi grosolane; părinţii, copiii, familia şi societatea aveau toţi interese opuse în reglementarea căsătoriei. Dar, în ciuda tuturor acestora, rasele care au exaltat şi au practicat căsătoria au evoluat natural la nivele mai elevate şi au supravieţuit în număr tot mai mare.
82:3.4 (915.7) În epocile primitive, căsătoria era preţul rangului social; posedarea unei femei era un semn de distincţie. Sălbaticul privea ziua căsătoriei lui ca marcând inaugurarea responsabilităţii şi a virilităţii sale. Într-o anumită epocă, s-a considerat căsătoria ca o îndatorire socială; în alta, ca o obligaţie religioasă; încă într-o altă epocă, ca o necesitate politică pentru furnizarea de cetăţeni Statului.
82:3.5 (916.1) Multe triburi primitive pretindeau ca un bărbat să fi săvârşit nişte răpiri pentru a fi demn de a se căsători. Acestor raiduri au fost substituite mai târziu cu luptele atletice şi jocurile de competiţie. Câştigătorii acestor probe primeau premiul întâi - dreptul de a alege dintre fecioarele de măritat. Printre vânătorii de capete, un tânăr bărbat nu putea să se căsătorească decât dacă poseda cel puţin un cap, deşi a fost cândva posibil să se cumpere craniile. Pe măsură ce cumpărarea femeilor era în declin, ele erau câştigate prin concursurile de enigme; această practică supravieţuieşte încă la numeroase grupuri de oameni negrii.
82:3.6 (916.2) Odată cu progresul civilizaţiei, anumite triburi au încredinţat alegerii femeilor severele probe matrimoniale de îndurare masculină; femeile au putut astfel să favorizeze bărbaţii aleşi de ele. Aceste probe ale căsătoriei înglobau abilitatea la vânătoare şi în luptă şi aptitudinea de a întreţine o familie. Un timp îndelungat, se cerea ca pretendentul să locuiască în casa logodnicei vreme de cel puţin un an, pentru a munci şi a dovedi că este demn de femeia pe care o dorea.
82:3.7 (916.3) Calificativele unei femei erau aptitudinea de a face munca grea şi de a da naştere copiiilor. Se pretindea ca ea să execute, într-un timp stabilit, o anumit muncă agricolă. Dacă dădea naştere unui copil înainte de căsătorie, ea avea cu atât mai multă valoare; fecunditatea ei era astfel asigurată.
82:3.8 (916.4) Faptul că popoarele antichităţii considerau ca o ruşine, sau chiar ca un păcat, a nu fi căsătorit explică originea căsătoriilor între copii; din moment ce trebuia să fii căsătorit, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Se credea, de asemenea, în general, că celibatarii nu aveau acces pe tărâmul spiritelor, şi acesta a fost un motiv suplimentar pentru a căsători copiii, până şi la naşterea lor, iar uneori şi înainte, condiţionat de sexul lor. Anticii credeau că însăşi morţii trebuie să fie căsătoriţi. La origine, peţitorii erau angajaţi ca să negocieze căsătoriile persoanelor decedate. Unul dintre părinţi dădea dispoziţii pentru ca aceşti intermediari să încheie căsătoria fiului decedat cu o fiică decedată a unei alte familii.
82:3.9 (916.5) La popoarele mai puţin vechi, pubertatea era vârsta obişnuită de căsătorie, dar această vârstă a fost amânată în proporţie directă cu progresul civilizaţiei. În evoluţia socială s-au ivit ordine speciale de celibatari bărbaţi şi femei; aceste ordine au fost inaugurate şi întreţinute de către persoane mai mult sau mai puţin lipsite de nevoi sexuale normale.
82:3.10 (916.6) Multe triburi permiteau bărbaţilor din grupul lor conducător să aibă raporturi sexuale cu logodnica chiar înainte ca ea să fie dată soţului ei. Fiecare dintre aceşti bărbaţi făcea atunci un cadou tinerei fecioare, şi aceasta a fost originea obiceiului de a se da cadouri de căsătorie. În unele grupuri, se considera că tânăra femeie îşi câştiga zestrea graţie darurilor primite ca răsplată pentru serviciile sale sexuale în sala de expunere a fetelor de măritat.
82:3.11 (916.7) Anumite triburi îi căsătoreau pe tinerii bărbaţi cu văduvele şi cu femeile bătrâne, şi, când mai târziu ei deveneau văduvi, li se permitea să se căsătorească cu fete tinere. Se asigura astfel, potrivit cu expresia epocii, ca cei doi părinţi să nu facă prostii, cum se presupunea că ar fi fost cazul dacă s-ar fi permis uniunea a doi tineri. Alte triburi limitau împerecherile la grupuri de vârstă similară. Această limitare la grupurile de o vârstă determinată a fost prima care să dea naştere ideilor de incest. (În India, chiar şi în ziua de azi, căsătoriilor nu li se impune nici o restricţie de vârstă.)
82:3.12 (916.8) Sub influenţa anumitor moravuri, văduvia femeilor era tare de temut, văduvele fiind fie omorâte, fie lăsate să se sinucidă pe mormintele bărbaţilor lor, căci se presupunea că ele trec în tărâmul spiritelor cu soţii lor. Văduva supravieţuitoare era invariabil învinuită de moartea bărbatului ei. Unele triburi le ardeau de vii. Dacă o văduvă continua să trăiască, ea ducea o viaţă de doliu continuu şi de restricţii sociale intolerabile, căci faptul de a se recăsători era, în general, dezaprobat.
82:3.13 (917.1) Altădată erau încurajate numeroase practici astăzi considerate imorale. Nu era ceva rar ca femeile primitive să fie foarte mândre de iubirile bărbaţilor lor cu alte femei; castitatea la fete era un mare obstacol la căsătorie. Aducerea pe lume a unui copil înainte de căsătorie făcea fata mult mai dezirabilă ca femeie, căci bărbatul era sigur de a avea o tovarăşă fertilă.
82:3.14 (917.2) Multe triburi primitive au sancţionat căsătoria de probă până ce femeia devenea gravidă, după care se înfăptuia ceremonia regulată a căsătoriei. La alte grupuri, nu se celebra căsătoria înaintea naşterii primului copil. Dacă o femeie era sterilă, părinţii ei trebuia să o răscumpere, iar căsătoria era anulată. Moravurile pretindeau ca fiecare cuplu să aibă copii.
82:3.15 (917.3) Aceste căsătorii primitive de probă erau în întregime lipsite de orice asemănare de licenţă; ele erau pur şi simplu sincere probe de fecunditate. Cei interesaţi contractau o căsătorie de îndată ce fecunditatea era stabilită. Când cuplurile moderne se căsătoresc având în planul secund al minţii ideea de a divorţa comod dacă viaţa lor conjugală nu le mulţumeşte în întregime, ele contractează în realitate o căsătorie de încercare sub o formă mult inferioară onestelor aventuri ale strămoşilor lor mai puţin civilizaţi.
82:4.1 (917.4) Căsătoria a avut întotdeauna legături strânse cu proprietatea şi cu religia. Proprietatea a stabilizat căsătoria şi religia a moralizat-o.
82:4.2 (917.5) Căsătoria primitivă era o investiţie, o speculaţie economică; ea era mai mult o chestiune de afaceri decât o problemă de flirt. Anticii se căsătoreau în beneficiul grupului şi pentru bunăstarea lui; de aceea, căsătoriile erau ocrotite şi aranjate de grup, de părinţii lor şi de bătrânii lor. Afirmaţia că moravurile care guvernau proprietatea au fost efective în stabilizarea instituţiei căsătoriei este coroborată de faptul că, la triburile primitive, căsătoria era mai durabilă decât la multe dintre popoarele moderne.
82:4.3 (917.6) Pe măsură ce civilizaţia a progresat şi proprietatea privată a fost tot mai mult recunoscută de către moravuri, furtul a devenit cea mai marea crimă. Adulterul a fost considerat ca o formă de furt, o violare a drepturilor de proprietate ale soţului; de aceea, el nu este în mod special menţionat în moravurile şi codurile primitive. Femeia a început prin a fi proprietatea tatălui ei, care îşi transfera titlul soţului ei; toate relaţiile sexuale legalizate s-au născut din aceste drepturi de proprietate preexistente. Vechiul Testament vorbeşte despre femei ca de o formă de proprietate. Coranul prezintă ca învăţătură inferioritatea lor. Bărbatul avea dreptul de a-şi împrumuta soţia unui prieten sau unui invitat, şi acest obicei prevalează încă la anumite popoare.
82:4.4 (917.7) Gelozia sexuală modernă nu este înnăscută; ea este un produs al moravurilor în evoluţie. Bărbatul primitiv nu era gelos pe soţia sa; el îşi apăra pur şi simplu proprietatea. Femeia era ţinută în obligaţii sexuale mai stricte decât soţul, pentru că infidelitatea ei conjugală implica o descendenţă şi o moştenire. Foarte de timpuriu în marşul civilizaţiei, copilul nelegitim cădea în dizgraţie. La început numai femeia a fost pedepsită pentru adulter; mai târziu, moravurile au decretat şi sancţionarea partenerului ei. Timp de lungi perioade, soţul ofensat sau tatăl protector aveau pe deplin dreptul de a-l ucide pe intrusul masculin. Popoarele moderne conservau aceste moravuri care absolveau, sub o lege tacită, crimele aşa-zise de onoare.
82:4.5 (917.8) Tabuul castităţii luând naştere ca o fază a moravurilor proprietăţii, se aplica la început femeilor căsătorite, dar nu şi tinerelor fete celibatare. În anii următori, castitatea a fost mai mult pretinsă de către tată decât de curtezan; o virgină era un activ comercial pentru tată - ea aducea un preţ mai ridicat. Pe măsură ce castitatea a fost căutată, practica a stabilit să se plătească tatălui onorariile de logodnă în semn de recunoaştere a serviciului de a fi crescut cum se cuvine o logodnică castă pentru viitorul soţ. Odată lansată, ideea castităţii feminine a avut o asemenea influenţă asupra raselor, încât a apărut practica de a se încuia literalmente fetele, de a le ţine realmente prizoniere timp de ani şi ani de zile, cu scopul de a se asigura virginitatea lor. Astfel încât, criteriile mai recente şi testele de virginitate au dat naştere claselor de prostituate profesioniste; ele erau logodnicele respinse, acele femei care nu erau recunoscute ca fecioare de mamele logodnicilor lor.
82:5.1 (918.1) Sălbaticii au observat de foarte devreme că amestecurile rasiale ameliorau calitatea urmaşilor. Consangvinitatea nu era întotdeauna rea, însă exogamia a dat întotdeauna rezultate mai bune; moravurile tindeau deci să fixeze restricţiile raporturilor sexuale între părinţi apropiaţi. S-a recunoscut că exogamia a sporit considerabil alegerea ocaziilor pentru progresele şi pentru variaţiile evolutive. Indivizii născuţi din căsătorii exogame erau înzestraţi cu talente mai variate şi cu o mai mare aptitudine de supravieţuire într-o lume ostilă. Endogamii, precum şi moravurile lor, au dispărut treptat. Toate astea s-au produs lent; sălbaticii nu raţionau în mod conştient asupra acestor probleme. Dimpotrivă, popoarele progresive ulterioare au făcut-o, şi au observat de asemenea că rezulta uneori o debilitate generală dintr-o endogamie excesivă.
82:5.2 (918.2) Deşi endogamia filiaţiilor bune se traducea uneori prin formarea de triburi puternice, cazurile spectaculoase de rezultate rele care proveneau din endogamia de eredităţi anormale au marcat mai tare mintea omului; a rezultat că moravurile în evoluţie formulau din ce în ce mai multe tabuuri contra tuturor căsătoriilor între părinţi apropiaţi.
82:5.3 (918.3) Religia a format multă vreme un baraj eficient împotriva căsătoriilor în exterior; numeroase învăţături religioase au proscris căsătoria în afara credinţei. Femeile au favorizat în general practicarea endogamiei, iar bărbaţii pe aceea a exogamiei. Proprietatea a influenţat întotdeauna căsătoria. Uneori, într-un efort pentru conservarea proprietăţilor din interiorul unui clan, s-au ivit moravurile care forţau femeile să aleagă un soţ din tribul tatălui lor. Regulile de acest fel au dus la o mare înmulţire a căsătoriilor între veri. Endogamia a fost deopotrivă practicată într-un efort de a se păstra secretele meşteşugăreşti; meşteşugarii specializaţi căutau să conserve în familie cunoaşterea meseriei lor.
82:5.4 (918.4) Când grupurile superioare erau izolate, ele reveneau întotdeauna la împerecherile consanguine. Timp de peste o sută cincizeci de ani, nodiţii au fost unul dintre marile grupuri endogame. Moravurile endogamiei mai recente au fost considerabil influenţate de tradiţiile rasei violete, în care, la început, împerecherile au avut în mod necesar loc între fraţi şi surori. Căsătoriile între un frate şi o soră erau comune în Egiptul primitiv, în Siria, în Mesopotamia, şi în toate ţările altădată ocupate de andiţi. Egiptenii au practicat multă vreme căsătoria între frate şi soră într-un efort pentru conservarea purităţii sângelui regesc, şi acest obicei a mai persistat încă un timp mai îndelungat în Persia. La mesopotamieni, înaintea epocii lui Avraam, căsătoriile între veri erau obligatorii; verii aveau drept de prioritate pentru a se căsători cu verişoarele lor. Avraam însuşi s-a căsătorit cu sora lui vitregă, dar, mai târziu, moravurile evreilor nu au mai permis aceste uniuni.
82:5.5 (919.1) Primele măsuri pentru eliminarea căsătoriilor dintre frate şi soră au fost luate sub influenţa moravurilor poligame, deoarece soţia-soră căuta să domine cu aroganţă pe cealaltă soţie sau pe celelalte soţii. Moravurile unor triburi interziceau căsătoria cu văduva unui frate decedat, dar pretindeau ca fratele viu să procreeze copii în locul fratelui său răposat. Nu există nici un instinct biologic care să se opună cu vreun chip endogamiei; aceste restricţii sunt întru totul o chestiune de tabuuri.
82:5.6 (919.2) Exogamia a sfârşit prin a domina, deoarece era favorizată de bărbaţi. Luând o soţie din exterior, ei erau asiguraţi de a fi mai liberi vizavi de familia lor vitregă. Familiaritatea provoacă dispreţul. În consecinţă, în măsura în care factorul alegerii individuale a început să domine împreunarea, obiceiul a stabilit să fie aleşi parteneri din afara tribului.
82:5.7 (919.3) Multe triburi au sfârşit prin a interzice căsătoriile din interiorul unui clan; altele le-au limitat la anumite caste. Tabuul contra căsătoriei cu o femeie care avea acelaşi totem ca şi partenerul ei, a dat naştere la obiceiul de a răpi femei din triburile vecine. Mai târziu, căsătoriile au fost reglementate mai mult după aşezarea teritorială decât după înrudire. Au fost multe etape în evoluţia căsătoriei, de la endogamie până la practicile moderne de exogamie. Chiar şi după instituirea tabuului asupra căsătoriilor endogame ale oamenilor de rând, regii şi conducătorii au fost autorizaţi să se căsătorească cu o rudă apropiată cu scopul de a conserva sângele regesc pur şi concentrat. Moravurile au permis în general şefilor suverani anumite libertăţi în materie sexuală.
82:5.8 (919.4) Prezenţa popoarelor andite mai recente a contribuit mult la creşterea dorinţei raselor sangice de a se căsători în afara triburilor lor. Cu toate astea, nu i-a fost posibil exogamiei să prevaleze înainte ca grupurile să fi învăţat să trăiască relativ în pace cu vecinii lor.
82:5.9 (919.5) Exogamia însăşi era o încurajare la pace; căsătoriile între triburi au restrâns ostilităţile. Exogamia a condus la coordonarea tribală şi la alianţele militare; ea a devenit predominantă, deoarece a procurat o sporire a forţelor; ea a fost o clăditoare de naţiuni. Exogamia a fost deopotrivă mult favorizată de contactele comerciale în creştere; aventurile şi explorările au contribuit la extinderea frontierelor împreunării şi au facilitat fecundarea încrucişată a culturilor rasiale.
82:5.10 (919.6) Inconsecvenţele, de altfel inexplicabile, ale moravurilor matrimoniale ale rasei sunt în mare măsură datorate obiceiului exogamiei însoţit de răpirea şi de cumpărarea femeii de la triburile vecine, totul ajungând la un amalgam de diverse moravuri tribale. Tabuurile care respectau endogamia erau sociologice, dar nebiologice; faptul este bine ilustrat de tabuurile asupra căsătoriilor între cei înrudiţi; acestea înglobau numeroase grade de relaţii cu familiile vitrege, aceste cazuri necomportând nici cea mai slabă legătură de sânge.
82:6.1 (919.7) Nu există rase pure în lumea de azi. Popoarele evolutive de culoare, primitive şi originare, nu au decât două rase reprezentative care au subzistat pe pământ, oamenii galbeni şi oamenii negri; şi chiar şi aceste două rase conţin mult sânge al popoarelor de culoare dispărute. Deşi rasa zisă albă descinde cu precădere din străvechii oameni albaştri, ea comportă mai mult sau mai puţin un amestec din toate celelalte rase, ca de altfel şi oamenii roşii din Americi.
82:6.2 (919.8) Dintre cele şase rase sangice de culoare, trei erau primare şi trei secundare. Deşi rasele primare - albastră, roşie şi galbenă - au fost, în multe privinţe, superioare celor trei popoare secundare, nu ar trebui uitat că acestea din urmă posedau multe caracteristici dezirabile care ar fi ameliorat considerabil popoarele primare dacă ar fi putut integra cele mai bune filiaţii ale raselor secundare.
82:6.3 (920.1) Prejudecata de astăzi contra celor de 'semi-sânge', contra 'hibrizilor' şi a 'bastarzilor' s-a înfiripat pentru că cea mai mare parte a fecundaţiilor încrucişate moderne se efectuau între filiaţii foarte mult inferioare ale raselor respective. Rezultatele sunt în aceeaşi măsură puţin satisfăcătoare când filiaţiile degenerate ale aceleiaşi rase se căsătoresc între ele.
82:6.4 (920.2) Dacă rasele actuale ale Urantiei ar putea fi eliberate de blestemul care rezultă din clasele lor cele mai de jos de specimene degenerate, antisociale, debile din punct de vedere mental şi decăzute, ar fi puţine obiecţii faţă de o amalgamare rasială limitată. Şi, dacă aceste amestecuri rasiale ar putea să aibă loc între tipurile cu totul superioare din diverse rase, aceasta ar oferi şi mai puţine inconveniente.
82:6.5 (920.3) Hibridarea neamurilor superioare şi diferite este secretul pentru a crea filiaţii noi şi mai viguroase, şi asta este adevărat tot atât de bine pentru plante şi animale cât şi pentru specia umană. Hibridarea creştea vigoarea şi mărea fecunditatea. Amestecurile rasiale ale claselor mijlocii sau superioare ale unor diverse popoare au mărit mult potenţialul creativ, cum o arată populaţia actuală a Statelor Unite ale Americii de Nord. Când aceste împreunări au loc între indivizi ai claselor inferioare, puterea creativă este diminuată, după cum se poate vedea astăzi la popoarele din India meridională.
82:6.6 (920.4) Amestecul de rase contribuie mult la apariţia subită a caracteristicilor noi, şi, dacă această hibridare este uniunea filiaţiilor superioare, atunci aceste trăsături noi vor fi de asemenea caracteristici superioare.
82:6.7 (920.5) Cât timp rasele actuale vor rămâne atât de aglomerate de filiaţii inferioare şi degenerate, amestecurile rasiale, la o mare scară, vor fi extrem de păgubitoare, dar cea mai mare parte a obiecţiilor faţă de această experienţă sunt întemeiate pe prejudiciile sociale şi culturale mai degrabă decât pe considerente biologice. Chiar şi printre neamurile inferioare, hibrizii sunt adesea mai buni decât strămoşii lor. Hibridarea tinde să amelioreze specia, din cauza rolului genelor dominante. Amestecurile de rase sporesc probabilitatea ca un mai mare număr de dominante să fie prezente la hibrid.
82:6.8 (920.6) În cursul ultimei sute de ani, s-au produs mai multe hibridări rasiale decât anterior, pe parcursul mai multor milenii. S-a exagerat în mare măsură pericolul de a se vedea dizarmonii grosolane ca rezultat al fecundaţiei încrucişate între neamuri umane. Principalele dificultăţi întâmpinate de metişi proveneau din prejudecăţi sociale.
82:6.9 (920.7) Experienţa lui Pitcairn, constând în amestecarea rasei albe şi a rasei polineziene, a avut rezultate destul de bune, deoarece bărbaţii albi şi femeile polineziene proveneau din filiaţii rasiale relativ bune. Căsătoriile mixte între tipurile cele mai evoluate ale raselor albe, roşii şi galbene au adus imediat în existenţă numeroase caracteristici noi şi eficiente din punct de vedere biologic. Aceste trei popoare aparţineau raselor sangice primare. Încrucişările raselor albe şi negre nu sunt atât de dorit în ceea ce priveşte rezultatele lor imediate, dar mulatrii care proveneau din acestea nu sunt atât de nedoriţi pe cât vor prejudecăţile sociale şi rasiale să o creadă. Din punct de vedere fizic, hibrizii albi-negri sunt excelente specimene ale omenirii, în pofida uşoarei lor inferiorităţi în alte câteva privinţe.
82:6.10 (920.8) Când o rasă sangică primară se amalgamează cu o rasă sangică secundară, a doua este considerabil ameliorată pe seama primei. Pe o scară mică - extinzându-se pe perioade lungi de timp - nu pot exista obiecţii serioase faţă de această contribuţie sacrificială a raselor primare la ameliorarea grupurilor secundare. Din punct de vedere biologic, sangicii secundari erau, în anumite privinţe, superiori raselor primare.
82:6.11 (921.1) La urma urmei, adevărata primejdie, pentru specia umană, rezidă în proliferarea dezordonată a filiaţiilor inferioare şi degenerate ale unor diverse popoare civilizate, mai degrabă decât în pericolul presupus al încrucişării lor rasiale.
82:6.12 (921.2) [Prezentat de Şeful Serafimi staţionaţi pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 83
83:0.1 (922.1) IATĂ povestea primelor începuturi ale instituţiei căsătoriei. Ea a progresat constant de la împerecherile neorganizate în promiscuitatea hoardei, prin numeroase variaţii şi adaptări, până la apariţia criteriilor căsătoriilor care sfârşeau prin a culmina în realizarea perechilor, uniunea unui singur bărbat şi a unei singure femei, pentru a stabili un cămin de ordinul social cel mai elevat.
83:0.2 (922.2) Căsătoria a fost de multe ori în pericol, iar moravurile sociale au făcut în mare măsură apel la sprijinul proprietăţii şi al religiei. Totuşi, adevărata influenţă care salvgardează pentru totdeauna căsătoria, şi familia care rezulta din ea, este faptul biologic simplu şi înnăscut că bărbaţii şi femeile nu se pot lipsi unii de alţii, fie că este vorba de sălbaticii cei mai primitivi, fie de muritorii cei mai cultivaţi.
83:0.3 (922.3) Din cauza impulsiunilor sexuale omul egoist este antrenat în a se transforma în ceva mai bun decât un animal. Raporturile sexuale satisfac trupurile şi amorul propriu, dar implică cu certitudine consecinţele abnegaţiei; ele asigură acceptarea îndatoririlor altruiste şi a numeroaselor responsabilităţi familiale benefice pentru rasă. Din acest punct de vedere, sexul a reprezentat elementul civilizator nerecunoscut şi nebănuit al sălbaticilor, căci acest acelaşi impuls sexual obligă automat şi infailibil fiinţa umană să gândească şi, în cele din urmă, o face să iubească.
83:1.1 (922.4) Căsătoria este mecanismul societăţii menit să orânduiască şi să controleze numeroasele relaţii umane ivite din faptul fizic al bisexualităţii. Ca instituţie, căsătoria funcţionează în două domenii:
83:1.2 (922.5) 1. În organizarea relaţiilor sexuale personale.
83:1.3 (922.6) 2. În organizarea descendenţei, a moştenirii, a succesiunii şi a ordinii sociale, aceasta fiind funcţia sa originară cea mai veche.
83:1.4 (922.7) Familia, care rezultă din căsătorie, este ea însăşi stabilizatorul instituţiei căsătoriei, în aceeaşi măsură ca şi obiceiurile referitoare la proprietate. Alţi factori puternici ai stabilităţii căsătoriei sunt orgoliul, vanitatea, spiritul cavaleresc, datoria şi convingerile religioase. Însă, cu toate că pot fi aprobate sau dezaprobate în sferele superioare, căsătoriile nu sunt nicidecum încheiate în cer. Familia umană este categoric o instituţie umană, o dezvoltare evolutivă. Căsătoria este o instituţie a societăţii; ea nu aparţine domeniului Bisericii. Este adevărat că religia ar trebui să o influenţeze profund, dar ea nu ar trebui să încerce să fie singura care să o controleze şi să o reglementeze.
83:1.5 (922.8) Căsătoria primitivă era esenţialmente industrială şi, chiar în timpurile moderne, ea este adesea o problemă legată de societate sau de interes. Sub influenţa amestecului de neamuri andite, şi ca o consecinţă a moravurilor unei civilizaţii în progres, căsătoria a devenit treptat reciprocă, romantică, părintească, poetică, afectuoasă, etică şi chiar idealistă. Totuşi, selecţia şi dragostea aşa zis romantică au jucat un rol minim în împerecherile primitive. În vremurile de demult, soţul şi soţia nu trăiau mult împreună; ei nici măcar nu mâncau foarte des împreună. La antici, afecţiunea personală nu era puternic legată de atracţia sexuală; afecţiunea s-a născut între soţi mai ales din cauza vieţii şi a muncii în comun.
83:2.1 (923.1) Căsătoriile primitive erau întotdeauna puse la cale de părinţii băiatului şi de cei ai tinerei fete. Stadiul de tranziţie dintre acest obicei şi epoca liberei alegeri a fost ocupat de mijlocitorii de căsătorii, sau de către peţitorii profesionişti. Aceşti peţitori au fost la început bărbierii şi, mai târziu, preoţii. Căsătoria a fost, la origine, o chestiune de grup, apoi o chestiune de familie; ea a devenit o aventură individuală doar recent.
83:2.2 (923.2) Constrângerea, iar nu atracţia, era calea de acces la căsătoria primitivă. În timpurile primitive, femeia nu avea un comportament sexual rezervat, ci doar un sentiment de inferioritate sexuală, care îi fusese insuflat de către moravuri. După cum invaziile au precedat comerţul, tot aşa şi căsătoria prin captură a precedat căsătoria prin contract. Unele femei erau complice la captură, cu scopul de a scăpa de dominarea bărbaţilor mai vârstnici din tribul lor; ele preferau să cadă în mâinile bărbaţilor de aceeaşi vârstă care aparţineau unui alt trib. Aceste pseudo-răpiri au fost stadiul de tranziţie dintre capturarea cu forţa şi curtarea prin fermecare.
83:2.3 (923.3) Un tip primitiv de ceremonie de căsătorie era fuga simulată, un soi de repetare a răpirii, care a fost cândva practica curentă. Mai târziu, simulacrul capturii a făcut parte din ceremonia regulată de căsătorie. Aparenţa rezistenţei pe care o opunea 'capturării' o fată modernă, pretinsa sa reticenţă faţă de căsătorie, sunt relicvele obiceiurilor străvechi. Purtarea miresei peste prag este o reminiscenţă a mai multor practici străvechi, printre altele, acelea din epoca raptului femeilor.
83:2.4 (923.4) Li s-a refuzat multă vreme femeilor dreptul de a dispune de ele însele în căsătorie, dar femeile cele mai viclene au ştiut întotdeauna să se sustragă acestei restricţii, exercitându-şi cu abilitate inteligenţa. Bărbatul e cel care a avut, în general, iniţiativa curtării, dar nu întotdeauna. Când oficial, când secret, femeia însăşi provoca uneori căsătoria. Pe măsură ce civilizaţia a progresat, femeile au jucat un rol tot mai mare în toate fazele curtării şi ale căsătoriei.
83:2.5 (923.5) Dragostea tot mai mare, sporirea a romanescului şi a selecţiei personale în curtarea preconjugală, este un aport al andiţilor la rasele lumii. Relaţiile între sexe au evoluat favorabil; numeroase popoare în progres au înlocuit treptat acele mobiluri străvechi ale utilităţii şi ale proprietăţii cu concepţii întrucâtva idealizate ale atracţiei sexuale. Impulsurile sexuale şi sentimentele de afecţiune au început să înlocuiască calculele reci în alegerea partenerilor de viaţă.
83:2.6 (923.6) La origine, logodna echivala cu căsătoria, şi, la popoarele primitive, raporturile sexuale erau convenţionale pe perioada angajării, a promisiunilor. Într-o epocă recentă, religia a stabilit un tabu sexual asupra perioadei cuprinse între logodnă şi căsătorie.
83:3.1 (923.7) Anticii nu aveau încredere în dragoste şi în făgăduinţe; ei socoteau că uniunile durabile trebuie să fie garantate de o siguranţă tangibilă - printr-o avere. Din acest motiv, preţul de cumpărare al unei femei era ca o învoire, o depunere, pe care soţul era nevoit să o piardă în caz de divorţ sau de abandon. De îndată ce preţul de cumpărare al unei tinere soţii era plătit, numeroase triburi îi permiteau soţului să o însemne cu fierul înroşit. Africanii îşi mai cumpără încă femeile. Ei compară o femeie care se căsătoreşte din dragoste, sau o femeie de bărbat alb, cu o pisică, deoarece nu costă nimic să o cumperi.
83:3.2 (924.1) Expunerile femeilor de măritat erau ocazii de a îmbrăca şi de a împodobi fetele pentru a le arăta în public, cu speranţa ca cineva să le cumpere mai scump ca soţii. Totuşi, ele nu erau vândute ca vitele - în triburile mai evoluate, femeile astfel cumpărate nu erau transferabile. Achiziţia lor nici nu era întotdeauna o chestiune bănească încheiată cu sânge rece; serviciile echivalau cu banii în cumpărarea unei femei. Dacă un bărbat, altminteri dezirabil, nu putea plăti preţul femeii sale, el era susceptibil de a fi adoptat ca fiu de către tatăl tinerei fete, şi putea atunci să o ia în căsătorie. Dacă un bărbat sărac căuta o femeie şi nu putea face faţă unui preţ cerut de un tată lacom, bătrânii tribului exercitau adesea o presiune asupra tatălui pentru ca el să-şi modifice pretenţiile, ori altfel risca să-şi vadă fiica răpită.
83:3.3 (924.2) Când civilizaţia a făcut progrese, taţilor nu le-a mai convenit să lase impresia că-şi vând fiicele; aşadar, în timp ce continuau să accepte preţul de cumpărare al miresei, ei au iniţiat obiceiul de a da unui cuplu un cadou de o valoare aproape echivalentă cu preţul de cumpărare.
83:3.4 (924.3) Ideea de zestre era destinată să dea de înţeles că soţia era independentă, că era foarte îndepărtată de epoca femeilor sclave şi a soţiilor posedate ca orice altă proprietate. Un bărbat nu putea divorţa de o femeie cu zestre fără a restitui în întregime zestrea. În unele triburi, s-a stabilit reciproc, între părinţii logodnicei şi ai logodnicului, o depunere care rămânea de plătit familiei în caz de despărţire; acesta era în realitate o ţinere sub un control a căsătoriei. În cursul perioadei de tranziţie dintre obiceiul cumpărării şi obiceiul zestrei, copiii aparţineau tatălui dacă femeia fusese cumpărată; în caz contrar, ei aparţineau familiei femeii.
83:4.1 (924.4) Ceremonia căsătoriei s-a născut din faptul că aceasta era, la origine, o chestiune comunitară, şi nu pur şi simplu punctul culminant al unei decizii a două persoane. Împerecherea interesa grupul, dar era şi o chestiune de funcţiune personală.
83:4.2 (924.5) Toată viaţa anticilor era înconjurată de magie, de rituri, de ceremonii, iar căsătoria nu făcea excepţie. Pe măsură ce civilizaţia progresa, iar căsătoria a fost luată mai în serios, ceremonia căsătoriei a devenit din ce în ce mai pretenţioasă. Căsătoriile primitive, jucau, cum joacă de altfel şi astăzi, un rol în dreptul de proprietate a bunurilor; ele necesitau deci o ceremonie legală, iar statutul social al copiilor care veneau pe lume necesita cea mai largă publicitate posibilă. Oamenii primitivi nu aveau registre; trebuiau să fie mulţi martori la ceremonia de căsătorie.
83:4.3 (924.6) La început, ceremonia căsătoriei avea mai curând caracter de logodnă şi consta numai în notificarea publică a intenţiei de a trăi împreună; mai târziu, ea a constat într-o masă oficială luată în comun. În unele triburi, părinţii se limitau la a-şi conduce fata la soţul ei; în alte cazuri, singura ceremonie era schimbul oficial de cadouri, după care tatăl miresei o dădea mirelui. La multe popoare levantine, se avea obiceiul de a se dispensa de orice formalitate; căsătoria era încheiată prin raporturi sexuale. Oamenii roşii au fost primii care să instituie ceremonii de căsătorie mai complicate.
83:4.4 (924.7) Exista o mare teamă de absenţa copiilor şi, cum sterilitatea era atribuită uneltirilor spiritelor, eforturile pentru asigurarea fecundităţii au condus, de asemenea, la acompanierea căsătoriei cu anumite rituri magice sau religioase. Se întrebuinţau numeroase amulete în acest efort de a se garanta o căsătorie fericită şi fecundă; se consultau chiar şi astrologii pentru a verifica horoscopul părţilor contractante.
83:4.5 (925.1) Într-o anumită epocă, sacrificiile umane au făcut regulat parte din toate căsătoriile între oameni bogaţi. Se căutau zilele norocoase. Ziua de joi se considera ca cea mai favorabilă, şi se credea că căsătoriile celebrate când era lună plină erau excepţional de fericite. Numeroase popoare din Orientul Apropiat aveau obiceiul de a arunca grăunţe peste noii căsătoriţi; acesta era un rit magic presupus că ar asigura fecunditatea. Unele popoare orientale foloseau orezul în acest scop.
83:4.6 (925.2) Focul şi apa au fost totdeauna considerate ca cele mai bune mijloace de a rezista fantomelor şi spiritelor rele. În consecinţă, s-au pus în general în evidenţă, la nunţi, focul de pe altare şi candelele iluminate, precum şi stropitul cu apă sfinţită. Un timp îndelungat, s-a avut obiceiul de a fixa o dată falsă a căsătoriei, şi apoi de a întârzia pe neaşteptate evenimentul, pentru a le deruta fantomele şi spiritele.
83:4.7 (925.3) Tachinările făcute proaspeţilor căsătoriţi şi festele jucate cuplurilor în luna de miere sunt vestigii ale zilelor foarte îndepărtate în care se credea că era bine ca ei să apară ne amărâţi şi supăraţi înaintea spiritelor, pentru a nu le stârni cumva invidia. Portul vălului miresei se păstrează din epoca în care se socotea necesară deghizarea unei femei tinere pentru ca fantomele să nu poată să o recunoască, şi, de asemenea, pentru a ascunde frumuseţea ei de privirile spiritelor care ar fi putut deveni invidioase sau geloase. Nu trebuie niciodată ca picioarele miresei să atingă solul chiar înaintea ceremoniei. Chiar şi în al XX-lea secol şi sub moravurile creştine, a subzistat obiceiul de a se întinde covoare de la trăsură până la altar.
83:4.8 (925.4) Una dintre cele mai vechi forme de ceremonie de căsătorie consta în a se face binecuvântarea patului conjugal de către un preot, pentru a se asigura astfel fecunditatea uniunii; aceasta se practica cu multă vreme înaintea stabilirii vreunui ritual oficial al căsătoriei. Pe durata acestei perioade din evoluţia moravurilor matrimoniale, se aştepta ca invitaţii la nuntă să treacă pe rând noaptea prin camera nupţială, devenind astfel martorii legali ai consumării căsătoriei.
83:4.9 (925.5) Elementul şansă, care în ciuda tuturor probelor premaritale a făcut ca anumite căsătorii să sfârşească prost, i-a condus pe oamenii primitivi în căutarea unei asigurări pentru a se proteja de eşecurile matrimoniale recurgând la preoţi şi la magie. Această mişcare a atins în mod direct apogeul ei în căsătoriile moderne la biserică. Un timp îndelungat, s-a recunoscut în general căsătoria ca fiind constituită din hotărârile părinţilor contractanţi - şi mai târziu ale cuplului - în timp ce pe parcursul ultimelor cinci sute de ani, Biserica şi Statul şi-au asumat jurisdicţia şi pretind acum să confirme căsătoria.
83:5.1 (925.6) În istoria începuturilor căsătoriei, femeile nemăritate aparţineau bărbaţilor tribului. Mai târziu, femeile nu aveau decât un singur soţ o dată. Această practică, de a avea câte-un-singur-bărbat-o-dată, a fost primul pas de îndepărtare de hoardă. Deşi o femeie nu avea dreptul decât la un singur bărbat, soţul ei putea întrerupe la voinţă aceste relaţii temporare, dar aceste asocieri vag reglementate constituiau prima etapă către viaţa de cuplu, în contrast cu viaţa de hoardă. În cursul acestui stadiu de dezvoltare a căsătoriei, copiii aparţineau în general mamei lor.
83:5.2 (925.7) Etapa următoare a evoluţiei împerecherii a fost căsătoria colectivă. A trebuit ca această fază comunitară a căsătoriei să intervină în dezvoltarea vieţii de familie, deoarece moravurile căsătoriei nu erau încă destul de puternice pentru a face permanente asocierile cuplurilor. Căsătoriile fraţilor şi ale surorilor aparţineau acestui grup; de exemplu, cinci fraţi ai unei familii se căsătoreau cu cinci surori ale unei alte familii. În lumea întreagă, formele vagi de căsătorie comunitară se transformau treptat în diverse tipuri de căsătorii colective. Aceste asocieri de grupuri erau în mare măsură guvernate de moravurile totemice. Viaţa de familie s-a dezvoltat lent şi sigur, deoarece reglementarea care viza sexualitatea şi căsătoria a favorizat supravieţuirea tribului însuşi prin asigurarea supravieţuirii unui mai mare număr de copii.
83:5.3 (926.1) Căsătoriile colective au cedat treptat locul practicilor de poligamie care îşi făceau apariţia - poliginia şi poliandria - în rândurile triburilor cele mai evoluate. Poliandria nu a fost niciodată foarte răspândită. Ea s-a limitat de obicei la regine şi la femeile bogate; în plus, era în general o chestiune de familie, o singură soţie pentru mai mulţi fraţi. Restricţiile de castă şi de economie au obligat uneori mai mulţi bărbaţi să se mulţumească cu o singură soţie. Chiar şi atunci, femeia nu se căsătorea decât cu unul; ceilalţi erau vag toleraţi ca 'unchi' ai progeniturii comune.
83:5.4 (926.2) Obiceiul evreiesc care cerea ca un bărbat să ia în căsătorie pe văduva fratelui său decedat în vederea „cultivării unei seminţe pentru fratele său”; acesta era practicat în mai mult de jumătate din lumea antichităţii. Era o supravieţuire a vremii în care căsătoria era mai degrabă o chestiune de familie decât o asociere individuală.
83:5.5 (926.3) Instituţia poligamiei a recunoscut, în diverse epoci, patru tipuri de soţii:
83:5.6 (926.4) 1. Soţiile rituale sau legale.
83:5.7 (926.5) 2. Soţiile iubite şi permise.
83:5.8 (926.6) 3. Concubinele, soţiile contractuale.
83:5.9 (926.7) 4. Soţiile sclave.
83:5.10 (926.8) Adevărata poligamie, în care toate soţiile au acelaşi statut şi în care copiii sunt egali, este foarte rară. De obicei, chiar şi în cazul căsătoriilor plurale, căminul era dominat de femeia principală, tovarăşa statutară. Doar ea fusese căsătorită după o ceremonie rituală, şi numai copiii acestei soţii cumpărate sau dăruită cu zestre, puteau să moştenească, în afară de cazul unui acord special cu ea.
83:5.11 (926.9) Soţia statutară nu era în mod necesar soţia iubită; în timpurile primitive, ea nici nu era în general; soţia iubită, sau îndrăgostită, nu şi-a făcut apariţia înainte ca rasele să fi evoluat considerabil, mai ales după amestecarea triburilor evolutive cu nodiţii şi cu adamiţii.
83:5.12 (926.10) Soţia tabu - unica soţie având statut legal - a creat moravurile concubinajului, după care bărbaţii nu puteau avea decât o singură nevastă, dar puteau să întreţină relaţii sexuale cu oricâte concubine. Concubinajul a fost trambulina monogamiei, primul pas care s-a îndepărtat de franca poligenie. Concubinele evreilor, ale romanilor şi ale chinezilor erau foarte frecvent servitoarele soţiilor lor. Mai târziu, ca şi la evrei, femeia legală a fost considerată ca mama tuturor copiilor procreaţi de către soţ.
83:5.13 (926.11) Tabuurile străvechi care interziceau raporturile sexuale cu o femeie gravidă ori cu una care alăpta, tindeau mult să încurajeze poligenia. Femeile primitive îmbătrâneau foarte devreme, din cauza frecventelor lor sarcini, la care se mai adaugă şi o muncă foarte grea. (Aceste soţii extenuate nu reuşeau să se menţină în viaţă decât graţie faptului că erau izolate o săptămână pe lună, când ele nu erau gravide.) Aceste neveste oboseau adesea să mai aducă copii pe lume, şi le cereau bărbaţilor lor să ia o a doua nevastă mai tânără, capabilă de a participa la conceperea copiilor şi la treburile gospodăreşti. Noile femei erau deci în general întâmpinate cu bucurie de vechile neveste; nu a existat nimic care să se asemene cu gelozia sexuală.
83:5.14 (926.12) Numărul de neveste nu era limitat decât de aptitudinea bărbatului de a le întreţine. Bărbaţii bogaţi şi capabili vroiau un mare număr de copii, şi, cum rata mortalităţii infantile era foarte ridicată, era nevoie de un grup de neveste pentru a recruta o familie largă. Multe dintre aceste neveste plurale erau simple lucrătoare, femei sclave.
83:5.15 (927.1) Obiceiurile umane evoluează, dar foarte lent. Scopul haremului era acela de a alcătui un grup viguros şi numeros de persoane de acelaşi sânge pentru a sprijini tronul. Un anumit şef a fost odinioară convins că el nu ar trebui să mai aibă harem, şi să se mulţumească cu o singură femeie; el le-a concediat deci prompt pe femeile haremului său, care se întorceau nemulţumite la casele lor; familiile ofensate au dat năvală înfuriate asupra şefului şi l-au omorât pe loc.
83:6.1 (927.2) Monogamia este egală cu monopolul; monogamia este bună pentru aceia care atingeau această stare dezirabilă, dar ea tinde să impună o privare biologică celor care nu sunt atât de norocoşi. Întru totul independent de efectul ei asupra individului, monogamia este incontestabil cea mai bună formulă pentru copii.
83:6.2 (927.3) Monogamia cea mai primitivă rezulta din forţa împrejurărilor, a sărăciei. Monogamia este culturală şi socială, artificială şi contra naturii, mai exact contrară naturii omului evolutiv. Ea era în întregime naturală la nodiţii şi la adamiţii cei mai puri, şi a fost de o mare valoare culturală pentru toate rasele evoluate.
83:6.3 (927.4) Triburile caldeene recunoşteau unei femei dreptul de a impune soţului ei un angajament premarital de a nu lua nici o a doua soţie, nici o concubină. Grecii şi romanii favorizau căsătoriile monogame. Monogamia a fost întotdeauna încurajată de cultul strămoşilor, precum şi de eroarea creştină care consta în a considera căsătoria ca un sacrament. Chiar şi ridicarea nivelului de viaţă a militat constant împotriva pluralităţii nevestelor. În epoca venirii lui Mihail pe Urantia, practic toată lumea civilizată atinsese nivelul monogamiei teoretice; însă această monogamie pasivă nu a însemnat decât că umanitatea a devenit obişnuită cu practica adevăratelor căsătorii monogame.
83:6.4 (927.5) În timp ce urmăreşte scopul monogamic al căsătoriei ideale de cupluri, care la urma urmei se apropie de o asociere sexuală monopolistă, societatea nu trebuie să neglijeze situaţia defavorizată a bărbaţilor şi femeilor nenorocoase, care nu au reuşit să îşi găsească un loc în noua ordine socială ameliorată, chiar dacă au făcut tot posibilul în a coopera şi a se conforma cerinţelor ei. Faptul de a nu reuşi să se găsească un partener în cadrul social al concurenţei poate să depindă de dificultăţile insurmontabile sau de restricţiile multiple impuse de moravurile curente. E adevărat că monogamia este ideală pentru aceia care se bucură de ea, dar ea impune inevitabil mari privaţiuni celor care sunt lăsaţi afară, în răceala existenţei solitare.
83:6.5 (927.6) A trebuit întotdeauna ca o minoritate nefericită să sufere pentru ca majoritatea să poată progresa, sub imperiul moravurilor în curs de ameliorare ale societăţii care evolua; însă majoritatea favorizată ar trebui să-i privească întotdeauna cu bunătate şi cu consideraţie pe tovarăşii mai puţin fericiţi, care trebuie să plătească preţul pretins celor care nu au reuşit să devină membrii ai acestor asocieri sexuale ideale, care satisfăceau toate nevoile biologice sub sancţiunea moravurilor celor mai elevate ale evoluţiei sociale în progres.
83:6.6 (927.7) Monogamia a fost întotdeauna scopul idealist al evoluţiei sexuale umane; ea mai este încă, şi va rămâne astfel. Acest ideal al adevăratei căsătorii a unui singur cuplu implică abnegaţie, şi de aceea căsătoria eşuează atât de des, pur şi simplu pentru că una din cele două părţi contractante, sau amândouă, sunt deficiente în cea mai mare dintre virtuţile umane, austera stăpânire de sine.
83:6.7 (927.8) Monogamia este etalonul dup[ care se măsoară progresul civilizaţiei sociale, în opoziţie cu evoluţia pur biologică. Monogamia nu este în mod necesar biologică sau naturală, dar ea este indispensabilă în întreţinerea imediată şi în dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei sociale. Ea a contribuit la o delicateţe a sentimentelor, la un rafinament al caracterului moral şi la o creştere spirituală care sunt absolut imposibile în poligamie. O femeie nu poate niciodată să devină o mamă ideală cât timp ea este constant obligată să intre în rivalitate pentru a păstra afecţiunea soţului ei.
83:6.8 (928.1) Căsătoria unui cuplu favorizează şi încurajează înţelegerea intimă şi cooperarea eficientă, care sunt cele mai bune alegeri pentru fericirea părinţilor, pentru bunăstarea copiilor şi pentru utilitatea socială. Căsătoria, care a început printr-o constrângere grosolană, se dezvoltă treptat într-o magnifică instituţie a culturii de sine, a stăpânirii de sine, a exprimării de sine şi a perpetuării de sine.
83:7.1 (928.2) În evoluţia primitivă a moravurilor matrimoniale, căsătoria era o vagă uniune care putea lua sfârşit la voinţă, iar copiii îşi urmau întotdeauna mama; legătura dintre mamă şi copil este instinctivă şi funcţionează fără a ţine cont de stadiul de dezvoltare al moravurilor.
83:7.2 (928.3) La popoarele primitive, numai aproximativ o jumătate dintre căsătorii s-au dovedit satisfăcătoare. Cauza cea mai frecventă a despărţirii era sterilitatea, a cărei vină se arunca întotdeauna asupra femeii; se credea că femeile fără copii urmau să devină şerpi în lumea spiritelor. Sub moravurile mai primitive, numai bărbatul avea facultatea de a obţine divorţul, şi această măsură a persistat, la unele popoare, până în secolul al douăzecilea.
83:7.3 (928.4) Odată cu evoluţia moravurilor, anumite triburi au stabilit două forme de căsătorie; forma curentă, care permitea divorţul, şi căsătoria sacerdotală, care interzicea separarea. Inaugurarea cumpărării soţiilor şi zestrea soţiilor au contribuit mult la reducerea despărţirilor, introducând despăgubiri în bunuri materiale pentru eşecul căsătoriei. Într-adevăr, multe dintre uniuni sunt stabilizate de acest străvechi factor al proprietăţii.
83:7.4 (928.5) Presiunea socială a statutului în comunitate şi a privilegiilor proprietăţii a fost întotdeauna puternică pentru a se menţine tabuurile şi moravurile căsătoriei. De-a lungul veacurilor, căsătoria a făcut progrese constante, şi se găseşte în avangardă în lumea modernă, cu toate că este asaltată într-o manieră ameninţătoare de o nemulţumire foarte răspândită la popoarele unde alegerea individuală - care este o nouă libertate - joacă un rol preponderent. Aceste tulburări de adaptare apar la rasele cele mai progresive ca o consecinţă a accelerării bruşte a evoluţiei sociale, dar, la popoarele mai puţin avansate, căsătoria continuă să prospere şi să se amelioreze lent sub guvernarea moravurilor mai vechi.
83:7.5 (928.6) Substituirea nouă şi subită a mobilului dragostei mai ideale, dar extrem de individualiste, înlocuind vechiul motiv al proprietăţii stabilit de multă vreme, a provocat inevitabil o instabilitate temporară în instituţia căsătoriei. Mobilurile omului pentru a se căsători au depăşit întotdeauna cu mult morala matrimonială efectivă. În Occident, în cel de-al nouăsprezecelea şi al douăzecilea secol, idealul căsătoriei a depăşit deodată cu mult impulsiunile sexuale egocentrice, doar parţial controlate ale raselor. Prezenţa în societate a unui mare număr de persoane necăsătorite denotă o prăbuşire temporară sau o tranziţie a moravurilor.
83:7.6 (928.7) De-a lungul secolelor, adevărata piatră de încercare a căsniciilor a fost intimitatea continuă ineluctabilă în toată viaţa de familie. Doi tineri alintaţi şi răsfăţaţi, educaţi să conteze pe toate indulgenţele şi pe deplina satisfacere a egoului şi a vanităţii lor, nu pot spera într-o mare reuşită în căsătorie şi în clădirea unui cămin - o asociere pentru toată viaţa de abnegaţie, de compromis, de devotament şi de consacrare generoasă creşterii copiilor.
83:7.7 (929.1) Gradul înalt al imaginaţiei şi al romanescului fantastic etalate când se face curte sunt în mare măsură răspunzătoare de creşterea tendinţei la divorţ la popoarele occidentale moderne; tabloul este încă şi mai încurcat de mai marea libertate a femeilor şi de independenţa lor economică sporită. Divorţul uşor, atunci când provine dintr-o lipsă de stăpânire de sine sau dintr-un eşec de adaptare normală a personalităţii, duce direct la vechile stadii grosiere ale societăţii, din care oamenii s-au ridicat atât de recent, după atât de multe agonii personale şi suferinţe rasiale.
83:7.8 (929.2) Cât timp societatea nu reuşeşte să îşi crească cum se cuvine copiii şi tinerii, cât timp ea nu procură o educaţie premaritală adecvată şi cât timp idealismul unei tinereţi lipsite de înţelepciune şi de maturitate nu va fi arbitrul de intrare într-o căsătorie, divorţul va continua să prevaleze. În măsura în care grupul social nu a ajuns să pregătească tinerii pentru căsătorie, trebuie ca divorţul să funcţioneze ca supapă de siguranţă pentru împiedicarea situaţiilor încă şi mai rele din cursul epocilor de dezvoltare rapidă a moravurilor în evoluţie.
83:7.9 (929.3) Anticii par să fi considerat căsătoria cu aproape tot atâta seriozitate ca şi unele popoare de astăzi. Se pare că multe dintre căsătoriile pripite şi nereuşite ale timpurilor moderne nu reprezintă o ameliorare în ceea ce priveşte practicile antice care îi făceau apţi pe tinerii bărbaţi şi tinerele femei pentru a se uni. Marea inconsecvenţă a societăţii moderne constă în exaltarea dragostei şi în idealizarea căsătoriei, dezaprobând în acelaşi timp analiza aprofundată a dragostei şi a căsătoriei.
83:8.1 (929.4) Căsătoria care înfloreşte într-un cămin este, într-adevăr, cea mai sublimă instituţie umană, însă ea este esenţialmente umană; nu ar fi trebuit niciodată să se numească sacrament. Preoţii sethiţi au făcut din căsătorie un ritual religios, dar, timp de mii de ani după Eden, căsătoria s-a perpetuat ca o instituţie pur socială şi civilă.
83:8.2 (929.5) Asemuirea asocierilor umane cu asocierile divine este cât se poate de nefericită. Uniunea soţului şi a soţiei în relaţia căsătoriei şi a căminului este o funcţiune materială a muritorilor lumilor evolutive. Este adevărat că multe progrese spirituale pot interveni ca o consecinţă a sincerelor eforturi omeneşti ale unui bărbat şi ale unei femei de a evolua, dar aceasta nu înseamnă că respectiva căsătorie este neapărat sacră. Progresul spiritual însoţeşte sârguinţa sincer manifestată în alte orientări ale efortului uman.
83:8.3 (929.6) Căsătoria nu mai poate nici ea să fie cu adevărat comparată cu relaţiile Ajustorului cu omul, nici cu fraternitatea lui Crist Mihail cu fraţii săi umani. Aceste raporturi nu au aproape nici un punct comun comparabil cu asocierea soţului şi a soţiei. Este un fapt nefericit că concepţia umană eronată a acestor relaţii a provocat atâta confuzie asupra statutului căsătoriei.
83:8.4 (929.7) Este la fel de neplăcut faptul că anumite grupuri de muritori şi-au imaginat consumarea căsătoriei printr-un act divin. Astfel de credinţe conduc direct la conceptul de indisolubilitate al legăturii conjugale fără a ţine cont de circumstanţele sau de dorinţele părţilor contractante. Însă chiar faptul că o căsătorie poate să fie dizolvată arată că Deitatea nu este parte indisolubilă la această uniune. Dacă Dumnezeu a unit o dată două lucruri sau două persoane, ele vor rămâne astfel legate până în clipa în care voinţa divină va decreta separarea lor. În ceea ce priveşte căsătoria, care este o instituţie umană, cine deci pretinde să emită o judecată pentru a se distinge uniunile susceptibile de a fi aprobate de supraveghetorii universului de acelea a căror natură şi origine sunt pur umane?
83:8.5 (930.1) Cu toate acestea, există un ideal al căsătoriei în sferele superioare. Pe capitala fiecărui sistem local, Fiicele şi Fii Materiali ai lui Dumnezeu ilustrează efectiv înălţimea idealurilor de uniune a unui bărbat şi a unei femei prin legăturile de căsătorie, atunci când au intenţia de a procrea şi de a creşte nişte urmaşi. La urma urmei, căsătoria ideală a muritorilor este omeneşte sacră.
83:8.6 (930.2) Căsătoria a fost întotdeauna şi rămâne încă visul uman suprem al idealului temporal. Deşi acest vis frumos este rar realizat în mod integral, el persistă ca un glorios ideal, atrăgând mereu omenirea care progresează către mai mari eforturi pentru fericirea oamenilor. Dar ar trebui să se dea tinerilor câteva noţiuni ale realităţilor căsătoriei înainte ca ei să fie aruncaţi în exigenţele stringente ale asocierilor vieţii de familie; idealizarea tinerilor ar trebui să fie temperată de un oarecare grad de deziluzionare premaritală.
83:8.7 (930.3) Nu ar trebui totuşi să se descurajeze idealizarea juvenilă a căsătoriei; aceste vise sunt evocarea scopului viitor al vieţii de familie. Această atitudine este stimulatoare şi în acelaşi timp utilă, cu condiţia ca ea să nu devină insensibilă la realizarea necesităţilor practice şi obişnuite ale căsniciei şi ale vieţii de familie care avea să urmeze.
83:8.8 (930.4) Idealurile căsătoriei au făcut recent mari progrese; la unele popoare, femeile se bucură de drepturi practic egale cu cele ale consoartei sale. Cel puţin în principiu, viaţa de familie a devenit un parteneriat loial pentru a creşte copiii, însoţit de fidelitatea sexuală. Totuşi, chiar şi această versiune mai nouă a căsătoriei, nu trebuie să pretindă a se merge la extrem, până într-atât încât să confere un monopol reciproc al întregii personalităţi şi al întregii individualităţi. Căsătoria nu este pur şi simplu un ideal individualist, ci este o asociere socială în evoluţie a unui bărbat şi a unei femei, existând şi funcţionând sub influenţa moravurilor curente, limitată de tabuuri şi sprijinită de legile şi de regulile societăţii.
83:8.9 (930.5) Căsătoriile celui de-al douăzecilea secol sunt la un nivel înalt în comparaţie cu acelea ale epocilor trecute, deşi instituţia căsniciei este actualmente pusă la grea încercare. Ea trebuie să facă faţă problemelor atât de brusc impuse organizării sociale de sporirea precipitată a libertăţilor femeii, drepturi care i-au fost atât de multă vreme refuzate în cursul lentei evoluţii a moravurilor în generaţiile trecute.
83:8.10 (930.6) [Prezentat de Şeful Serafimilor staţionaţi pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 84
84:0.1 (931.1) NECESITATEA materială a întemeiat căsătoria, apetitul sexual a împodobit-o, religia a sancţionat-o şi a exaltat-o, Statul a impus-o şi a reglementat-o. În cursul vremurilor recente, dragostea în evoluţie începe să justifice şi să glorifice căsătoria ca precursor şi creator al căminului, instituţia cea mai utilă şi cea mai sublimă a civilizaţiei. Edificarea căminelor ar trebui să fie centrul şi esenţa tuturor eforturilor educative.
84:0.2 (931.2) Acuplarea este cu desăvârşire un act de perpetuare de sine, asociat cu diferite grade de satisfacere de sine. Căsătoria, edificarea unui cămin, reprezintă în mare măsură o chestiune de autoconservare, şi implică evoluţia societăţii. Societatea însăşi este o asamblare structurală a unităţilor familiale. Ca factori planetari, indivizii sunt foarte temporari - numai familiile reprezintă agenţii continuităţii în evoluţia socială. Familia este canalul prin care fluviul culturii şi al cunoaşterii curge de la o generaţie la următoarea.
84:0.3 (931.3) Căminul este esenţialmente o instituţie sociologică. Căsătoria provine din cooperarea pentru a se întreţine şi din asocierea pentru a se perpetua, satisfacerea de sine fiind accesorie în ansamblu. Cu toate acestea, căminul înglobează cele trei funcţiuni esenţiale ale existenţei umane, în vreme ce propagarea vieţii îl transformă în instituţia umană fundamentală, iar relaţia sexuală îl distinge dintre toate celelalte activităţi sociale.
84:1.1 (931.4) Căsătoria nu a fost întemeiată pe relaţii sexuale; ea nu a jucat decât un rol secundar. Omul primitiv, care dădea curs liber apetitului său sexual fără a se încurca cu responsabilităţile unui cămin, ale unei soţii şi ale unor copii, nu avea nevoie de căsătorie.
84:1.2 (931.5) Din pricina ataşamentului ei fizic şi emoţional faţă de copiii ei, femeia depinde de cooperarea cu bărbatul, iar aceasta o împinge să caute adăpostul protector al căsătoriei. Dar nici o nevoie biologică nu l-a împins pe bărbat la căsătorie - cu atât mai puţin să îl reţină în cadrul ei. Nu dragostea este cea care a făcut căsătoria seducătoare pentru bărbat; foamea a fost cea care l-a atras în primul rând pe sălbatic către femeie şi către adăpostul primitiv pe care ea îl împărţea cu copiii ei.
84:1.3 (931.6) Căsătoria nu a fost nici măcar realizarea conştientă a obligaţiilor care rezultă din relaţiile sexuale care determină căsătoria. Omul primitiv nu înţelege raportul dintre satisfacerea sexuală şi naşterea ulterioară a unui copil. Cândva, credinţa că o virgină putea deveni gravidă era universală. Sălbaticii au conceput, devreme, ideea că bebeluşii erau făcuţi pe tărâmul spiritelor; se credea că graviditatea rezulta din pătrunderea, într-o femeie, a unui spirit, a unei fantome în evoluţie. Se credea, de asemenea, că atât regimul alimentar cât şi deochiatul puteau fecunda o virgină sau o femeie nemăritată.
84:1.4 (932.1) Credinţele ulterioare au legat începuturile vieţii de respiraţie şi de lumina soarelui.
84:1.5 (932.2) Multe popoare primitive asociau fantomele cu marea; aşa că s-au impus deci mari restricţii în practicile de îmbăiere ale virginelor; femeilor tinere le era mult mai multă teamă să facă baie în mare în timpul fluxului decât să aibă relaţii sexuale. Bebeluşii diformi sau prematuri erau consideraţi ca pui de animale, care îşi găsiseră o cale de a intra în corpul unei femei în urma băilor imprudente sau a activităţilor răuvoitoare ale spiritelor. Bineînţeles, sălbaticii nu au ataşat nici o importanţă faptului de a-i strangula pe aceşti bebeluşi la naştere.
84:1.6 (932.3) Prima etapă clarificatoare a venit odată cu credinţa că raporturile sexuale îi deschideau fantomei fecundatoare drumul pentru a pătrunde în femeie. De atunci, oamenii au descoperit că tatăl şi mama contribuiau în mod egal la factorii ereditari vii care declanşau procesul unei naşteri. Totuşi, chiar şi în secolul al XX-lea al erei noastre, numeroşi părinţi se mai străduiesc încă să îi menţină pe copiii lor într-o doză mai mică sau mai mare de ignoranţă în legătură cu originea vieţii umane.
84:1.7 (932.4) Un fel de familie simplă a fost s-a asigurat prin faptul că funcţiunea reproducătoare implică relaţia mamă-copil. Dragostea maternă este instinctivă; ea nu s-a tras, ca şi căsătoria, din moravuri. Dragostea maternă a tuturor mamiferelor este darul înnăscut al spiritelor-mentale adjutante ale universului local; tăria şi devotamentul acestei iubiri sunt întotdeauna direct proporţionale cu durata în care puii speciei nu pot să se lipsească de ajutorul părintesc.
84:1.8 (932.5) Relaţia mamei cu copilul este naturală, puternică şi instinctivă, şi, în consecinţă, ea le-a constrâns pe mamele primitive să se supună multor condiţii ieşite din comun şi să îndure greutăţi de o severitate inexprimabilă. Această constrângere a iubirii materne este sentimentul care, din toate timpurile, a handicapat femeia şi a dezavantajat-o astfel în cursul tuturor luptelor ei cu bărbatul. În ciuda acelui fapt, instinctul matern la specia umană, nu este irezistibil; el poate fi contracarat de ambiţie, de egoism, precum şi de convingerile religioase. Asocierea mamă-copil nu este nici căsnicie, nici cămin, dar ea este nucleul din care se dezvoltă ambele instituţii. Marele progres în evoluţia cuplurilor a survenit când asocierile temporare durau destul de multă vreme pentru a creşte progenitura care rezulta, căci în aceea constă crearea căminelor.
84:1.9 (932.6) Independent de antagonismele dintre aceşti parteneri primitivi, în pofida caracterului inconsistent al asocierii lor, şansele de supravieţuire ale unui bărbat şi ale unei femei au fost considerabil sporite prin uniunea lor. Chiar şi făcând abstracţie de familie şi de urmaşi, un bărbat şi o femeie care cooperează sunt, în cea mai mare parte a acţiunilor lor, mult superiori faţă de doi bărbaţi sau faţă de două femei. Formarea de perechi de sexe a sporit şansele de supravieţuire şi a reprezentat însăşi debutul societăţii umane. Diviziunea muncii între sexe a adus, de asemenea, un confort şi o fericire sporite.
84:2.1 (932.7) Hemoragiile periodice ale femeilor şi pierderile lor de sânge adiţionale de la naştere au făcut să se creadă, de timpuriu, că sângele era creatorul copilului (şi chiar şi lăcaşul sufletului); ele au dat naştere unui concept al legăturii de sânge în relaţiile umane. În epocile primitive, se număra toată genealogia în linie feminină, căci ea era singura parte de moştenire care a fost cât de cât sigură.
84:2.2 (932.8) Familia primitivă, născută din legătura de sânge biologică instinctivă dintre mamă şi copil, era inevitabil un matriarhat, şi numeroasele triburi au conservat multă vreme acest aranjament. Matriarhatul era singura tranziţie posibilă între stadiul căsătoriei colective din hoardă şi stadiul ulterior, şi ameliora viaţa din cămine în familiile patriarhale poligame şi monogame. Matriarhatul era natural şi biologic; patriarhatul este social, economic şi politic. Persistenţa matriarhatului printre oamenii roşii din America de Nord a fost una din principalele motive pentru care irochezii, altminteri progresivi, nu au format niciodată un Stat veritabil.
84:2.3 (933.1) Sub moravurile matriarhale, mama soţiei s-a bucurat, în cămin, de o autoritate practic supremă; chiar şi fraţii soţiei şi fiii lor au jucat în supravegherea familiei un rol mai activ decât soţii. Taţii primeau adesea un nume nou după acela al propriilor lor copii.
84:2.4 (933.2) Rasele cele mai primitive acordau puţin credit tatălui şi considerau copilul ca provenind în întregime din mamă. Ele credeau că copiii lor semănau cu taţii din cauza asocierii, sau că erau 'marcaţi' în felul acela pentru că mama dorea această asemănare. Mai târziu, când s-a trecut de la matriarhat la patriarhat, tatăl a primit tot creditul pentru copil, şi numeroase tabuuri asupra femeii gravide au fost apoi extinse pentru a-l include şi pe soţul ei. Când ora travaliului se apropia, viitorul tată înceta să mai muncească. În momentul naşterii, el se ducea să se culce cu soţia lui şi rămânea de la trei până la opt zile ca să se odihnească. Soţia putea să se ridice a doua zi şi să reia muncile grele, dar soţul rămânea în pat pentru a primi felicitările. Toate acestea făceau parte din moravurile primitive menite să stabilească drepturile tatălui asupra copilului.
84:2.5 (933.3) La început, obiceiul vroia ca bărbatul să se alăture familiei nevestei lui, dar, mai târziu, după ce un bărbat plătise în bani sau în muncă preţul soţiei, el a putut să îşi ia nevasta şi copiii în grupul său. Tranziţia de la matriarhat la patriarhat explică interdicţiile, de altfel lipsite de sens, contra unor tipuri de căsătorii între veri, în timp ce altele, comportând acelaşi grad de rudenie, sunt aprobate.
84:2.6 (933.4) Odată cu dispariţia moravurilor vânătorilor, când creşterea animalelor a dat omului controlul asupra principalei surse de hrană, matriarhatul a luat rapid sfârşit. El a eşuat pur şi simplu pentru că nu a putut concura cu noua familie guvernată de către tată. Puterea deţinută de rudele apropiate masculine ale mamei nu putea domina puterea concentrată la soţul-tată. Femeia nu putea face faţă deodată sarcinilor de aducere pe lume a unor copii şi de exercitare a unei autorităţi continue şi a unei conduceri sporite în gospodărie. Practica răpirii femeilor şi, mai târziu, aceea a cumpărării soţiei, au grăbit dispariţia matriarhatului.
84:2.7 (933.5) Trecerea de la matriarhat la patriarhat este una din schimbările de direcţie adaptative cele mai radicale şi mai ample pe care le-a realizat vreodată rasa umană. Schimbarea a produs imediat o înmulţire a expresiilor sociale şi a aventurilor familiale.
84:3.1 (933.6) Se poate ca instinctul maternităţii să conducă femeia la căsătorie, dar forţa superioară a bărbatului asociată cu influenţa moravurilor au fost cele care au obligat-o practic să rămână căsătorită. Viaţa pastorală tindea să creeze un nou sistem de moravuri, tipul patriarhal al vieţii de familie; baza unităţii familiale, potrivit cu moravurile epocii păstoritului şi a agriculturii primitive, era autoritatea indiscutabilă şi arbitrară a tatălui. Orice societate, care a fost naţională sau familială, a trecut prin stadiul unei autorităţi aristocratice de ordin patriarhal.
84:3.2 (934.1) Puţina curtoazie dovedită femeilor în cursul erei Vechiului Testament, reprezintă o reflectare adevărată a moravurilor păzitorilor de turme. Patriarhii evrei erau cu toţii păzitori de turme, precum se atestă prin maxima: 'Domnul este Păstorul meu'.
84:3.3 (934.2) Totuşi, bărbatul nu merită să fie blamat, pentru lipsa sa de stimă faţă de femeie în cursul epocilor trecute, mai mult decât femeia însăşi. Ea nu a reuşit să obţină recunoaşterea socială în epocile primitive, deoarece ea nu acţiona în caz de urgenţă; ea nu făcea impresie şi nu era o eroină în caz de criză. Maternitatea era categoric un dezavantaj în lupta pentru viaţă; dragostea maternă handicapa femeile în apărarea tribului.
84:3.4 (934.3) Femeile primitive s-au pus, de asemenea, sub dependenţa bărbaţilor, admirându-le şi aplaudându-le combativitatea şi virilitatea. Această exaltare a războinicului a înălţat egourile masculine şi, în aceeaşi măsură, le-a deprimat pe acelea ale femeilor, făcându-le şi mai dependente. O uniformă militară încă stârneşte puternic emoţiile feminine.
84:3.5 (934.4) La rasele cele mai evoluate, femeile nu sunt nici atât de mari, nici atât de puternice precum bărbaţii. Fiind mai slabă, femeia a dobândit ceva mai mult tact; ea a învăţat devreme să se bucure de farmecele ei sexuale. Ea a devenit mai ageră şi mai conservatoare decât bărbatul, deşi întrucâtva mai puţin profundă. Bărbatul îi era superior femeii pe câmpul de bătălie şi la vânătoare, însă, acasă, femeii îi revenea în general comanda, chiar şi asupra bărbaţilor cei mai primitivi.
84:3.6 (934.5) Păstorii contau pe turmele lor pentru a se întreţine, însă, în timpul tuturor acestor epoci pastorale, femeile mai trebuiau încă să asigure hrana vegetală. Bărbaţii primitivi se sustrăgeau de la lucrul pământului, care era mult prea paşnic şi lipsit de aventuri. O veche superstiţie avea grijă, de asemenea, ca femeile să crească plante mai bune decât bărbaţii; ele erau mame. În multe dintre triburile înapoiate de astăzi, bărbaţii gătesc carnea, iar femeile legumele. Când triburile primitive din Australia se deplasează, femeile nu atacă niciodată vânatul, iar un bărbat nu se apleacă niciodată ca să dezgroape o rădăcină.
84:3.7 (934.6) Femeile au trebuit întotdeauna să muncească; ele au fost realii producători, cel puţin până în timpurile moderne. Bărbaţii au ales în general calea cea mai uşoară, şi această inegalitate s-a menţinut de-a lungul întregii istorii a rasei umane. Femeile au purtat întotdeauna poverile, transportând bunurile familiei şi ocupându-se de copii, ceea ce a le-a lăsat bărbaţilor mâinile libere pentru a se bate sau pentru a vâna.
84:3.8 (934.7) Prima eliberare a femeii a survenit atunci când bărbatul a consimţit să lucreze pământul, a face ceea ce, până atunci, era considerat ca fiind munca femeii. S-a făcut un mare pas înainte atunci când s-a încetat a se mai ucide prizonierii bărbaţi, făcându-i sclavi agricultori. Aceasta a permis femeii să se elibereze, astfel încât să consacre mai mult timp edificării căminului şi educării copiilor.
84:3.9 (934.8) Aprovizionarea cu lapte permite mamelor să înţarce de curând bebeluşii şi să aibă mai mulţi copii, deoarece perioadele lor de sterilitate temporară nu mai erau necesare. Folosirea laptelui de vacă şi a laptelui de capră a diminuat considerabil mortalitatea infantilă. Înaintea stadiului social al creşterii de animale, mamele aveau obiceiul de a-şi alăpta copiii până la vârsta de patru sau cinci ani.
84:3.10 (934.9) Reducerea numărului de războaie primitive a redus treptat inegalitatea dintre diviziunile muncii bazate pe sex, dar munca reală îi revenea încă femeii, în vreme ce bărbaţii îndeplineau datoria de santinele. Nici o tabără şi nici un sat nu puteau fi lăsate fără pază, zi şi noapte, însă chiar şi această sarcină a fost uşurată de domesticirea câinelui. În general, apariţia agriculturii a sporit prestigiul şi statutul social al femeii; cel puţin acest lucru a fost adevărat până în clipa în care bărbatul a devenit el însuşi agricultor. Când bărbatul s-a consacrat el însuşi cultivării pământului, au urmat imediat mari progrese în metodele agricole, progrese care erau urmărite în cursul a generaţii succesive. Câtă vreme vânase şi se războise, bărbatul învăţase valoarea organizării; el a introdus tehnicile în industrie şi, mai târziu, a preluat multe din ocupaţiile anterioare ale femeii, aducând mari ameliorări metodelor lor dezorganizate de muncă.
84:4.1 (935.1) În general vorbind, statutul femeii într-o epocă oarecare este un bun criteriu al progresului evolutiv al căsătoriei ca instituţie socială, în vreme ce progresul căsătoriei însăşi măsoară destul de exact înaintarea civilizaţiei umane.
84:4.2 (935.2) Statutul femeii a fost constant un paradox social; ea a ştiut întotdeauna să conducă cu pricepere bărbaţii; ea a cedat întotdeauna în faţa nevoilor sexuale mai imperioase ale bărbatului în favoarea propriilor ei interese şi a propriei ei înălţări. Punându-şi subtil în valoare farmecele ei sexuale, ea a fost adesea capabilă de a exercita o mare putere dominatoare asupra bărbatului, chiar şi când acesta o ţinea într-o sclavie înjositoare.
84:4.3 (935.3) Femeia primitivă nu era un prieten pentru bărbat, o îndrăgostită, o amantă şi un partener, ci mai degrabă un obiect pe care el îl poseda, o servitoare sau o sclavă, şi, mai târziu, un asociat economic, o jucărie şi o făcătoare de copii. Cu toate acestea, raporturile sexuale convenabile şi satisfăcătoare au implicat întotdeauna elementul alegere şi cooperare din partea femeii şi au avut întotdeauna o influenţă considerabilă asupra confortului ei personal şi imediat, independent de poziţia sa socială ca sex. Cu toate acestea, faptul că femeile au fost constant obligate să recurgă la subtilitate în eforturile lor pentru a-şi uşura robia, nu a contribuit mai deloc la spulberarea neîncrederii şi suspiciunii bărbaţilor.
84:4.4 (935.4) Sexele au întâmpinat mari dificultăţi în a se înţelege. Bărbatul a găsit destul de greu să înţeleagă femeia, privind-o cu un curios amestec de ignoranţă neîncrezătoare şi de fascinaţie temătoare, dacă nu cu suspiciune şi cu dispreţ. Multe tradiţii tribale şi rasiale îi atribuie sursa greutăţilor Evei, Pandorei, sau vreunei alte reprezentante a feminităţii; aceste poveşti au fost întotdeauna deformate în aşa fel încât să reiasă că femeia a atras răul asupra bărbatului, ceea ce denotă că neîncrederea în femeie a fost cândva universală. Printre raţiunile citate pentru a susţine celibatul preoţilor, cea principală a fost josnicia femeii. Faptul că cea mai mare parte a presupuşilor vrăjitori erau femei nu a ameliorat străvechea reputaţie a acestui sex.
84:4.5 (935.5) Bărbaţii au considerat mult timp femeile ca fiind bizare, şi chiar anormale. Ei au crezut chiar faptul că ele nu aveau suflet, şi, în, consecinţă, au refuzat să le dea un nume. În vremurile de demult, exista multă teamă de primul raport sexual cu o femeie, iar preoţii au luat obiceiul de a deflora ei înşişi virginele. Chiar şi umbra unei femei era considerată a fi periculoasă.
84:4.6 (935.6) Cândva, se considera în general că graviditatea o făcea pe femeie impură şi periculoasă. La numeroase triburi, moravurile voiau ca o femeie să treacă prin lungi ceremonii de purificare după naşterea unui copil. Cu excepţia grupurilor în care soţul participa la naştere, rămânând întins în pat acasă, femeia însărcinată era evitată, lăsată singură. Anticii evitau chiar şi ca un copil să se nască în casă. În cele din urmă, femeile bătrâne au fost autorizate să se ocupe de mamă în timpul travaliului ei, şi această practică a fost la originea profesiei de moaşă. În timpul durerilor, se ziceau şi li se făceau o sumedenie de lucruri stupide pentru a facilita naşterea. Se avea obiceiul de a stropi nou născutul cu apă sfinţită, pentru a împiedica amestecul fantomelor.
84:4.7 (935.7) La triburile de sânge pur, naşterea era relativ uşoară şi nu necesita decât două sau trei ore; este ceva rar ca ea să fie atât de facilă la rasele amestecate. Dacă o femeie murea la naştere, şi în special dacă ea dădea naştere la gemeni, se credea că era vinovată de adulter cu un spirit. Mai târziu, triburile superioare au considerat moartea în timpul naşterii ca fiind voia cerului, şi se socotea că aceste mame piereau pentru o cauză nobilă.
84:4.8 (936.1) Aşa zisa modestie a femeilor în a se îmbrăca şi a evita să îşi arate corpul provenea din frica mortală că ele aveau să fie observate în timpul unei perioade menstruale. Lăsându-se descoperite în starea aceea, ele comiteau un păcat grav, ele violau un tabu. Moravurile timpurilor străvechi pretindeau ca fiecare femeie, de la pubertate până la menopauză, să fie supusă unei carantine familiale şi sociale complete timp de o săptămână pe lună. Toate obiectele pe care ea le atingea sau pe care stătea aşezată sau culcată erau 'murdărite'. S-a avut multă vreme obiceiul de a se bate cu brutalitate tinerele fete, după fiecare perioadă menstruală, pentru a încerca să se alunge din corpurile lor spiritul rău. Totuşi, când o femeie trecea peste menopauza sa, era tratată cu mai multă consideraţie, sau i se acordau mai multe drepturi şi privilegii. În raţiunea a tot ceea ce a precedat, nu era de mirare faptul că femeile erau privite cu dispreţ. Chiar şi grecii socoteau că femeia la menstruaţie era una dintre cele trei mari cauze ale murdăriei, celelalte două fiind carnea de porc şi usturoiul.
84:4.9 (936.2) Oricât ar fi de stupide aceste noţiuni străvechi, ele au făcut ceva bun în acest sens, din moment ce au procurat fetelor şi femeilor surmenate, cel puţin în timpul tinereţii lor, o săptămână pe lună pentru un repaus binemeritat şi pentru reflecţii benefice. Femeile puteau astfel să-şi ascută inteligenţa în vederea raporturilor lor cu asociaţii lor masculini în restul timpului. Această carantină a femeilor proteja, de asemenea, bărbaţii contra exceselor sexuale, ceea ce contribuia indirect la restrângerea populaţiei şi la mărirea stăpânirii de sine.
84:4.10 (936.3) Marele progres a fost efectuat când i s-a negat bărbatului dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei lui. În acelaşi fel, a fost o etapă înainte atunci când o femeie a avut dreptul de a poseda cadourile ei de căsătorie. Mai târziu, ea a câştigat dreptul legal de a avea bunuri, de a le controla şi chiar de a dispune de ele, însă ea fost multă vreme privată de dreptul de a ocupa un post în Biserică sau în Stat. Femeia a fost întotdeauna tratată mai mult sau mai puţin ca o proprietate, condiţie care se perpetuează chiar şi în secolul al douăzecilea după Crist. Ea nu a reuşit încă să se elibereze, la scară mondială, de punerea sub tutela bărbatului. Chiar şi la popoarele evoluate, încercările bărbaţilor de a proteja femeile a reprezentat întotdeauna o afirmare tacită a superiorităţii.
84:4.11 (936.4) Dar femeile primitive nu se autocompătimeau aşa cum au obiceiul să facă surorile lor mai recent eliberate. La urma urmei, ele erau destul de fericite şi satisfăcute, şi nu îndrăzneau să-şi imagineze un mod de existenţă mai bun sau diferit.
84:5.1 (936.5) În perpetuarea de sine, femeia este egalul bărbatului, dar, în asocierea pentru a subzista, ea lucra cu un dezavantaj categoric. Handicapul maternităţii forţate nu poate să fie compensat decât prin moravurile iluminate ale unei civilizaţii în progres şi prin dobândirea crescândă, la bărbat, a simţului echităţii.
84:5.2 (936.6) Pe măsură ce societatea evolua, criteriile în materie sexuală se ridicau printre femei, deoarece ele sufereau mai mult de consecinţele transgresiunii moravurilor sexuale. Criteriile sexuale ale bărbatului nu se ameliorează decât târziu, ca o consecinţă a simplului simţ al acestei echităţi pe care o pretinde civilizaţia. Natura nu cunoaşte echitatea - ea nu o face să îndure decât pe femeie durerile naşterii.
84:5.3 (936.7) Ideea modernă a egalităţii sexelor este frumoasă, şi demnă de o civilizaţie în expansiune, dar ea nu se găseşte în natură. Când forţa creează dreptul, bărbatul îl impune asupra femeii; când justiţia şi echitatea prevalează, femeia iese treptat din sclavie şi din obscuritate. Poziţia socială a femeii a variat în general în direcţie opusă militarismului, în toate naţiunile şi în toate epocile.
84:5.4 (937.1) Bărbatul nu a monopolizat însă în mod conştient şi intenţionat drepturile femeii, pentru a i le restitui apoi treptat cârtind. Toate astea au fost un episod involuntar şi nepremeditat al evoluţiei sociale. Când a sosit realmente clipa ca femeia să beneficieze de drepturi suplimentare, ea le-a obţinut, cu totul independent de comportamentul conştient al bărbatului. Încet dar sigur, moravurile se schimbă pentru a asigura adaptările sociale care fac parte din evoluţia continuă a civilizaţiei. Progresul moravurilor le-a procurat lent femeilor un tratament tot mai bun. Triburile care au persistat în cruzimea lor faţă de ele nu au subzistat.
84:5.5 (937.2) Adamiţii şi nodiţii acordau femeilor o recunoaştere sporită, iar grupurile care au fost influenţate de migraţiile andiţilor tindeau să adopte unele învăţături edenice privind locul femeii în societate.
84:5.6 (937.3) Chinezii primitivi şi grecii tratau femeile mai bine decât cea mai mare parte a popoarelor din preajmă, însă evreii erau extrem de neîncrezători în ele. În occident, ascensiunea femeii a fost îngreunată de doctrinele lui Paul, care au fost anexate la creştinism. Cu toate acestea, creştinismul a făcut să progreseze moravurile, impunând bărbaţilor obligaţii sexuale mai riguroase. La mahomedani, condiţia femeilor este aproape disperată, din cauza degradării specifice ataşate lor, şi ele sunt încă şi mai puţin bine tratate sub influenţa învăţăturilor altor diverse religii orientale.
84:5.7 (937.4) Ştiinţa, iar nu religia, a fost cea care a emancipat realmente femeile; uzina modernă e cea care a degajat în mare măsură limitele căminului. Aptitudinile fizice ale bărbatului nu mai sunt un element esenţial în noul mecanism de întreţinere. Ştiinţa a schimbat condiţiile de viaţă în aşa fel încât forţa masculină a încetat să mai aibă o mare superioritate asupra forţei feminine.
84:5.8 (937.5) Aceste schimbări tindeau să elibereze femeile de sclavia domestică; ele au determinat o asemenea schimbare în statutul ei, încât ea se bucură acum de o libertate personală şi de o putere de decizie, în materie sexuală, care o fac practic egalul bărbatului. Cândva, valoarea unei femei consta în aptitudinea ei de a procura alimente, însă invenţiile şi bunăstarea i-au permis să-şi creeze o nouă lume, în care poate să opereze - sferele graţiei şi ale farmecului. Industria a câştigat astfel o bătălie inconştientă şi neprevăzută pentru emanciparea socială şi economică a femeilor. Din nou, evoluţia a reuşit o înfăptuire acolo unde eşuase revelaţia însăşi.
84:5.9 (937.6) Reacţia popoarelor iluminate contra moravurilor injuste care guvernau locul femeii în societate a oscilat, într-adevăr, ca un pendul între extreme. Printre rasele industrializate, femeia a primit aproape toate drepturile, şi ea a fost scutită de numeroase obligaţii, cum ar fi serviciul militar. Fiecare destindere a luptei pentru existenţă a contribuit la eliberarea femeilor, iar ele au profitat direct de toate progresele monogamiei. Cele mai slabe realizează încă dobândiri disproporţionate din fiecare ajustare a moravurilor la evoluţia progresivă a societăţii.
84:5.10 (937.7) Cât despre idealurile de căsătorie ale unui cuplu, femeia a căpătat în cele din urmă recunoaştere, demnitate, independenţă, egalitate şi educaţie; dar oare se va dovedi ea demnă de această reuşită nouă şi fără precedent? Oare femeia modernă va răspunde acestei mari eliberări sociale prin trândăvie, prin indolenţă, prin sterilitate şi prin infidelitate? Astăzi, în secolul al douăzecilea, femeia trece printr-o încercare decisivă a lungii sale existenţe în lume!
84:5.11 (938.1) Femeia este partenerul egal al bărbatului în reproducerea rasei; ea joacă deci un rol la fel de important ca şi el în desfăşurarea evoluţiei rasiale, şi de aceea evoluţia a lucrat din ce în ce mai mult către realizarea drepturilor femeii. Dar drepturile femeilor nu sunt nicidecum acelea ale bărbaţilor.
84:5.12 (938.2) Fiecare sex are propria lui sferă de existenţă distinctă, cu propriile lui drepturi în această sferă. Dacă femeia aspiră literalmente să profite de toate drepturile bărbatului, atunci o concurenţă nemiloasă şi lipsită de simţăminte va înlocui desigur, mai devreme sau mai târziu, spiritul cavaleresc şi consideraţia specială de care multe femei beneficiază în prezent, şi pe care nu le-au obţinut de la bărbaţi decât foarte recent.
84:5.13 (938.3) Civilizaţia nu va putea niciodată suprima prăpastia diferenţelor de comportament dintre sexe. Moravurile se schimbă de la epocă la epocă, instinctul însă niciodată. Afecţiunea maternă înnăscută nu va permite niciodată femeilor emancipate să rivalizeze în mod serios cu bărbaţii în industrie. Fiecare sex va rămâne mereu suprem în propriul lui domeniu, determinat de diferenţierea biologică şi de neasemănarea mentală.
84:5.14 (938.4) Sferele speciale fiecărui sex vor subzista întotdeauna, încălcându-se din când în când una pe alta. Numai în domeniul social, bărbatul şi femeia se înfruntă la egalitate.
84:6.1 (938.5) Nevoia de reproducere reuneşte infailibil bărbatul şi femeia pentru ca ei să se perpetueze, dar, luată ca atare, ea nu garantează că cuplul va rămâne unit într-o cooperare reciprocă - temelia unui cămin.
84:6.2 (938.6) Fiecare instituţie umană încununată de succes conţine antagonisme de interese personale, care au fost armonios adaptate la munca practică; crearea căminului nu face excepţie. Căsătoria, baza edificării unui cămin, este cea mai înaltă manifestare de cooperare antagonistă care caracterizează atât de des contactele dintre natură şi societate. Conflictul este inevitabil, deoarece împerecherea este spontană şi naturală, în vreme ce căsătoria nu este biologică, ci sociologică. Patima face ca bărbatul şi femeia să se unească, dar instinctul părintesc, oarecum mai slab, şi moravurile sociale, sunt cele care menţin uniunea lor.
84:6.3 (938.7) Consideraţi în practică, masculul şi femela sunt două varietăţi distincte ale aceleiaşi specii vii într-o strânsă şi intimă asociere. Punctele lor de vedere, precum şi toate reacţiile lor vitale sunt esenţialmente diferite; ei sunt în întregime incapabili să se înţeleagă pe deplin şi efectiv unul pe celălalt. Înţelegerea completă dintre sexe este imposibil de atins.
84:6.4 (938.8) Femeile par să aibă mai multă intuiţie decât bărbaţii, dar ele apar de asemenea întrucâtva mai puţin logice. Totuşi, femeile au fost întotdeauna purtătorii de drapel ai moralei şi conducătoarele spirituale ale omenirii. Mâna care leagănă leagănul încă fraternizează şi astăzi cu destinul.
84:6.5 (938.9) Diferenţele de natură, de reacţii, de puncte de vedere şi de gândire dintre bărbaţi şi femei, departe de a cauza griji, ar trebui mai degrabă să fie considerate ca deosebit de benefice pentru omenire, atât individual cât şi colectiv. Numeroasele ordine de creaturi ale universului sunt faze duale de manifestare a personalităţii. La muritori, la Fii Materiali, precum şi la midsonitari, diferenţa este desemnată ca mascul sau femelă. Printre serafimi, printre heruvimi, precum şi printre Însoţitorii Morontiei, ea a fost denumită pozitivă sau dinamică, şi negativă sau rezervată. Aceste asocieri de cupluri multiplică foarte mult varietatea de talente şi învinge limitările naturale, aşa cum o fac anumite asocieri triunice în sistemul Paradis-Havona.
84:6.6 (939.1) Bărbaţii şi femeile au nevoie unii de alţii în cariera lor morontială şi spirituală, precum şi în cariera lor muritoare. Deosebirile de puncte de vedere masculine şi feminine persistă chiar şi după prima viaţă, şi în toată ascensiunea universului local şi a suprauniversurilor. Chiar şi în Havona, pelerinii care au fost cândva bărbaţi şi femei vor continua să se ajute reciproc la urcarea în Paradis. Chiar şi în Corpurile Finalităţii, metamorfoza creaturilor nu va merge niciodată până într-acolo încât să şteargă tendinţele personalităţii pe care fiinţele umane le numesc masculine şi feminine. Aceste două varietăţi fundamentale ale speciei umane vor continua să se intrige, să se stimuleze, să se încurajeze şi să se ajute reciproc. Ele vor rămâne întotdeauna interdependente de cooperarea lor pentru a rezolva problemele tulburătoare ale universului şi a învinge multiplele dificultăţi cosmice.
84:6.7 (939.2) În timp ce sexele nu pot spera niciodată să se înţeleagă total unul pe celălalt, ele sunt efectiv complementare, şi cooperarea lor, cu toate că este adesea mai mult sau mai puţin antagonistă pe planul personal, este capabilă de a întreţine şi de a reproduce societatea. Căsătoria este o instituţie menită să adapteze deosebirile de sex, asigurând între timp continuitatea civilizaţiei şi reproducerea rasei.
84:6.8 (939.3) Căsătoria este mama tuturor instituţiilor umane, căci ea conduce direct la întemeierea şi la întreţinerea căminului, care este baza structurală a societăţii. Familia este legată vital de mecanismul autoconservării. Ea constituie singura speranţă de a perpetua rasa sub moravurile civilizaţiei, în vreme ce, în acelaşi timp, ea procură anumite forme deosebit de satisfăcătoare ale mulţumirii de sine. Familia este cea mai mare înfăptuire pur umană, deoarece ea combină evoluţia relaţiilor biologice dintre bărbat şi femeie cu relaţiile sociale dintre soţ şi soţie.
84:7.1 (939.4) Uniunea sexuală este instinctivă, copiii sunt rezultatul natural, şi automat se naşte familia. Aşa cum sunt familiile unei rase sau ale unei naţiuni, tot aşa este şi societatea ei. Dacă familiile sunt bune, societatea este tot atât de bună. Marea stabilitate culturală a poporul evreu şi a celui chinez rezidă în forţa grupurilor lor culturale.
84:7.2 (939.5) Instinctul feminin de a iubi copiii şi de a avea grijă de ei a contribuit la a o face pe femeie partenerul interesat să promoveze căsătoria şi viaţa de familie primitivă. Numai presiunea moravurilor ulterioare şi a convenţiilor sociale a obligat bărbatul să se ocupe de edificarea căminului; el cu mare greutate a început a se interesa de stabilirea căsătoriei şi a căminului, deoarece pentru el actul sexual nu comportă consecinţe biologice.
84:7.3 (939.6) Asocierea sexuală este naturală, dar căsătoria este socială şi a fost întotdeauna reglementată de moravuri. Moravurile (religioase, morale şi etice), precum şi proprietatea, orgoliul şi calităţile cavalereşti, stabilizează instituţia căsătoriei şi a familiei. Orice fluctuaţie în moravuri se repercutează asupra stabilităţii instituţiei căsătorie-cămin. Căsătoria iese acum din stadiul proprietăţii şi trece în era actului personal. Înainte, bărbatul proteja femeia deoarece ea era lucrul său, şi ea îi dădea ascultare din acelaşi motiv. Independent de meritele lui, acest sistem a asigurat realmente stabilitatea. Astăzi, femeia a încetat de a mai fi considerată ca un bun privat, şi apar noi moravuri pentru a stabiliza instituţia căsătorie-cămin:
84:7.4 (939.7) 1. Noul rol al religiei - învăţătura că experienţa părintească este esenţială. Ideea de a procrea cetăţeni cosmici, înţelegerea lărgită a privilegiului procreaţiei - dăruirea de fii Tatălui.
84:7.5 (940.1) 2. Noul rol al ştiinţei - procrearea devine din ce în ce mai voluntară, mai supusă controlului omului. Altădată, prin lipsa de înţelegere, apariţia copiilor era asigurată chiar şi în absenţa oricărei dorinţe de a-i avea.
84:7.6 (940.2) 3. Noua funcţiune de seducţie a plăcerii - aceasta a introdus un nou factor în supravieţuirea rasei; anticii îi lăsau să moară pe copiii nedoriţi; modernii refuză să-i aducă pe lume.
84:7.7 (940.3) 4. Consolidarea instinctului părintesc. Fiecare generaţie tinde acum să elimine din curentul reproducător al rasei indivizii la care instinctul părintesc este insuficient de puternic pentru a asigura procrearea de copii - părinţi în perspectivă pentru noua generaţie.
84:7.8 (940.4) Totuşi, căminul ca instituţie - asocierea dintre un singur bărbat şi o singură femeie datează mai exact din vremea Dalamatiei, de acum 500.000 de ani. Obiceiurile monogame ale lui Andon şi ale descendenţilor săi imediaţi fuseseră abandonate cu multă vreme înainte. Cu toate astea, nu prea erau motive de a se mândri cu viaţa de familie înainte de epoca nodiţilor şi a ultimilor adamiţi. Adam şi Eva au exercitat o influenţă durabilă asupra întregii omeniri. Pentru prima dată în istoria lumii, s-au putut observa bărbaţii şi femeile muncind cot la cot în Grădină. Idealul edenic de o familie întreagă de grădinari era o idee nouă pe Urantia.
84:7.9 (940.5) Familia primitivă îngloba un grup legat prin muncă, incluzând sclavele, şi locuia toată într-o singură locuinţă. Căsătoria nu a fost întotdeauna identificată cu viaţa de familie, dar ele au fost întotdeauna strâns asociate. Femeia a dorit totdeauna o familie individuală şi a sfârşit prin a obţine câştig de cauză.
84:7.10 (940.6) Dragostea faţă de progenitură este aproape universală şi reprezintă categoric o valoare de supravieţuire. Anticii au sacrificat întotdeauna interesele mamei pentru bunăstarea copilului. Încă şi astăzi, la eschimoşi, mamele îşi ling bebeluşii în loc de a-i spăla. Şi totuşi mamele primitive nu-şi hrăneau şi nu-şi îngrijeau copiii decât în timpul primei lor tinereţi; în felul animalelor, ele îi îndepărtau de îndată ce creşteau mari. Asocierile umane durabile şi continue n-au fost niciodată întemeiate numai pe afecţiunea biologică. Animalele îşi iubesc puii; oamenii (civilizaţi) îi iubesc şi pe copiii copiilor lor. Cu cât civilizaţia este mai avansată, cu atât mai mult părinţii se bucură de progresele şi de reuşita copiilor; şi astfel s-a născut realizarea nouă şi superioară a mândriei de nume.
84:7.11 (940.7) La popoarele antice, marile familii nu au rezultat în mod necesar din afecţiune. Mulţi copii au fost doriţi din următoarele motive.
84:7.12 (940.8) 1. Ei valorau mult ca lucrători.
84:7.13 (940.9) 2. Erau o asigurare pentru bătrâneţe.
84:7.14 (940.10) 3. Se puteau vinde fiicele.
84:7.15 (940.11) 4. Mândria familială pretindea extinderea numelui.
84:7.16 (940.12) 5. Fiii aduceau o pază şi o protecţie.
84:7.17 (940.13) 6. Frica de fantome a produs spaima de singurătate.
84:7.18 (940.14) 7. Anumite religii pretindeau nişte urmaşi.
84:7.19 (940.15) Practicanţii cultului strămoşilor consideră absenţa fiilor ca o calamitate supremă în timp şi în eternitate. Ei doresc, înainte de toate, să aibă fii pentru a putea participa la slujbele ceremoniilor mortuare, pentru a oferi sacrificii care să permită fantomei să progreseze prin tărâmul spiritelor.
84:7.20 (941.1) Printre sălbaticii antici, s-a început de foarte devreme să se disciplineze copiii, şi aceştia nu întârziau să realizeze că neascultarea însemna eşecul sau chiar moartea, întocmai ca şi pentru animale. Civilizaţia fereşte acum copiii de consecinţele naturale ale unei conduite nechibzuite şi care contribuie atât de mult la nesupunerea modernă.
84:7.21 (941.2) Copiii eschimoşilor cresc bine cu foarte puţină disciplină şi corecţie, asta pur şi simplu pentru că sunt din fire nişte mici animale docile; copiii oamenilor roşii şi cei ai oamenilor galbeni sunt aproape la fel de facili. Dimpotrivă, la rasele care conţin o ereditate andită, copiii sunt mai puţin placizi; această tinereţe imaginativă şi aventuroasă are nevoie de mai multă educaţie şi disciplină. Problemele moderne de educaţie a copiilor sunt făcute din ce în ce mai dificile de către:
84:7.22 (941.3) 1. Gradul important de amestecuri rasiale.
84:7.23 (941.4) 2. Educaţia artificială şi superficială.
84:7.24 (941.5) 3. Inaptitudinea copiilor de a se cultiva prin imitarea părinţilor lor, care sunt absenţi de pe scena familială o parte atât de mare a timpului.
84:7.25 (941.6) Ideile străvechi despre disciplina de familie erau biologice şi proveneau din realizarea faptului că părinţii erau creatorii existenţei copilului. Idealurile mai evoluate ale vieţii de familie conduc la conceptul că aducerea unui copil pe lume, departe de a conferi anumite drepturi părinţilor, implică responsabilitatea supremă a existenţei umane.
84:7.26 (941.7) Civilizaţia consideră că părinţii trebuie să îşi asume toate sarcinile, iar copilul are toate drepturile. Respectul copilului pentru părinţii săi nu provine din aceea că el cunoaşte obligaţia implicată în procrearea părintească, ci sporeşte natural ca urmare a îngrijirilor, a educaţiei şi a afecţiunii care îi sunt arătate cu dragoste pentru a-l ajuta să câştige bătălia vieţii. Adevăraţii părinţi se angajează cu continuitate într-o funcţie de servire pe care copilul prudent sfârşeşte prin a o recunoaşte şi prin a o aprecia.
84:7.27 (941.8) În era industrială şi urbană contemporană, instituţia căsătoriei evoluează potrivit cu noile linii economice. Viaţa de familie a devenit tot mai costisitoare, şi copiii, care erau altădată un activ, au devenit un pasiv economic. Dar siguranţa civilizaţiei însăşi se bazează încă pe îngăduinţa crescândă a fiecărei generaţii de a investi mijloacele ei în bunăstarea generaţiei viitoare şi a celor următoare. Orice tentativă de a transfera responsabilitatea parentală Statului sau Bisericii se va dovedi fatală pentru bunăstarea şi pentru progresul civilizaţiei.
84:7.28 (941.9) Căsătoria, cu copiii şi cu viaţa de familie care urmează, stimulează cele mai înalte potenţiale ale naturii omeneşti şi oferă totodată canalul ideal pentru exprimarea acestor atribute însufleţite ale personalităţii de muritor. Familia asigură reproducerea biologică a speciei umane. Căminul este cadrul social natural în care copiii, crescând, pot înţelege bine etica fraternităţii de sânge. Familia este unitatea fundamentală a fraternităţii în care copiii şi părinţii învaţă lecţiile răbdării, ale altruismului, ale toleranţei şi ale bunăvoinţei, care sunt atât de esenţiale pentru a realiza fraternitatea între toţi oamenii.
84:7.29 (941.10) Societatea omenească va fi foarte mult ameliorată dacă rasele civilizate vor vrea să revină, într-un mod mai general, la practica consiliului de familie a andiţilor. Ei nu au menţinut forma patriarhală sau autocratică de guvernământ familial. Ei erau foarte fraterni şi cooperativi, discutând franc şi liber toate treburile lor familiale. Toate consiliile lor de familie erau marcate de o atmosferă ideal fraternă. Într-o familie ideală, afecţiunea filială şi dragostea părintească sunt amândouă mărite de devotamentul fratern.
84:7.30 (942.1) Viaţa de familie este leagănul adevăratei moralităţi, strămoşul fidelităţii conştiente faţă de datorie. Asocierile forţate ale vieţii de familie stabilizează personalitatea şi stimulează creşterea ei prin obligaţia indispensabilă de a se adapta la alte personalităţi diverse. Dar şi mai mult: o familie veritabilă - o familie bună - revelează părinţilor procreatori atitudinea Creatorului faţă de copiii săi, pe când în acelaşi timp, aceşti veritabili părinţi descriu copiilor lor cea dintâi dintr-o lungă serie ascendentă de divulgări privind iubirea Părintelui Paradisiac pentru toţi copiii universului.
84:8.1 (942.2) Marea ameninţare contra vieţii de familie este alarmantul flux al urmăririi satisfacerii de sine, mania modernă a plăcerilor. Altădată, raţiunea principală a căsătoriei era economică, iar atracţia sexuală, secundară. Căsătoria întemeiată pe conservarea de sine a condus la perpetuarea de sine şi a procurat în acelaşi timp una dintre formele cele mai dezirabile ale satisfacerii de sine. În societatea umană, ea este singura instituţie care înglobează cele trei mari raţiuni de a trăi.
84:8.2 (942.3) La origine, proprietatea era instituţia fundamentală pentru autoîntreţinere, în vreme ce căsătoria funcţiona ca instituţie unică pentru autoperpetuare. Deşi satisfacţiile alimentare, jocurile şi umorul, precum şi raporturile sexuale periodice, erau mijloace de autosatisfacere, rămâne un fapt că evoluţia moravurilor n-a reuşit să clădească o instituţie distinctă pentru satisfacerea de sine. Din cauza acestui eşec în aplicarea unor tehnici specializate de distracţii agreabile, toate instituţiile omeneşti sunt complet impregnate de această căutare a plăcerii. Acumularea de bunuri devine un instrument pentru sporirea tuturor formelor de satisfacere de sine, în vreme ce căsătoria este văzută adesea ca fiind numai un mijloc de plăcere. Şi această desfrânare, această manie a plăcerii cultivată peste măsură, constituie cea mai mare ameninţare care a fost vreodată îndreptată contra instituţiei evolutive sociale a vieţii de familie, căminul.
84:8.3 (942.4) Rasa violetă a introdus în experienţa omenirii o caracteristică nouă încă incomplet realizată - instinctul jocului dublat de un simţ al umorului. Acest instinct a existat, într-o anumită măsură, la sangici şi la andoniţi, dar filiaţia adamică a ridicat această înclinaţie primitivă la nivelul unui potenţial al plăcerii, formă nouă şi glorificată a satisfacerii de sine. În afară de potolirea foamei, tipul fundamental de autosatisfacere este satisfacerea sexuală; această formă de plăcere senzuală a fost considerabil sporită prin uniunea sangicilor şi a andiţilor.
84:8.4 (942.5) Combinaţia de agitaţie, de curiozitate, de aventură şi de abandonare în plăcere caracteristică raselor posterioare andiţilor comportă un real pericol. Plăcerile fizice nu pot să satisfacă setea sufletului; urmărirea nesăbuită a plăcerii nu măreşte dragostea faţă de cămin şi de copii. Chiar şi epuizând resursele de artă, de culoare, de sunete, de ritm, de muzică, şi de podoabe, nu se poate întreţine în felul acesta speranţa de a înălţa sufletul sau de a hrăni spiritul. Vanitatea şi moda nu pot sluji nici la edificarea căminului, nici la cultivarea copiilor; orgoliul şi rivalitatea sunt neputincioase în reînsufleţirea calităţilor de supravieţuire ale generaţiilor succesive.
84:8.5 (942.6) Toate fiinţele celeste care progresează se bucură de perioade de repaos şi de slujire a îndrumătorilor de retrospecţie. Toate eforturile de a se avea distracţii sănătoase şi de a practica jocuri care te dezvoltă sunt salubre; merită osteneala faptul de a se lăsa pradă unui somn de refacere, odihnei, recreaţiilor şi tuturor distracţiilor care împiedică monotonia ce face să se nască plictiseala. Întrecerile sportive, povestitul, şi chiar gustarea unei mâncări bune pot să servească drept forme de satisfacere de sine. (Când voi folosiţi sarea pentru a adăuga savoare alimentelor voastre, amintiţi-vă că, timp de aproape un milion de ani, oamenii nu au putut obţine sarea decât băgându-şi mâncarea în cenuşă.)
84:8.6 (943.1) Fie ca oamenii să se bucure de viaţă; fie ca rasa umană să găsească plăcere într-o mie şi una de moduri; fie ca umanitatea evolutivă să exploreze toate formele legitime de satisfacere de sine, roadele lungii lupte biologice de înălţare. Omul a binemeritat unele dintre plăcerile şi bucuriile de azi. Dar uitaţi-vă la scopul destinului! Plăcerile sunt cu adevărat suicidale dacă ele ajung să distrugă proprietatea, care a devenit instituţia autoîntreţinerii; şi satisfacerea de sine ar costa într-adevăr un preţ fatal dacă ar provoca prăbuşirea căsătoriei, decadenţa vieţii de familie şi distrugerea căminului - dobândirea evolutivă supremă a oamenilor şi singura speranţă de supravieţuire a civilizaţiei.
84:8.7 (943.2) [Prezentat de Şeful Serafimilor staţionaţi pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 85
85:0.1 (944.1) RELIGIA primitivă a avut o origine biologică, o dezvoltare evolutivă naturală, făcând abstracţie de asocierile morale, şi în afară de orice influenţă spirituală. Animalele superioare au frici, dar nu şi iluzii, prin urmare n-au nici o religie. Oamenii creează religiile lor primitive cu temerile lor şi prin iluziile lor.
85:0.2 (944.2) În evoluţia speciei umane, manifestările primitive de adorare apar cu mult înainte ca mintea omului să fie capabilă să formuleze concepţiile ei mai complexe de viaţă, în lumea aceasta şi în cea de dincolo, care merită numele de religie. Religia primitivă era de natură totalmente intelectuală şi în întregime întemeiată pe circumstanţe de asociere. Obiectele de cult erau cu totul sugestive; ele constau în lucruri ale naturii care erau la îndemână, sau care ocupau prim-planul experienţei obişnuite a urantienilor primitivi cu minte mai puţin dezvoltată.
85:0.3 (944.3) Când religia a evoluat dincolo de adorarea naturii, ea a prins rădăcini de origine spirituală, dar a rămas totuşi întotdeauna condiţionată de mediul social. Pe măsură ce cultul naturii se dezvolta, conceptele omeneşti au proiectat o diviziune a muncii în lumea supramuritoare; existau spirite ale naturii pentru lacuri, pentru arbori, pentru cascade, pentru ploi şi pentru sute de alte fenomene terestre obişnuite.
85:0.4 (944.4) Într-un moment sau altul, tot ceea ce exista pe faţa pământului a fost obiect de cult pentru om, inclusiv el însuşi. El a adorat, de asemenea, tot ceea ce se poate închipui în cer şi pe pământ. Oamenii primitivi se temeau de toate manifestările de putere; ei aduceau omagii tuturor fenomenelor naturale pe care nu le puteau înţelege. Observarea puternicelor forţe materiale, cum ar fi cutremurele de pământ, furtunile, inundaţiile, alunecările de teren, vulcanii, focul, căldura şi frigul, au impresionat foarte mult mintea în expansiune al oamenilor. Lucrurile inexplicabile ale vieţii sunt încă numite 'faptele lui Dumnezeu' şi 'manifestările misterioase ale providenţei'.
85:1.1 (944.5) Primul lucru pe care l-au adorat oamenii care evoluau a fost o piatră. Astăzi, poporul Kateri din sudul Indiei, precum şi numeroase triburi din nordul Indiei, mai adoră încă pietrele. Iacob a dormit pe o piatră, deoarece o venera; el chiar a uns-o cu ulei. Rahela a ascuns mai multe pietre sacre sub cortul ei.
85:1.2 (944.6) Pietrele au impresionat mai întâi pe oamenii primitivi ca ieşind din comun din cauza felului în care ele apăreau subit la suprafaţa unui câmp cultivat sau a unei pajişti. Oamenii nu ţineau seama nici de eroziune, nici de prăbuşirile solului. Pietrele au făcut, de asemenea, mare impresie asupra popoarelor primitive, pentru că ele se asemănau adesea cu animalele. Atenţia oamenilor civilizaţi este reţinută de numeroase formaţiuni de roci care, în munţi, semănau cu capetele de animale şi chiar cu chipurile omeneşti. Şi totuşi, pietrele meteorice sunt cele care au exercitat cea mai profundă influenţă; primitivii le-au văzut traversând atmosfera cu o strălucire grandioasă. Stelele căzătoare îl înspăimântau pe omul primitiv; el credea cu uşurinţă că traiectoriile lor strălucitoare marcau trecerea unui spirit în drum spre Terra. Nu este de mirare că oamenii au ajuns să venereze asemenea fenomene, mai ales când, mai târziu, ei au descoperit meteoriţii. Iar acest lucru le-a inspirat un şi mai mare respect pentru toate celelalte pietre. În Bengal, un meteorit, care a căzut în 1880, are numeroşi admiratori.
85:1.3 (945.1) Toate clanurile şi triburile antice aveau pietrele lor sacre, şi cea mai mare parte a popoarelor moderne manifestă un oarecare grad de veneraţie pentru anumite tipuri de pietre - bijuteriile lor. Un grup de cinci pietre era mult respectat în India; în Grecia, acesta era o grămadă de treizeci de pietre; la oamenii roşii, acesta era în general un cerc de pietre. Romanii aruncau întotdeauna o piatră în aer atunci când îl invocau pe Jupiter. În India, încă şi astăzi, o piatră poate servi de martor. În unele religii, se poate întrebuinţa o piatră ca talisman al legii şi, prin prestigiul ei, un ofensator poate fi dus la tribunal. Dar simplii muritori nu identifică întotdeauna Deitatea cu un obiect de ceremonie respectuoasă. De multe ori, aceste fetişuri nu sunt decât simboluri ale adevăratului obiect al adorării.
85:1.4 (945.2) Anticii aveau o consideraţie specială pentru găurile din pietre. Se presupunea că rocile poroase sunt excepţional de eficace pentru a vindeca bolile. Urechile nu erau îngăurite pentru a atârna pietrele, ci pietrele erau puse în găuri pentru a le ţine deschise. Chiar şi în epoca noastră modernă, persoanele superstiţioase au făcut găuri în monezi. În Africa, indigenii au făcut mare tam-tam în jurul pietrelor lor fetişe. De fapt, triburile şi popoarele înapoiate au continuat să manifeste faţă de pietrele lor o veneraţie superstiţioasă. Încă şi astăzi, adorarea pietrelor este foarte răspândită în lume. Pietrele funerare sunt un simbol supravieţuitor al imaginilor şi al idolilor care erau sculptate în piatră în legătură cu credinţele în fantome şi în spiritele tovarăşilor răposaţi.
85:1.5 (945.3) Adorarea dealurilor a urmat celei a pietrelor, şi primele dealuri venerate au fost mari formaţiuni stâncoase. S-a prins curând obiceiul de a se crede că zeii locuiau în munţi, astfel încât, din acest motiv suplimentar, s-au adorat înaltele ridicături de teren. Pe măsură ce s-a scurs timpul, anumiţi munţi au fost asociaţi cu anumiţi zei, şi prin urmare au devenit sfinţi. Aborigenii ignoranţi şi superstiţioşi credeau că grotele conduceau în lumea subterană, cu demonii şi cu spiritele ei rele, în contrast cu munţii, care erau identificaţi cu conceptele, evoluate ulterior, de spirite şi de deităţi bune.
85:2.1 (945.4) Plantele au inspirat la început teamă, apoi au fost adorate, din pricina licorilor îmbătătoare care se extrăgeau din ele. Oamenii primitivi credeau că beţia vă făcea divini. Se presupunea că această experienţă comporta ceva neobişnuit şi sacru. Chiar şi în timpurile moderne, se dă numele de 'spirtoase' băuturilor alcoolice.
85:2.2 (945.5) Primitivii priveau grăunţele pe cale de germinare cu o teamă şi cu un respect superstiţioase. Apostolul Paul nu a fost primul care să tragă învăţăminte spirituale profunde din grăunţele încolţite şi să întemeieze credinţe religioase pe ele.
85:2.3 (945.6) Cultul adorării arborilor se găseşte la cele mai vechi grupuri religioase. Toate căsătoriile primitive erau celebrate sub arbori şi, atunci când femeile doreau copii, ele erau văzute uneori în pădure, îmbrăţişând afectuos vreun stejar mai mare. Mulţi arbori şi plante erau veneraţi datorită virtuţilor lor medicinale reale sau imaginare. Sălbaticii credeau că toate reacţiile chimice se datorau activităţii directe a forţelor supranaturale.
85:2.4 (945.7) Ideile cu privire la spiritele arborilor au variat considerabil la diferite triburi şi rase. Unii arbori erau locuiţi de spirite favorabile, alţii adăposteau spirite amăgitoare şi crude. Finlandezii credeau că cea mai mare parte a arborilor adăposteau spirite binefăcătoare. Elveţienii sunt de multă vreme neîncrezători în arbori, crezând că aceştia conţineau spirite viclene. Locuitorii Indiei şi ai Rusiei orientale considerau spiritele arborilor ca fiind crude. Patagonienii mai adoră încă arborii, după cum au făcut-o şi semiţii primitivi. La multă vreme după ce evreii au încetat să mai adore arborii, ei au continuat să venereze diversele lor deităţi din crânguri. Cu excepţia Chinei, a existat cândva un cult universal al arborelui vieţii.
85:2.5 (946.1) Credinţa că se poate găsi apă sau metale preţioase sub faţa pământului, cu ajutorul unei baghete divinatoare din lemn, este o relicvă a culturilor antice ale arborilor. Pomul de mai, pomul de Crăciun şi practica superstiţioasă de a atinge lemnul perpetuează anumite obiceiuri străvechi de adorare a arborilor şi de culturi mai recente ale arborilor.
85:2.6 (946.2) Multe dintre aceste forme primitive de venerare a naturii s-au contopit cu tehnicile de adorare care au evoluat mai târziu, dar toate cele dintâi tipuri de adorare animate de un spirit-minte adjutant funcţionau cu mult înainte ca natura religioasă de curând trezită a omenirii să devină pe deplin sensibilă la stimularea prin influenţele spirituale.
85:3.1 (946.3) Omul primitiv purta un sentiment special de camaraderie pentru animalele superioare. Strămoşii lui trăiseră cu ele, şi chiar se împreunaseră cu ele. În Asia meridională, s-a crezut devreme că sufletele oamenilor reveneau pe pământ sub formă de animale. Această credinţă era o supravieţuire a practicii încă şi mai vechi a adorării animalelor.
85:3.2 (946.4) Primitivii respectau animalele pentru puterea şi pentru şiretenia lor. Ei credeau că mirosul ascuţit şi vederea pătrunzătoare a anumitor creaturi denotau o guvernare a spiritelor. Animalele au fost toate adorate de o rasă sau de alta, când într-o epocă, când într-alta. Printre aceste obiecte de adoraţie, figurau creaturi considerate ca semi-umane şi semi-animale, cum ar fi centaurii şi sirenele.
85:3.3 (946.5) Evreii au adorat şerpii până în epoca regelui Ezechiel, iar hinduşii încă mai întreţin relaţii prietenoase cu şerpii caselor lor. Adorarea dragonilor de către chinezi este o supravieţuire a cultului şerpilor. Înţelepciunea şarpelui era un simbol al medicinii greceşti, iar medicii moderni îl folosesc încă ca emblemă. Arta de a fermeca şerpii a fost transmisă de femeile şamane care practicau cultul dragostei pentru şerpi; acestea se lăsau muşcate zilnic de şerpi, ceea ce la imuniza contra veninului şi le făcea realmente toxicomane care nu se mai puteau lipsi de această otravă.
85:3.4 (946.6) Adorarea insectelor şi a unor alte animale a rezultat dintr-o greşită înţelegere ulterioară a regulii de aur - faceţi altuia (tuturor formelor de viaţă) ceea ce voi aţi vrea să vi se facă. Anticii au crezut cândva că toate vânturile erau produse de aripile păsărilor; în consecinţă, ei s-au temut şi au adorat toate creaturile înaripate. Nordicii primitivi credeau că eclipsele erau cauzate de un lup care devora o porţiune din soare sau din lună. Hinduşii îl reprezentau adesea pe Vishnu cu un cap de cal. De multe ori, un simbol animal reprezintă vreun zeu uitat sau vreun cult dispărut. Devreme în religia evolutivă, mielul a devenit animalul de sacrificiu tipic, iar porumbelul, simbolul păcii şi al dragostei.
85:3.5 (946.7) În religie, simbolismul este bun sau rău exact în măsura în care simbolul înlocuieşte sau nu ideea originară a adoraţiei. Simbolismul nu trebuie să fie confundat cu idolatria imediată, în care obiectul material este direct şi efectiv adorat.
85:4.1 (946.8) Omenirea a adorat pământul, aerul, apa şi focul. Rasele primitive venerau izvoarele şi adorau fluviile. Chiar şi astăzi, a înflorit în Mongolia un cult al fluviilor care îşi exercită influenţa. Botezul a devenit un ceremonial religios în Babilon, iar grecii practicau baia rituală anuală. Le era uşor anticilor să-şi imagineze că spiritele locuiau în izvoarele efervescente, fântânile ţâşnitoare, râurile repezi şi torentele impetuoase. Apele curgătoare produceau o impresie vie asupra acestor fiinţe cu minte simplu, făcându-le să creadă în însufleţirea de către spirite şi în puterile supranaturale. Se refuza uneori să se ajute un om care se îneca, din teama de a nu ofensa vreun zeu al râului.
85:4.2 (947.1) Un număr de factori şi de evenimente au acţionat pentru a stimula religia a diferite popoare în diverse epoci. Multe triburi muntene ale Indiei mai adoră încă curcubeul. În India şi în Africa, se crede că curcubeul este un gigantic şarpe celest. Evreii şi creştinii îl consideră drept 'arcul făgăduinţei'. În acelaşi fel, influenţele considerate ca fiind benefice într-o parte a lumii pot fi privite ca malefice altundeva. Vântul de est este un zeu în America de Sud, căci el aduce ploaie; în India, el este un demon, deoarece aduce praf şi provoacă secetă. Anticii beduini credeau că un spirit al naturii producea vârtejurile de nisip; chiar şi în epoca lui Moise, credinţa în spiritele naturii a fost destul de puternică pentru a asigura perpetuarea lor în teologia ebraică, sub forma îngerilor focului, ai apei şi ai aerului.
85:4.3 (947.2) Norii, ploaia, grindina au fost întotdeauna de temut şi au fost adorate de numeroase triburi primitive şi în culturile iniţiale ale naturii. Vânturile de furtună cu tunete şi fulgere îi înspăimântau pe oamenii primitivi. Ei erau atât de impresionaţi de aceste tulburări ale elementelor, încât considerau tunetul ca fiind vocea unui zeu mânios. Adorarea focului şi frica de fulger erau legate şi foarte răspândite în multe grupuri primitive.
85:4.4 (947.3) Focul era asociat cu magia în mintea muritorilor primitivi tiranizaţi de frică. Adepţii magiei îşi vor aminti cu precizie un rezultat pozitiv obţinut din întâmplare în practica formulelor lor magice, în timp ce vor uita cu nonşalanţă zeci de rezultate negative care constituiau eşecuri totale. Respectul pentru foc a atins apogeul în Persia, unde a subzistat un timp îndelungat. Câteva triburi adorau focul, luându-l drept deitatea însăşi; altele respectau profund simbolul înflăcărat al spiritului purificator şi curăţitor al deităţilor lor venerate. Fecioarele vestale erau însărcinate cu supravegherea focurilor sacre şi, în secolul al douăzecilea, se mai ard încă lumânări ca parte a ritualului multor slujbe religioase.
85:5.1 (947.4) Adorarea stâncilor, a dealurilor, a arborilor şi a animalelor s-a transformat în mod natural în venerarea temătoare a elementelor, apoi în zeificarea solului, a lunii şi a stelelor. În India şi în alte locuri, stelele au fost considerate drept sufletele glorificate ale marilor oameni care părăsiseră viaţa din trup. Caldeenii adepţi ai cultului stelelor, socoteau că aveau cerul drept tată şi pământul drept mamă.
85:5.2 (947.5) Adorarea lunii a precedat-o pe aceea a soarelui. Venerarea lunii a atins apogeul ei în cursul erei vânătorii, în timp ce adorarea soarelui a devenit principala ceremonie religioasă a epocilor agricole ulterioare. Adorarea solară s-a înrădăcinat mai întâi în India, şi acolo a persistat ea cea mai multă vreme. În Persia, venerarea soarelui a dat naştere cultului mithraic ulterior. Numeroase popoare considerau soarele ca fiind strămoşul regilor lor. Caldeenii îl plasau în centrul „celor şapte cercuri ale universului”. Civilizaţiile mai tardive au cinstit solul, dând numele lui primei zi din săptămână.
85:5.3 (947.6) Se presupunea că zeul solului era tatăl mistic al fiilor destinului născuţi de o fecioară, şi că aceştia se dăruiau din timp în timp raselor favorizate. Aceşti copii supranaturali erau întotdeauna lăsaţi să plutească pe vreun fluviu sacru, pentru a fi salvaţi în vreun chip extraordinar şi crescuţi apoi pentru a deveni personalităţi miraculoase şi eliberatori ai poporului lor.
85:6.1 (948.1) După ce a adorat tot ceea ce există pe faţa pământului şi deasupra în ceruri, omul nu a ezitat să se onoreze cu o adoraţie asemănătoare. Sălbaticul cu mintea lui simplă nu face distincţie clară între fiare, oameni şi zei.
85:6.2 (948.2) Primitivii considerau toate persoanele neobişnuite ca fiind supraumane, şi ei se temeau atât de tare, încât manifestau cu privire la ele o teamă respectuoasă. Într-o oarecare măsură, ei le adorau literalmente. Chiar şi faptul de a avea gemeni era privit fie ca un mare noroc, fie ca un mare nenoroc. Lunaticii, epilepticii şi debilii mintali erau adesea adoraţi de tovarăşii lor normali la minte, care credeau că asemenea fiinţe anormale erau sălăşluite de zei. Erau adoraţi preoţii, regii şi profeţii; se socotea că oamenii sfinţi de altădată erau inspiraţi de deităţi.
85:6.3 (948.3) După ce murea, şefii tribali erau zeificaţi. Mai târziu, au fost sanctificate suflete remarcabile care treceau în lumea de dincolo. Fără ajutor, evoluţia nu a dat niciodată naştere unor zei care să fie superiori spiritelor glorificate, exaltate şi evoluate ale unor fiinţe umane decedate. În evoluţia ei primitivă, religia îşi creează proprii ei zei. În cursul revelaţiei, Dumnezeii formulează religia. Religia evolutivă îşi creează dumnezeii după chipul şi după asemănarea omului muritor; religia revelată caută să-i facă să evolueze pe muritori şi să îi transforme după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu.
85:6.4 (948.4) Zeii fantome presupuşi de origine umană ar trebui să fie distinşi de zeii din natură, căci adorarea naturii a produs un panteon - spiritele naturii înălţate la rangul de zei. Cultele naturii au continuat să se dezvolte în acelaşi timp cu cultele fantomelor care au apărut mai târziu, şi fiecare dintre zei exercita o oarecare influenţă asupra celorlalţi. Numeroase sisteme religioase comportau un dublu concept al deităţii, zeii naturii şi zeii fantome; în unele teologii, aceste două concepte sunt inextricabil împletite, cum s-a văzut în exemplul lui Thor, eroul fantomă care era, de asemenea, stăpânul fulgerului.
85:6.5 (948.5) Dar adorarea omului de către oameni şi-a atins apogeul atunci când conducătorii temporali au ordonat supuşilor lor să îi venereze astfel, şi când, pentru a justifica această cerinţă, ei au pretins a fi de descendenţă divină.
85:7.1 (948.6) Adorarea naturii poate să pară a fi născută spontan şi natural în mintea bărbaţilor şi a femeilor primitivi, şi chiar aşa a şi fost; dar, în tot timpul acestei perioade, şi în mintea acestor aceiaşi primitivi, s-a exercitat acţiunea celui de-al şaselea spirit adjutant; el fusese dăruit acestor popoare ca influenţă îndrumătoare pentru această fază de evoluţie a speciei umane, şi acest spirit a stimulat constant imboldul de a adora al speciei umane, oricât de primitive ar fi putut să fie aceste prime manifestări. Spiritul adjutant al adorării dădea o origine precisă impulsului omenesc de a tinde să adore, în pofida faptului că expresia lui primitivă a fost motivată de frica animală, şi că primele sale practici au fost centrate asupra lucrurilor naturii.
85:7.2 (948.7) Trebuie să vă amintiţi că sentimentul, şi nu gândirea, este cel care a dirijat şi a controlat toată dezvoltarea evolutivă. Pentru mintea primitivă, există puţină deosebire între a se teme, a se sustrage, a onora şi a adora.
85:7.3 (948.8) Când îndemnul de a adora este animat şi dirijat de înţelepciune - de gândirea meditativă şi empirică - el începe atunci să devină fenomenul adevăratei religii. Când al şaptelea spirit-minte adjutant, spiritul înţelepciunii, ajunge să-şi exercite efectiv serviciul său divin, omul începe atunci să-şi întoarcă adoraţia lui faţă de natură şi de obiectele naturale, şi se îndreaptă către Dumnezeul naturii şi Creatorul etern al tuturor lucrurilor naturale.
85:7.4 (949.1) [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 86
86:0.1 (950.1) EVOLUŢIA religiei de la imboldul primitiv de adorare precedentă nu depinde de revelaţie. Funcţionarea normală a minţii umane, sub influenţa celui de-al şaselea şi a celui de-al şaptelea adjutant minte de consacrare universală de spirit, este întru totul suficientă pentru a asigura această dezvoltare.
86:0.2 (950.2) Cea dintâi frică prereligioasă pe care oamenii au avut-o faţă de forţele naturii devine progresiv religioasă pe măsură ce natura a fost treptat personalizată, spiritualizată şi în final deificată în conştiinţa omenească. Religiile de tip primitiv erau aşadar o consecinţă a minţii animal în evoluţie după ce conceptele supranaturalului au pătruns într-un asemenea minte.
86:1.1 (950.3) Pe lângă nevoia naturală de adorare, religia evolutivă primitivă şi-a avut rădăcinile originare în experienţa umană a hazardului - ceea ce voi numiţi şansă, evenimentele obişnuite. Omul primitiv vâna pentru a se hrăni. Rezultatele vânătorii sunt în mod necesar variabile, şi aceasta dă naştere sigură experienţelor pe care oamenii le interpretează ca şansă şi ca neşansă. Neşansa era un factor important în viaţa bărbaţilor şi a femeilor care trăiau la limita nesigură a unei existenţe precare şi istovitoare.
86:1.2 (950.4) Orizontul intelectual limitat al sălbaticilor concentrează în aşa fel atenţia lor asupra hazardului încât şansa devine un factor constant în viaţa lor. Urantienii primitivi luptau pentru a trăi, şi nu pentru un nivel de viaţă. Ei trăiau o viaţă plină de primejdii, în care hazardul juca un rol important. Teama constantă de o calamitate necunoscută şi invizibilă plana deasupra acestor sălbatici ca un nor de disperare care eclipsa toate plăcerile; ei trăiau cu spaima constantă de a nu comite vreo faptă care să poarte ghinion. Sălbaticii superstiţioşi se temeau întotdeauna de o serie de întâmplări fericite; ei considerau această soartă favorabilă ca anunţând unele dintre calamităţi.
86:1.3 (950.5) Această groază mereu prezentă de neşansă era paralizantă. De ce să trudeşti din greu şi să recoltezi ghinioane - să dai ceva pe nimic - când ai putea să te laşi purtat şi să ai cumva-cumva parte de şansă - să obţii ceva pe nimic? Oamenii necugetaţi au uitat şansa bună - ei au considerat-o ca pe un dat - dar ei îşi amintesc cu durere de neşansele lor.
86:1.4 (950.6) Oamenii primitivi trăiau în incertitudine şi în spaima constantă de hazard - de neşansă. Viaţa era un pasionant joc al hazardului; existenţa era o chestiune de şansă. Nu e de mirare faptul că oamenii parţial civilizaţi mai cred în şansă, şi manifestă un o reminiscenţă a predispoziţiei pentru jocurile de noroc. Oamenii primitivi oscilau între două puternice interese: patima de a obţine ceva pentru nimic, şi teama de a da ceva pe nimic. Iar acest joc al hazardului existenţei era interesul major şi fascinaţia supremă a minţii sălbaticului primitiv.
86:1.5 (951.1) Mai târziu, crescătorii de turme au avut acelaşi punct de vedere asupra hazardului şi al şansei, în vreme ce, şi mai târziu, agricultorii au luat din ce în ce mai mult la cunoştinţă că recoltele sufereau influenţa imediată a unui mare număr de factori asupra cărora controlul omului era slab sau inexistent. Ţăranii se pomeneau victime ale secetei, ale inundaţiilor, ale grindinii, ale furtunilor, ale insectelor şi ale bolilor parazitare, precum şi ale căldurii şi frigului. Din moment ce toate aceste influenţe afectau prosperitatea individuală, ele erau considerate ca întâmplări favorabile sau nefavorabile.
86:1.6 (951.2) Această noţiune a hazardului şi a şansei a impregnat puternic filozofiile tuturor popoarelor antichităţii. Chiar şi într-o epocă recentă, în Înţelepciunea lui Solomon se zice: „Am revenit şi am văzut că cursa nu este pentru cei sprinteni, nici bătălia pentru cei tari, nici pâinea pentru cei înţelepţi, nici bogăţia pentru cei înţelegători, nici favoarea pentru cei pricepuţi; pentru că destinul şi hazardul îi atinge pe toţi, căci omul nu-şi cunoaşte soarta; aşa cum peştii sunt prinşi în plasa rea şi păsările prinse într-un laţ, la fel şi oamenii sunt prinşi în laţul ceasului rău atunci când cade deodată peste ei”.
86:2.1 (951.3) Neliniştea este starea naturală a minţii sălbaticului. Când bărbaţii şi femeile cad victime unei îngrijorări exagerate, ei revin pur şi simplu la starea naturală a strămoşilor lor îndepărtaţi. Când neliniştea devine realmente dureroasă, ea inhibă activitatea şi provoacă infailibil schimbări evolutive şi adaptări biologice. Durerea şi suferinţa sunt esenţiale evoluţiei progresive.
86:2.2 (951.4) Lupta pentru viaţă este atât de dureroasă încât, chiar şi astăzi, anumite triburi înapoiate urlă şi se vaită la fiecare nou răsărit de soare. Omul primitiv se întreba constant: 'Cine mă chinuieşte?'. Negăsind o sursă materială acestor nenorociri, el şi-a fixat explicaţiile asupra spiritelor. Religia s-a născut astfel din frica de mister, din teama respectuoasă de invizibil şi din groaza de necunoscut. Frica de natură a devenit deci un factor în lupta pentru existenţă, mai întâi din cauza hazardului, şi apoi din cauza misterului.
86:2.3 (951.5) Mintea primitivă era logică, dar conţinea puţine idei susceptibile de a se asocia în mod inteligent; mintea sălbaticului era necultivată şi în întregime deloc sofisticată. Dacă un eveniment urma după altul, sălbaticul le atribuia relaţia de la cauză la efect. Ceea ce omul civilizat consideră ca fiind superstiţie, la sălbatic nu era decât pură ignoranţă. Omenirea a fost lentă în a învăţa că nu există în mod necesar raporturi între proiecte şi rezultate. Fiinţele umane tocmai încep singure să înţeleagă că reacţiile existenţei apăreau între acţiuni şi consecinţele lor. Sălbaticul se străduieşte să personalizeze tot ceea ce este intangibil şi abstract; acesta este modul în care natura şi hazardul au fost amândouă personalizate în calitate de fantome (spirite), iar mai târziu în calitate de zei.
86:2.4 (951.6) Oamenii au o tendinţă naturală de a crede în ceea ce ei socoteau preferabil pentru ei, în ceea ce reprezintă interesul lor imediat sau îndepărtat; interesul egoist întunecă în mare măsură logica. Ceea ce diferenţiază mintea sălbaticului de cel al omului civilizat priveşte mai mult conţinutul decât natura, mai mult gradul decât calitatea.
86:2.5 (951.7) Dar a continua să se atribuie cauzelor supranaturale lucrurile greu de înţeles, nu reprezintă nimic mai mult decât o manieră leneşă şi comodă de a evita toate formele de muncă intelectuală obositoare. Norocul este pur şi simplu un termen născocit pentru a acoperi inexplicabilul în orice epocă a existenţei umane; el desemnează fenomenele pe care oamenii sunt incapabili sau puţin dornici să le pătrundă sensul. Hazardul este un cuvânt care semnifică că omul este prea ignorant sau prea indolent pentru a determina cauzele. Oamenii nu consideră un eveniment natural ca fiind un accident sau o nenorocire decât dacă ei sunt lipsiţi de curiozitate şi de imaginaţie, decât dacă rasei lor îi lipseşte iniţiativa şi spiritul de aventură. Explorarea fenomenelor vieţii distruge mai devreme sau mai târziu credinţa oamenilor în hazard, în şansă, în noroc şi în pretinsele accidente; ele substituie un univers al legii şi al ordinii, unde toate efectele sunt precedate de cauze definite. Frica de existenţă este astfel înlocuită de bucuria de a trăi.
86:2.6 (952.1) Sălbaticii considerau toată natura ca fiind vie, ca fiind posedată de ceva. Civilizaţii încă mai dau o lovitură de picior obiectelor neînsufleţite care se pun în calea lor şi încă mai le blestemă pe cele de care se izbesc; oamenii primitivi nu considerau niciodată ceva ca accidental; pentru ei, totul era întotdeauna intenţional. Pentru primitivi, domeniul soartei, funcţiunea norocului, lumea spiritelor, erau toate la fel de neorganizate şi dirijate la nimereală ca şi societatea primitivă. Ei considerau norocul ca o reacţie a capriciului şi a fanteziilor lumii spiritelor, şi mai târziu ca o toană a zeilor.
86:2.7 (952.2) Însă nu toate religiile s-au dezvoltat plecând de la animism. Şi alte concepte ale supranaturalului erau contemporane cu animismul, şi aceste credinţe au condus, de asemenea, la adoraţie. Naturalismul nu este o religie - el este născut din religie.
86:3.1 (952.3) Moartea era pentru oamenii în evoluţie şocul suprem, cea mai tulburătoare combinaţie de hazard şi de mister. Nu sanctitatea vieţii, ci şocul morţii a inspirat frica şi a întreţinut astfel în mod eficient religia. La popoarele sălbatice, moartea se datora în general violenţei, astfel încât moartea neviolentă devenea tot mai mult un mister. Moartea ca final natural şi aşteptat al vieţii nu era clară în conştiinţa oamenilor primitivi. Oamenilor le-au trebuit epoci de-a rândul pentru a înţelege că ea este inevitabilă.
86:3.2 (952.4) Oamenii primitivi acceptau viaţa ca pe un fapt, în timp ce considerau moartea ca pe o calamitate. Toate rasele au legendele lor despre oameni care nu sunt morţi, tradiţie reziduală a comportamentului iniţial faţă de moarte. Exista deja, în mintea omenească, un concept nebulos al unei lumi a spiritelor vagi şi neorganizate, despre un domeniu de unde provenea tot ceea ce este inexplicabil în viaţa omenească; la lunga listă a fenomenelor neexplicate se adăuga şi moartea.
86:3.3 (952.5) S-a crezut mai întâi că toate bolile omeneşti şi moartea naturală erau datorate influenţelor spiritelor. Chiar şi în epoca actuală, unele rase civilizate consideră că bolile au fost produse de către „inamic” şi contează pe ceremoniile religioase pentru a efectua vindecarea. Sistemele teologice mai recente şi mai complexe mai atribuie încă moartea acţiunii lumii spiritelor; tot acest ansamblu a condus la asemenea doctrine precum păcatul originar şi căderea omului.
86:3.4 (952.6) Luarea la cunoştinţă a neputinţei lor înaintea puternicelor forţe ale naturii, precum şi recunoaşterea slăbiciunii umane în faţa calamităţilor bolii şi ale morţii, sunt cele care i-au împins pe sălbatici să caute ajutorul în apropierea lumii supramateriale, pe care ei o întrevedeau ca sursă a acestor misterioase vicisitudini ale vieţii.
86:4.1 (952.7) Conceptul unei faze supramateriale a personalităţii muritoare s-a născut din asocierea inconştientă şi pur accidentală a evenimentelor vieţii cotidiene, la care s-a adăugat visarea fantomelor. Când mai mulţi membri ai tribului unui şef răposat îl visau simultan, acest lucru părea să constituie o dovadă convingătoare că vechiul şef a revenit realmente sub o anumită formă. Toate acestea erau foarte reale pentru sălbatici; după astfel de vise, ei se trezeau scăldaţi de sudoare, tremurând şi ţipând.
86:4.2 (953.1) Originea onirică a credinţei într-o existenţă viitoare explică tendinţa dintotdeauna de a imagina lucruri invizibile în termeni de lucruri vizibile. Noul concept de viaţă viitoare ca fantomă de vis a început curând să servească ca leac eficient împotriva fricii de moarte, asociată instinctului biologic de conservare.
86:4.3 (953.2) Oamenii primitivi erau mult preocupaţi şi de respiraţia lor, în special în climatele reci, unde ei observau un abur atunci când expirau. Suflul vieţii a fost considerat ca fiind unicul fenomen care diferenţia pe cei vii de cei morţi. Sălbaticul ştia că suflul său putea să-i părăsească corpul; visele, în care el făcea tot felul de lucruri bizare în timp ce era adormit, l-au convins că fiinţa umană comporta un element imaterial. Ideea cea mai primitivă privitoare la sufletul uman a fost fantoma, ea fiind provenită din sistemul de idei relativ la vise şi la respiraţie.
86:4.4 (953.3) Sălbaticul a sfârşit prin a concepe că el era o fiinţă dublă - corp şi suflu. Suflul fără de trup era egal cu un spirit, cu o fantomă. Cu toate că spiritele sau fantomele au avut categoric o origine umană, ele erau considerate ca supraumane. Această credinţă în existenţa spiritelor neîntrupate părea să explice evenimentele neobişnuite, pe cele extraordinare, cele excepţionale şi cele inexplicabile.
86:4.5 (953.4) Doctrina primitivă a supravieţuirii după moarte nu era în mod necesar o credinţă în nemurire. Fiinţele care nu ştiau să numere mai departe de douăzeci, ar putea concepe cu dificultate infinitul şi eternitatea; ele se gândeau mai degrabă la încarnări repetate.
86:4.6 (953.5) Rasa portocalie era în special orientată către credinţe în transmigraţie şi în reîncarnare. Ideea de reîncarnare a luat naştere în observarea asemănărilor de ereditate şi de caractere dintre descendenţi şi predecesorii lor. Obiceiul de a-i numi pe copii după bunicii lor şi după alţi străbuni se datora credinţei în reîncarnare. Unele rase mai recente credeau că oamenii mureau de la trei până la şapte ori. Această credinţă (rămăşiţă a învăţăturilor lui Adam privitoare la lumile de locuinţe), precum şi multe alte vestigii de religie revelată, se pot regăsi printre doctrinele, de altfel absurde, ale barbarilor secolului al douăzecilea.
86:4.7 (953.6) Oamenii primitivi nu nutreau nici o idee de infern, nici de pedepse viitoare. Sălbaticii îşi imaginau viaţa de după moarte exact ca şi viaţa prezentă, dar cu mai puţină neşansă. Mai târziu, s-a conceput un destin separat pentru fantomele bune şi pentru fantomele rele - cerul şi infernul. Membri multor rase primitive credeau că omul debuta în viaţa viitoare exact în starea în care părăsise viaţa prezentă; aceasta pentru că ideea de a deveni bătrâni şi ramoliţi nu le surâdea. Oamenii vârstnici preferau mai degrabă să fie omorâţi înainte de a deveni prea neputincioşi.
86:4.8 (953.7) Aproape toate grupurile aveau idei diferite asupra destinului sufletului-fantomă. Grecii credeau că oamenii slabi trebuie să aibă suflete slabe; ei au inventat deci Hadesul ca loc potrivit pentru a primi aceste suflete plăpânde. Ei presupuneau şi că aceste specimene plăpânde aveau umbre mai mici. Primii andiţi au crezut că fantomele lor se reîntorceau în ţinutul natal al strămoşilor lor. Chinezii şi egiptenii credeau cândva că sufletul şi trupul rămâneau legate. Aceasta i-a făcut pe egipteni să construiască cu grijă mormintele şi să se străduiască să conserve trupurile. Chiar şi popoarele moderne au căutat să evite descompunerea morţilor. Evreii au născocit că o fantomă, replica individului, cobora în Sheol, şi nu putea reveni în ţinuturile celor vii. Ei au făcut efectiv acest progres important în doctrina evoluţiei sufletului.
86:5.1 (953.8) Partea nematerială a omului a fost variabil numită fantomă, spirit, umbră, spectru, şi mai recent, suflet. În visele omului primitiv, sufletul era dublul său; el se asemăna întocmai cu muritorul însuşi, doar că el nu era sensibil la atingere. Credinţa în dubluri, văzute în vis, a condus direct la noţiunea că toate lucrurile însufleţite şi neînsufleţite au un suflet ca şi oamenii. Acest concept a tins multă vreme să perpetueze credinţa în spiritele naturii. Eschimoşii încă îşi mai închipuie că toate lucrurile naturii au un spirit.
86:5.2 (954.1) Sufletul fantomă putea să fie auzit şi văzut, dar nu şi să fie atins. Viaţa de vis a rasei a dezvoltat şi a extins treptat activităţile lumii evoluânde a spiritelor, până într-acolo încât moartea a fost în cele din urmă considerată ca fiind faptul de „a-şi da sufletul”. Toate triburile primitive, în afară de cele care abia depăşeau animalele, au format concepte de suflet. Pe măsură ce civilizaţia avansează, aceste concepte superstiţioase sunt distruse, şi omul depinde în întregime de revelaţia şi de experienţa religioasă personală pentru a-şi face o nouă idee despre suflet în calitate de creaţie combinată a minţii uman cunoscător de Dumnezeu şi a spiritului divin care îl locuieşte, Ajustorul Gândirii.
86:5.3 (954.2) Muritorii primitivi nu au reuşit în general să deosebească noţiunea de un spirit interior de aceea a unui suflet de natură evolutivă. Exista o mare confuzie, la sălbatici, asupra chestiunii de a şti dacă sufletul era născut în corp sau dacă era un agent exterior în posesiunea corpului. Absenţa gândirii raţionale în prezenţa perplexităţii explică inconsistenţele grosolane ale punctelor de vedere ale sălbaticilor asupra sufletelor, fantomelor şi spiritelor.
86:5.4 (954.3) S-a crezut că sufletul era legat de corp la fel ca parfumul de floare. Anticii credeau că sufletul putea să părăsească corpul pe diferite căi:
86:5.5 (954.4) 1. Leşinul obişnuit sau temporar.
86:5.6 (954.5) 2. Somnul, visul natural.
86:5.7 (954.6) 3. Coma şi inconştienţa asociate cu bolile şi cu accidentele.
86:5.8 (954.7) 4. Moartea, dispariţia definitivă.
86:5.9 (954.8) Sălbaticii considerau strănutul ca tentative eşuate ale sufletului de a scăpa din corp. Fiind treaz şi în gardă, corpul era apt să contracareze încercarea de scăpare a sufletului. Mai târziu, strănutul era însoţit întotdeauna de o formulă religioasă cum ar fi „Dumnezeu să vă binecuvânteze”.
86:5.10 (954.9) Devreme în evoluţie, s-a considerat somnul ca dovedind că sufletul fantomă putea să lipsească din corp, şi se credea că el putea fi rechemat zicând sau strigând numele celui ce dormea. În alte forme de inconştienţă, se credea că sufletul era mai departe, căutând poate să evadeze pentru totdeauna - moartea iminentă. Visele erau privite ca experienţe ale sufletului pe durata somnului, în timpul absenţei lui temporare din corp. Sălbaticii socoteau că visele lor sunt tot atât de reale ca şi orice altă parte a experienţei lor de veghe. Anticii au prins obiceiul de a-i trezi treptat pe cei ce dormeau, pentru a-i da sufletului timp să se reintegreze în corp.
86:5.11 (954.10) De-a lungul timpurilor, oamenii au fost stăpâniţi de o teamă respectuoasă înaintea căderii nopţii, şi evreii nu făceau excepţie. Ei credeau sincer că Dumnezeu le vorbea în vise, în ciuda poruncilor lui Moise opuse acestei idei. Moise avea dreptate, căci visele obişnuite nu sunt metoda folosită de personalităţile lumii spirituale atunci când ele caută să comunice cu fiinţele materiale.
86:5.12 (954.11) Anticii credeau că sufletele puteau să intre în animale sau chiar în obiecte neînsufleţite. Această credinţă în identificarea cu animalele a culminat în ideea de vârcolaci. O persoană putea să fie, ziua, un cetăţean respectabil, însă, când adormea, sufletul ei putea să intre într-un lup sau în vreun alt animal şi să hoinărească săvârşind jafuri nocturne.
86:5.13 (955.1) Oamenii primitivi credeau că sufletul era legat de respiraţie şi că se puteau comunica sau transmite calităţile lui prin suflu. Un şef curajos obişnuia să sufle pe un copil nou născut pentru a-i conferi darul vitejiei. La creştinii primitivi, ceremonia dăruirii Duhului Sfânt era însoţită de un suflat asupra candidaţilor. Psalmistul a zis: „Cerurile au fost făcute de cuvântul Domnului, şi toată oastea lor de către suflarea gurii sale.” Multă vreme, fiii cei mari au păstrat obiceiul, de a încerca să prindă ultima suflare a tatălui lor muribund.
86:5.14 (955.2) Umbra a ajuns, mai târziu, să fie de temut şi respectată din acelaşi motiv ca şi în cazul suflării. Propria imagine reflectată în apă a fost, de asemenea, considerată uneori ca fiind dovada dualităţii fiinţei, iar oglinzile au fost privite cu o teamă superstiţioasă. Chiar şi astăzi, mulţi civilizaţi întorc oglinda cu faţa la perete în caz de deces. Câteva triburi înapoiate mai cred încă că portretele, desenele, modelele sau imaginile, îndepărtează sufletul sau o parte a sufletului, şi în consecinţă realizarea lor este interzisă.
86:5.15 (955.3) S-a crezut în general că sufletul se identifica cu suflul, dar diverse popoare l-au situat şi în cap, în păr, în inimă, în ficat, în sânge şi în grăsime. „Sângele lui Abel strigând din pământ” exprimă credinţa de altădată în prezenţa sufletului-fantomă în sânge. Învăţăturile semiţilor ziceau că sufletul era localizat în grăsimea corpului, şi, la mulţi dintre ei, consumarea grăsimii animale era tabu. Vânătorii de capete, precum şi jupuitorii de scalpuri, căutau să captureze sufletul inamicilor lor. Mai recent, ochii au fost consideraţi ca fiind ferestrele sufletului.
86:5.16 (955.4) Adepţii doctrinei conform căreia existau trei sau patru suflete credeau că pierderea unuia dintre ele însemna nelinişte, pierderea a două, boală şi pierderea a trei, moartea. După ei, un suflet trăia în suflare, unul în cap, unul în păr, şi unul în inimă. Ei îi sfătuiau pe bolnavi să se plimbe în aer liber, în speranţa de a-şi recăpăta sufletele lor rătăcite. Se presupunea că cei mai mari vraci schimbau sufletul bolnav al unei persoane bolnave cu un suflet nou, 'noua naştere'.
86:5.17 (955.5) Copiii lui Badonan au dezvoltat o credinţă în două suflete, respiraţia şi umbra. Primele rase nodite socoteau că omul era constituit din două persoane, sufletul şi corpul. Această filozofie a existenţei umane s-a reflectat mai târziu în punctul de vedere grec. Grecii înşişi credeau în existenţa a trei suflete, cel vegetativ situat în stomac, cel animal în inimă şi cel intelectual în cap. Eschimoşii cred că omul este compus din trei părţi: corpul, sufletul şi numele.
86:6.1 (955.6) Omul a moştenit un mediu înconjurător natural, a dobândit un mediu social, şi a imaginat un mediu spectral. Oamenii au reacţionat la mediul lor natural prin formarea Statelor, faţă de mediul lor social prin întemeierea căminelor, şi faţă de mediul lor iluzoriu de fantome prin instituirea Bisericilor.
86:6.2 (955.7) Foarte devreme în istoria omenirii, credinţa în realităţile lumii imaginare a fantomelor şi a spiritelor a fost universală, şi această lume a spiritelor de curând imaginată a devenit o putere în societatea primitivă. Viaţa mentală şi morală a întregii omeniri a fost definitiv modificată de apariţia acestui factor nou în gândurile şi în faptele oamenilor.
86:6.3 (955.8) Pe această bază majoră de ignoranţă şi de iluzie, frica omenească a acumulat toate superstiţiile şi religiile ulterioare ale popoarelor primitive. Aceasta a fost unica religie omenească până la epoca revelaţiei, şi numeroase rase din lumea de azi nu mai posedă decât această religie evolutivă sumară.
86:6.4 (955.9) Pe măsură ce evoluţia a progresat, norocul a fost asociat cu spiritele bune, iar nenorocul cu spiritele rele. Disconfortul unei adaptări forţate la un mediu înconjurător schimbător a fost considerat ca o neşansă, o nemulţumire a spiritelor fantomă. Oamenii primitivi au dat lent naştere religiei din impulsul lor înnăscut de a adora, şi din greşita lor concepere a hazardului. Oamenii civilizaţi stabilesc planuri de asigurări pentru a învinge aceste întâmplări ale hazardului. Ştiinţa modernă înlocuieşte spiritele fictive şi zeii capricioşi printr-un actuar care realizează calcule matematice.
86:6.5 (956.1) Fiecare generaţie care trece surâde înaintea superstiţiilor stupide ale predecesorilor ei, în vreme ce continuă să menţină sofismele gândirii şi ale adorării, care vor face să surâdă la rândul lor posteritatea mai iluminată.
86:6.6 (956.2) Dar, în cele din urmă, mintea oamenilor primitivi a fost ocupat de idei care depăşeau toate impulsurile lor biologice naturale. Omul a fost, în final, pe punctul de a dezvolta o artă a trăirii bazată pe ceva mai mult decât reacţia la stimulii materiali. S-a asistat la debuturile unei politici de viaţă care comporta o filozofie primitivă. Un criteriu al vieţii supranaturale era pe punctul de a se ivi. Într-adevăr, dacă spiritul fantomă aducea ghinionul când era furios şi soarta bună când era mulţumit, acest lucru a dus la o reglementare subsecventă a conduitei umane. Conceptul de bine şi de rău a apărut în sfârşit prin evoluţie, şi toate acestea s-au întâmplat cu mult înaintea oricărei epoci a unei revelaţii pe pământ.
86:6.7 (956.3) Odată cu ivirea acestor concepte, a început lupta lungă şi epuizantă pentru a domoli spiritele întotdeauna nemulţumite, sclavia servilă faţă de frica religioasă evolutivă, interminabila risipă de eforturi omeneşti pentru morminte, pentru temple, pentru sacrificii şi pentru preoţii. Preţul de plătit a fost înfricoşător şi teribil, însă a meritat tot ceea ce a costat, deoarece, datorită lui, oamenii au atins o conştiinţă naturală a binelui şi a răului relative; etica omenească se născuse!
86:7.1 (956.4) Sălbaticul avea nevoie de o asigurare; el a plătit deci de bună voie tributurile lui împovărătoare de frică, de superstiţie, de groază, şi de daruri către preoţi, pentru poliţa lui de asigurare magică contra ghinionului. Religia primitivă consta pur şi simplu în prime de asigurare contra pericolelor pădurii. Oamenii civilizaţi plăteau prime de asigurare contra accidentelor din industrie şi a riscurilor modului de viaţă modern.
86:7.2 (956.5) Societatea contemporană îndepărtează chestiunile privitoare la asigurare de domeniul preoţilor şi al religiei, şi le plasează în domeniul economic. Religia se ocupă din ce în ce mai mult de asigurarea vieţii de dincolo de mormânt. Oamenii moderni, cel puţin aceia care gândesc, au încetat să mai plătească tributuri zadarnice în ideea de a controla şansa. Religia se înalţă încet-încet la nivele filozofice superioare, în contrast cu funcţiunea ei străveche de plan de asigurare împotriva neşansei.
86:7.3 (956.6) Totuşi, aceste idei antice asupra religiei au împiedicat oamenii să devină fatalişti şi pesimişti fără speranţă; ei au crezut că puteau cel puţin să facă ceva pentru a influenţa destinul. Religia fricii de fantome a gravat în memoria oamenilor faptul că ei trebuie să-şi pună în ordine conduita, că exista o lume supramaterială care controla destinul uman.
86:7.4 (956.7) Rasele civilizate moderne încep doar astăzi să iasă din frica care le-a făcut să explice şansa şi inegalităţile curente ale existenţei prin acţiunea fantomelor. Omenirea se emancipează de povara explicaţiei neşansei prin spiritele-fantomă. Dar, în acelaşi timp în care oamenii renunţă la doctrina eronată a vicisitudinilor vieţii cauzate de spirite, ei au dat dovadă de o surprinzătoare bunăvoinţă în a admite o învăţătură aproape tot atât de falsă, care îi invită să atribuie toate inegalităţile umane greşitelor adaptări politice, nedreptăţilor sociale şi concurenţei industriale. Totuşi, nişte legi noi, o filantropie sporită şi mai multă reorganizare industrială, oricât de bune ar fi în ele însele, nu vor remedia nici faptele naşterii, nici accidentele vieţii. Doar înţelegerea faptelor, precum şi înţeleapta lor manipulare în cadrul legilor naturale, vor permite oamenilor să obţină ceea ce vor şi să evite ceea ce nu vor. Cunoaşterea ştiinţifică, conducând la acţiunea ştiinţifică, este singurul antidot contra bolilor numite accidentale.
86:7.5 (957.1) Industria, războiul, sclavia şi guvernarea civilă s-au ivit ca răspuns la evoluţia socială a omului în mediul său natural. Religia a apărut şi ea ca răspuns la mediul iluzoriu al lumii imaginare a spiritelor. Religia a fost o dezvoltare evolutivă a conservării de sine, şi a funcţionat, în ciuda lipsei ei totale de logică, precum şi a concepţiei eronate care i-a dat naştere.
86:7.6 (957.2) Prin puternica şi prin impresionanta forţă a falsei frici, religia primitivă a pregătit mintea umană pentru manifestarea unei forţe spirituale autentice, de origine supranaturală, care este Ajustorul Gândirii. Şi, de atunci, Ajustorii divini au trudit mereu ca să transmute frica de Dumnezeu în iubire de Dumnezeu. Evoluţia este probabil lentă, însă ea este infailibil eficientă.
86:7.7 (957.3) [Prezentat de o Stea de Seară din Nebadon.]
Cartea Urantia
Capitolul 87
87:0.1 (958.1) CULTUL fantomelor s-a dezvoltat ca o compensare la riscurile neşansei; practicile lui religioase primitive au rezultat din neliniştea în legătură cu neşansa şi din frica exagerată de cei morţi. Nici una dintre aceste religii primitive nu s-au ocupat prea mult de recunoaşterea Deităţii sau de respectarea a ceea ce este suprauman; riturile lor erau mai cu seamă negative şi destinate să evite, să expulzeze sau să constrângă fantomele. Cultul fantomelor nu era nici mai mult nici mai puţin decât o asigurare contra dezastrelor; el nu avea nici o legătură cu investiţia menită să procure venituri mai mari în viitor.
87:0.2 (958.2) Omul a purtat împotriva cultului fantomelor o luptă lungă şi înverşunată. Nu se găseşte nimic în istoria umană care să stârnească mai mult mila decât acest tablou al supunerii abjecte a oamenilor faţă de frica de spiritele fantomă. Odată cu naşterea acestei temeri, omenirea a pornit pe drumul ascendent al evoluţiei religioase. Imaginaţia umană a părăsit ţărmurile eului, şi nu va mai găsi unde să arunce ancora înainte de a ajunge la conceptul unei adevărate Deităţi, al unui Dumnezeu real.
87:1.1 (958.3) Moarea era de temut, deoarece acest lucru însemna că o nouă fantomă era liberă de corpul ei fizic. Anticii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să împiedice moartea, pentru a evita necazul de a avea de luptat cu o fantomă suplimentară. Ei erau întotdeauna preocupaţi să determine fantoma să părăsească scena decesului şi să pornească în călătoria de pe tărâmul morţilor. Fantoma inspira un maximum de teamă în timpul perioadei de tranziţie presupuse între ivirea ei din clipa morţii şi plecarea ei ulterioară în ţinutul natal al fantomelor, concept vag şi primitiv al unui pseudo-cer.
87:1.2 (958.4) Cu toate că sălbaticii atribuiseră fantomelor puteri supranaturale, ei nu şi le închipuiau deloc înzestrate cu o inteligenţă supranaturală. Se practicau numeroase stratageme şi şiretlicuri pentru a le trage pe sfoară şi a le înşela pe fantome. Oamenii civilizaţi se ataşează de multe ori de speranţa că o manifestare exterioară de pietate va înşela într-un fel sau altul o Deitate, chiar şi omniscientă.
87:1.3 (958.5) Primitivilor le era frică de boală, deoarece observaseră că ea era adesea prevestitoare de moarte. Dacă vraciul tribului nu reuşea să vindece un om rănit, bolnavul era în general scos din coliba familială pentru a fi dus într-una mai mică sau pentru a fi lăsat sub cerul liber ca să moară singur. Casa în care se produsese un deces era de obicei distrusă; dacă nu, ea era ocolită întotdeauna, şi această frică îi împiedica pe primitivi să construiască locuinţe durabile. Ea a militat, de asemenea, contra întemeierii de oraşe şi de sate permanente.
87:1.4 (958.6) Când murea un membru al clanului, sălbaticii vegheau toată noaptea, stând de vorbă; se temeau că ar muri şi ei, dacă ar adormi în apropierea unui cadavru. Contagiunea cadavrului justifica frica de morţi. Când într-o epocă, când într-alta, toate popoarele au practicat minuţioase ceremonii de purificare menite să purifice un individ după contactul cu cei morţi. Anticii credeau că trebuie să i se dea lumină unui cadavru. Nu era îngăduit niciodată ca un trup mort să rămână în întuneric. În secolul al douăzecilea, se mai ard încă lumânări în camerele mortuare, iar oamenii priveghează încă lângă cei morţi. Oamenii aşa zişi civilizaţi nu au eliminat încă complet din filozofia lor de viaţă frica de cei morţi.
87:1.5 (959.1) Dar, în pofida acestei frici, oamenii căutau încă să păcălească. Dacă casa celui mort nu era dărâmată, se scotea cadavrul printr-o spărtură din zid, însă niciodată pe uşă. Se luau aceste măsuri în vederea derutării fantomelor, a împiedicării zăbovirii lor şi a asigurării contra reîntoarcerii lor. Cei îndoliaţi care mergeau la funeralii se înapoiau pe alt drum de teamă să nu-i urmărească fantomele. Se practica mersul de-a-ndărătelea, precum şi zeci de alte tactici, în vederea asigurării că fantoma nu se va mai întoarce din mormânt. Se schimbau adesea hainele între sexe pentru a se înşela fantoma. Veşmintele de doliu au fost mai întâi destinate să-i deghizeze pe supravieţuitori şi, mai târziu, să se arate respect pentru cei morţi în vederea potolirii fantomelor.
87:2.1 (959.2) În religie, programul negativ de potolire a fantomelor a precedat cu mult programul pozitiv de constrângere şi de implorare a spiritelor. Primele acte umane de cult au fost fenomenele de apărare, şi nu de venerare. Omul modern socoteşte înţelept să se asigure contra incendiului; tot astfel, sălbaticii credeau că cea mai mare înţelepciune consta în a se asigura împotriva ghinionului purtat de fantome. Eforturile de a obţine această protecţie s-au aflat la originea tehnicilor şi a ritualurilor cultului fantomelor.
87:2.2 (959.3) S-a crezut cândva că cea mai mare dorinţă a unei fantome era aceea de a fi 'îngropată' cât se poate de repede, pentru a i se permite să se ducă în ţinutul morţilor fără a fi deranjată. Orice eroare de execuţie, orice omisiune din partea celor vii în actele ritualului îngropării fantomei puteau cu siguranţă să întârzie mersul ei către tărâmul fantomelor. Se credea că acest lucru îi displăcea fantomei, şi se presupunea că o fantomă înfuriată era o sursă de calamităţi, de nenorociri şi de nefericiri.
87:2.3 (959.4) Funeraliile s-au născut din eforturile oamenilor de a determina sufletul fantomă să plece spre viitorul lui domiciliu, iar predica funebră a fost la origine destinată să instruiască noua fantomă asupra căilor de a ajunge acolo. Se avea obiceiul de a se oferi hrană şi veşminte pentru călătoria fantomei, iar aceste obiecte erau puse în mormânt sau în apropiere. Sălbaticii credeau că era nevoie de trei zile din an pentru a se 'înhuma fantoma' - pentru a o îndepărta din vecinătate. Eschimoşii încă mai cred că sufletul rămâne ataşat corpului timp de trei zile.
87:2.4 (959.5) Tăcerea şi doliul erau respectate după deces, cu scopul ca fantoma să nu fie tentată să revină acasă. Autotortura erau o formă curentă de manifestare a doliului. Mulţi dintre învăţătorii evoluaţi au încercat să pună capăt acestei practici, însă fără succes. Se credea că postul şi alte forme de renegare de sine le făceau plăcere fantomelor, şi că acestea se bucurau de indispoziţia celor vii pe perioada de tranziţie în care hoinăreau înainte de a pleca efectiv în ţinuturile celor morţi.
87:2.5 (959.6) Lungile şi frecventele perioade de inactivitate din cauza doliului au reprezentat unul dintre marile obstacole în progresul civilizaţiei. Săptămâni, şi chiar luni din fiecare an, erau literalmente irosite în acest doliu neproductiv şi inutil. Faptul că se angajau bocitoare profesioniste cu ocazia funeraliilor arată că doliul era un rit, iar nu o dovadă de tristeţe. Se poate ca modernii să poarte doliul din respect faţă de morţi şi din cauza pierderii îndurate, însă anticii făceau aceste lucruri din frică.
87:2.6 (959.7) Numele morţilor nu erau pronunţate niciodată. De fapt, ele erau adesea scoase din vorbire. Aceste nume deveneau tabuuri, şi, în felul acesta, limbile au fost constant sărăcite. Aceasta a dus în cele din urmă la o multitudine de cuvinte simbolice şi de expresii figurate, cum ar fi „numele sau ziua pe care nu le menţionezi niciodată”.
87:2.7 (960.1) Anticii erau atât de nerăbdători să se debaraseze de o fantomă încât îi ofereau tot ceea ce ea ar fi putut dori în cursul vieţii. Fantomele vroiau soţii şi servitori; un sălbatic înstărit se aştepta ca cel puţin o femeie sclavă să fie înhumată de vie la moartea sa. Mai târziu, obiceiul era ca văduva să se sinucidă pe mormântul soţului ei. Când murea un copil, se strangula adesea mama, o mătuşă sau bunica, pentru ca o fantomă adultă să poată însoţi fantoma copil şi să-i poarte de grijă. Aceia care renunţau astfel la viaţă o făceau în general de bună voie. Într-adevăr, de ar fi trăit ei încălcând datina, frica lor de mânia fantomei i-ar fi privat, în viaţa lor de rarele plăceri de care se puteau bucura primitivii.
87:2.8 (960.2) Era ceva obişnuit să se trimită astfel un mare număr de supuşi pentru a însoţi un şef decedat; sclavele erau omorâte atunci când murea stăpânul lor, cu scopul de a-l putea servi pe tărâmul fantomelor. Indigenii din Borneo încă mai oferă unui mort un însoţitor mesager; se străpungea un sclav cu lancea pentru a face călătoria de fantomă cu stăpânul lui decedat. Se credea că fantomele persoanelor omorâte se bucurau să le aibă ca sclave pe fantomele ucigaşilor lor; această noţiune i-a determinat pe oameni să devină vânători de capete.
87:2.9 (960.3) Se presupunea că fantomelor le plăcea mirosul mâncării; ofrandele de hrană la ospeţele funerare au fost cândva universale. Metoda primitivă pentru a mulţumi lui Dumnezeu consta în aruncarea unei bucăţi de hrană în foc înainte de masă în vederea potolirii spiritelor, în timp ce se murmura o formulă magică.
87:2.10 (960.4) Se presupunea că cei morţi foloseau fantomele uneltelor şi ale armelor care le aparţinuseră când fuseseră în viaţă. A sparge unul dintre aceste obiecte însemna 'a-l omorî', ceea ce elibera fantoma lui pentru o slujbă pe tărâmul fantomelor. Se făceau de asemenea sacrificii de bunuri, prin arderea sau prin îngroparea lor. Risipa făcută în funeraliile antice era enormă. Rasele de mai târziu au fabricat modele pe hârtie şi au substituit aceste sacrificii mortuare cu desenele persoanelor şi obiectelor reale. Civilizaţia a făcut un mare progres când moştenirea de către familie a înlocuit incendierea şi înhumarea bunurilor. Indienii irochezi au realizat numeroase reforme în ceea ce priveşte risipa funerară, iar conservarea bunurilor le-a permis să devină cei mai puternici oameni roşii din Nord. Se presupune că oamenii moderni nu se tem de fantome, însă obiceiurile sunt puternice, şi se consumă încă multe bogăţii terestre în rituri funerare şi în ceremonii mortuare.
87:3.1 (960.5) Progresul cultului fantomelor a făcut inevitabil cultul strămoşilor, deoarece el a devenit elementul de legătură dintre fantomele de rând şi spiritele superioare, zeii în pregătire. Zeii primitivi erau pur şi simplu fiinţe umane răposate şi glorificate.
87:3.2 (960.6) La originea sa, cultul strămoşilor s-a menţinut mai mult din frică decât din adorare, dar credinţele corespondente au contribuit categoric la răspândirea fricii de fantome şi a cultului lor. Adepţii cultului primitiv al strămoşilor-fantome se temeau chiar şi să caşte, de frică ca vreun spirit rău să nu profite de asta şi să intre în corpul lor.
87:3.3 (960.7) Obiceiul de a adopta copiii era menit să asigure ca cineva să aducă ofrande după moartea părintelui adoptiv, pentru pacea şi progresul sufletului său. Sălbaticul trăia cu frica de fantomele semenilor lui, şi îşi petrecea timpul liber făcând planuri pentru obţinerea permisului de liberă trecere al fantomei lui după moarte.
87:3.4 (960.8) Majoritatea triburilor au instituit un ospăţ al tuturor sufletelor cel puţin o dată pe an. Romanii aveau în fiecare an douăsprezece ospeţe de fantome cu ceremonii concomitente. Jumătate din zilele anului erau consacrate unor diverse ceremonii asociate cu cultele lor antice. Un împărat roman a încercat să reformeze aceste practici, reducând la 135 numărul zilelor de sărbătoare anuale.
87:3.5 (961.1) Cultul fantomelor a fost în continuă evoluţie. Pe măsură ce fantomele erau închipuite ca trecând de la o fază incompletă la o fază superioară de existenţă, cultul lor a progresat până la adorarea spiritelor şi chiar şi a zeilor. Însă, independent de credinţele variabile în aceste spirite mai evoluate, toate triburile şi rasele au crezut cândva în fantome.
87:4.1 (961.2) Frica de fantome a fost izvorul principal al tuturor religiilor lumii. Timp de epoci de-a rândul, numeroase triburi au rămas ataşate de credinţa într-o singură categorie de fantome. Învăţăturile lor spuneau că omul avea noroc când fantoma era mulţumită şi ghinion atunci când era mâniată.
87:4.2 (961.3) Pe măsură ce cultul fricii de fantome s-a răspândit, s-a ajuns la recunoaşterea tipurilor de spirite superioare, spirite care nu puteau fi identificate în mod categoric cu un individ uman. Ele erau fantome înzestrate şi strălucite, care avansaseră dincolo de domeniul fantomelor, pe tărâmurile superioare unde locuiau spiritele.
87:4.3 (961.4) Noţiunea de două feluri de spirite fantomă şi-a făcut lent, dar sigur, drum în întreaga lume. Acest nou spiritualism al dualităţii nu a trebuit să se răspândească de la un trib la altul; el s-a ivit spontan peste tot. Puterea unei idei care influenţează mintea evolutivă în expansiune nu rezidă în caracterul ei real sau raţional, ci mai degrabă în strălucirea ei vie şi în uşurinţa şi simplitatea aplicabilităţii ei universale.
87:4.4 (961.5) Încă şi mai târziu, imaginaţia oamenilor a luat în considerare conceptul de agenţi supranaturali buni şi răi; anumite fantome nu au evoluat niciodată până la nivelul spiritelor bune. Monospiritismul primitiv al fricii de fantome s-a transformat treptat într-un dublu spiritism, într-un nou concept de control invizibil al treburilor pământeşti. În cele din urmă, şansa şi neşansa au fost descrise ca având controlorii lor respectivi, şi s-a crezut că, dintre cele două categorii, grupul care aducea ghinionul era cel mai activ şi cel mai numeros.
87:4.5 (961.6) Când doctrina spiritelor bune şi a celor rele a ajuns în cele din urmă la maturitate, ea a devenit cea mai răspândită şi cea mai persistentă dintre toate credinţele religioase. Acest dualism a reprezentat un considerabil progres filozofic şi religios, deoarece le-a permis oamenilor să îşi explice şansa şi neşansa, crezând în acelaşi timp în fiinţe supranaturale a căror conduită era întrucâtva logică. Se putea conta pe spirite ca fiind fie bune, fie rele, şi nu mai erau crezute complet temperamentale, aşa cum erau primele fantome din monospiritismul majorităţii religiilor primitive. Omul era în cele din urmă capabil să conceapă forţele supramuritoare ca având o conduită logică; aceasta a fost una dintre cele mai importante descoperiri ale adevărului din întreaga istorie a evoluţiei religiei şi în expansiunea filozofiei umane.
87:4.6 (961.7) Religia evolutivă a plătit totuşi un preţ teribil pentru conceptul de spiritism dual. Filozofia primitivă a omului nu a putut împăca constanţa spiritelor cu vicisitudinile soartei temporale decât admiţând două feluri de spirite, unul bun şi unul rău. Această credinţă i-a permis realmente omului să împace variaţiile hazardului cu un concept de forţe supramuritoare neschimbătoare, dar, de atunci încoace, această doctrină le-a creat întotdeauna dificultăţi persoanelor religioase în conceperea unităţii cosmice. În general, zeii religiei evolutive au întâmpinat opoziţia forţelor întunericului.
87:4.7 (962.1) Tragedia tuturor acestora rezidă în faptul că, în momentul în care aceste idei au prins contur în mintea primitivă a omului, în realitate nu existau nicăieri spirite rele sau nearmonioase. O astfel de situaţie neplăcută nu s-a dezvoltat decât după rebeliunea lui Caligastia, însă ea nu a durat decât până la Înviere. Chiar şi în secolul al douăzecilea, concepţia asupra binelui şi a răului ca puteri cosmice de acelaşi rang rămâne foarte vie în filozofia umană. Majoritatea religiilor lumii poartă încă această marcă a naşterii culturale care datează din zilele îndepărtate în care a apărut cultul fantomelor.
87:5.1 (962.2) Oamenii primitivi considerau spiritele şi fantomele ca având drepturi aproape nelimitate, însă nici o obligaţie. În ceea ce priveşte spiritele, se socotea că ele îi considerau pe oameni ca având multiple îndatoriri, dar nici un drept. Se credea că spiritele dispreţuiau oamenii, pentru că aceştia eşuau constant în îndeplinirea îndatoririlor lor spirituale. Omenirea credea pe atunci, în general, că fantomele impuneau un tribut continuu de servicii, ca preţ al neamestecului lor în treburile omeneşti. Activităţilor fantomelor li se atribuia cea mai mică neşansă. Fiinţele umane primitive se temeau atât de mult să nu uite vreo onoare de făcut zeilor încât, după ce făceau sacrificii pentru toate spiritele cunoscute, ei mai făceau şi o a doua serie pentru 'zeii necunoscuţi', pur şi simplu pentru a avea o marjă de siguranţă.
87:5.2 (962.3) Cultul simplu al fantomelor a fost curând urmat de practica mai evoluată şi relativ complexă a cultului spiritelor-fantomă, constând în servirea şi în adorarea spiritelor superioare aşa cum evoluau în imaginaţia primitivă a oamenilor. Ceremonialul religios trebuie să ţină pasul cu evoluţia şi cu progresul spiritelor. Cultul extins nu era decât arta autoîntreţinerii practicată în legătură cu credinţa în fiinţe supranaturale, o adaptare la mediul înconjurător al spiritelor. Organizaţiile industriale şi militare erau adaptări la mediul înconjurător natural şi social. Aşa cum căsătoria a fost stabilită pentru a satisface exigenţele bisexualităţii, tot astfel, organizarea religioasă a evoluat ca răspuns la credinţa în forţele spiritelor şi în fiinţele spirituale superioare. Religia reprezintă adaptarea omului la iluziile lui asupra misterului hazardului. Frica de spirite şi, mai târziu, adorarea spiritelor, au fost adoptate ca asigurare contra nenorocirii, ca politică a prosperităţii.
87:5.3 (962.4) Sălbaticii îşi imaginează că spiritele bune se ocupă de treburile lor, nepretinzând mare lucru fiinţelor umane. Fantomele rele şi spiritele rele sunt cele care trebuie să fie menţinute într-o bună dispoziţie. În consecinţă, popoarele primitive au dat mai multă atenţie fantomelor lor răuvoitoare decât spiritelor binevoitoare.
87:5.4 (962.5) Ei credeau că prosperitatea umană provoca mai ales invidia spiritelor rele, şi că metoda lor de represalii consta în a riposta printr-un agent uman şi printr-o tehnică a deochiului. În timpul fazei în care cultul căuta să evite spiritele rele, exista o intensă preocupare referitoare la maşinaţiile deochiului, iar frica de deochi s-a extins aproape în întreaga lume. Femeile frumoase au fost acoperite cu văluri pentru a le proteja contra ochiului rău; ulterior, multe femei dornice de a fi considerate ca fiind frumoase au adoptat această practică. Din cauza fricii de spiritele rele, copiilor li se permitea rar să iasă afară după căderea nopţii. Rugăciunile primitive au inclus întotdeauna cererea: „Izbăveşte-ne de ochiul rău”.
87:5.5 (962.6) Coranul conţine un capitol întreg consacrat deochiului şi descântecelor magice. Iudeii credeau pe deplin în ele. Întregul cult falic s-a dezvoltat ca o apărare contra ochiului rău. Se credea că organele de reproducere erau singurul fetiş capabil să-l facă neputincios. Ochiul rău a dat naştere primelor superstiţii privind semnele prenatale ale copiilor, impresiile materne, iar la un moment dat, acest cult a fost aproape universal.
87:5.6 (963.1) Invidia este o trăsătură umană bine înrădăcinată; de aceea, primitivii o atribuiau primilor lor zei. Din moment ce oamenii practicaseră deja înşelăciunea contra fantomelor, ei nu au întârziat să înşele şi spiritele. Ei ziceau: „De vreme ce spiritele sunt geloase pe frumuseţea noastră şi pe prosperitatea noastră, noi o să ne desfigurăm şi o să vorbim în mod uşuratic de succesul nostru.” Umilinţa primitivă nu era deci o înjosire a egoului, ci mai degrabă o tentativă de a dejuca şi de a înşela spiritele invidioase.
87:5.7 (963.2) Pentru a împiedica spiritele să devină invidioase pe prosperitatea umană, s-a adoptat metoda de a asalta cu injurii un obiect preferat sau o persoană care avea noroc. Obiceiul de a dispreţui orice remarci măgulitoare asupra propriei persoane sau asupra propriei familii a luat naştere în felul acesta, şi a sfârşit prin a se transforma în modestie, în rezervă şi în curtoazie, în cadrul civilizaţiei. Din acelaşi motiv, a devenit ceva la modă să pari urât. Frumuseţea stârnea invidia spiritelor; ele vădeau o trufie omenească reprobabilă. Sălbaticii căutau nume urâte. Această trăsătură a cultului a stingherit foarte mult progresul artelor şi a menţinut lumea sumbră şi urâtă un timp îndelungat.
87:5.8 (963.3) Sub cultul spiritelor, viaţa era în cel mai bun caz un joc al hazardului, rezultatul controlului de către spirite. Viitorul vostru nu depindea de eforturilor voastre, de industria voastră sau de talentul vostru, decât în măsura în care puteau folosi la influenţarea spiritelor. Ceremoniile de împăcare a spiritelor constituiau o grea povară şi făceau viaţa obositoare, practic insuportabilă. De la o epocă la alta, şi din generaţie în generaţie, rasele au căutat una după alta să îmbunătăţească această doctrină a suprafantomelor, însă, nici până astăzi, nici o generaţie nu a îndrăznit încă să o respingă complet.
87:5.9 (963.4) Intenţiile şi voinţa spiritelor se studiau prin intermediul prevestirilor, al oracolelor şi semnelor, iar aceste mesaje ale spiritelor erau interpretate prin divinaţie, prin preziceri, prin magie, prin ordalii şi prin astrologie. Întregul cult era un plan destinat să potolească, să satisfacă şi să cumpere spiritele prin această corupţie deghizată.
87:5.10 (963.5) Astfel s-a născut o filozofie mondială nouă şi mai extinsă bazată pe:
87:5.11 (963.6) 1. Datorie- lucrurile care trebuie făcute pentru a păstra spiritele în dispoziţii favorabile, sau cel puţin neutre.
87:5.12 (963.7) 2. Bunuri- conduita şi ceremoniile corecte destinate să atragă spiritele de partea intereselor voastre.
87:5.13 (963.8) 3. Adevăr- justa înţelegere a spiritelor şi atitudinea corectă faţă de ele, deci faţă de viaţă şi de moarte.
87:5.14 (963.9) Anticii nu căutau să cunoască viitorul doar din curiozitate; ei doreau să ocolească neşansa. Divinaţia era pur şi simplu o tentativă de a evita dificultăţile. În aceste epoci, visele erau considerate ca profetice, iar tot ceea ce ieşea din comun era prevestire. Chiar şi astăzi, credinţa în prevestiri, însemne de recunoaştere , precum şi alte superstiţii remanente ale cultului străvechi al fantomelor este văzut ca un blestem pentru omenire. Oamenilor le vine greu, foarte greu să renunţe la acele metode prin care, treaptă cu treaptă şi cu trudă ,au urcat scara evolutivă a vieţii.
87:6.1 (963.10) Când oamenii nu credeau decât în fantome, ritualul religios era mai personal şi mai organizat. Recunoaşterea spiritelor mai elevate a necesitat folosirea de 'metode spirituale superioare' în purtarea faţă de ele. Această încercare de a ameliora şi de a aprofunda tehnica de îmblânzire a spiritelor a condus direct la crearea măsurilor de apărare contra lor. Într-adevăr, omul s-a simţit neputincios înaintea forţelor de necontrolat care acţionau în viaţa pământească; sentimentul lui de inferioritate l-a îndemnat să încerce să găsească o adaptare compensatoare, o tehnică pentru a egaliza şansele în această luptă unilaterală a omului contra cosmosului.
87:6.2 (964.1) În primele perioade de cult, eforturile oamenilor de a influenţa activitatea fantomelor se limitau la îmbunare, la încercările de evitare a ghinionului prin mituire. Pe măsură ce cultul fantomelor a evoluat până la conceptul de spirite bune şi rele, aceste ceremonii s-au transformat în încercări de natură mai pozitivă, în eforturi de atragere a norocului. Religia omului nu a mai fost complet negativistă, iar el nici nu s-a oprit din eforturile lui de a obţine norocul; ea nu a întârziat să facă planuri care să îi permită să constrângă spiritele să coopereze. Adepţii religiei nu au mai rămas lipsiţi de apărare în faţa cerinţelor neîncetate ale fantasmelor spiritelor pe care ei înşişi le închipuiseră. Sălbaticul a început să inventeze arme care să-i permită să forţeze spiritele să acţioneze şi să le oblige să îl ajute.
87:6.3 (964.2) Primele eforturi defensive ale oamenilor au fost dirijate contra fantomelor. Odată cu scurgerea veacurilor, cei vii au început să stabilească metode pentru a rezista celor morţi. Pentru a speria şi a alunga fantomele, ei au născocit numeroase tehnici, printre care se pot aminti următoarele:
87:6.4 (964.3) 1. Tăierea capului şi legarea corpului în mormânt.
87:6.5 (964.4) 2. Îngrădirea cu pietre a casei mortuare.
87:6.6 (964.5) 3. Castrarea cadavrului sau ruperea picioarelor lui.
87:6.7 (964.6) 4. Îngroparea sub pietre; aceasta a reprezentat una dintre originile pietrei de mormânt moderne.
87:6.8 (964.7) 5. Incinerarea; aceasta a fost o invenţie mai târzie pentru a împiedica fantoma să aducă necazuri.
87:6.9 (964.8) 6. Aruncarea corpului în mare.
87:6.10 (964.9) 7. Abandonarea corpului pentru a fi mâncat de fiarele sălbatice.
87:6.11 (964.10) Se presupunea că fantomele erau deranjate şi speriate de zgomote, că ţipetele, clopotele şi tobele le îndepărtau de cei vii. Aceste metode străvechi mai sunt încă la modă în zilele noastre în 'priveghiurile' mortuare. Se utilizau decocturi cu miros fetid pentru a îndepărta spiritele inoportune. Se ciopleau statui hidoase ale spiritelor pentru ca ele să fugă în grabă la vederea propriilor lor imagini. Se credea în puterea câinilor de a simţi apropierea spiritelor şi de a avertiza oamenii prin urletele lor, precum şi a cocoşilor de a cânta atunci când spiritele erau pe aproape. Folosirea unui cocoş ca giruetă perpetuează această superstiţie.
87:6.12 (964.11) Apa era considerată drept cea mai bună protecţie contra fantomelor, iar apa sfinţită ca fiind superioară tuturor celorlalte; aceasta era apa în care îşi spălaseră preoţii picioarele. Se credea că focul şi apa constituiau bariere de netrecut pentru fantome. Romanii făceau de trei ori înconjurul unui cadavru cu apă. În secolul al douăzecilea, se mai stropesc încă sicriele cu apă sfinţită, iar spălarea mâinilor în cimitir face încă parte din ritualul iudeu. Botezul a fost o caracteristică a ritualului ulterior al apei; îmbăierile primitive erau o ceremonie religioasă. Numai într-o epocă recentă baia a devenit o practică de igienă.
87:6.13 (964.12) Omul nu s-a oprit însă la constrângerea fantomelor. Prin riturile religioase şi prin alte formalităţi, el a încercat în curând să silească spiritele să acţioneze. Exorcismul consta în folosirea unui spirit pentru a controla un altul sau pentru a-l alunga, iar această tactică mai era utilizată şi pentru a se speria fantomele şi spiritele. Conceptul de dublu spiritism al forţelor bune şi al celor rele le-a oferit oamenilor ample ocazii de a opune un agent altuia; într-adevăr, dacă un om puternic îl putea birui pe unul mai slab, atunci un spirit puternic putea desigur să domine o fantomă inferioară. Blestematul primitiv era o practică coercitivă menită să intimideze spiritele minore. Mai târziu, acest obicei s-a dezvoltat, ajungându-se la rostirea de blesteme asupra inamicilor.
87:6.14 (965.1) Multă vreme, s-a crezut că prin revenirea la folosirea moravurilor mai vechi se puteau sili spiritele şi semi-zeii să acţioneze într-un mod convenabil. Oamenii moderni folosesc în mod greşit acelaşi procedeu. Voi vă adresaţi unii altora în limbajul obişnuit de fiecare zi, însă atunci când vă rugaţi, recurgeţi la stilul antic al unei alte generaţii, stilul aşa zis solemn.
87:6.15 (965.2) Această doctrină explică şi regresele religios-rituale de natură sexuală, precum prostituţia din temple. Aceste întoarceri la datinile primitive erau considerate ca protecţii sigure împotriva a numeroase calamităţi. La aceste populaţii necultivate, toate aceste stratageme erau în întregime ferite de ceea ce modernii ar numi promiscuitate.
87:6.16 (965.3) A venit apoi practica jurămintelor rituale, urmată curând de angajamentele religioase şi de făgăduinţele sacre. Majoritatea acestor promisiuni erau însoţite de torturi şi de mutilări pe care omul şi le aplica lui însuşi, şi, mai târziu, de posturi şi de rugăciuni. Abnegaţia de sine a fost considerată ulterior ca o constrângere sigură; aceasta în special în ceea ce priveşte abstinenţa sexuală. Astfel, oamenii primitivi au dezvoltat devreme o austeritate hotărâtă în practicile lor religioase, o credinţă în eficienţa torturilor şi a renunţărilor pe care şi le aplicau, în calitate de rituri capabile să forţeze spiritele îndărătnice să reacţioneze favorabil faţă de asemenea suferinţe şi privaţiuni.
87:6.17 (965.4) Oamenii moderni nu mai încearcă făţiş să constrângă spiritele, deşi ei mai trădează încă unele dispoziţii de a negocia cu Deitatea. Ei continuă să se jure, să bată în lemn, să încrucişeze degetele şi să pronunţe vreo o expresie trivială după ce expectorează; cândva, se folosea o formulă magică.
87:7.1 (965.5) Tipul de cult al organizării sociale a persistat, deoarece furniza un simbolism pentru menţinerea şi stimularea sentimentelor morale şi a fidelităţii religioase. Cultul s-a născut din tradiţiile 'vechilor familii' şi s-a perpetuat ca instituţie consacrată. Toate familiile au un cult de un fel sau altul. Fiecare ideal inspirator tinde să folosească un simbolism care să îl perpetueze - caută o tehnică pentru o manifestare culturală care îi va asigura supravieţuirea şi îi va spori realizarea. Cultul ajunge la acest rezultat prin stimularea şi satisfacerea emoţiei.
87:7.2 (965.6) Din zorii civilizaţiei, orice mişcare interesantă, de cultură socială sau de progres religios, a dat naştere unui ritual, unui ceremonial simbolic. Cu cât acest ritual a devenit mai mult o creştere inconştientă, cu atât mai puternică i-a fost influenţa asupra fidelilor săi. Cultul a păstrat sentimentele şi a satisfăcut emoţiile, însă el a fost întotdeauna cel mai mare obstacol în reconstrucţia socială şi în progresul spiritual.
87:7.3 (965.7) Deşi cultul a întârziat întotdeauna progresul social, este regretabil că atât de mulţi contemporani, care cred în criterii morale şi în idealuri spirituale, nu au un simbolism potrivit - nici un cult pentru a se susţine reciproc - nimic căruia ei să-i aparţină. Cu toate acestea, un cult religios nu ar putea fi fabricat; acesta trebuie să crească. Două grupuri diferite nu vor avea niciodată un cult identic, decât în cazul în care ritualurile lor ar fi arbitrar uniformizate pe cale autoritară.
87:7.4 (965.8) Cultul creştin primitiv a fost cel mai eficient, cel mai atractiv şi cel mai durabil dintre toate ritualurile concepute sau imaginate vreodată, însă o mare parte din valoarea lui a fost distrusă în prezenta epocă ştiinţifică prin distrugerea a foarte multe dintre principiile lui originare subiacente. Cultul creştin a fost devitalizat prin pierderea multora dintre ideile fundamentale.
87:7.5 (965.9) În trecut, adevărul a crescut rapid şi s-a răspândit cu uşurinţă atunci când cultul nu era rigid şi când simbolismul era extensibil. Adevărul răspândit cu prisosinţă şi un cult adaptabil au favorizat rapiditatea progresului social. Un cult lipsit de semnificaţie viciază religia atunci când încearcă să submineze filozofia pentru a-i lua locul şi să subjuge raţiunea. Un cult autentic creşte.
87:7.6 (966.1) Oricare ar fi inconvenientele şi handicapurile, fiecare nouă revelaţie a adevărului a dat naştere la un nou cult, şi chiar şi reformarea religiei lui Isus trebuie să dezvolte un simbolism adecvat. Trebuie ca oamenii moderni să găsească un simbolism potrivit noilor lor idealuri, noilor lor idei şi obedienţe în continuă expansiune. Acest simbolism superior al unei mai înalte civilizaţii trebuie să se ivească din viaţa religioasă, din experienţa spirituală. Acest simbolism superior al unei civilizaţii mai înalte trebuie să se bazeze pe conceptul de Paternitate a lui Dumnezeu, şi să conţină puternicul ideal de fraternitate a oamenilor.
87:7.7 (966.2) Vechile culte erau prea egocentrice. Noul cult trebuie să rezulte din punerea în aplicare a iubirii. Ca şi cele vechi, el trebuie să încurajeze sentimentele, să satisfacă emoţiile şi să promoveze fidelitatea, dar trebuie să facă şi mai mult. Trebuie ca el să faciliteze progresele spirituale, să reînsufleţească semnificaţiile cosmice, să ridice valorile morale, să încurajeze dezvoltarea socială şi să stimuleze un tip elevat de viaţă religioasă personală. Noul cult trebuie să ofere scopurile supreme ale vieţii care sunt atât temporale cât şi eterne - sociale şi spirituale.
87:7.8 (966.3) Nici un cult nu poate să dureze şi să contribuie la progresul civilizaţiei colective şi la înfăptuirile spirituale individuale, decât dacă se bazează pe semnificaţia biologică, sociologică şi religioasă a căminului. Un cult care supravieţuieşte, trebuie să simbolizeze ceea ce rămâne permanent în faţa schimbărilor neîncetate, să glorifice ceea ce unifică curentul metamorfozelor sociale aflate într-o transformare constantă. Trebuie ca acesta să recunoască adevăratele semnificaţii, să exalte relaţiile frumoase şi să celebreze bunele valori ale adevăratei nobleţi.
87:7.9 (966.4) Însă este foarte dificil să se găsească un simbolism nou şi satisfăcător, deoarece oamenii moderni, ca grup, aderă la o atitudine ştiinţifică, se feresc de superstiţii şi detestă ignoranţa; ca indivizi însă, ei sunt cu toţii însetaţi de mistere şi venerează necunoscutul. Nici un cult nu poate supravieţui decât dacă încorporează un mister magistral şi dacă ascunde un scop inaccesibil, demn de a fi atins. Mai mult, nu e de ajuns ca noul simbolism să fie semnificativ pentru grup; el trebuie, de asemenea, să aibă un sens pentru individ. Formele oricărui simbolism folositor ar trebui să fie acelea pe care individul poate să le pună în practică din propria sa iniţiativă şi de care el poate, de asemenea, să se bucure împreună cu semenii săi. Dacă noul cult ar putea fi dinamic în loc să fie static, ar aduce realmente o contribuţie notabilă la progresul omenirii, atât temporal, cât şi spiritual.
87:7.10 (966.5) Totuşi, un cult - un simbolism al riturilor, al sloganelor sau al scopurilor - nu funcţionează dacă este prea complex. Şi trebuie ca el să comporte cerinţa devoţiunii, răspunsul loialităţii. Fiecare religie eficientă dezvoltă infailibil un simbolism valabil, iar adepţii ei ar face bine să împiedice ca acest ritual să nu se cristalizeze în ceremonii stereotipe înţepenitoare, deformatoare şi înăbuşitoare; acestea nu pot decât să îngreuieze şi să întârzie progresul social, moral şi spiritual. Nici un cult nu poate supravieţui dacă frânează creşterea morală şi nu reuşeşte să încurajeze progresul spiritual. Cultul este scheletul în jurul căruia se dezvoltă corpul viu şi dinamic al experienţei spirituale personale - adevărata religie.
87:7.11 (966.6) [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 88
88:0.1 (967.1) CONCEPTUL de pătrundere al unui spirit într-un obiect neînsufleţit, într-un animal sau într-o fiinţă umană este o credinţă foarte veche şi onorabilă, care a existat de la începutul evoluţiei religiei. Această doctrină a posedării de către un spirit nu e nici mai mult nici mai puţin decât fetişismul. Sălbaticul nu adoră în mod necesar fetişul; el adoră şi respectă într-un mod foarte logic spiritul care îl locuieşte.
88:0.2 (967.2) La început, s-a crezut că spiritul unui fetiş era fantoma unui om decedat; mai târziu, s-a presupus că spiritele superioare rezidă în fetişuri. Cultul fetişurilor a sfârşit aşadar prin a încorpora toate ideile primitive despre fantome, despre suflete, despre spirite şi despre posedarea de către demoni.
88:1.1 (967.3) Oamenii primitivi au simţit întotdeauna nevoia de a transforma în fetişuri toate lucrurile extraordinare; hazardul a dat deci naştere multor fetişuri. Un om este bolnav, apoi se întâmplă ceva, şi brusc acesta îşi recapătă sănătatea. Acelaşi fenomen se verifică şi pentru reputaţia multor medicamente şi metode de tratament al bolilor la întâmplare. Obiectele legate de vise aveau cele mai mari şanse de a fi convertite în fetişuri. Vulcanii, dar nu şi munţii, cometele, dar nu şi stelele, au devenit fetişuri. Oamenii primitivi considerau stelele căzătoare şi meteorii ca indicând sosirea pe pământ a spiritelor vizitatoare speciale.
88:1.2 (967.4) Primele fetişuri au fost pietricelele care aveau anumite însemne, şi, de atunci, oamenii au căutat întotdeauna 'pietre sacre'. Un colier era cândva o colecţie de pietre sacre, o salbă de farmece. Multe dintre triburi aveau pietre fetişuri, dar puţine dintre aceste fetişuri au supravieţuit, cum a făcut-o Kaaba şi Piatra din Scone. Focul şi apa figurau şi ele printre primele fetişuri, iar adorarea focului şi credinţa în apa sfinţită mai supravieţuiesc încă şi azi.
88:1.3 (967.5) Arborii fetişuri nu au apărut decât mai târziu, dar, la unele triburi, persistenţa adorării naturii a condus la credinţa în farmecele locuite de nişte spirite ale naturii. Când plantele şi fructele deveneau fetişuri, ele erau tabuuri ca hrană. Mărul a fost printre primele care s-au numărat în această categorie; popoarele levantine nu îl mâncau niciodată.
88:1.4 (967.6) Dacă un animal se hrănea cu carne omenească, el devenea un fetiş. În acest fel, câinele a devenit animalul sacru al perşilor. Dacă fetişul este un animal şi dacă fantoma sălăşluieşte în el în permanenţă, atunci fetişismul poate să tindă spre reîncarnare. Sălbaticii invidiau animalele în multe privinţe; ei nu se simţeau superiori lor, şi primeau adesea numele fiarei lor favorite.
88:1.5 (967.7) Când animalele au devenit fetişuri, a urmat un tabuu asupra consumului cărnii acestor animale. Din cauza asemănării lor cu oamenii, maimuţele au devenit devreme animale fetişuri; mai târziu, şerpii, păsările şi porcii au fost, de asemenea, considerate la fel.
88:1.6 (968.1) Într-o anumită epocă, vaca a fost un fetiş; laptele ei era tabu iar excrementele ei erau foarte respectate. Şarpele era venerat în Palestina, mai ales de către fenicienii care îl considerau, la fel ca şi iudeii, drept purtătorul de cuvânt al spiritelor rele. La numeroase popoare moderne, se crede încă în puterea de vrajă a reptilelor. Şarpele a fost venerat în Arabia, în toată India, şi chiar de către oamenii roşii, cu dansul şarpelui din tribul Moqui. Anumite zile ale săptămânii erau fetişuri. Timp de veacuri, vinerea a fost considerată ca o zi cu ghinion, iar numărul treisprezece ca fiind aducător de rele. Numerele norocoase, trei şi şapte, au provenit din revelaţiile ulterioare. Patru era cifra şansei primitivilor, deoarece ei recunoscuseră devreme cele patru puncte cardinale. Ei considerau faptul de a număra vitele şi alte posesiuni ca purtând ghinion. Anticii s-au opus întotdeauna recenzării, 'recensământul populaţiei'.
88:1.7 (968.2) Primitivii nu au transformat sexul într-un fetiş exagerat; ei nu acordau funcţiei de reproducere decât o atenţie limitată; sălbaticii aveau gânduri naturale; ele nu erau nici obscene, nici lascive.
88:1.8 (968.3) Saliva era un puternic fetiş; se puteau alunga demonii dintr-o persoană scuipând pe ea. Cel mai mare compliment din partea celor bătrâni sau superiori era să vă scuipe. Unele părţi ale corpului omenesc au fost privite ca fetişuri potenţiale, în special părul şi unghiile. Unghiile lungi de la mâinile şefilor aveau o mare valoare, iar resturile tăiate constituiau puternice fetişuri. Credinţa în cranii ca fetişuri explică o mare parte a activităţii ulterioare a vânătorilor de capete. Cordoanele ombilicale erau fetişuri înalt apreciate, şi mai sunt încă şi astăzi, în Africa. Prima jucărie a omenirii a fost cordonul ombilical conservat. Ornat cu perle, cum se făcea adesea, el a fost primul colier al fiinţelor umane.
88:1.9 (968.4) Copiii cocoşaţi sau infirmi erau consideraţi ca fetişuri. Se credea că lunaticii fuseseră loviţi de lună. Oamenii primitivi nu puteau distinge între geniu şi nebunie. Idioţii erau fie bătuţi de moarte, fie veneraţi ca nişte personalităţi fetişe. Isteria a confirmat din ce în ce mai mult credinţa populară în vrăjitorie; epilepticii erau adesea preoţi sau vraci. Beţia era privită ca o formă de posedare de către un spirit; când un sălbatic trăgea o beţie , el îşi punea o frunză în păr, pentru a tăgădui responsabilitatea actelor sale. Otrăvurile şi spirtoasele au devenit fetişuri; ele treceau drept lucruri posedate.
88:1.10 (968.5) Multe persoane considerau geniile ca personalităţi fetişuri posedate de un spirit înţelept. Aceste fiinţe umane au învăţat curând să recurgă la fraude şi la stratageme pentru a-şi servi propriile lor interese. Se credea că un om fetiş era mai mult decât uman; el era divin, ba chiar infailibil. Şi astfel conducătorii, regii, preoţii, profeţii şi şefii Bisericii au sfârşit prin a dispune de o mare putere şi prin exercitarea unei autorităţi nelimitate.
88:2.1 (968.6) Se presupunea că fantomele preferau să locuiască într-un obiect care le aparţinuse în timpul încarnării lor. Această credinţă explică eficacitatea multora dintre relicvele moderne. Anticii au venerat întotdeauna oasele comandanţilor lor, şi multe persoane mai privesc încă osemintele sfinţilor lor şi ale eroilor lor cu o teamă superstiţioasă. Chiar şi astăzi, se fac pelerinaje la mormintele marilor oameni.
88:2.2 (968.7) Credinţa în relicve este remanenţă a cultului antic al fetişurilor. Relicvele religioase moderne reprezintă o încercare de a raţionaliza fetişurile sălbaticilor şi de a le înălţa pe un loc demn şi respectuos în sistemele religioase moderne. Se consideră ca fiind păgână credinţa în fetişuri şi în magie, dar se găseşte de cuviinţă să se accepte relicvele şi miracolele.
88:2.3 (969.1) Căminul - locul focului - a devenit mai mult sau mai puţin un fetiş, un loc sacru. Sanctuarele şi templele au fost mai întâi locuri fetişe deoarece morţii erau îngropaţi acolo. Coliba fetiş a evreilor a fost ridicată, de Moise, la nivelul adăpostului unui suprafetiş, concept pe atunci existent al legii lui Dumnezeu. Dar israeliţii n-au abandonat niciodată credinţa specială a canaaniţilor în altarele de piatră: „Şi această piatră pe care eu am ridicat-o ca un stâlp va fi casa lui Dumnezeu”. Ei credeau cu adevărat că spiritul Dumnezeului lor locuia în aceste altare de piatră, care erau în realitate fetişuri.
88:2.4 (969.2) Primele chipuri au fost făcute pentru a conserva înfăţişarea şi amintirea morţilor iluştri; ele erau, de fapt, monumente. Idolii au fost o rafinare a fetişismului. Primitivii credeau că o ceremonie de consacrare determina spiritul să intre în statuie. Tot astfel, când anumite obiecte erau binecuvântate, ele deveneau farmece.
88:2.5 (969.3) Adăugând a doua poruncă la străvechiul cod moral al Dalamatiei, Moise a făcut un efort de a controla adorarea fetişurilor în rândurile evreilor. El le-a recomandat cu prudenţă să nu-şi facă nici un soi de imagine care să poată fi consacrată ca fetiş. El s-a explicat fără echivoc: „Tu să nu faci chip cioplit- nici vreo reproducere a ceea ce este sus în ceruri, nici jos pe pământ, nici în apele pământului”. Această poruncă a contribuit mult la întârzierea artei la iudei, dar ea a restrâns adorarea fetişurilor. Dar Moise era prea înţelept pentru a încerca să înlocuiască brusc străvechile fetişuri; el a consimţit deci să plaseze anumite relicve lângă tablele legii din chivot, care era combinarea unui altar al războiului şi a unei racle religioase.
88:2.6 (969.4) Cuvintele au devenit în cele din urmă fetişuri, mai ales cele care erau considerate ca venite de la Dumnezeu; în felul acesta, cărţile sacre ale multor religii au devenit închisori fetişiste în care este întemniţată imaginaţia spirituală a oamenilor. Chiar efortul lui Moise împotriva fetişurilor a devenit un fetiş suprem; porunca lui a fost folosită pentru a denigra arta şi a întârzia bucuria şi adorarea frumuseţii.
88:2.7 (969.5) În vremuri foarte îndepărtate, cuvântul fetiş al autorităţii era o doctrină inspiratoare de frică, cel mai teribil dintre toţi tiranii care aservesc oamenii. Un fetiş doctrinar îl făcea pe un om să se trădeze pe sine însuşi şi să cadă pradă bigotismului, fanatismului, superstiţiei, intoleranţei şi cruzimilor barbare cele mai atroce. Respectul modern faţă de înţelepciune şi faţă de adevăr denotă că omul abia începe să se elibereze de tendinţa de a instaura fetişurile până la nivelele superioare de gândire şi de raţionament. În ceea ce priveşte acumulările de scrieri fetişe pe care diverse religii le ţin drept cărţi sacre, nu numai că adepţii cred că tot ceea ce este în carte este adevărat, dar şi că cartea conţine tot adevărul. Dacă din întâmplare una dintre aceste cărţi sacre vorbeşte de pământ ca fiind plat, atunci, timp de lungi generaţii, bărbaţii şi femeile de altfel sănătoşi vor refuza să accepte dovezile pozitive că planeta este rotundă.
88:2.8 (969.6) Practica de a deschide una dintre aceste cărţi sacre pentru a lăsa ochiul să cadă, la nimereală, pe o pagină a cărei punere în aplicare putea influenţa importante proiecte şi decizii vitale, nu reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât un fetişism notoriu. A depune jurământ pe o 'carte sfântă', a jura pe vreun obiect suprem venerat, constituie o formă de fetişism rafinat.
88:2.9 (969.7) Dimpotrivă, există un progres evolutiv real atunci când se trece de la frica fetişistă de resturile de unghii ale unui şef de sălbatici la adorarea unei superbe colecţii de scrisori, de legi, de legende, de alegorii, de mituri, de poeme şi de cronici; la urma urmei, aceasta reflectă o înţelepciune morală seculară cernută cel puţin până la epoca colecţionării lor sub forma unei 'cărţi sacre'.
88:2.10 (970.1) Pentru a deveni fetişuri, cuvintele trebuie să fie considerate ca fiind inspirate. Invocarea scrierilor care erau presupuse de inspiraţie divină a condus direct la stabilirea autorităţii Bisericii, în vreme ce evoluţia formelor civile a condus la înflorirea autorităţii Statului.
88:3.1 (970.2) Fetişismul se regăsea în toate cultele primitive de la cea mai veche credinţă în pietre sacre, trecând prin idolatrie, prin canibalism şi prin adorarea naturii, până la totemism.
88:3.2 (970.3) Totemismul este o combinaţie de practici sociale şi religioase. La origine, se credea că se asigurau provizii de hrană prin respectarea animalului totem presupusa fi de origine biologică. Totemurile erau în acelaşi timp simbolurile grupurilor şi dumnezeul lor. Acest dumnezeu era clanul personificat. Totemismul a fost o fază de încercări de socializare a religiei, care altminteri era personală. Totemul a evoluat în cele din urmă pentru a deveni drapelul, sau simbolul naţional al unor diverse popoare moderne.
88:3.3 (970.4) Un sac fetiş, un săculeţ de medicamente, era o pungă care conţinea un sortiment onorabil de articole impregnate de fantome. Vraciul de altădată nu-şi lăsa niciodată sacul, simbolul puterii lui, să atingă solul. Popoarele civilizate ale celui de-al douăzecilea secol veghează ca drapelele lor, emblemele conştiinţei naţionale, să nu mai atingă solul.
88:3.4 (970.5) Insignele funcţiilor sacerdotale şi regale au fost în cele din urmă considerate ca nişte fetişuri. Fetişul Statului suprem a trecut prin numeroase faze de dezvoltare, de la clan la trib, de la suzeranitate la suveranitate, de la totemuri la drapele. Regii fetişuri au domnit prin 'drept divin', şi au mai prevalat multe alte forme de guvernământ. Oamenii au făcut şi din democraţie un fetiş - exaltarea şi adorarea ideilor oamenilor de rând, atunci când ele sunt calificate colectiv 'opinie publică'. Opinia unui om luată izolat nu se consideră că are o mare valoare, însă, când mulţi oameni acţionează colectiv în democraţie, aceeaşi judecată mediocră este considerată ca fiind arbitrul justiţiei şi criteriul justeţei.
88:4.1 (970.6) Oamenii civilizaţi atacă, pe calea ştiinţei, problemele unui mediu real. Sălbaticii încercau să rezolve, prin magie, problemele reale ale unui mediu iluzoriu de fantome. Magia era tehnica prin care se manipula mediul ipotetic al spiritelor, ale cărui maşinaţii explicau interminabil inexplicabilul; aceasta era arta de a obţine cooperarea voluntară a spiritelor şi de a le constrânge să-şi aducă ajutorul involuntar prin folosirea fetişurilor sau a altor spirite mai puternice.
88:4.2 (970.7) Obiectivul magiei, al vrăjitoriei şi al necromanţiei era dublu:
88:4.3 (970.8) 1. Să penetreze viitorul prin clarviziune.
88:4.4 (970.9) 2. Să influenţeze favorabil mediul.
88:4.5 (970.10) Scopurile ştiinţei sunt identice cu cele ale magiei. Omenirea progresează de la magie la ştiinţă, nu prin meditaţie şi prin raţiune, ci mai degrabă treptat şi dureros, printr-o îndelungă experienţă. Omul avansează cu spatele către adevăr; el începe în eroare, progresează în eroare şi atinge în cele din urmă pragul adevărului. Numai odată cu sosirea metodei ştiinţifice, omul a început să meargă privind înainte. Omul primitiv a trebuit însă să experimenteze sau să piară.
88:4.6 (970.11) Fascinaţia superstiţiilor primitive a fost mama curiozităţii ştiinţifice ulterioare. A existat, în aceste superstiţii primitive, o emoţie dinamică progresistă - frica adăugată curiozităţii; magia străveche avea o forţă motrice progresistă. Aceste superstiţii reprezentau ivirea unei dorinţe omeneşti de a cunoaşte şi de a controla mediul planetar.
88:4.7 (971.1) Dacă magia a avut o asemenea influenţă asupra sălbaticilor, este pentru că ei nu puteau să priceapă conceptul de moarte naturală. Ideea ulterioară a păcatului originar a ajutat mult la slăbirea influenţei magiei asupra rasei, deoarece ea explica moartea naturală. Într-o anumită epocă, nu era un lucru rar să fie văzute zece persoane nevinovate trimise la moarte pentru că li se atribuia responsabilitatea unei singure morţi naturale. Acesta este unul dintre motivele din care popoarele antice nu se înmulţeau mai rapid, şi asta este încă adevărat la unele triburi africane. Acuzatul îşi mărturisea în general vinovăţia, chiar dacă era ameninţat de moarte.
88:4.8 (971.2) Magia e naturală pentru un sălbatic. S-a crezut că se putea efectiv omorî un inamic prin practici de vrăjitorie asupra părului său tuns sau asupra resturilor lui de unghii. Moartea pricinuită de muşcăturile de şerpi era atribuită magiei vrăjitorului. Faptul că oamenii puteau muri de frică a făcut dificilă combaterea magiei. Oamenii primitivi se temeau atât de tare de magie, încât ea avea realmente un efect mortal, şi acest rezultat era suficient pentru a justifica această credinţă eronată. În caz de eşec, se dădea întotdeauna o explicaţie plauzibilă; remediul la o magie defectuoasă era un supliment de magie.
88:5.1 (971.3) Din moment ce fiecare obiect legat de corp era susceptibil de a deveni un fetiş, magia cea mai primitivă era preocupată de păr şi de unghii. Secretul care însoţea eliminările corporale s-a născut din teama că un inamic ar putea să pună stăpânire pe ceva provenit din corp şi să-l folosească pentru o magie vătămătoare. În consecinţă, orice excrement al corpului era îngropat cu grijă. Omul se abţinea de la scuipatul în public de teama de a lăsa să fie utilizată saliva într-o magie dăunătoare; scuipatul era întotdeauna acoperit. Chiar şi resturile de hrană, veştmintele şi ornamentele puteau deveni instrumente de magie. Sălbaticii nu lăsau niciodată resturile de mâncare pe masă; şi toate astea erau făcute din frica ca vreun inamic să nu le folosească în rituri magice, iar nu pentru că ei apreciau valoarea igienei acestei practici.
88:5.2 (971.4) Farmecele magice erau compuse dintr-o mare varietate de lucruri: carnea umană, ghearele de tigru, colţii de crocodil, seminţele de plante otrăvitoare, veninul de şarpe, precum şi firele de păr uman. Oasele morţilor aveau însuşiri magice. Chiar şi praful de pe urmele de paşi putea fi utilizat în magie. Anticii credeau mult în farmecele dragostei. Sângele şi alte forme de secreţii corporale puteau să asigure influenţa magică a dragostei.
88:5.3 (971.5) Se presupunea că imaginile erau eficace în magie. Se făceau efigii şi, când erau tratate bine sau rău, se credea că aceleaşi efecte o atingeau şi pe persoana reală. Când făceau cumpărături, persoanele superstiţioase mestecau o bucăţică de lemn tare pentru a înmuia inima vânzătorului.
88:5.4 (971.6) Laptele unei vaci negre era extrem de magic, precum şi pisicile negre. Bastonul sau bagheta erau magice din acelaşi motiv ca şi tobele, clopotele şi articulaţiile degetelor. Toate obiectele antice erau farmece magice. Practicile unei civilizaţii noi sau superioare erau privite cu dezgust, din cauza presupusei lor naturi magice rele. Scrierile, tipăriturile şi portretele au fost multă vreme luate în considerare din unghiul acesta.
88:5.5 (971.7) Oamenii primitivi credeau că trebuiau să trateze numele cu respect, în special numele de zei. Numele era considerat ca o entitate, o influenţă distinctă de personalitatea fizică; el era ţinut la mare stimă, în aceeaşi măsură ca sufletul şi ca umbra. Puteai să-ţi dai numele ca gaj pentru un împrumut; un om nu mai putea să-şi utilizeze numele înainte de a-l răscumpăra, înapoind împrumutul. Astăzi îţi semnezi numele pe o recunoaştere a datoriei. Numele persoanelor nu a întârziat să capete importanţă în magie. Sălbaticii aveau două nume; cel principal era considerat ca fiind prea sacru pentru a fi utilizat în ocazii obişnuite, de unde şi al doilea nume sau numele de fiecare zi - o poreclă. Un sălbatic nu-şi spunea niciodată numele străinilor. Orice experienţă de natură neobişnuită îl determina să-şi schimbe numele; uneori aceasta era un efort pentru a tămădui o boală sau pentru a opri ghinionul. El putea să obţină un nume nou, cumpărându-l de la şeful tribului; modernii încă mai investesc capital în titluri şi în grade. Dar, la triburile cele mai primitive, cum sunt boşimanii din Africa, numele individuale nu există.
88:6.1 (972.1) Magia a fost practicată prin folosirea baghetelor, a 'riturilor medicale' şi a incantaţiilor. Tămăduitorii aveau obiceiul să călătorească dezbrăcaţi. Printre magicienii primitivi, femeile erau mai numeroase decât bărbaţii. În magie, 'medicină' înseamnă mister, iar nu tratament. Sălbaticii nu se îngrijeau niciodată pe ei înşişi; ei nu luau niciodată medicamente altfel decât la sfatul specialiştilor în magie. Doctorii vrăjitori ai celui de-al douăzecilea secol reprezintă într-un anumit fel magicienii de altădată.
88:6.2 (972.2) Magia avea o fază publică şi o fază privată. Ceea ce înfăptuia vraciul, şamanul sau preotul se presupunea ca fiind destinat pentru binele întregului trib. Vrăjitoarele, vrăjitorii şi magicienii executau magia privată, magia personală şi egoistă folosită ca metodă coercitivă pentru a atrage răul asupra rivalilor. Conceptul de spiritism dual, de spirite bune şi de spirite rele, a dat naştere credinţelor ulterioare în magia neagră. Pe măsură ce religia a evoluat, fiecare aplica termenul de magie operaţiilor spiritelor străine propriului său cult, şi se servea de el şi pentru a desemna credinţele mai vechi în fantome.
88:6.3 (972.3) îmbinările de cuvinte, ritualul farmecelor şi al incantaţiilor, erau extrem de magice. Anumite incantaţii primitive s-au transformat, în cele din urmă, în rugăciuni. Magia imitativă a fost practicată de timpuriu; rugăciunile au fost exprimate prin nişte fapte; dansurile magice nu erau nimic altceva decât nişte rugăciuni puse în scenă. Rugăciunea a înlocuit treptat magia acompaniere a sacrificiilor.
88:6.4 (972.4) Fiind mai vechi decât cuvintele, gesturile erau cu atât mai sacre şi mai magice, şi s-a crezut că mimetismul avea o mare putere magică. Oamenii roşii puneau adesea în scenă un dans al bizonului, în care unul dintre ei juca rolul unui bizon, se lăsa prins şi asigura astfel succesul vânătorii iminente. Serbările sexuale de Întâi Mai erau pur şi simplu o magie imitativă, un apel sugestiv la pasiunile sexuale ale lumii vegetale. Păpuşa a fost mai întâi folosită ca talisman magic de către soţiile suferinde de sterilitate.
88:6.5 (972.5) Magia a fost ramura arborelui religios evolutiv care a purtat în cele din urmă roadele unei epoci ştiinţifice. Credinţa în astrologie a condus la dezvoltarea astronomiei; credinţa în piatra filozofală a condus la stăpânirea desăvârşită a metalelor, în vreme ce magia numerelor a fondat ştiinţa matematicilor.
88:6.6 (972.6) Dar o lume atât de plină de farmece a contribuit mult la distrugerea oricărei ambiţii şi a oricărei iniţiative personale. Roadele muncii suplimentare sau sârguinţa erau privite ca magice. Dacă un om avea, pe câmpul său, mai multe grâne decât vecinul său, el putea fi târât înaintea şefului şi acuzat de a fi atras acest surplus de grâne din câmpul vecinului său mai leneş. Într-adevăr, în vremurile barbariei, era periculos să ştii prea mult; riscai întotdeauna să fi executat ca practicant al artei negre.
88:6.7 (972.7) Treptat, ştiinţa înlătură din viaţă caracterul de joc al hazardului. Însă, dacă metodele moderne de educaţie ar eşua, s-ar produce o întoarcere aproape imediată la credinţele primitive în magie. Superstiţiile zăbovesc încă în mintea multora dintre persoanele aşa zis civilizate. Limbajul conţine numeroase expresii fosile care atestă că rasa s-a cufundat multă vreme în magia superstiţioasă, expresii precum: fermecat, născut în zodie rea, posedare, inspiraţie, a face să dispară ca prin farmec, ingeniozitate, încântare, încremenit, trăsnit, picat din cer şi împietrit. Există fiinţe umane inteligente care mai cred încă în noroc, în deochi şi în astrologie.
88:6.8 (973.1) Magia antică a fost crisalida ştiinţei moderne, indispensabilă la vremea ei, dar de acum înainte inutilă. Şi astfel himerele superstiţiei ignorante au frământat mintea primitivă a oamenilor, până când s-au putut naşte conceptele ştiinţei. Astăzi, Urantia este la revărsatul zorilor acestei evoluţii intelectuale. Jumătate din lume este avidă după lumina adevărului şi după faptele descoperirii ştiinţifice, în timp ce cealaltă jumătate lâncezeşte sub imperiul superstiţiilor antice şi al unei magii cu greu deghizate.
88:6.9 (973.2) [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 89
89:0.1 (974.1) OMUL primitiv se socotea dator faţă de spirite, ca având nevoie de izbăvire. Din punctul de vedere al sălbaticilor asupra dreptăţii, spiritele ar fi putut să le aducă mult mai mult ghinion. Odată cu scurgerea timpului, acest concept s-a transformat în doctrina păcatului şi a salvării. Sufletul era considerat ca venind pe lume cu o pierdere - păcatul originar. Era necesar să se răscumpere sufletul, să se găsească un ţap ispăşitor. Vânătorii de capete, pe lângă faptul că practicau cultul adorării craniilor, puteau găsi un înlocuitor pentru propria lor viaţă, un ţap ispăşitor.
89:0.2 (974.2) Foarte devreme, sălbaticii au fost dominaţi de noţiunea potrivit căreia spiritele obţin o satisfacţie supremă la contemplarea mizeriei, a suferinţelor şi a umilinţelor omeneşti. La început, oamenii nu au acordat atenţie decât păcatului prin comitere, însă mai apoi, ei au fost preocupaţi şi de păcatul făcut prin omisiune. Întregul sistem subsecvent al sacrificiilor s-a dezvoltat în jurul acestor două idei. Acest nou sistem se baza pe respectarea ceremoniilor de îmbunare ale sacrificiului. Primitivii credeau că trebuie să se facă ceva special pentru câştigarea favorurilor zeilor; numai o civilizaţie evoluată recunoaşte un Dumnezeu îngăduitor şi cu o fire cumpătată. Îmbunarea era o asigurare contra neşansei imediate, mai degrabă decât o investiţie pentru o beatitudine viitoare. Riturile de evitare, de exorcism, de coerciţie şi de îmbunare se întemeiau toate unele pe altele.
89:1.1 (974.3) Respectarea unui tabu era efortul omului de a ocoli neşansa abţinându-se de la ceva, pentru a evita astfel să ofenseze spiritele fantomă. La început, tabuurile nu au fost religioase, însă de demult au dobândit sancţiunea fantomelor şi a spiritelor; când au fost astfel întărite, ele au devenit legislatorii şi întemeietorii de instituţii. Tabuul este izvorul normelor ceremoniale şi strămoşul stăpânirii de sine primitive. El a fost prima formă de reglementare socială şi, un timp foarte îndelungat, singura formă; el încă mai este un factor fundamental al structurii sociale regulatoare.
89:1.2 (974.4) Respectul pe care îl inspirau aceste interdicţii în mintea sălbaticilor era direct proporţional cu frica lor de puterile presupuse a impune aceste prohibiţii. Tabuurile s-au născut din experienţele nefericite cauzate de hazard; mai târziu, ele au fost propuse de şefi şi de şamani - oamenii fetişuri despre care se credea că sunt dirijaţi de un spirit fantomă, sau chiar de un zeu. Frica de pedeapsă din partea spiritelor este atât de vie în mintea primitivilor, încât aceştia au murit uneori de spaimă atunci când au încălcat un tabuu; aceste episoade dramatice au întărit enorm influenţa tabuului asupra minţii supravieţuitorilor.
89:1.3 (974.5) Printre primele interdicţii se găseau restricţiile asupra apropierii de femei şi de alte bunuri. Pe măsură ce religia joacă un rol sporit în evoluţia tabuului, articolul lovit de interdicţie a fost considerat ca impur, apoi ca nelegiuit. Analele evreilor sunt pline de menţiuni cu privire la lucrurile pure şi impure, sfinte şi nelegiuite, dar credinţele evreilor în acest sens erau mult mai puţin stânjenitoare şi mai extinse decât la nenumărate alte popoare.
89:1.4 (975.1) Cele şapte porunci ale Dalamatiei şi ale Edenului, precum şi cele zece porunci ale evreilor, erau tabuuri precise, toate exprimate în aceeaşi formă negativă, la fel ca majoritatea prohibiţiilor antice; aceste coduri noi aveau însă o veritabilă valoare de emancipare, în sensul că ele înlocuiau mii de tabuuri preexistente. Mai mult încă, aceste porunci mai tardive promiteau categoric ceva în schimbul ascultării.
89:1.5 (975.2) Tabuurile primitive asupra hranei s-au născut din fetişism şi din totemism. Porcul era sacru pentru fenicieni, vaca pentru hinduşi. Tabuul egiptean asupra cărnii de porc a fost perpetuat de credinţa ebraică şi de cea islamică. O variantă a tabuului asupra hranei era credinţa că o femeie gravidă se putea gândi atât de mult la un anumit aliment încât copilul, de la naşterea sa, va fi reflectarea acestui aliment, care va fi atunci tabu pentru el.
89:1.6 (975.3) Modurile de a mânca au devenit tabu încă din vremuri îndepărtate, de unde şi eticheta mesei antice şi moderne. Sistemele de caste şi nivelele sociale sunt vestigiile străvechilor interdicţii. Tabuurile au fost foarte eficace în organizarea societăţii, dar erau teribil de împovărătoare; sistemul de interdicţie negativ menţinea nu numai regulile utile şi constructive, ci şi tabuurile perimate, desuete şi inutile.
89:1.7 (975.4) Nu ar exista totuşi nici o societate civilizată care să îl poată judece pe omul primitiv, fără aceste tabuuri numeroase şi variate, iar tabuurile nu ar fi persistat niciodată dacă nu ar fi fost susţinute de aprobarea şi de sancţiunea religiei primitive. Mulţi dintre factorii esenţiali în evoluţia umană au fost extrem de costisitori, au costat imense comori de eforturi, de sacrificii şi de renunţări; dar aceste înfăptuiri ale stăpânirii de sine au fost adevăratele trepte pe care omul a urcat scara ascendentă a civilizaţiei.
89:2.1 (975.5) Frica de hazard şi spaima de neşansă i-a împins literalmente pe oameni să inventeze religia primitivă ca o asigurare presupusă contra acestor calamităţi. Plecând de la magie şi de la fantome, şi trecând prin spirite şi prin fetişuri, religia a evoluat până la tabuuri. Fiecare trib avea pomul fructului oprit, literalmente mărul, dar, la figurat, constând dintr-o mie de ramuri atârnând grele de tot felul de tabuuri. Arborele oprit zicea întotdeauna: „să nu faceţi cutare şi cutare lucru.”
89:2.2 (975.6) Când mintea sălbaticului a evoluat până într-acolo încât să îşi poată imagina atât spiritele bune, cât şi cele rele, şi când tabuul a primit sancţiunea solemnă a religiei în evoluţie, scena a fost în întregime pregătită pentru apariţia noului concept, acela al păcatului. Ideea de păcat era universal stabilită în lume cu mult înainte de pătrunderea religiei revelate. Numai conceptul de păcat a permis morţii naturale să devină logică pentru mintea primitivă. Păcatul era încălcarea tabuului, iar moartea era sancţiunea păcatului.
89:2.3 (975.7) Păcatul era ritual, iar nu raţional; o faptă, şi nu un gând. Şi acest întreg concept de păcat era întreţinut de ceea ce a persistat din tradiţiile Dilmunului şi din epoca unui mic paradis pe pământ. Tradiţia lui Adam şi a Grădinii Edenului a dat substanţă visului unei străvechi 'epoci de aur' în zorii raselor. Toate acestea au confirmat ideile care s-au exprimat mai târziu în credinţa că omul îşi avea originea într-o creaţie specială, că el debutase perfect în cariera sa, şi că încălcarea tabuurilor - păcatul - l-a coborât la jalnica sa soartă ulterioară.
89:2.4 (976.1) Obiceiul de a încălca un tabuu a devenit un viciu; legea primitivă a făcut din viciu o crimă; religia l-a făcut un păcat. La triburile primitive, violarea unui tabuu reprezenta o crimă şi un păcat conjugate. O calamitate care atingea comunitatea era întotdeauna considerată ca o pedeapsă pentru un păcat al tribului. Pentru cei care credeau că prosperitatea merge mână în mână cu dreptatea, prosperitatea aparentă a celor răi a cauzat atât de multă îngrijorare încât a devenit necesară născocirea infernurilor pentru a pedepsi violatorii tabuurilor. Numărul acestor locuri de pedepse viitoare a variat de la unu la cinci.
89:2.5 (976.2) Ideea de spovedanie şi de iertare a apărut devreme în religia primitivă. Oamenii cereau iertare într-o adunare publică pentru păcatele pe care aveau intenţia să la comită în săptămâna următoare. Mărturisirea era pur şi simplu un rit de iertare, şi, de asemenea, o notificare publică a murdăriei, un ritual pentru a striga: 'impur, impur!'. Au urmat apoi toate formele rituale de purificare. Toate popoarele antichităţii practicau aceste ceremonii lipsite de sens. Multe obiceiuri, aparent igienice, ale triburilor primitive, erau mai cu seamă ceremoniale.
89:3.1 (976.3) Renunţarea a fost etapa următoare a evoluţiei religioase; se practica curent postul; curând s-a stabilit obiceiul de abţinere de la numeroase forme de plăcere fizică, mai cu seamă la cele de natură sexuală. Ritualul postului era adânc înrădăcinat în multe religii antice; şi el a fost transmis practic tuturor sistemelor moderne de gândire teologică.
89:3.2 (976.4) Tocmai în epoca în care barbarii începeau să renunţe la risipa ce consta în arderea şi îngroparea bunurilor împreună cu cei morţi, în momentul în care structura economică a raselor a început să prindă contur, şi-a făcut apariţia această nouă doctrină religioasă a renunţării, şi zeci de mii de suflete serioase au început să candideze la sărăcie. Bunurile au fost considerate ca un obstacol spiritual. Această noţiune de pericole spirituale care însoţea posesiunea bunurilor materiale a fost în mare măsură întreţinută în epoca lui Filon şi a lui Pavel, şi, de atunci, ea a influenţat mult filozofia europeană.
89:3.3 (976.5) Sărăcia era pur şi simplu o parte a ritualului de mortificare a cărnii, care, din nefericire, se încorpora în scrierile şi în învăţăturile multor religii, mai ales în aceea a creştinismului. Penitenţa este forma negativă a acestui ritual, adesea prostesc, al renunţării. Toate acestea l-au învăţat însă pe primitiv stăpânirea de sine, şi acesta a fost un progres cu adevărat valabil în evoluţia rasială. Negarea de sine şi stăpânirea de sine se numărau printre cele mai mari dobândiri sociale care provin din religia evolutivă primitivă. Stăpânirea de sine a adus omului o nouă filozofie a vieţii; ea l-a învăţat arta de a-şi spori fracţiunea sa de viaţă diminuând numitorul comun al cerinţelor personale, în loc de a încerca întotdeauna să mărească numărătorul satisfacţiilor egoiste.
89:3.4 (976.6) Aceste idei antice de autodisciplină includeau autoflagelarea şi multe alte feluri de toruri fizice. Preoţii cultului mamei erau cu precădere activi pentru a oferi ca învăţătură virtutea suferinţelor fizice; ei dădeau exemplul supunându-se castrării. Evreii, hinduşii şi budiştii erau adepţi zeloşi ai acestei doctrine a umilirii fizice.
89:3.5 (976.7) De-a lungul întregii antichităţi, oamenii au căutat, pe această cale, să beneficieze, pe marele registru al negării de sine ţinut de zeii lor, de un supliment de credit datorat renunţării. A fost cândva ceva uzual, pe când se încercau unele tensiuni de ordin emoţional, să se facă jurământul de renunţare de sine şi de autotortură. Cu timpul, aceste jurăminte au luat forma de contracte cu zeii. În acest sens, ele reprezentau un adevărat progres evolutiv, căci se presupunea că zeii făceau ceva în semn de răsplată pentru această tortură şi pentru această mortificare a cărnii. Jurămintele erau atât negative, cât şi pozitive. Făgăduieli de natură atât de extremă şi de vătămătoare sunt cel mai bine respectate astăzi la anumite grupuri din India.
89:3.6 (977.1) Era foarte natural ca acest cult al renunţării şi al umilirii să acorde atenţie satisfacerilor sexuale. Cultul abstinenţei a luat naştere ca un rit printre soldaţii care intenţionau să se angajeze în luptă; mai târziu, el a devenit practica 'sfinţilor'. Cultul a tolerat căsătoria considerând-o ca un rău mai mic decât adulterul. Multe dintre marile religii ale lumii au fost defavorabil influenţate de acest cult antic, dar nici una într-un mod atât de pronunţat ca creştinismul. Apostolul Pavel era un adept al acestui cult, şi jurămintele lui personale s-au reflectat în învăţăturile pe care le-a introdus în teologia creştină: „E bine pentru un bărbat să nu se atingă de femeie”. „Aş vrea ca toţi bărbaţii să fie ca mine însumi”. „Eu zic deci celibatarilor şi văduvelor să rămână întocmai ca mine”. Pavel ştia bine că aceste învăţături nu făceau parte din evanghelia lui Isus, şi el recunoştea acest lucru, spunând: „Eu zic asta cu încuviinţare, iar nu la poruncă”. Acest cult l-a făcut însă pe Pavel să dispreţuiască femeile. Nenorocirea este că părerile lui personale au influenţat timp îndelungat învăţăturile unei mari religii a lumii. Dacă sfatul învăţătorului reparator de corturi era literalmente şi universal urmat, rasa umană ar fi luat sfârşit într-un mod brusc şi puţin glorios. Ba mai mult, faptul de a amesteca o religie cu cultele antice ale continenţei conduce direct la un război împotriva căsătoriei şi a căminului, care sunt veritabilele fundaţii ale societăţii şi instituţiile de bază ale progresului uman. Nu este deloc de mirare faptul că aceste credinţe favorizaseră formarea preoţilor care practicau celibatul în numeroase religii ale anumitor popoare.
89:3.7 (977.2) Într-o bună zi, omul va trebui să înveţe să se bucure de libertate fără desfrâu, de hrană fără îmbuibare, şi de plăcere fără dezmăţ. Stăpânirea de sine este o politică umană mai bună pentru a pune în ordine propria conduită decât extrema renegare de sine. Isus nu a oferit dealtfel niciodată discipolilor lui ca învăţătură aceste puncte de vedere nesăbuite.
89:4.1 (977.3) Sacrificiul în calitate de parte a devoţiunilor religioase, ca multe alte rituri de adorare, nu a avut o origine simplă şi unică. Tendinţa de a se închina în faţa puterii şi de a se înclina în semn de adorare în prezenţa unui mister este prefigurată de câinele care se lungeşte înaintea stăpânului său. Între impulsul de a adora şi actul sacrificiu nu este decât un pas. Omul primitiv măsura valoarea sacrificiului său prin durerea pe care o simţea. Când ideea de sacrificiu s-a ataşat pentru prima dată ceremonialului religios, nu se mai admiteau ofrande care să nu fie însoţite de suferinţe. Primele sacrificii au fost nişte acte aidoma celui de a-şi smulge părul, de a-şi tăia carnea, de a se mutila, de a-şi sparge dinţii şi a-şi tăia degetele. Odată cu înaintarea civilizaţiei, aceste concepte grosolane ale sacrificiului au fost ridicate la nivelul riturilor abnegării de sine, ale ascetismului, ale postului, ale privaţiunilor şi, mai târziu, ale doctrinei creştine a sacrificării prin amărăciuni, prin suferinţe şi prin mortificarea cărnii.
89:4.2 (977.4) De timpuriu în evoluţia religiei, existau două concepţii ale sacrificiului: ideea de a sacrifica ofrande, care implica atitudinea aducerii de mulţumiri, şi sacrificiul pentru datorie, care îngloba ideea de izbăvire. Noţiunea de substituire s-a dezvoltat mai târziu.
89:4.3 (977.5) Încă şi mai târziu, omul şi-a închipuit că sacrificiul său, oricare i-ar fi fost natura, putea servi ca mesager pe lângă zei; el putea să aibă efectul unui miros agreabil în nările zeităţilor. Aceasta a adus cu sine uzul tămâiei şi al altor particularităţi estetice ale riturilor de sacrificiu; acestea s-au transformat cu timpul în sărbători sacrificiale care au devenit tot mai minuţioase şi mai sofisticate.
89:4.4 (978.1) Odată cu evoluţia religiei, riturile sacrificiale de împăcare şi de îmbunare au înlocuit metodele străvechi de evitare, de potolire şi de exorcism.
89:4.5 (978.2) Ideea iniţială de sacrificiu a fost aceea de un impozit de neutralitate perceput de spiritele ancestrale; ideea de ispăşire nu se dezvoltă decât mai târziu. Pe măsură ce oamenii se îndepărtau de noţiunea unei origini evolutive a rasei, pe măsură ce tradiţiile epocii Prinţului Planetar şi ale şederii lui Adam erau filtrate de timp, conceptul de păcat şi de păcat originar a ajuns să se răspândească tot mai mult. Aşadar, sacrificiul pentru un păcat accidental şi personal s-a transformat prin evoluţie în doctrina sacrificiului pentru ispăşirea păcatului rasei. Ispăşirea sacrificială era un expedient de asigurare generală care acoperea totul, chiar şi ranchiuna şi gelozia unui zeu necunoscut.
89:4.6 (978.3) Înconjurat de atât de multe spirite supărăcioase şi de zei rapace, omul primitiv era în faţa unei asemenea mari armate de zeităţi, astfel încât a fost nevoie de toţi preoţii, de ritualurile şi de sacrificiile din timpul întregii vieţi pentru a-l scoate din datoriile lui spirituale. Doctrina păcatului originar, sau a vinovăţiei rasiale, a făcut ca fiecare persoană să înceapă cu o datorie serioasă faţă de puterile spirituale.
89:4.7 (978.4) Oamenii primeau dări şi mită, dar, când acestea sunt oferite zeilor, ele sunt descrise ca fiind consacrate, făcute sacre, ori sunt numite sacrificii. Renunţarea era forma negativă de îmbunare; sacrificiul devenea forma pozitivă. Actul de îmbunare includea elogierea, glorificarea, măgulirea, şi chiar şi divertismentul. Relicvele acestor practici pozitive de cult străvechi de îmbunare sunt cele ce constituie formele moderne de adorare divină. Acestea reprezintă pur şi simplu transformarea în rituri a tehnicilor sacrificiale antice de îmbunare pozitive.
89:4.8 (978.5) Un sacrificiu de animale avea, pentru oamenii primitivi, o semnificaţie mai profundă decât ar fi putut-o avea vreodată pentru rasele moderne. Aceşti barbari considerau animalele ca fiind rudele lor apropiate efective. Cu trecerea timpului, omul a devenit viclean în sacrificiile lui, şi a încetat să îşi ofere animalele de muncă. La început, el a sacrificat ce este mai bun din toate, inclusiv animalele lui domestice.
89:4.9 (978.6) Un anumit suveran egiptean nu se fălea atunci când afirma că a sacrificat 113.433 sclavi, 493.386 capete de vite, 88 bărci, 2.756 statuete de aur, 331.702 urcioare de miere şi de ulei, 228.380 urcioare de vin, 680.714 gâşte, 6.744.428 pâini rotunde şi 5.740.352 saci de monezi. Pentru a ajunge acolo, a fost nevoie ca el să le impună impozite crude supuşilor lui, care au trudit din greu.
89:4.10 (978.7) Simpla necesitate i-a făcut în cele din urmă pe aceşti semi-sălbatici să mănânce partea materială a creaturilor sacrificate, zeii beneficiind de sufletul lor. Această datină şi-a găsit justificarea sub pretextul anticei mese sacre, o slujbă de comuniune după uzanţele moderne.
89:5.1 (978.8) Ideile moderne despre canibalismul primitiv sunt cu totul greşite; canibalismul făcea parte din moravurile societăţii primitive. În timp ce canibalismul este din punct de vedere tradiţional oribil pentru civilizaţia modernă, el era un element de structură socială şi religioasă al societăţii primitive. Interesele colective au dictat practica canibalismului. Acesta s-a dezvoltat sub presiunea necesităţii şi a persistat pentru că oamenii erau sclavii superstiţiei şi ai ignoranţei. El era un obicei social, economic, religios şi militar.
89:5.2 (979.1) Omul primitiv era un canibal; lui îi plăcea carnea umană, şi de aceea o oferea ca un dar de hrană spiritelor şi zeilor lui primitivi. Din moment ce spiritele fantomă erau pur şi simplu oameni modificaţi, şi din moment ce hrana era principala nevoie a omului, hrana trebuia să fie şi cea mai mare nevoie a unui spirit.
89:5.3 (979.2) Canibalismul a fost cândva aproape universal printre rasele în evoluţie. Sangicii erau toţi canibali, însă, la origine, andoniţii, nodiţii şi adamiţii nu erau; nici andiţii nu au fost, până când nu s-au amestecat în mod excesiv cu rasele evolutive.
89:5.4 (979.3) Gustul pentru carnea omenească a crescut. Iniţiat de foame, de amiciţie, de răzbunare sau de ritualul religios, consumul de carne omenească a devenit canibalism ordinar. El s-a născut ca urmare a penuriei de hrană, deşi această penurie a fost rareori motivul imediat. Totuşi, eschimoşii şi primii andiţi s-au dedat rareori canibalismului, făcând excepţie în perioadele de foamete. Oamenii roşii, mai ales în America Centrală, erau canibali. Mamele primitive au avut cândva obiceiul general de a-şi omorî şi de a-şi mânca proprii lor copii, cu scopul de a reînnoi forţa pe care o pierduseră la naştere. În Queensland, se întâmplă încă adesea ca primul născut să fie omorât şi devorat. Într-o epocă recentă, numeroase triburi africane au recurs deliberat la canibalism ca procedură de război, un soi de atrocitate pentru a-i teroriza pe vecinii lor.
89:5.5 (979.4) Un anumit canibalism a rezultat din degenerarea filiaţiilor cândva superioare, dar el a prevalat mai ales printre rasele evolutive. Obiceiul de a se mânca oameni s-a născut într-o epocă în care oamenii încercau sentimente intense şi aprige faţă de duşmanii lor. Faptul de a mânca carne umană a făcut parte dintr-o ceremonie solemnă de răzbunare. Se credea că, în felul acesta, fantoma unui duşman putea fi distrusă sau încorporată în cea a mâncătorului. Ideea că magicienii îşi obţineau puterile mâncând carne omenească a fost cândva o credinţă foarte răspândită.
89:5.6 (979.5) Anumite grupuri de mâncători de oameni nu vroiau să consume decât membrii ai propriului lor trib; această consanguinitate pseudo-spirituală se presupunea că accentuează solidaritatea tribului. Aceleaşi grupuri mâncau şi duşmani pentru a se răzbuna, cu ideea de a-şi însuşi forţa lor. Se considera o onoare pentru sufletul unui prieten sau pentru un tovarăş al unui trib să se mănânce corpul lui, în vreme ce devorând un duşman nu se făcea decât să i se aplice o pedeapsă justă. Mintea sălbaticului nu avea nici o pretenţie de a fi consecventă.
89:5.7 (979.6) La unele triburi, părinţii vârstnici căutau să fie mâncaţi de copiii lor. La altele, tradiţia cerea să te abţii de la a mânca rude apropiate; corpurile lor erau vândute sau erau schimbate contra corpurilor străinilor. Exista un comerţ considerabil de femei şi de copii îngrăşaţi pentru a fi măcelăriţi. Când boala sau războiul nu reuşeau să limiteze populaţia, surplusul era mâncat fără multă ceremonie.
89:5.8 (979.7) Canibalismul a ajuns treptat să dispară sub următoarele influenţe:
89:5.9 (979.8) 1. El a devenit uneori o ceremonie comunitară, asumarea răspunderii colective în aplicarea pedeapsa cu moartea vreunui membru al tribului. Vinovăţia de sânge încetează să mai fie o crimă atunci când toţi participau la ea, când societatea însăşi lua parte la ea. Ultima practică de canibalism din Asia a fost mâncatul criminalilor executaţi.
89:5.10 (979.9) 2. Canibalismul a devenit foarte devreme un rit religios, dar sporirea fricii de fantome nu a avut întotdeauna efectul de a-l reduce.
89:5.11 (979.10) 3. În cele din urmă, el a progresat până într-acolo încât nu se mai mâncau decât anumite părţi ale corpului, părţile care se presupuneau a conţine sufletul sau porţiuni din spirit. Băutul de sânge a devenit ceva comun, şi se obişnuia să se amestece părţile 'comestibile' ale corpului cu unele droguri.
89:5.12 (980.1) 4. El s-a limitat la bărbaţi; s-a interzis femeilor să mănânce carne umană.
89:5.13 (980.2) 5. S-a limitat apoi la preoţi, la conducători şi la şamani.
89:5.14 (980.3) 6. El a devenit apoi tabuu printre triburile superioare. Tabuul asupra canibalismului şi-a avut originea în Dalamatia şi s-a răspândit apoi lent în lume. Nodiţii încurajau arderea ca mijloc de combatere a canibalismului, căci a fost cândva la modă practica dezgropării cadavrelor pentru a fi mâncate.
89:5.15 (980.4) 7. Sacrificiile umane vesteau moartea canibalismului. Carnea umană devenise hrana oamenilor superiori, a şefilor. S-a sfârşit prin a o rezerva spiritelor şi mai superioare, şi astfel că ofranda de sacrificii umane a pus eficace capăt canibalismului, făcând excepţie la triburile mult inferioare. Când practica sacrificiilor umane a fost pe deplin stabilită, canibalismul a devenit tabuu; carnea umană nu mai era o hrană decât pentru zei; oamenii nu aveau dreptul să mănânce decât o bucăţică ceremonial, un sacrament.
89:5.16 (980.5) În cele din urmă, practica de a se recurge la animale a devenit de uz general pentru scopuri sacrificiale. Chiar şi printre triburile cele mai înapoiate, s-a ajuns la mâncatul câinilor, ceea ce a redus treptat canibalismul. Câinele a fost primul animal domestic, şi era ţinut la mare stimă, atât ca animal domestic, cât şi ca hrană.
89:6.1 (980.6) Sacrificiile umane au rezultat indirect din canibalism şi au fost, totodată, tratamentul lui. Faptul de a furniza o escortă de spirite în lumea spiritelor a condus în mare măsură la diminuarea canibalismului, căci nu s-a avut niciodată obiceiul de a se mânca morţii astfel sacrificaţi. Nici o rasă nu a fost în întregime liberă de practica sacrificiilor umane sub o anumită formă şi într-o anumită epocă, chiar şi dacă andoniţii, nodiţii şi adamiţii au fost cei care s-au dedat cel mai puţin canibalismului.
89:6.2 (980.7) Sacrificiile umane au fost practic universale; ele s-au menţinut în obiceiurile religioase ale chinezilor, ale hinduşilor, ale egiptenilor, ale evreilor, ale mesopotamienilor, ale grecilor, ale romanilor şi ale multor alte popoare; ele se regăsesc mai recent şi printre triburile înapoiate din Africa şi din Australia. Indienii de mai târziu din America aveau o civilizaţie care se ridica din canibalism şi se găsea deci într-un exces de sacrificii umane, mai ales în America Centrală şi în America de Sud. Caldeenii au fost primii care să abandoneze sacrificiile umane în împrejurări obişnuite şi să le înlocuiască cu animalele. Cu circa două mii de ani în urmă, un împărat japonez mai bun la suflet a introdus statuetele de argilă pentru a înlocui sacrificiile umane, dar numai cu mai puţin de o mie de ani în urmă practica acestor sacrificii s-a extins în Europa de Nord. Printre anumite triburi înapoiate, sacrificiile umane mai sunt încă practicate de voluntari, ca o formă de sinucidere religioasă sau rituală. Un şaman ordona altădată să fie sacrificat un om bătrân foarte respectat dintr-un anumit trib. Populaţia s-a revoltat şi a refuzat să asculte, la care bătrânul a fost trimis pe lumea cealaltă de propriul lui fiu; anticii aveau realmente încredere în acest obicei.
89:6.3 (980.8) Printre povestirile ilustrând luptele care sfâşiau inimile, lupte între anticele obiceiuri religioase onorate de timp şi cerinţele contrare ale civilizaţiei în progres, istoria ebraică nu relatează nimic mai tragic şi mai patetic decât pe aceea a lui Iefte şi a unicei lui fiice. Potrivit cu datina curentă, acest om bine intenţionat făcuse un jurământ stupid, o înţelegere cu 'zeul bătăliilor', acceptând să plătească un anumit preţ pentru victoria asupra inamicilor. Acest preţ consta în a face un sacrificiu al celui care ar ieşi primul din casa lui ca să îl întâlnească când s-ar întoarce acasă. Iefte s-a gândit că unul dintre fidelii lui sclavi va veni astfel să îl salute, dar s-a întâmplat ca fiica sa, unicul lui copil, să îi vină în întâmpinare pentru a-i ura bun venit. Astfel, chiar şi la această dată târzie, la un popor presupus civilizat, această frumoasă fecioară, după două luni de doliu după soarta ei, a fost efectiv oferită ca sacrificiu de tatăl ei, cu aprobarea oamenilor tribului său. Toate astea s-au făcut împotriva strictelor dispoziţii ale lui Moise referitoare la jertfele omeneşti. Bărbaţii şi femeile s-au încăpăţânat însă să facă jurăminte stupide şi inutile, iar oamenii antichităţii se ţineau de aceste angajamente ca fiind de o înaltă sacralitate.
89:6.4 (981.1) Altădată, când se începea construirea unui edificiu de o oarecare importanţă, tradiţia vroia să se trimită la moarte o fiinţă umană ca 'sacrificiu de temelie'. Prin aceasta se oferea un spirit fantomă care să vegheze asupra edificiului şi să îl protejeze. Atunci când chinezii erau pregătiţi să toarne un clopot, datina ordona sacrificiul a cel puţin o fecioară pentru a îndulci timbrul clopotului; fata aleasă era aruncată de vie în metalul aflat în plină topire.
89:6.5 (981.2) Numeroase grupuri au urmat multă vreme practica de a zidi de vii sclavi în zidurile mai mari. Mai târziu, triburile din nordul Europei s-au mulţumit să zidească umbra unui trecător pentru a înlocui obiceiul de a se înmormânta persoanele vii în pereţii noilor clădiri. Chinezii îi înmormântau într-un zid pe muncitorii care mureau la ridicarea lui.
89:6.6 (981.3) În construirea zidurilor din Ierihon, un mic rege al Palestinei „a pus temeliile pe Abiram, fiul prim-născut, şi a pus porţile pe Segub, fiul lui mai tânăr”. La această dată târzie, nu numai că acest tată i-a pus pe doi din fiii lui vii în gropile de temelie ale porţilor oraşului, dar actul său a fost transcris ca fiind înfăptuit „potrivit cu cuvântul Domnului”. Moise interzisese aceste sacrificii de temelie, dar israeliţii au revenit la ele curând după moartea lui. Ceremoniile celui de-al douăzecilea secol constând în depunerea de bibelouri şi de suvenire în piatra de temelie a unui edificiu nou sunt o reminiscenţă a acelor sacrificii primitive.
89:6.7 (981.4) Multe popoare au avut multă vreme obiceiul de a dedica spiritelor primele roade. Aceste datini, acum mai mult sau mai puţin simbolice, sunt toate supravieţuiri ale ceremoniilor primitive care implicau jertfe omeneşti. Ideea de a jertfi primul născut ca ofrandă era foarte răspândită printre antici, cu precădere la fenicieni, care au fost ultimii care să renunţe la această formă de sacrificiu. În clipa săvârşirii sacrificiului, era obiceiul de a se rosti: 'viaţă pentru viaţă'. Acum, la un deces, voi ziceţi: 'ţărâna se întoarce la ţărână'.
89:6.8 (981.5) Cu toate că este destul de şocant pentru sensibilitatea civilizată, spectacolul lui Avraam nevoit să-l sacrifice pe fiul său Isaac nu era o idee nouă sau străină pentru oamenii acestei epoci. A prevalat un timp îndelungat la taţi, în momente de mare tensiune emotivă, practica de sacrificare a fiilor lor născuţi primii. Numeroase popoare au o tradiţie similară acestei povestiri, căci a existat cândva o credinţă universală şi profundă în necesitatea de a oferi un sacrificiu uman atunci când se întâmpla ceva extraordinar sau neobişnuit.
89:7.1 (981.6) Moise a încercat să pună capăt sacrificiilor omeneşti prin inaugurarea răscumpărării ca substitut. El a stabilit un barem sistematic care permitea oamenilor să scape de cele mai rele rezultate ale jurămintelor lor temerare şi prosteşti. Se puteau răscumpăra pământurile, bunurile şi copiii în schimbul onorariilor stabilite, plătibile preoţilor. Grupurile care au încetat să-şi mai sacrifice primii născuţi au posedat curând mari avantaje asupra vecinilor lor mai puţin evoluaţi, care continuau aceste atrocităţi. Nu numai că multe triburi înapoiate au fost slăbite de această pierdere de fii, dar chiar şi transmiterea succesorală a poruncii a fost adesea întreruptă.
89:7.2 (982.1) Un derivat al sacrificiului desuet al copiilor a fost obiceiul de a spoi cu sânge tocurile uşilor casei pentru a-i proteja pe primii născuţi. Se făcea adesea aceasta în legătură cu una din sărbătorile sacre ale anului, şi această ceremonie a prevalat cândva în cea mai mare parte a lumii, din Mexic până în Egipt.
89:7.3 (982.2) Chiar şi după ce majoritatea grupurilor renunţaseră la uciderea rituală a copiilor, ele au păstrat obiceiul de a abandona un copil în deşert sau pe apă într-o bărcuţă. În cazul în care copilul supravieţuia, se considera că zeii interveniseră pentru a-l proteja, după cum relatează tradiţia pentru Sargon, pentru Moise, pentru Cyrus şi pentru Romulus. A venit apoi practica de a se dedica fii prim-născuţi ca sacri sau de sacrificiu; ei erau lăsaţi să crească, după care erau alungaţi în loc de a fi trimişi la moarte; aceasta a fost originea colonizării. Romanii aderau la acest obicei în planurile lor de colonizare.
89:7.4 (982.3) Multe dintre asocierile speciale dintre desfrâul sexual şi cultul primitiv au luat naştere în legătură cu sacrificiile omeneşti. În timpuri străvechi, dacă o femeie întâlnea vânători de capete, ea putea să-şi răscumpere viaţa printr-o predare sexuală. Mai târziu, o fecioară consacrată ca sacrificiu zeilor putea să aleagă să-şi răscumpere viaţa prin dedicarea definitivă a corpului ei unui serviciu sacru al templului; în felul acesta, ea putea să îşi câştige banii izbăvirii ei. Anticii considerau deosebit de nobil faptul de a avea raporturi sexuale cu o femeie astfel angajată în a-şi răscumpăra viaţa. Frecventarea acestor fete sacre era o ceremonie religioasă, şi întregul rit furniza în plus o scuză acceptabilă pentru satisfacţiile obişnuite. Aceasta reprezenta o manieră subtilă desamăgire de sine, iar fetele şi partenerii lor găseau plăcere în a o practica. Moravurile sunt întotdeauna în urmă faţă de progresul evolutiv al civilizaţiei; ele sancţionează astfel practicile sexuale mai primitive şi mai sălbatice ale raselor în evoluţie.
89:7.5 (982.4) Prostituţia în temple s-a extins în cele din urmă în toată Europa de Sud şi în toată Asia. Banii câştigaţi de prostituatele din temple au fost consideraţi ca fiind sacri de către toate popoarele - un dar de mare valoare care să fie oferit zeilor. Femeile de tipul cel mai evoluat umpleau târgurile sexuale ale templului şi îşi consacrau câştigurile tuturor felurilor de servicii sacre şi de lucrări de interes public. Numeroase femei din clasele mai înstărite îşi strângeau zestrea printr-un serviciu sexual temporar în temple, iar majoritatea bărbaţilor preferau să aibă de neveste astfel de femei.
89:8.1 (982.5) Ispăşirea sacrificială şi prostituţia din temple erau în realitate modificări ale sacrificiului uman. A venit apoi simulacrul sacrificiului fiicelor. Această ceremonie consta într-o pierdere de sânge însoţită de o consacrare virginităţii pe viaţă; aceasta a fost o reacţie morală contra vechii prostituţii din temple. Într-o epocă mai recentă, virginele se consacrau serviciului de întreţinere a focurilor sacre din temple.
89:8.2 (982.6) Oamenii au sfârşit prin a concepe ideea că oferirea unei părţi a corpului putea înlocui sacrificiul uman total de altădată. Mutilările fizice au fost de asemenea considerate ca substitute acceptabile. Părul, unghiile, sângele, şi chiar şi degetele de la mâini şi de la picioare, au fost sacrificate. Ritul antic ulterior şi aproape universal al circumciziei a provenit din cultul sacrificiului parţial; el era pur sacrificial; nu îi era ataşat nici un gând la igienă. Bărbaţii au fost circumcişi, femeile au avut urechile perforate.
89:8.3 (983.1) Ulterior, s-a dobândit obiceiul de a ataşa degetele laolaltă, în loc de a le reteza. Raderea şi tăierea părului erau forme asemănătoare de devoţiune religioasă. Castrarea a fost mi întâi o modificare a ideii de sacrificii omeneşti. Perforarea nasului şi a buzelor se mai practică încă în Africa, iar tatuajul este o evoluţie artistică a provocării de cicatrice grosolane care se făceau la început pe corp.
89:8.4 (983.2) Ca urmare a învăţăturilor mai elevate, obiceiul sacrificiului a ajuns să fie asociat cu ideea de alianţă. În cele din urmă, zeii au fost concepuţi ca făcând reale acorduri cu oamenii, şi aceasta a reprezentat o etapă majoră în stabilizarea religiei. Legea, o alianţă, înlocuia şansa, frica şi superstiţia.
89:8.5 (983.3) Oamenii nu puteau nici măcar să viseze să stabilească vreun contract cu Deitatea înainte ca propriul lor concept de Dumnezeu să fi progresat la nivelul în care ei luau în considerare posibilitatea ca controlorii universului să fie demni de încredere. Primitivii îşi făceau despre Dumnezeu o idee atât de antropomorfă, încât au fost incapabili să conceapă o Deitate demnă de încredere înainte de a fi devenit ei înşişi relativ demni de încredere, morali şi etici.
89:8.6 (983.4) Ideea de a încheia o alianţă cu zeii a ajuns totuşi să se manifeste. Omul evolutiv a dobândit în cele din urmă o demnitate morală suficientă pentru a îndrăzni să trateze cu zeii lui. Astfel încât traficul de ofrande de sacrificiu s-a transformat treptat pentru a deveni tocmeala filozofică a omului cu Dumnezeu. Toate acestea reprezentau un nou expedient pentru asigurarea contra ghinionului, sau mai degrabă o tehnică mai bună de cumpărare mai hotărâtă a prosperităţii. Să nu nutriţi ideea falsă că sacrificiile primitive erau daruri liber oferite zeilor, ofrande spontane de recunoştinţă sau acţiuni de mulţumire; ele nu erau expresii de adevărată adorare.
89:8.7 (983.5) Formele primitive de rugăciune nu erau nici mai mult nici mai puţin decât tocmeli cu spiritele, o sfadă cu zeii. Ele reprezentau un soi de troc, în care se substituiau pledoaria şi persuasiunea cu ceva mai tangibil şi mai costisitor. Expansiunea comerţului între rase insuflase simţul negoţului şi dezvoltase priceperea în trocuri; aceste caracteristici au început apoi să apară în metodele umane de cult. La fel cum unii oameni erau mai buni comercianţi decât alţii, tot astfel unii au fost consideraţi ca făcând rugăciuni mai bune decât alţii. Rugăciunea unui om drept era foarte mult respectată. Cel drept era cel care îşi plătea spiritelor toate datoriile, care îşi îndeplinea complet toate obligaţiile rituale faţă de zei.
89:8.8 (983.6) Rugăciunea primitivă nu era deloc o adorare; ea era o cerşetorie cu tocmeală pentru a căpăta sănătate, bogăţie şi viaţă. În multe privinţe, rugăciunile nu s-au schimbat mult cu trecerea veacurilor. Se practică încă citirea lor cu voce tare din cărţi, recitarea lor la slujbe şi scrierea lor pentru a fi puse pe morişti care să fie atârnate în arbori, unde bătaia vântului îi scăpa pe oameni de necazul de a-şi consuma propria lor suflare.
89:9.1 (983.7) În cursul evoluţiei ritualurilor Urantiei, sacrificiile umane au progresat de la sângeroasele procedee canibalice până la nivele superioare şi mai simbolice. Riturile primitive de sacrificiu au dat naştere ceremoniilor ulterioare ale sacramentelor. Într-o epocă mai recentă, doar preotul lua o bucăţică din sacrificiul canibal sau o picătură de sânge uman, iar apoi toată asistenţa mânca animalul substituit. Aceste idei primitive de răscumpărare, de mântuire şi de alianţă au evoluat pentru a deveni slujbele sacramentale moderne. Şi toată această evoluţie ceremonială a exercitat o puternică influenţă socializatoare.
89:9.2 (984.1) În legătură cu cultul Mamei lui Dumnezeu, în Mexic şi în altă parte, s-a utilizat în cele din urmă un sacrament al prăjiturilor şi al vinului în locul cărnii şi al sângelui străvechilor sacrificii umane. Evreii au practicat multă vreme acest ritual ca parte a ceremoniilor lor de Paşte, şi din acest ceremonial a luat naştere versiunea creştină ulterioară a sacramentului.
89:9.3 (984.2) Confreriile sociale antice erau bazate pe ritul care consta din băutul sângelui; fraternitatea iudaică primitivă era o legătură de sânge sacrificial. Pavel a inaugurat un nou cult creştin clădit pe 'sânge de alianţă veşnică'. Cu toate că încurcase inutil creştinismul cu învăţături asupra sângelui şi asupra sacrificiului, el a reuşit să pună capăt o dată pentru totdeauna doctrinelor mântuirii prin sacrificii, de oameni sau de animale. Compromisurile lui teologice au arătat că revelaţia însăşi trebuie să se supună controlului gradat al evoluţiei. După spusele lui Pavel, Crist a devenit sacrificiul uman ultim şi atot-suficient; Judecătorul divin este acum pe deplin şi definitiv satisfăcut.
89:9.4 (984.3) Şi astfel, după lungi epoci, cultul sacrificiului s-a dezvoltat în cultul sacramentului. Sacramentele religiilor moderne sunt deci succesorii legitimi ai şocantelor ceremonii primitive de sacrificii umane şi de ritualuri canibalice încă şi mai primitive. Multe persoane se bizuiesc încă pe sânge pentru ispăşire, dar sângele a devenit cel puţin emblematic, simbolic şi mistic.
89:10.1 (984.4) Numai prin sacrificii obţineau anticii conştiinţa de a se bucura de favoarea lui Dumnezeu. Modernii trebuie să dezvolte noi tehnici pentru a atinge conştiinţa interioară a izbăvirii. Conştiinţa păcatului persistă în mintea muritorilor, dar modelele mentale ale izbăvirii de păcat sunt acum perimate şi demodate. Realitatea nevoii spirituale subzistă, dar progresul intelectual a distrus modalităţile străvechi de a obţine pacea şi consolarea pentru minte şi suflet.
89:10.2 (984.5) Păcatul trebuie redefinit ca o infidelitate deliberată faţă de Dumnezeu. Infidelitatea comportă anumite grade: fidelitatea parţială cauzată de nehotărâre , fidelitatea divizată cauzată de vreun conflict, fidelitatea evanescentă provocată de indiferenţă, şi moartea fidelităţii ca o consecinţă a aderării la nişte idealuri nelegiuite.
89:10.3 (984.6) Simţul sau sentimentul de vinovăţie este conştiinţa de a fi contravenit moravurilor; acesta nu este în mod necesar un păcat. Nu există realmente nici un păcat în absenţa unei infidelităţi conştiente faţă de Deitate.
89:10.4 (984.7) Posibilitatea de a recunoaşte simţul de vinovăţie este un semn de distincţie transcendentă pentru omenire. El nu clasează omul ca pe un nenorocit, ci îl situează mai degrabă aparte ca o creaţie de măreţie potenţială şi de glorie mereu ascendentă. Un astfel de sentiment de nedemnitate este îndemnul iniţial care ar trebui, rapid şi sigur, să conducă la aceste cuceriri ale credinţei, care transferă mintea muritorului pe măreţele nivele de nobleţe morală, de clarviziune cosmică şi de viaţă spirituală. Toate semnificaţiile existenţei sunt atunci transferate din planul temporal în planul etern, şi toate valorile sunt înălţate din planul uman la planul divin.
89:10.5 (984.8) Mărturisirea păcatului este o repudiere virilă a infidelităţii, dar ea nu atenuează în nici un fel consecinţele din spaţiu-timp ale acestei infidelităţi. Dar mărturisirea - recunoaşterea sinceră a naturii păcatului - este totuşi esenţială pentru creşterea religioasă şi pentru progresul spiritual.
89:10.6 (985.1) Iertarea păcatelor de către Deitate este reînnoirea relaţiilor de fidelitate care urmează unei perioade de conştiinţă în care omul este lipsit de aceste relaţii ca o consecinţă a unei rebeliuni conştiente. Iertarea nu trebuie să fie căutată, ci doar primită sub forma conştiinţei restabilirii relaţiilor de fidelitate dintre creatură şi Creator. Şi toţi fiii loiali ai lui Dumnezeu sunt fericiţi, iubind să slujească şi progresând constant în ascensiunea lor spre Paradis.
89:10.7 (985.2) [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 90
90:0.1 (986.1) EVOLUŢIA practicilor religioase a progresat de la liniştire, evitare, exorcism, coerciţie, împăcare şi îmbunare, până la sacrificiu, ispăşire şi izbăvire. Tehnica ritualului religios a trecut de la formele primitive de cult la fetişuri, apoi la magie şi la miracole. Pe măsură ce ritualul a devenit mai complicat ca răspuns la conceptele din ce în ce mai complexe pe care omul şi le forma despre tărâmurile spirituale, el a fost inevitabil dominat de vraci, de şamani şi de preoţi.
90:0.2 (986.2) Odată cu progresul conceptelor lui, omul primitiv a sfârşit prin a considera lumea spiritelor ca insensibilă faţă de muritorii de rând. Numai fiinţele umane excepţionale se puteau bucura de atenţia zeilor; numai bărbatul extraordinar sau femeia extraordinară vor fi ascultaţi de spirite. Religia intră aşadar într-o nouă fază, un stadiu în care ea recurge treptat la intermediari; un vraci, un şaman sau un preot interveneau întotdeauna între persoana religioasă şi obiectul adorării lor. Astăzi, majoritatea sistemelor urantiene de credinţe religioase organizate trec prin acest nivel de dezvoltare evolutivă.
90:0.3 (986.3) Religia evolutivă s-a născut dintr-o teamă simplă şi atotputernică, frica care a survenit în mintea umană confruntată cu necunoscutul, cu inexplicabilul şi cu incomprehensibilul. Religia ajunge în cele din urmă la realizarea extrem de simplă a unei iubiri atotputernice, iubirea care a copleşit irezistibil sufletul uman atunci când a descoperit conceptul de afecţiune nelimitată a Tatălui Universal pentru fiii universului. Dar între începerea şi încheierea evoluţiei religioase intervin lungile epoci ale şamanilor, care pretind că stau între om şi Dumnezeu ca intermediari, ca interpreţi şi ca mijlocitori.
90:1.1 (986.4) Şamanul era vraciul cel mai eminent, omul fetiş al ceremoniilor şi personalitatea centrală pentru toate practicile religiei evolutive. În multe grupuri, şamanul era ierarhic superior comandantului de oaste, ceea ce marchează începutul dominării Statului de către Biserică. Şamanul activa uneori ca preot sau chiar şi ca preot-rege. Mai târziu, unele triburi au avut simultan şamani-vraci (proroci) de tip primitiv şi şamani-preoţi de tip apărut ulterior.
90:1.2 (986.5) Din moment ce în timpurile străvechi orice caracter anormal era atribuit posedării de către un spirit, orice anomalie şocantă, mentală sau fizică, constituia o îndreptăţire pentru a fi vraci. Mulţi bărbaţi de soiul acesta erau epileptici şi multe femei erau isterice; aceste două tipuri explică o bună parte din inspiraţia antică precum şi posedarea de către spirite şi de către demoni. Un mare număr dintre aceşti preoţi, întru totul primitivi, aparţineau unei categorii care este de atunci denumită paranoică.
90:1.3 (987.1) Şamanii se poate să fi practicat înşelăciunea în problemele lor minore, însă, în marea lor majoritate, ei credeau că sunt posedaţi de spirite. Femeile capabile să cadă în transă sau într-o stare cataleptică au devenit puternice şamane; mai târziu, aceste femei au fost profetese şi spirite-medium.. Transele lor cataleptice implicau în general pretinse comunicări cu spiritele morţilor. Multe femei şaman erau şi dansatoare profesioniste.
90:1.4 (987.2) Însă nu toţi şamanii se autoamăgeau; mulţi erau escroci şireţi şi abili. Când profesiunea lor s-a dezvoltat, novicilor li se pretindea o ucenicie de zece ani de aspre încercări şi de renunţare pentru a se califica ca vraci. Şamanii instaurau un fel specifică de îmbrăcăminte şi afectau o conduită misterioasă. Ei întrebuinţau frecvent droguri pentru a provoca anumite stări fizice destinate să-i impresioneze şi să-i inducă în eroare pe membrii tribului lor. Prestidigitaţia a fost considerată ca supranaturală de oamenii de rând, iar unii preoţi vicleni au fost primii care au folosit ventrilocismul, vorbirea din abdomen. Mulţi dintre şamanii antici descopereau din întâmplare hipnotismul; alţii provocau autohipnoza privindu-şi fix buricul perioade prelungite de timp.
90:1.5 (987.3) Cu toate că mulţi dintre ei recurseseră la aceste şiretlicuri şi înşelăciuni, reputaţia lor, în calitate de clasă socială, contribuia până la urmă la aparenta lor reuşită. Când un şaman eşua în ceea ce întreprindea, dacă nu putea prezenta un alibi plauzibil, el era demis sau omorât. Astfel, şamanii oneşti au pierit curând; numai comedianţii şireţi au supravieţuit.
90:1.6 (987.4) Şamanismul a fost cel care a luat din mâinile celor bătrâni şi ale celor tari conducerea treburilor tribului şi a încredinţat-o celor şireţi, celor isteţi şi abili.
90:2.1 (987.5) Conjurarea spiritelor era o procedură foarte riguroasă şi extrem de complicată, comparabilă cu ritualurile ecleziastice de astăzi, conduse într-o limbă arhaică. Rasa umană a căutat de timpuriu ajutorul suprauman, revelaţia; iar oamenii credeau că şamanii aveau efectiv revelaţii. Şamanii utilizau în munca lor marea putere a sugestiei, dar aceasta era invariabil o sugestie negativă; tehnica sugestiei pozitive nu a fost folosită decât foarte recent. La începutul dezvoltării profesiunii lor, şamanii au început să se specializeze în domenii cum ar fi provocarea ploii, vindecarea bolilor şi detectarea criminalilor. Cu toate acestea, vraciul şaman nu avea ca funcţie principală să tămăduiască bolile, ci mai degrabă să cunoască şi să controleze riscurile vieţii.
90:2.2 (987.6) Străvechea magie neagră, atât religioasă cât şi laică, era numită magie albă atunci când era practicată de preoţi, de proroci, de şamani sau de vraci. Adepţii magiei negre erau calificaţi drept vrăjitori, vrăjitoare, magi, magicieni, fermecători, descântători, necromanţi, exorcişti şi ghicitori. Cu timpul, toate aceste pretinse contacte cu lumea supranaturală au fost clasificate fie ca vrăjitorie fie ca şamanism.
90:2.3 (987.7) Vrăjitoria îngloba magia făcută de spiritele primitive, dezordonate şi nerecunoscute. Şamanismul se referea la miracolele făcute de spiritele ordonate şi de zeii recunoscuţi de trib. Mai târziu, vrăjitorii au fost asociaţi diavolului, şi scena era astfel pregătită pentru multe manifestări relativ recente de intoleranţă religioasă. Vrăjitoria era o religie pentru multe triburi primitive.
90:2.4 (987.8) Şamanii credeau profund în misiunea hazardului pentru a revela voinţa spiritelor; ei trăgeau frecvent la sorţi pentru a ajunge la o decizie. Exemplele de supravieţuiri moderne ale acestei predispoziţii pentru tragerile la sorţi se regăsesc nu numai în numeroasele jocuri de noroc, ci şi în binecunoscutele 'numărători' rimate la jocuri. Cândva, persoana eliminată prin numărare trebuia să moară; astăzi ea e pur şi simplu cea care „ va fi „ în jocurile copilăreşti. Ceea ce era o problemă serioasă pentru primitivi, a supravieţuit ca joacă pentru copiii moderni.
90:2.5 (988.1) Vracii aveau mare încredere în semne şi în prevestiri precum: „Dacă auzi un fâşâit în vârful duzilor, atunci să te grăbeşti să acţionezi”. Foarte de timpuriu în istoria rasei, şamanii şi-au întors atenţia către stele. În lumea întreagă s-a crezut în astrologia primitivă, şi ea a fost practicată. Interpretarea viselor a fost şi ea răspândită. Toate astea au fost curând urmate de apariţia şamanelor temperamentale care se declarau capabile de a comunica cu spiritele celor morţi.
90:2.6 (988.2) Cu toate că originea lor este antică, aducătorii de ploaie, şamanii vremii, au subzistat până astăzi de-a lungul vremurilor. O secetă severă semnifica moartea pentru agricultorii primitivi; magia antică s-a ocupat mult de controlul vremii. Oamenii vremii mai fac încă din ploaie şi din vremea bună tema comună a conversaţiilor. Populaţiile antice credeau toate în puterea şamanului de a aduce ploaia, dar ele aveau obiceiul de a-l ucide dacă nu reuşea, dacă nu venea cu o scuză plauzibilă pentru a da socoteală de eşecul său.
90:2.7 (988.3) Astrologii au fost de nenumărate ori surghiuniţi de Cezari, dar ei au revenit invariabil din cauza credinţei populare în puterile lor. Ei nu puteau fi izgoniţi şi, chiar şi în cel de-al şaisprezecelea secol al erei creştine, administratorii Bisericilor şi ai Statelor occidentale protejau astrologia. Mii de persoane presupuse inteligente încă mai cred că se poate să te naşti sub dominaţia unei stele cu noroc sau cu ghinion, şi că juxtapunerea corpurilor cereşti determină rezultatul a diverse aventuri terestre. Prezicătorii de noroc mai au încă o clientelă de creduli.
90:2.8 (988.4) Grecii credeau în eficacitatea sfatului oracolelor, chinezii întrebuinţau magia pentru a se proteja de demoni, iar şamanismul a înflorit în India şi încă mai persistă deschis în Asia centrală. Într-o mare parte a lumii, practica lui nu a fost abandonată decât foarte recent.
90:2.9 (988.5) Din când în când, îşi fac apariţia adevăraţi profeţi şi învăţători care să denunţe şi să demaşte şamanismul. Chiar şi oamenii roşii pe cale de dispariţie au avut un om de acest ordin în cursul secolului din urmă, Tenskwatawa shawnianul, care a prezis eclipsa de soare din 1808 şi a denunţat viciile oamenilor albi. Mulţi adevăraţi învăţători s-au ivit printre diversele triburi şi rase în cursul lungilor epoci ale istoriei evolutive. Ei vor continua mereu să apară pentru a-i provoca pe şamanii şi pe preoţii oricărei epoci, care se opun educaţiei generale şi care încearcă să contracareze progresul ştiinţific.
90:2.10 (988.6) În multe feluri şi prin diferite metode sinuoase, şamanii de altădată şi-au stabilit reputaţia de voci ale lui Dumnezeu şi de ocrotitori ai providenţei. Ei stropeau cu apă pe nou-născuţi şi le confereau nume; ei făceau circumcizia masculilor. Ei prezidau toate ceremoniile de înhumare şi anunţau cum se cuvine sosirea cu bine a celor morţi pe tărâmul spiritelor.
90:2.11 (988.7) Preoţii şi vracii şamani deveneau adesea foarte bogaţi prin cumulul diverselor lor onorarii care, în aparenţă, erau ofrande pentru spirite. Nu era rar ca un şaman să acapareze practic toată averea materială a tribului său. La moartea unui om bogat, se avea obiceiul de a se diviza moştenirea sa în părţi egale: una pentru şaman şi alta pentru vreun proiect public sau pentru vreo operă de caritate. Această practică mai prevalează încă în unele părţi ale Tibetului, unde jumătate din populaţia masculină aparţine acestei clase de neproducători.
90:2.12 (989.1) Şamanii se îmbrăcau bine şi aveau în general un anumit număr de neveste. Ei au fost aristocraţia originară, scutită de toate restricţiile tribale. Mintea şi morala lor erau adesea de rang inferior. Ei îşi suprimau adesea rivalii prin denunţarea lor ca vrăjitori sau magicieni şi se ridicau la asemenea poziţii de influenţă şi de putere încât puteau frecvent să-i domine pe şefi şi pe regi.
90:2.13 (989.2) Oamenii primitivi considerau şamanul ca un rău necesar; ei se temeau de el, fără a-l iubi câtuşi de puţin. Ei respectau ştiinţa; ei onorau şi recompensau înţelepciunea. Şamanii erau adesea şarlatani, dar venerarea şamanismului ilustrează bine prima acordată înţelepciunii în evoluţia rasei.
90:3.1 (989.3) Din moment ce omul antichităţii considera că el însuşi şi mediul său înconjurător material erau direct sensibile la capriciile fantomelor şi la fanteziile spiritelor, este foarte natural ca religia sa să fie atât de exclusiv ocupată cu treburile materiale. Omul modern atacă direct problemele sale materiale; el recunoaşte că materia este docilă faţă de manipulările inteligente ale minţii. Omul primitiv dorea de asemenea să modifice, şi chiar să controleze, viaţa şi energiile domeniilor fizice, dar comprehensiunea lui limitată a cosmosului l-a determinat să creadă că fantomele, spiritele şi zeii se ocupau personal şi imediat cu controlul detaliat al vieţii şi al materiei. El îşi orienta deci logic eforturile de a câştiga favoarea şi sprijinul acestor agenţi supraumani.
90:3.2 (989.4) Văzută în această lumină, o mare parte a elementelor inexplicabile şi iraţionale ale cultelor antice devin comprehensibile. Ceremoniile de cult erau tentativele oamenilor primitivi pentru a controla lumea materială în care se găseau. Iar o bună parte din eforturile lor căuta să prelungească viaţa şi să asigure sănătatea. Or, toate bolile şi moartea însăşi au fost la origine considerate ca fenomene cauzate de către spirite; era deci inevitabil ca şamanii, în timp ce activau ca vraci şi ca preoţi, să fi lucrat, de asemenea, ca medici şi ca chirurgi.
90:3.3 (989.5) Mintea primitivă se poate să fie handicapată de lipsa de fapte constante, dar, în ciuda a toate astea, ea rămâne logică. Când oamenii chibzuiţi observă boala şi moartea, ei încearcă să determine cauzele acestor calamităţi, şi, conform cu înţelegerea lor, şamanii şi savanţii au propus următoarele teorii în legătură cu nenorocirile lor:
90:3.4 (989.6) 1. Fantomele-influenţe directe ale spiritelor. Prima ipoteză avansată pentru a explica boala şi moartea a fost că spiritele cauzau bolile, atrăgând sufletul afară din trup; dacă sufletul nu reuşea să revină, rezulta moartea. Anticii se temeau atât de mult de acţiunea răuvoitoare a fantomelor aducătoare de boli, încât îi abandonau adesea pe indivizii purtători de boală, fără ca măcar să le lase de mâncat şi de băut. Independent de premisele lor eronate, aceste credinţe izolau în mod eficient indivizii bolnavi şi împiedicau răspândirea bolilor contagioase.
90:3.5 (989.7) 2. Violenţa-cauze evidente. Cauzele unor accidente şi decese erau atât de uşor de identificat încât au fost devreme înlăturate din categoria activităţilor fantomelor. Rezultatele fatale şi rănile care veneau cu războiul, luptele cu animalele şi alţi factori uşor de identificat, au fost considerate ca evenimente naturale. Cu toate acestea, s-a crezut multă vreme că spiritele rămâneau responsabile de întârzierile în vindecări şi de infectările rănilor chiar şi datorate unor cauze 'naturale'. Dacă nu se putea descoperi nici un agent observabil, spiritele fantomă erau încă făcute responsabile de boală sau de moarte.
90:3.6 (990.1) Astăzi, în Africa şi în alte locuri, se pot găsi popoare primitive care ucid pe cineva de fiecare dată când se produce o moarte neviolentă. Vracii lor îi indicau pe cei vinovaţi. Dacă o mamă murea când năştea, copilul era imediat strangulat - o viaţă pentru o viaţă.
90:3.7 (990.2) 3. Magia-influenţa duşmanilor. Se credea despre multe boli că erau cauzate de vrăji, de acţiunea deochiului şi de arcul cu săgeată magică. Într-o anumită epocă, era realmente riscant să arăţi pe cineva cu degetul; încă se consideră a fi un gest necuviincios. În cazurile de boală şi de moarte obscure, anticii făceau o anchetă oficială, disecau corpul, se opreau la o oarecare descoperire şi decideau că ea era cauza morţii; altminteri, ea s-ar fi atribuit vrăjitoriei şi ar fi trebuit astfel executată vrăjitoarea răspunzătoare. Aceste străvechi anchete judiciare au salvat viaţa multora dintre presupusele vrăjitoare. În unele triburi, se credea că un om putea muri ca rezultat al propriei lui vrăjitorii, caz în care nu era acuzat nimenea.
90:3.8 (990.3) 4. Păcatul-pedeapsa pentru a fi violat un tabu. Într-o epocă relativ recentă, s-a crezut că boala era o sancţionare a păcatului, personal sau rasial. La popoarele care traversează acest nivel de evoluţie, prevalează teoria că nimeni nu poate fi lovit de boală decât dacă a violat un tabuu. O formă tipică a acestei credinţe constă în a considera boala şi suferinţa ca fiind „săgeţile Atot-Puternicului din interiorul lor”. Chinezii şi mesopotamienii au considerat multă vreme bolile ca rezultat al activităţii demonilor răi, deşi caldeenii, la rândul lor, priviseră stelele ca pe o cauză a suferinţei. Această teorie a bolii ca o consecinţă a mâniei divine prevalează încă printre numeroase colectivităţi urantiene civilizate reputate.
90:3.9 (990.4) 5. Cauzele naturale. Omenirii ia trebuit mult timp până să înveţe secretele materiale ale relaţiilor de la cauză la efect în domeniile fizice ale energiei, ale materiei şi ale vieţii. Grecii antici, după ce au păstrat tradiţiile învăţăturilor lui Adamson, au fost printre primii care să recunoască că orice boală rezulta din cauze naturale. Încet, dar sigur, dezvoltarea unei ere ştiinţifice a distrus teoriile milenare ale oamenilor asupra bolii şi ale morţii. Febra a fost una dintre primele indispoziţii scoase din categoria dezordinilor supranaturale; era ştiinţei a sfărâmat progresiv cătuşele ignoranţei care au încătuşat atâta vreme mintea omenească. Înţelegerea bătrâneţii şi a contagiunii a înlăturat treptat din mintea oamenilor frica de fantome, de spirite şi de zei, socotiţi ca autori ai mizeriei umane şi a suferinţelor muritorilor.
90:3.10 (990.5) Evoluţia ajunge infailibil la sfârşiturile ei: ea impregnează omul cu frica superstiţioasă de necunoscut şi cu teama de invizibil, care reprezintă eşafodajul pentru atingerea conceptului de Dumnezeu. Apoi, după ce s-a constatat naşterea unei comprehensiuni elevate a Deităţii prin acţiunea coordonată a revelaţiei, aceeaşi tehnică de evoluţie a pus inevitabil în mişcare forţele gândirii, care vor distruge inexorabil eşafodajul a cărui misiune este îndeplinită.
90:4.1 (990.6) Întreaga viaţă a anticilor era axată pe profilaxie; religia lor era, într-o mare măsură, o tehnică de prevenire a bolilor. Şi indiferent de eroarea teoriilor lor, ei erau sinceri în punerea lor în aplicare. Ei aveau o credinţă nelimitată în metodele lor de tratament, iar acest unic factor este deja, prin el însuşi, un puternic remediu.
90:4.2 (991.1) Credinţa cerută pentru a te reface cu ajutorul îngrijirilor prosteşti ale unuia dintre aceşti antici şamani nu era, la urma urmei, diferită din punct de vedere material de aceea de care este nevoie astăzi pentru a se face o vindecare de către unul dintre succesorii lor lansat în tratamentul neştiinţific al bolilor.
90:4.3 (991.2) Triburile cele mai primitive se temeau mult de boli; timp de îndelungate epoci, ele au fost evitate cu prudenţă, neglijate în mod ruşinos. Umanitarismul a făcut un mare pas înainte atunci când evoluţia profesiunii de şaman a produs preoţi şi vraci care să consimtă să trateze bolile. A devenit pe atunci ceva obişnuit faptul ca întregul clan să se îmbulzească în camera bolnavului, pentru a ajuta şamanul să alunge, prin urlete, fantoma bolii. Nu era rar ca şamanul care punea diagnosticul să fie o femeie, în timp ce un bărbat administra tratamentul. Metoda obişnuită de a diagnostica bolile consta în examinarea măruntaielor unui animal.
90:4.4 (991.3) Boala se trata prin incantaţii, prin ţipete, prin pase cu mâinile, prin suflare asupra pacient, precum şi prin utilizarea a numeroase alte tehnici. Mai târziu, s-a recurs la dormitul în temple, pe durata căruia se presupunea că avea loc vindecarea, şi acest obicei s-a generalizat. Vracii au sfârşit prin a încerca veritabile operaţii chirurgicale pe durata somnului în templu. Trepanaţia cu un soi de burghiu, pentru a permite fuga unui spirit care pricinuia durerea de cap, a fost una dintre primele operaţii. Şamanii au învăţat să trateze fracturile şi luxaţiile, să deschidă furunculii şi abcesele; şamanele au devenit moaşe pricepute.
90:4.5 (991.4) O metodă curentă de tratament constă în a freca ceva magic de un punct infectat sau pătat de pe corp, în a arunca farmecul, şi în a presupune că s-a obţinut o vindecare. Dacă din întâmplare cineva lua farmecul aruncat, se credea că acela dobândea imediat infecţia sau pata. A fost nevoie de mult timp pentru a se introduce plantele medicinale şi alte medicamente adevărate. Masajul s-a dezvoltat, în asociere cu incantaţiile, pentru a alunga spiritul din corp prin frecare; el a fost precedat de eforturi de a introduce medicamentele prin fricţionare, asemănătoare tentativelor moderne de a se face să pătrundă linimentele. S-a crezut că aplicând ventuze, sugând părţile afectate şi practicând luarea de sânge, se contribuia în mod util la debarasarea de un spirit generator de boli.
90:4.6 (991.5) Apa era un puternic fetiş; ea a fost prin urmare folosită în tratarea unui mare număr de boli. Multă vreme s-a crezut că spiritul care cauza boala putea fi eliminat prin transpiraţie. Se acorda mult credit băilor de aburi. Staţiunile de tratament primitive au înflorit în jurul izvoarelor termale naturale. Primitivii au descoperit rolul căldurii în alinarea suferinţei; ei utilizau razele de soare, organele de animale proaspăt ucise, argila caldă, pietrele încălzite; multe dintre aceste metode mai sunt încă folosite astăzi. Omul s-a străduit să influenţeze spiritele practicând ritmurile; tam-tamurile au fost universal folosite.
90:4.7 (991.6) La anumite popoare, s-a crezut că boala era o conspiraţie răutăcioasă între spirite şi animale. Aceasta a dat naştere credinţei că exista un remediu vegetal binefăcător pentru fiecare boală cauzată de un animal. Oamenii roşii erau cu precădere devotaţi teoriei plantelor ca remedii universale; ei lăsau întotdeauna să cadă o picătură de sânge în gaura lăsată de rădăcini atunci când se smulgea planta.
90:4.8 (991.7) Se utilizau adesea postul, regimurile şi revulsivii ca măsuri curative. Secreţiile umane, fiind clar magice, se bucurau de o înaltă consideraţie; sângele şi urina figurau aşadar printre primele medicamente, şi li s-au adăugat în curând rădăcini şi diverse săruri. Şamanii credeau că spiritele de boală puteau fi alungate de medicamente cu mirosuri respingătoare şi cu gusturi greţoase. Purgaţia a devenit foarte devreme un tratament obişnuit, iar valoarea unor substanţe cum ar fi cacaoa şi chinina brute a reprezentat una din primele descoperiri farmaceutice.
90:4.9 (992.1) Grecii au fost primii care să stabilească nişte metode cu adevărat raţionale pentru îngrijirea bolnavilor. Grecii şi egiptenii îşi extrăgeau cunoştinţele lor medicale de la locuitorii văii Eufratului. Uleiul şi vinul au fost folosite foarte de timpuriu pentru pansarea rănilor. Sumerienii utilizau uleiul de ricin şi opiumul. Multe dintre aceste remedii secrete străvechi şi eficace şi-au pierdut virtutea când au fost cunoscute; secretul a fost întotdeauna esenţial pentru practicarea cu succes a fraudei şi a superstiţiei. Numai faptele şi adevărul căută lumina deplină a înţelegerii şi se bucură de claritatea şi de iluminarea aduse de cercetarea ştiinţifică.
90:5.1 (992.2) Esenţa ritualului este perfecţiunea îndeplinirii lui; printre sălbatici, el a trebuit să fie practicat cu o precizie perfectă. Ceremonia nu are putere coercitivă asupra spiritelor decât dacă a fost celebrată corect. Dacă ritualul este defectuos, el nu face decât să stârnească mânia şi resentimentul zeilor. Deci, din moment ce mintea evolua lent, oamenii şi-au închipuit că tehnica ritualului era factorul decisiv al eficienţei lui, era inevitabil ca şamanii primitivi să se transforme mai devreme sau mai târziu într-o preoţie pregătită să dirijeze practica meticuloasă a ritualului. Şi astfel, timp de zeci de mii de ani, interminabilele ritualuri au devenit nişte piedici pentru societate şi un blestem pentru civilizaţie, o povară intolerabilă pentru toate faptele vieţii, pentru toate întreprinderile rasiale.
90:5.2 (992.3) Ritualul este tehnica de sanctificare a obiceiului; ritualul creează şi perpetuează miturile şi contribuie, de asemenea, la păstrarea obiceiurilor sociale şi religioase. Mai mult, ritualul însuşi a fost creat de mituri. Ritualurile începeau adesea prin a fi sociale, devenind apoi economice şi sfârşind prin a dobândi sanctitatea şi demnitatea ceremoniilor religioase. Practica ritualului poate fi personală sau colectivă - sau de ambele feluri - după cum s-a văzut ca exemplu în rugăciune, în dans şi în reprezentaţiile dramatice.
90:5.3 (992.4) Cuvintele au devenit parte din ritual, după cum o arată uzul de termeni precum amin şi selah. Obiceiul de a înjura, de a blestema, reprezintă o degradare a străvechii repetări rituale de nume sacre. Pelerinajele la sanctuare sunt un ritual foarte vechi. Ritualurile au devenit apoi un ceremonial riguros de purificare, de curăţare şi de sanctificare. Ceremoniile de iniţiere din societăţile secrete ale triburilor primitive erau în realitate un rit religios grosolan. Tehnica de adorare a cultelor antice de mistere era pur şi simplu o lungă executare de ritualuri religioase acumulate. Ritualul a sfârşit prin a conduce tipurile moderne de ceremonii sociale şi de culte religioase, slujbele înglobând rugăciuni, cântece, versete şi alte devoţiuni spirituale individuale şi colective.
90:5.4 (992.5) Preoţii au evoluat de la şamani, trecând prin stadiile de oracole, de ghicitori, de cântăreţi, de dansatori, de aducători de ploaie şi de vreme bună, de păzitori de relicve, de îngrijitori de temple şi de prezicători de evenimente, pentru a ajunge la statutul de administratori efectivi de cult religios. Sarcina lor a devenit în cele din urmă ereditară, şi s-a creat o castă ecleziastică permanentă.
90:5.5 (992.6) Pe măsură ce religia a evoluat, preoţii au început să se specializeze conform talentelor lor înnăscute sau înclinaţiilor lor speciale. Unii deveneau cântăreţi, alţii rostitori de rugăciuni, iar alţii sacrificatori; mai târziu, au apărut oratorii - predicatorii. Când religia a devenit o instituţie, aceşti preoţi au pretins că 'deţin cheile cerurilor'.
90:5.6 (992.7) Preoţii au căutat întotdeauna să impresioneze oamenii din popor şi să le inspire o teamă respectuoasă, conducând ritualul religios într-o limbă moartă şi făcând diverse pase magice pentru a-i deruta pe cei fideli, astfel încât să-şi pună în valoare propria lor pietate şi autoritate. Marea primejdie, în toate acestea, este că ritualul tinde să devină un substitut al religiei.
90:5.7 (993.1) Preoţimea a contribuit întotdeauna la întârzierea dezvoltării ştiinţei şi la împiedicarea progresului spiritual, dar ele au contribuit la stabilizarea civilizaţiei şi la înălţarea anumitor aspecte ale culturii. Însă mulţi preoţi moderni au încetat să mai activeze ca conducători ai ritualului de adorare a lui Dumnezeu şi şi-au îndreptat atenţia spre teologie - încercarea de a-l defini pe Dumnezeu.
90:5.8 (993.2) Nu se poate tăgădui faptul că preoţii au fost o piatră de moară atârnată de gâtul raselor, dar adevăraţii conducători religioşi au avut o valoare inestimabilă în indicarea căii spre realităţile mai înalte şi mai bune.
90:5.9 (993.3) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 91
91:0.1 (994.1) RUGĂCIUNEA, ca act religios, a luat naştere în expresiile anterioare nereligioase ale monologului şi ale dialogului. Când oamenii primitivi au dobândit conştiinţa de sine, s-a produs inevitabilul corolar al conştiinţei de celălalt, dublul potenţial al sensibilităţii sociale şi al recunoaşterii lui Dumnezeu.
91:0.2 (994.2) Nici una dintre primele forme de rugăciune nu erau adresate Deităţii. Aceste expresii semănau mult cu ceea ce i-aţi spune voi unui prieten când v-aţi angaja în vreo înfăptuire importantă: 'Urează-mi noroc'. Primitivii erau sclavii magiei; norocul sau ghinionul pătrundea în toate domeniile şi chestiunile vieţii. La început, aceste cereri de noroc au fost monologuri - pur şi simplu un mod de gândire cu voce tare pentru slujitorii magiei. Apoi, aceşti credincioşi în noroc i-au înrolat pe prietenii lor şi pe membrii familiei lor pentru a-i susţine, şi curând au fost îndeplinite anumite forme de ceremonii care includeau tot clanul sau tot tribul.
91:0.3 (994.3) Când conceptul de fantome şi de spirite a evoluat, aceste cereri au fost adresate entităţilor supraomeneşti; iar când oamenii au devenit conştienţi de zei, aceste expresii au atins nivelul rugăciunilor autentice. De exemplu, la anumite triburi din Australia, rugăciunile religioase primitive au precedat credinţa în spirite şi în personalităţi supraumane.
91:0.4 (994.4) În India, tribul Toda respectă practica rugăciunilor neadresate cuiva anume, întocmai cum au făcut-o popoarele religioase înainte de epoca conştiinţei religioase. Numai că, la membrii tribului Toda, această practică reprezintă un regres al religiei lor, care degenerează la acest nivel primitiv. Ritualurile de astăzi la preoţii lăptari ai tribului Toda nu reprezintă o ceremonie religioasă, deoarece rugăciunile impersonale nu contribuie cu nimic la conservarea sau la înălţarea unor valori sociale, morale sau spirituale.
91:0.5 (994.5) Rugăciunea prereligioasă a făcut parte din practicile mana ale melanezienilor, din credinţele udah ale pigmeilor africani şi din superstiţiile manitu ale indienilor Americii de Nord. Triburile Baganda din Africa nu s-au ridicat decât recent de la nivelul mana al rugăciunii. În această confuzie evolutivă primitivă, oamenii îşi adresează rugăciunile către zei - locali sau naţionali - către fetişuri, amulete, fantome, şefi, idoli, precum şi către oamenii de rând.
91:1.1 (994.6) Rolul religiei evolutive primitive este de a păstra şi de a spori valorile sociale, morale şi spirituale esenţiale care iau încetul cu încetul formă. Această misiune a religiei nu este respectată conştient de omenire, însă ea este în principal îndeplinită de funcţiunea rugăciunii. Practica rugăciunii reprezintă efortul involuntar, dar totuşi personal şi colectiv, al unui grup de a asigura conservarea valorilor spirituale. Fără salvgardarea rugăciunii, toate zilele de sărbătoare religioasă ar reveni rapid la statutul de simple zile de concediu.
91:1.2 (995.1) Religia şi actele ei, din care cel principal este rugăciunea, nu sunt aliate decât cu valorile care se bucură de o recunoaştere socială generală, de o aprobare colectivă. De aceea, când un om primitiv încerca să-şi satisfacă sentimentele lui mai puţin nobile sau ambiţiile lui pur egoiste, el era privat de sprijinul religiei şi de ajutorul rugăciunii. Dacă vreun individ avea de gând să facă ceva antisocial, el era silit să caute ajutorul magiei nereligioase, să recurgă la vrăjitori şi, prin urmare, să fie privat de ajutorul rugăciunii. Rugăciunea a devenit deci, de foarte devreme, un puternic promotor al evoluţiei sociale, al progresului mintal şi al realizării spirituale.
91:1.3 (995.2) Totuşi, mintea primitivă nu era nici logică, nici coerentă. Oamenii primitivi nu sesizau faptul că lucrurile materiale nu erau de domeniul rugăciunii. Aceste suflete simple au constatat că hrana, adăpostul, ploaia, vânatul şi alte bunuri materiale sporeau bunăstarea socială; de aceea, ele au început să se roage pentru aceste binecuvântări fizice. Deşi acest lucru a constituit o pervertire a rugăciunii, el a încurajat efortul de a atinge aceste obiective materiale prin acţiuni etice şi sociale. Degradând valorile spirituale ale unui popor, această înjosire a rugăciunii avea totuşi drept efect direct înălţarea moravurilor lui economice, sociale şi etice.
91:1.4 (995.3) Rugăciunea este un monolog numai în tipul cel mai primitiv de minte. Ea a devenit devreme un dialog, şi s-a amplificat rapid la nivelul unui cult colectiv. Rugăciunea semnifică faptul că incantaţiile premagice ale religiei primitive au atins, prin evoluţie, nivelul la care mintea umană recunoaşte realitatea puterilor sau a fiinţelor binefăcătoare capabile să reînsufleţească valorile sociale şi să ocrotească idealurile morale; pe de altă parte, el recunoaşte că aceste influenţe sunt supraomeneşti şi distincte de egoul uman conştient de sine şi de semenii lui muritori. Prin urmare, adevărata rugăciune nu apare până când acţiunea de slujire religioasă nu este privită ca personală.
91:1.5 (995.4) Rugăciunea are puţine legături cu animismul, dar astfel de credinţe pot să existe în paralel cu sentimentele religioase care apar. În multe cazuri, religia şi animismul au avut origini cu totul separate.
91:1.6 (995.5) La muritorii care nu au fost eliberaţi de legăturile primitive ale fricii, există un serios pericol ca toate rugăciunile să conducă la un simţ morbid al păcatului, la o convingere nejustificată de vinovăţie, reală sau imaginară. Totuşi, în epoca modernă, este puţin probabil ca un mare număr de persoane să consacre atât de mult timp rugăciunii încât să ajungă la aceste reflecţii dăunătoare în ceea ce priveşte lipsa lor de demnitate sau culpabilitatea lor. Pericolele care însoţeau deformarea şi pervertirea rugăciunii constau în ignoranţă, superstiţie, cristalizare, devitalizare, materialism şi fanatism.
91:2.1 (995.6) Primele rugăciuni au fost pur şi simplu urări exprimate în cuvinte, expresia unor dorinţe sincere. Rugăciunea a devenit apoi o tehnică de obţinere a cooperării spiritelor. Apoi, ea a atins funcţia superioară de ajutor al religiei la păstrarea tuturor valorilor demne de a fi păstrate.
91:2.2 (995.7) Rugăciunea şi magia au survenit amândouă ca rezultat al reacţiilor umane de ajustare la mediul urantian; însă, în afară de această relaţie generală, ele au puţine puncte comune. Rugăciunea a indicat întotdeauna o acţiune pozitivă din partea egoului care o rostea; ea a fost întotdeauna psihică şi uneori spirituală. Magia a însemnat în general o tentativă de a manipula realitatea fără a afecta egoul manipulatorului, al practicantului magiei. În ciuda originilor lor independente, magia şi rugăciunea au fost adesea legate în stadiile lor ulterioare de dezvoltare. Plecând de la formule şi trecând prin ritualuri şi incantaţii, magia este uneori ridicată, prin înălţarea scopurilor ei, până în pragul adevăratei rugăciuni. Rugăciunea a devenit uneori atât de materialistă încât a degenerat într-o tehnică pseudomagică pentru a evita cheltuiala de efort cuvenită rezolvării problemelor Urantiei.
91:2.3 (996.1) Când omul a învăţat că rugăciunea nu putea constrânge zeii, el i-a dat mai mult caracterul de rugă, de căutare a unei graţii. Dar rugăciunea autentică este în realitate o comuniune între om şi Făuritorul său.
91:2.4 (996.2) Apariţia ideii de sacrificiu într-o religie a diminuat ineluctabil eficienţa superioară a adevăratei rugăciuni, în sensul că oamenii caută să substituie ofrandele de bunuri materiale cu acelea ale consacrării propriei lor voinţe facerii voii lui Dumnezeu.
91:2.5 (996.3) Când religia este privată de un Dumnezeu personal, rugăciunile ei sunt transpuse la nivelul teologiei şi al filozofiei. Când, într-o religie, conceptul cel mai elevat de Dumnezeu este acela al unei Deităţi impersonale, ca în idealismul panteist, acest concept furnizează clar o bază pentru anumite forme de comuniune mistică, însă el este fatal pentru forţa adevăratei rugăciuni, care reprezintă întotdeauna comuniunea omului cu o fiinţă personală şi superioară.
91:2.6 (996.4) În primele perioade ale evoluţiei rasiale, şi chiar şi astăzi în experienţa cotidiană a muritorilor de rând, rugăciunea este, într-o mare măsură, un fenomen al raporturilor dintre om şi subconştientul său. Există însă şi un domeniu al rugăciunii în care indivizi capabili din punct de vedere intelectual şi progresivi din punct de vedere spiritual ajung mai mult sau mai puţin la un contact cu nivelele supraconştiente ale minţii uman, domeniul Ajustorului Interior al Gândirii. În plus, există o fază spirituală definită a adevăratei rugăciuni în ceea ce priveşte receptarea şi recunoaşterea ei de către forţele spirituale ale universului; această fază este cu totul distinctă de toate asocierile umane şi intelectuale.
91:2.7 (996.5) Rugăciunea contribuie treptat la dezvoltarea sentimentului religios al unei minţi umane în evoluţie. Ea exercită o puternică influenţă în împiedicarea izolării personalităţii.
91:2.8 (996.6) Rugăciunea reprezintă una dintre tehnicile asociate cu religiile naturale din evoluţia rasială, care face în aceeaşi măsură parte din valorile bazate pe experienţă ale religiilor superioare excelente din punct de vedere etic - religiile de revelaţie.
91:3.1 (996.7) Când copiii învaţă pentru prima dată să se servească de limbaj, ei sunt înclinaţi să gândească cu voce tare, să îşi exprime gândurile în cuvinte, chiar dacă nimeni nu este acolo pentru a-i auzi. Odată cu începuturile imaginaţiei lor creative, ei vădesc o tendinţă de a conversa cu tovarăşi imaginari. În felul acesta, un ego care începe să înflorească caută să se menţină în comuniune cu un alter ego fictiv. Prin această tehnică, copilul învaţă devreme să convertească monologurile lui în pseudodialoguri, în care acest alter ego dă răspunsuri la gândurile lui exprimate cu voce tare şi la exprimarea urărilor sale. O bună parte a reflectărilor adulţilor se desfăşoară mintal sub formă de conversaţii.
91:3.2 (996.8) Forma primitivă a rugăciunii semăna mult cu recitările semimagice ale tribului Toda din zilele noastre, rugăciuni care nu erau adresate nimănui anume. Prin apariţia ideii unui alter ego, astfel de tehnici de rugăciune tind să se transforme în comunicări de tip dialog. Cu timpul, conceptul de alter ego este înălţat la statutul superior de demnitate divină, iar rugăciunea ca act religios îşi face apariţia. Acest tip primitiv de rugăciune e menit să evolueze prin numeroase faze şi în cursul a lungi perioade de timp înainte de a atinge nivelul de rugăciune inteligentă şi cu adevărat etică.
91:3.3 (997.1) Concepţia de alter ego pe care au avut-o generaţiile succesive de muritori care practicau rugăciunea evoluează trecând prin concepte legate de fantome, fetişuri şi spirite, până la zeii politeişti şi, în cele din urmă, până la Dumnezeul Unic, o fiinţă divină care întrupa idealurile cele mai înalte şi aspiraţiile cele mai sublime ale egoului în rugăciune. Acesta este modul în care rugăciunea funcţionează ca cel mai puternic act religios, pentru a conserva valorile şi idealurile superioare ale celor care se roagă. Din clipa în care omul a conceput un alter ego, şi până la apariţia conceptului unui divin Tată celest, rugăciunea este întotdeauna o practică care vă face mai sociabili, mai morali şi mai spiritualizaţi.
91:3.4 (997.2) Simpla rugăciune de credinţă evidenţiază în experienţa omenească o puternică evoluţie prin care vechile conversaţii cu simbolul fictiv al alter egoului din religia primitivă au fost înălţate la nivelul de comuniune cu spiritul Infinitului, la nivelul unei sincere conştiinţe de realitatea Dumnezeului etern şi a Tatălui Paradisiac al oricărei creaţii inteligente.
91:3.5 (997.3) În afară de ceea ce se referă la sinele superior din experienţa rugăciunii, ar trebui reamintit că rugăciunea etică este o cale extraordinară de înălţare a egoului şi de întărire a sinelui pentru o viaţă mai bună, o viaţă de înfăptuiri mai elevate.
91:3.6 (997.4) Rugăciunea a fost și va fi întotdeauna o experiență umană dublă: o procedură psihologică interconectată cu o tehnică spirituală. Iar aceste două funcții ale rugăciunii nu pot fi niciodată complet separate.
91:3.7 (997.5) Rugăciunea iluminată trebuie să recunoască nu numai un Dumnezeu exterior şi personal, ci şi o Divinitate interioară şi impersonală, Ajustorul care vă locuieşte. Când un om se roagă, este întru totul just ca el să se străduiască să înţeleagă conceptul de Tată Universal al Paradisului. Cu toate acestea, pentru majoritatea scopurilor practice, o tehnică mai eficientă ar consta în revenirea la conceptul unui alter ego apropiat, întocmai cum avea obiceiul să o facă mintea primitivă, recunoscându-se apoi că ideea acestui alter ego era la începuturi o simplă ficţiune, devenită apoi, prin evoluţie, adevărul că Dumnezeu locuieşte în omul muritor prin prezenţa efectivă a Ajustorului. Astfel, omul poate să vorbească, cum s-ar zice, faţă în faţă, cu un alter ego divin real şi autentic, care îl locuieşte şi care este însăşi esenţa şi prezenţa Dumnezeului viu, Tatăl Universal.
91:4.1 (997.6) Nici o rugăciune nu poate fi etică dacă imploratorul caută un avantaj egoist asupra semenilor lui. Rugăciunea egoistă şi materialistă este incompatibilă cu religiile etice care sunt întemeiate pe iubirea divină şi dezinteresată. O asemenea rugăciune atât de lipsită de etică se reîntoarce la nivelurile primitive ale pseudomagiei, ea fiind nedemnă de civilizaţii în evoluţie şi de religii iluminate. Rugăciunea egoistă violează spiritul tuturor eticilor întemeiate pe o justeţe plină de iubire.
91:4.2 (997.7) Rugăciunea nu trebuie niciodată să fie înjosită până într-acolo încât să devină un substitut pentru acţiune. Orice rugăciune etică este un stimulent pentru acţiune şi un ghid pentru eforturile progresive către scopurile idealiste de realizare în sinele superior.
91:4.3 (998.1) În toate rugăciunile voastre, fiţi nepărtinitori. Nu vă aşteptaţi ca Dumnezeu să fie părtinitor, ca el să vă iubească mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui, prietenii voştri, vecinii voştri, chiar şi duşmanii voştri. Însă rugăciunea religiilor naturale sau evoluate nu începe prin a fi etică, aşa cum este ea în religiile revelate ulterioare. Orice rugăciune, fie că este individuală fie comunitară, poate fi sau egoistă sau altruistă. Adică, rugăciunea se poate focaliza asupra sinelui sau asupra altora. Când rugăciunea nu caută nimic pentru cel care se roagă sau pentru tovarăşii lui, atunci o asemenea atitudine a sufletului tinde către nivelele veritabilei adoraţii. Rugăciunile egoiste implică confesiuni şi rugăminţi, şi constau adesea în cereri de favoruri materiale. Rugăciunea este ceva mai etică atunci când ea se ocupă de iertare şi caută înţelepciunea pentru a mări stăpânirea de sine.
91:4.4 (998.2) Rugăciunea lipsită de egoism întăreşte şi consolează, în timp ce rugăciunea materialistă este sortită să-i dezamăgească şi să-i deziluzioneze pe autorii ei pe măsură ce progresul descoperirilor ştiinţifice demonstrează că omul trăieşte într-un univers fizic al legii şi al ordinii. Copilăria unui individ sau a unei rase este caracterizată prin rugăciunile primitive egoiste şi materialiste. Şi, într-o anumită măsură, toate aceste rugăminţi sunt eficiente în sensul că ele conduc invariabil la eforturi care contribuie la obţinerea de răspunsuri la asemenea rugăciuni. Adevărata rugăciune de credinţă contribuie întotdeauna la progresul tehnicii vieţii, chiar dacă asemenea cereri nu sunt demne de recunoaştere spirituală. Dar persoanele spirituale evoluate ar trebui să fie extrem de precaute atunci când încearcă să-i descurajeze pe gânditorii primitivi, sau lipsiţi de maturitate, de a formula acest gen de rugăciuni.
91:4.5 (998.3) Amintiţi-vă că, chiar dacă rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, ea efectuează adesea schimbări importante şi durabile în cei care se roagă cu credinţă şi cu o speranţă plină de încredere. Rugăciunea a generat multă pace a minţii, veselie, calm, curaj, stăpânire de sine şi echitate în bărbaţii şi în femeile raselor în evoluţie.
91:5.1 (998.4) În cultele strămoşilor, rugăciunea conduce la cultivarea idealurilor strămoşeşti. Însă, ca aspect de cult al Deităţii, rugăciunea transcende toate practicile de acest ordin, deoarece ea conduce la cultivarea idealurilor divine. Aşa cum conceptul de alter ego al rugăciunii devine suprem şi divin, tot astfel şi idealurile umane se înalţă în consecinţă de la nivelul pur omenesc către nivelele celeste şi divine, iar rezultatul tuturor acestor rugăciuni este întărirea caracterului uman şi profunda unificare a personalităţii umane.
91:5.2 (998.5) Însă nu este necesar ca rugăciunea să fie întotdeauna individuală. Rugăciunea în grup sau în adunare este foarte eficientă, în sensul că efectele ei sporesc mult sociabilitatea. Când o colectivitate se adună la o rugăciune în comun pentru înălţare morală şi pentru înnobilare spirituală, aceste devoţiuni acţionează asupra indivizilor care compun grupul; participarea lor îi face pe toţi mai buni. Chiar şi un întreg oraş sau o întreagă naţiune pot fi ajutate de aceste rugăciuni devoţionale. Mărturisirea, căinţa şi rugăciunea au condus indivizi, oraşe, naţiuni, şi rase întregi la puternice eforturi de reformă şi la acţiuni înfăptuite cu curaj.
91:5.3 (998.6) Dacă doriţi cu adevărat să învingeţi obişnuinţa de a critica un prieten, modul cel mai rapid şi cel mai sigur de a efectua această schimbare de atitudine constă în dobândirea obişnuinţei de a vă ruga pentru această persoană în fiecare zi a vieţii voastre. Repercusiunile sociale ale acestor rugăciuni depind însă foarte mult de două condiţii:
91:5.4 (998.7) 1. Persoana pentru care se roagă cineva trebuie să ştie că se roagă cineva pentru ea.
91:5.5 (999.1) 2. Persoana care se roagă ar trebui să intre în contact social strâns cu persoana pentru care se roagă.
91:5.6 (999.2) Rugăciunea este tehnica prin care orice religie devine mai devreme sau mai târziu o instituţie. Cu timpul, rugăciunea se asociază cu numeroşi factori secundari dintre care unii sunt utili, iar alţii vădit vătămători, cum ar fi preoţii, cărţile sacre, ritualurile de adorare, şi ceremoniile.
91:5.7 (999.3) Dar oamenii cu minte mai iluminată din punct de vedere spiritual ar trebui să fie răbdători şi toleranţi faţă de intelectele mai puţin bine înzestrate, care doresc cu patimă un simbolism pentru a mobiliza clarviziunea lor spirituală restrânsă. Cei puternici nu trebuie să îi privească pe cei slabi cu dispreţ. Cei care sunt conştienţi de Dumnezeu în absenţa unui simbolism, nu trebuie să nege funcţia de graţie a simbolurilor pentru cei cărora le este greu să adore Deitatea şi să respecte, fără forme şi fără rituri, adevărul, frumuseţea şi bunătatea. În rugăciunea de adorare, majoritatea muritorilor îşi imaginează un simbol oarecare al obiectului-scop al devoţiunilor lor.
91:6.1 (999.4) Dacă nu este în legătură cu voinţa şi cu actele forţelor spirituale personale şi ale supraveghetorilor materiali ai unui tărâm, rugăciunea nu poate avea efect direct asupra mediului vostru fizic. Domeniul cererilor prin rugăciune posedă limite bine definite, dar aceste limite nu se aplică în acelaşi fel credinţei celor care se roagă.
91:6.2 (999.5) Rugăciunea nu este o tehnică de vindecare pentru bolile reale şi organice, dar ea a contribuit enorm la stabilirea unei sănătăţi debordante şi la tămăduirea unor numeroase tulburări mentale, emoţionale şi nervoase. Chiar şi în cazul bolilor bacteriene reale, rugăciunea a sporit adesea cu mult eficacitatea altor remedii aplicate. Rugăciunea i-a făcut mulţi invalizi irascibili şi nemulţumiţi în monumente de răbdare şi i-a transformat în surse de inspiraţie pentru toate celelalte fiinţe umane suferinde.
91:6.3 (999.6) Oricât de dificilă ar fi reconcilierea îndoielilor ştiinţifice cu privire la eficacitatea rugăciunii cu nevoia mereu prezentă de a căuta ajutorul şi călăuzirea pe lângă sursele divine, nu uitaţi niciodată că rugăciunea sinceră de credinţă este o forţă puternică în promovarea fericirii personale, a stăpânirii de sine individuale, a armoniei sociale, a progresului moral şi a realizării spirituale.
91:6.4 (999.7) Chiar şi ca practică pur omenească, ca dialog cu alter egoul vostru, rugăciunea constituie o tehnică de abordare dintre cele mai eficiente pentru a pune în aplicare puterile naturii umane, ale cărei rezerve sunt acumulate şi conservate în domeniile inconştiente ale minţii umane. Rugăciunea este o practică psihologică sănătoasă, lăsând de-o parte implicaţiile religioase şi de semnificaţia ei spirituală. Este un fapt de experienţă umană că majoritatea persoanelor, dacă sunt supuse unei presiuni considerabile, vor adresa într-un anumit fel rugăciuni unei oarecare surse de asistenţă.
91:6.5 (999.8) Nu fiţi atât de trândavi până într-atât încât să îi cereţi lui Dumnezeu să vă rezolve dificultăţile, însă nu ezitaţi niciodată să îi cereţi înţelepciune şi forţă spirituală pentru a vă călăuzi şi a vă susţine în vreme ce atacaţi cu hotărâre şi cu curaj problemele cu care trebuiesc rezolvate.
91:6.6 (999.9) Rugăciunea a fost un factor indispensabil în progresul şi în păstrarea civilizaţiei religioase, şi ei îi rămâne încă să aducă puternice contribuţii pentru a întări şi a spiritualiza societatea, cu condiţia ca aceia care se roagă să o facă în lumina faptelor ştiinţifice, a înţelepciunii filozofice, a sincerităţii intelectuale şi a credinţei spirituale. Rugaţi-vă aşa cum i-a învăţat Isus pe discipolii lui - cu onestitate, cu generozitate, cu echitate şi fără îndoială.
91:6.7 (1000.1) Dar eficienţa rugăciunii, în experienţa spirituală personală a celui care se roagă, nu depinde în nici un fel de comprehensiunea intelectuală a adoratorului, nici de rafinamentul lui filozofic, nici de nivelul lui social, nici de statutul său cultural sau de alte achiziţii umane. Însoţitoarele psihice şi spirituale ale rugăciunii de credinţă sunt imediate, personale şi experimentale. Nu există nici o altă tehnică care să permită vreunui om, independent de toate celelalte realizări terestre, să se apropie atât de bine şi atât de aproape de tărâmul unde poate comunica cu Autorul lui, unde creatura ia contact cu realitatea Creatorului, cu Ajustorul Gândirii interior.
91:7.1 (1000.2) Ca tehnică de cultivare a conştiinţei de prezenţa lui Dumnezeu, misticismul este cu totul demn de laudă, dar, dacă practica sa conduce la izolare socială şi culminează în fanatism religios, el este întru totul reprobabil. Mult prea adesea, ideile pe care mistica depăşită le socoteşte a fi de inspiraţie divină nu sunt decât exaltări venite din adâncurile propriului minte. Contactul minţii umane cu Ajustorul ei interior, deşi este frecvent favorizat de o meditaţie ferventă, este mult mai adesea înlesnit de serviciile sincere şi iubitoare ale unei slujiri dezinteresate pe lângă semenii săi.
91:7.2 (1000.3) Marii învăţători religioşi şi profeţii vremurilor apuse nu erau mistici excesivi. Ei erau bărbaţi şi femei cunoscători de Dumnezeu, şi care îl serveau pe Dumnezeul lor cât puteau de bine, prin slujirea dezinteresată pe lângă semenii lor. Isus i-a luat adesea pe apostolii lui deoparte, pentru scurte perioade, pentru a medita şi a se ruga, dar, în cea mai mare parte a timpului, el îi menţinea în contact de serviciu cu mulţimile. Sufletul oamenilor are nevoie de exerciţiu spiritual precum şi de hrană spirituală.
91:7.3 (1000.4) Extazul religios este admisibil atunci când rezultă din antecedente sănătoase, dar această experienţă reprezintă mai adesea consecinţa influenţelor pur emotive decât manifestarea unui caracter spiritual profund. Persoanele religioase nu trebuie să considere fiecare presentiment psihologic însufleţit şi fiecare experienţă emoţională intensă ca pe o revelaţie divină sau ca pe o comunicare spirituală. Extazul spiritual autentic este în general asociat cu un mare calm exterior şi cu un control emotiv aproape perfect. Însă adevărata viziune profetică este un presentiment parapsihologic. Încercările de acest gen nu sunt nici pseudohalucinaţii, nici extaze asemănătoare transelor.
91:7.4 (1000.5) Mintea omenească poate acţiona ca răspuns la o aşa-zisă inspiraţie atunci când este sensibilă fie la exaltările subconştientului fie la stimulii supraconştientului. În ambele cazuri, aceste creşteri ale conţinutului conştiinţei îi apar individului mai mult sau mai puţin străine. Entuziasmul mistic netemperat şi extazul religios neînfrânat nu sunt scrisori de acreditare ale inspiraţiei, scrisori de acreditare aşa-zis divine.
91:7.5 (1000.6) Proba practică a tuturor acestor stranii experienţe religioase de misticism, de extaz şi de inspiraţie consta în a observa dacă aceste fenomene îl fac pe individ interesat de:
91:7.6 (1000.7) 1. A se bucura de o sănătate fizică mai bună şi mai completă.
91:7.7 (1000.8) 2. A acţiona mai practic şi mai eficient în viaţa sa mentală.
91:7.8 (1000.9) 3. A face socială experienţa sa religioasă cu mai multă plenitudine şi bucurie.
91:7.9 (1000.10) 4. A spiritualiza mai complet viaţa sa cotidiană în timp ce îşi îndeplineşte îndatoririle curente ale existenţei de muritor obişnuit.
91:7.10 (1001.1) 5. A spori dragostea şi aprecierea sa faţă de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate.
91:7.11 (1001.2) 6. A conserva valorile sociale, morale, etice şi spirituale recunoscute curent.
91:7.12 (1001.3) 7. A dezvolta clarviziunea spirituală - conştiinţa sa de Dumnezeu.
91:7.13 (1001.4) Rugăciunea nu are însă legătură reală cu aceste experienţe religioase excepţionale. Când rugăciunea devine prea estetică, când ea constă aproape exclusiv dintr-o admirabilă şi preafericită contemplare a divinităţii paradisiace, ea pierde mult din influenţa ei socializantă şi tinde spre misticism şi spre izolarea adepţilor ei. Un exces de rugăciune solitară prezintă un anumit pericol care este corijat şi înlăturat prin rugăciunea în grup, prin devoţiunile colective.
91:8.1 (1001.5) Rugăciunea comportă un aspect cu adevărat spontan, deoarece omul primitiv a început să se roage cu mult înainte de a avea vreun concept clar asupra lui Dumnezeu. Primii oameni aveau obiceiul de a se ruga în două împrejurări diferite: când se găseau în mare nevoie, ei simţeau un imbold de a întinde mâna după un ajutor; şi, când jubilau, ei se lăsau duşi de exprimarea impulsivă a bucuriei lor.
91:8.2 (1001.6) Rugăciunea nu este o evoluţie a magiei; cele două au survenit independent una de alta. Magia a fost o tentativă de a adapta Deitatea la circumstanţe; rugăciunea este efortul de a adapta personalitatea la voinţa Deităţii. Adevărata credinţă este atât morală cât şi religioasă; magia nu este nici una nici alta.
91:8.3 (1001.7) Rugăciunea poate deveni un obicei stabilit. Multe persoane se roagă deoarece o fac şi alţii. Iar altele se roagă pentru că se tem să nu li se întâmple ceva îngrozitor dacă nu îşi prezintă regulat rugăminţile.
91:8.4 (1001.8) Pentru unii indivizi, rugăciunea este o calmă exprimarea unei recunoştinţe, pentru alţii, o expresie colectivă de proslăvire, o devoţiune socială. Ea este uneori imitarea religiei altuia, în timp ce adevărata rugăciune este comunicarea sinceră şi încrezătoare între natura spirituală a creaturii şi omniprezenţa spiritului Creatorului.
91:8.5 (1001.9) Rugăciunea poate fi o expresie spontană a conştiinţei de Dumnezeu sau o recitare lipsită de sens de formule teologice. Ea poate să fie proslăvirea extatică a unui suflet cunoscător de Dumnezeu sau obedienţa servilă a unui muritor obsedat de frică. Ea este uneori expresia patetică a unei mari dorinţe spirituale şi alteori strigatul ascuţit al unor expresii pioase. Rugăciunea poate fi o proslăvire bucuroasă sau un umil apel la iertare.
91:8.6 (1001.10) Rugăciunea poate fi cererea copilăroasă a imposibilului sau rugămintea omului matur pentru creştere morală şi pentru putere spirituală. O rugăminte poate consta în a cere pâinea zilnică sau poate încorpora o dorinţă sinceră de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a face voia sa. Ea poate să fie o cerere în întregime egoistă sau un gest sincer şi magnific către realizarea unei fraternităţi dezinteresate.
91:8.7 (1001.11) Rugăciunea poate fi un plâns de mânie pentru a obţine răzbunare sau o intervenţie miloasă pentru duşmani. Ea poate să fie expresia unei speranţe de a-l schimba pe Dumnezeu sau puternica tehnică de schimbare de sine. Ea poate să fie pledoaria slugarnică a unui păcătos pierdut înaintea unui Judecător presupus sever sau expresia bucuroasă a unui fiu liber, fiu al Tatălui celest viu şi milos.
91:8.8 (1001.12) Oamenii moderni sunt tulburaţi la ideea de a vorbi despre problemele lor cu Dumnezeu într-o manieră pur personală. Mulţi au abandonat rugăciunea regulată; ei nu se roagă decât sub imperiul unei presiuni neobişnuite - în caz de urgenţă. Omului nu ar trebui să îi fie frică să-i vorbească lui Dumnezeu, dar va fi ceva copilăresc din punct de vedere spiritual să se apuce să-l convingă pe Dumnezeu sau să pretindă să-l schimbe.
91:8.9 (1002.1) Adevărata rugăciune atinge însă realitatea. Chiar şi atunci când curenţii de aer sunt ascendenţi, nici o pasăre nu-şi poate lua zborul fără a-şi deschide aripile. Rugăciunea înalţă omul, deoarece ea este o tehnică de progres prin utilizarea curenţilor spirituali ascendenţi ai universului.
91:8.10 (1002.2) Rugăciunea autentică contribuie la creşterea spirituală, modifică atitudinile şi procură satisfacţia care provine din comuniunea cu divinitatea. Ea este o revărsare spontană a conştiinţei de Dumnezeu.
91:8.11 (1002.3) Dumnezeu răspunde rugăciunii omului prin a-i da o revelaţie sporită a adevărului, o apreciere reînsufleţită a frumuseţii şi un concept mai larg asupra bunătăţii. Rugăciunea este un gest subiectiv, dar ea stabileşte contactul cu puternice realităţi obiective pe nivelele spirituale ale experienţei umane; ea este o încercare semnificativă a fiinţei umane de a atinge valorile supraumane. Ea este cel mai puternic stimulent al creşterii spirituale.
91:8.12 (1002.4) Cuvintele nu au importanţă în rugăciune; ele sunt pur şi simplu canalul intelectual în care se întâmplă să curgă râul rugilor spirituale. Valoarea verbală a unei rugăciuni este pur autosugestivă în devoţiunile individuale, şi sociosugestivă în devoţiunile colective. Dumnezeu răspunde atitudinii sufletului, iar nu vorbelor.
91:8.13 (1002.5) Rugăciunea nu este o tehnică de evitare a conflictelor, ci mai degrabă un stimulent de a creşte în faţa conflictului. Rugaţi-vă doar pentru valori, nu pentru lucruri; pentru creştere, şi nu pentru satisfacere.
91:9.1 (1002.6) Dacă vreţi să vă angajaţi în rugăciune eficient, trebuie să aveţi prezente în minte legile cerinţelor către care este îndreptată:
91:9.2 (1002.7) 1. Trebuie să vă calificaţi ca rugător eficient prin înfruntarea sinceră şi curajoasă a problemelor realităţii universale. Trebuie să aveţi vigoare cosmică.
91:9.3 (1002.8) 2. Trebuie să fi epuizat cu onestitate toate posibilităţile omeneşti de ajustare. Trebuie să fiţi iscusiţi.
91:9.4 (1002.9) 3. Trebuie să abandonaţi toate dorinţele minţii şi toate poftele sufletului în îmbrăţişarea transformatoare a creşterii spirituale. Trebuie ca voi să fi experimentat o reînsufleţire a semnificaţiilor şi o înnobilare a valorilor.
91:9.5 (1002.10) 4. Trebuie să alegeţi din toată inima voinţa divină. Trebuie nimicit centrul inert al nehotărârii.
91:9.6 (1002.11) 5. Nu doar să recunoaşteţi voia Tatălui şi să alegeţi să o faceţi, ci şi să vă consacraţi fără rezervă şi să vă dedicaţi dinamic înfăptuirii efective a acestei voinţe.
91:9.7 (1002.12) 6. Rugăciunea voastră va căuta exclusiv să obţină înţelepciunea divină care să-i permită să rezolve problemele omeneşti specifice întâlnite în cursul ascensiunii spre Paradis - realizarea perfecţiunii divine.
91:9.8 (1002.13) 7. Şi trebuie să aveţi credinţă - o credinţă vie.
91:9.9 (1002.14) [Prezentat de Şeful Medianilor Urantiei.]
Cartea Urantia
Capitolul 92
92:0.1 (1003.1) CU MULTĂ vreme înaintea aportului revelaţiilor sistematice de pe Urantia, oamenii aveau o religie de origine naturală care făcea parte din experienţa lor evolutivă; dar această religie de origine naturală era, în ea însăşi, produsul înzestrărilor supraanimale din om. Religia evolutivă a luat încet formă, în cursul mileniilor carierei bazate pe experienţă a omenirii, prin intermediul următoarelor influenţe care operează în interior şi au efect asupra sălbaticului, a barbarului şi a civilizatului:
92:0.2 (1003.2) 1. Adjutantul adoraţiei- apariţia în conştiinţa animală a potenţialelor supraanimale pentru a percepe realitatea. Acesta se poate numi instinctul uman primordial de căutare a Deităţii.
92:0.3 (1003.3) 2. Adjutantul înţelepciunii- manifestarea, într-o minte adoratoare, a tendinţei de a-şi dirija adorarea în canale superioare de expresie şi în concepte mereu mai extinse asupra realităţii Deităţii.
92:0.4 (1003.4) 3. Duhul-Sfânt- acesta este prima înzestrare supramentală, şi el apare infailibil în toate personalităţile umane de bună credinţă. Slujirea lui pe lângă o minte înfometată de adorare şi însetată de înţelepciune creează capacitatea de a înţelege prin sine însuşi postulatul supravieţuirii umane, atât ca concept teologic, cât şi ca experienţă personală actuală şi factuală.
92:0.5 (1003.5) Funcţionarea coordonată a acestor trei servicii divine este întru totul suficientă pentru a declanşa şi a urmări credinţa religiei evolutive. Aceste influenţe sunt sporite mai târziu prin Ajustorii Gândirii, prin serafimi şi prin Spiritul Adevărului, care accelerează orice cadenţă a dezvoltării religioase. Aceşti agenţi au funcţionat un timp îndelungat pe Urantia, şi ei vor continua atâta timp cât această planetă va rămâne o sferă locuită. O mare parte a potenţialului acestor agenţi divini nu a avut încă niciodată ocazia să se exprime; multe dintre revelaţii vor fi făcute în cursul epocilor viitoare, pe măsură ce religia muritorilor se va înălţa, nivel după nivel, până la înălţimile celeste ale valorii morontiale şi ale adevărului spiritual.
92:1.1 (1003.6) Evoluţia religiei a fost urmărită în trecut de la frica primitivă şi de la credinţa în fantome, prin numeroase stadii succesive de dezvoltare, incluzând eforturile, mai întâi pentru a constrânge spiritele şi apoi pentru a le îmbuna. Fetişurile triburilor au devenit totemuri şi zei tribali; formulele magice au devenit rugăciuni moderne. Circumcizia, care a fost mai întâi un sacrificiu, a devenit un procedeu igienic.
92:1.2 (1003.7) În cursul copilăriei sălbatice a raselor, religia a progresat de la adorarea naturii la fetişism, trecând prin cultul fantomelor. În zorile civilizaţiei, rasa umană a îmbrăţişat credinţele mai mistice şi mai simbolice, în timp ce astăzi, în pragul maturităţii ei, omenirea se pregăteşte să aprecieze adevărata religie şi chiar un început de revelaţie a adevărului însuşi.
92:1.3 (1004.1) Religia se naşte ca reacţie biologică a minţii la credinţele spirituale şi la mediul înconjurător; ea este ultimul lucru care să piară sau să se schimbe dintr-o rasă. Religia este adaptarea societăţii, într-o anumită epocă, la ceea ce este misterios. Ca instituţie socială, ea cuprinde rituri, simboluri, culte, scrieri, altare, sanctuare şi temple. Apa sfinţită, relicvele, fetişurile, farmecele, podoabele sacerdotale, clopotele, tobele şi preoţimea sunt comune tuturor religiilor. Şi este imposibil să se separe complet religia, care rezultă exclusiv din evoluţie, de magie sau de vrăjitorie.
92:1.4 (1004.2) Misterul şi puterea au stimulat întotdeauna sentimentele şi temerile religioase, în timp ce emoţia a funcţionat continuu ca un puternic factor condiţionant al dezvoltării lor. Frica a fost întotdeauna stimulul religios fundamental. Frica dă o formă zeilor religiei evolutive şi motivează ritualul religios al credinţelor primitive. Pe măsură ce civilizaţia progresează, frica este modificată prin venerare, prin admiraţie, prin respect şi prin simpatie, apoi condiţionarea ei continuă prin remuşcări şi prin căinţă.
92:1.5 (1004.3) Un popor asiatic spunea prin învăţăturile sale că „Dumnezeu este o mare teamă”; acesta este rezultatul religiei exclusiv evolutive. Isus, revelaţia de tipul cel mai elevat din viaţa religioasă, proclama că „Dumnezeu este iubire”.
92:2.1 (1004.4) Religia este cea mai rigidă şi cea mai inflexibilă dintre toate instituţiile umane, dar ea se adaptează cu întârziere schimbărilor sociale. În cele din urmă, religia evolutivă reflectă bine moravurile schimbătoare care, la rândul lor, pot fi afectate de religia revelată. Lent, sigur, dar fără plăcere, religia (cultul) merge în urma înţelepciunii - cunoaşterea dirijată de raţiunea bazată pe experienţă şi iluminată de revelaţia divină.
92:2.2 (1004.5) Religia se agaţă de moravuri; ceea ce era este străvechi şi presupus sacru. Din acest motiv, şi numai din acesta, s-a făcut că uneltele de piatră au persistat multă vreme în epoca bronzului şi a fierului. Arhivele voastre conţin următorul pasaj: „Iar dacă îmi faci un templu de piatră, să nu îl clădeşti din piatră cioplită, căci dacă foloseşti uneltele tale pentru a-l face, l-ai profanat”. Chiar şi astăzi, hinduşii îşi aprind focul folosind prin frecare un fel de sfredel primitiv. În cursul religiei evolutive, orice inovaţie a fost întotdeauna considerată ca un sacrilegiu. Sacramentul nu trebuia să fie compus din alimente noi şi manufacturate, ci din alimente mai primitive: „Carnea friptă în foc şi pâinea fără plămadă servite cu ierburi amare.” Uzanţele sociale de toate tipurile, şi chiar şi procedurile legale, se agaţă de formele vechi.
92:2.3 (1004.6) Când oamenii moderni se miră că Scripturile a diferite religii prezintă atât de multe pasaje care pot fi socotite drept obscene, ei ar trebui să reflecteze şi să observe că generaţiilor care au trecut le-a fost teamă să elimine ceea ce strămoşii lor socotiseră drept sfânt şi sacru. O generaţie poate să considere ca obscene multe dintre lucrurile pe care generaţiile precedente le-au acceptat ca făcând parte din moravurile admise, şi chiar din ritualurile religioase aprobate. Un mare număr de controverse religioase au fost ocazionate de nesfârşite încercări de a concilia practicile străvechi, dar reprobabile, cu noile progrese ale raţiunii, de a găsi teorii plauzibile care să justifice crezurile care perpetuează obiceiurile vetuste şi desuete.
92:2.4 (1004.7) Însă este ceva cât se poate de prostesc să vrei să accelerezi prea brusc creşterea religioasă. O rasă sau o naţiune nu pot să asimileze, dintr-o religie avansată, decât părţi rezonabil de coerente şi de compatibile cu statutul ei evolutiv curent, şi care ţin cont de geniul ei de adaptare. Condiţiile sociale, climatice, politice şi economice exercită toate o influenţă în determinarea cursului şi progresului evoluţiei religioase. Moralitatea socială nu e determinată de religie, nici măcar de religia evolutivă; acestea sunt mai degrabă forme de religie care sunt dictate de moralitatea rasială.
92:2.5 (1005.1) Rasele de oameni nu acceptă decât superficial o religie nouă şi străină; de fapt, ei o adaptează la moravurile lor şi la modurile lor vechi de a crede. Se găseşte un bun exemplu la un trib din Noua Zeelandă ai cărui preoţi, după ce au acceptat nominal creştinismul, au declarat apoi că ar fi primit direct de la Gabriel revelaţiile care dădeau asigurarea că acest acelaşi trib devenise poporul ales al lui Dumnezeu, şi porunceau ca să li se îngăduie membrilor lui să se dedea liber la relaţii sexuale desfrânate şi la multe altele dintre obiceiurile lor străvechi şi reprehensibile. Toţi creştinii nou-botezaţi au aderat imediat la această versiune nouă şi mai puţin constrângătoare a creştinismului.
92:2.6 (1005.2) Într-o vreme sau alta, religia a sancţionat toate felurile de comportamente contradictorii şi nelogice; ea practic a aprobat, într-o epocă dată, tot ceea ce se consideră acum ca imoral sau nelegiuit. Conştiinţa, neînvăţată de experienţă şi neajutată de raţiune, nu a fost niciodată şi nici nu va putea vreodată să fie un ghid sigur şi infailibil pentru conduita umană. Conştiinţa nu este o voce divină care vorbeşte sufletului omenesc; ea este numai suma totală a conţinutului moral şi etic al moravurilor dintr-un oarecare stadiu curent de existenţă; ea reprezintă pur şi simplu concepţia umană de reacţie ideală într-un concurs de împrejurări dat.
92:3.1 (1005.3) Studiul religiei omeneşti este examinarea straturilor sociale fosilifere ale epocilor trecute. Moravurile zeilor antropomorfi reflectă fidel morala oamenilor care au fost primii în a concepe aceste deităţi. Religiile antice şi mitologia descriu cu fidelitate credinţele şi tradiţiile popoarelor pierdute de multă vreme în obscuritate. Aceste străvechi practici culturale persistă alături de obiceiurile economice şi de evoluţiile sociale noi şi, bineînţeles, ele par în mod grosolan nelogice. Rămăşiţele cultului oferă o bună imagine a religiilor rasiale din trecut. Reamintiţi-vă mereu că cultele nu sunt formate pentru a descoperi adevărul, ci mai degrabă pentru a promulga crezul lor.
92:3.2 (1005.4) Religia a fost întotdeauna o chestiune de rituri, de ritualuri, de practici, de ceremonii şi de dogme. În general, ea a fost pângărită de o eroare care provoacă discordii persistente, iluzia poporului ales. Ideile religioase cardinale - incantaţia, inspiraţia, revelaţia, potolirea, căinţa, ispăşirea, intervenţia, sacrificiul, rugăciunea, spovedania, adoraţia, supravieţuirea după moarte, sacramentul, ritualul, preţul de răscumpărare, salutul, izbăvirea, alianţa, impuritatea, purificarea, profeţia, păcatul original - urcă toate până în timpurile foarte îndepărtate ale fricii primordiale de fantome.
92:3.3 (1005.5) Religia primitivă nu este nici mai mult nici mai puţin decât o prelungire a luptei pentru existenţa materială, înglobând existenţa de dincolo de mormânt. Practicile acestui crez reprezintă extinderea luptei pentru subzistenţă în domeniul unei lumi imaginare a spiritelor fantomă. Dar, dacă voi sunteţi tentaţi să criticaţi religia evolutivă, atunci luaţi seama. Reamintiţi-vă că ea reprezintă ceea ce s-a întâmplat; acesta este un fapt istoric. Amintiţi-vă şi că puterea unei idei nu rezidă în certitudinea sau în adevărul ei, ci mai degrabă în forţa ei de seducţie asupra oamenilor.
92:3.4 (1006.1) Religia evolutivă nu ia măsuri pentru a asigura schimbări sau revizuiri; contrar ştiinţei, ea nu se îngrijeşte de propria sa corecţie progresivă. Religia evoluată impune respect pentru că adepţii ei cred că ea este Adevărul. „Credinţa transmisă sfinţilor odată pentru totdeauna” trebuie, în teorie, să fie în acelaşi timp definitivă şi infailibilă. Cultul se opune dezvoltării pentru că progresul adevărat ar modifica sau ar distruge cultul însuşi; de aceea, revizuirea trebuie să îi fie întotdeauna impusă.
92:3.5 (1006.2) Numai două influenţe pot modifica şi înălţa dogmele religiei naturale; presiunea moravurilor în lent progres, şi iluminarea periodică a revelaţiilor epocii. Nu este surprinzător că progresul fusese lent; în timpurile străvechi, dacă cineva era progresist sau inventiv, el era trimis la moarte ca un vrăjitor. Cultul evoluează lent prin generaţii istorice şi prin cicluri milenare, dar progresează. Credinţa evolutivă în fantome a pus bazele unei filozofii a religiei revelată care a distrus, în cele din urmă, superstiţia care i-a dat naştere.
92:3.6 (1006.3) Religia a frânat dezvoltarea socială în multe feluri, însă, fără religie, nu ar fi fost nici moralitate, nici etică durabile, nici civilizaţie demnă de acest nume. Religia a fost mama multor culturi nereligioase; sculptura îşi are originea în cioplirea de idoli, arhitectura în construcţia de temple, poezia în incantaţii, muzica în cântecele de adorare, teatrul în acţiunea de îndrumare a spiritului, iar dansul în festivalurile sezoniere de adorare.
92:3.7 (1006.4) Dar, în vreme ce atragem atenţia asupra faptului că religia a fost esenţială pentru dezvoltarea şi prezervarea civilizaţiei, trebuie notat că religia naturală a contribuit, de asemenea, în mare măsură, la paralizarea şi la schilodirea civilizaţiei înseşi, pe care altminteri a încurajat-o şi a întreţinut-o. Religia a perturbat activităţile industriale şi dezvoltarea economică; ea a risipit muncă şi a delapidat capitaluri; nu i-a fost întotdeauna de ajutor familiei; nu a favorizat cum trebuie pacea şi bunăvoinţa; ea uneori a neglijat educaţia şi a întârziat ştiinţa; a sărăcit pe nedrept viaţa sub pretextul de a îmbogăţi moartea. Religia evolutivă, religia umană, a fost într-adevăr vinovată de toate aceste greşeli, erori şi gafe, şi de multe altele; ea a reuşit totuşi să menţină o etică culturală, o civilizaţie morală şi o coeziune socială, şi i-a permis religiei revelate ulterioare să compenseze aceste numeroase imperfecţiuni evolutive.
92:3.8 (1006.5) Religia evolutivă a fost instituţia umană cea mai costisitoare, dar eficienţa ei a fost incomparabilă. Religia umană nu se justifică decât în lumina civilizaţiei evolutive. Dacă omul nu era produsul ascendent al evoluţiei animale, atunci acest curs de dezvoltare a religiei ar fi rămas fără justificare.
92:3.9 (1006.6) Religia a facilitat acumularea de capitaluri; ea a încurajat anumite tipuri de muncă; răgazul preoţilor a promovat arta şi cunoaşterea; în cele din urmă, rasa a câştigat mult ca urmare a tuturor acestor erori iniţiale în tehnica etică. Şamanii, cinstiţi şi necinstiţi, au fost teribil de costisitori, însă valoarea lor era pe deplin reflectată în costul lor. Profesiunile savante şi ştiinţa însăşi au ieşit la iveală din preoţimea parazitară. Religia a încurajat civilizaţia şi a asigurat continuitatea societăţii; ea a fost forţa de poliţie morală a tuturor timpurilor. Religia a procurat disciplina umană şi stăpânirea de sine, care au făcut posibilă înţelepciunea. Religia este biciul eficient al evoluţiei, care mână fără milă umanitatea indolentă şi suferindă pentru a ieşi din starea ei naturală de inerţie intelectuală şi a se înălţa la nivelele superioare ale raţiunii şi ale înţelepciunii.
92:3.10 (1006.7) Religia evolutivă, această moştenire sacră de ascensiune animală, trebuie mereu să continue să fie rafinată şi înnobilată prin cenzura constantă a religiei revelate şi prin cuptorul fierbinte al ştiinţei autentice.
92:4.1 (1007.1) Revelaţia este evolutivă, dar întotdeauna progresivă. De-a lungul epocilor istoriei unei lumi, revelaţiile succesive sunt întotdeauna în expansiune şi mai luminătoare. Misiunea revelaţiei constă în a selecţiona şi a cenzura religiile evolutive în succesiunea lor; dar, dacă revelaţia urmează să exalte şi să înalţe pe etape religiile de evoluţie, trebuie ca aceste vizite divine să descrie învăţături care nu sunt prea îndepărtate de ideile şi de reacţiile epocii în care sunt prezentate. Revelaţia trebuie să păstreze deci întotdeauna contactul cu evoluţia, şi chiar face acest lucru. Religia revelaţiei se vede întotdeauna limitată de capacitatea oamenilor de a o recepta.
92:4.2 (1007.2) Dar, independent de relaţiile lor sau de derivaţiile lor aparente, religiile revelaţiei sunt întotdeauna caracterizate printr-o credinţă într-o Deitate de valoare finală şi într-un concept de supravieţuire a identităţii personalităţii după moarte.
92:4.3 (1007.3) Religia evolutivă este sentimentală, nu logică. Ea este reacţia oamenilor la credinţa într-o lume ipotetică a spiritelor fantomă - reflexul uman al credinţei stârnit de realizarea necunoscutului şi de frica de el. Religia revelată este propusă de adevărata lume spirituală; ea este răspunsul cosmosului supraintelectual la setea pe care o au muritorii de a crede în Deităţi universale şi de a depinde de ele. Religia evolutivă descrie tatonările omenirii care se învârte în cerc în căutarea adevărului; religia revelată este chiar acest adevăr.
92:4.4 (1007.4) Religia revelaţiei a comportat numeroase evenimente, dintre care numai cinci au marcat o epocă. Acestea au fost următoarele:
92:4.5 (1007.5) 1. Învăţăturile dalamaţiene. Adevăratul concept de Primă Sursă-Centru a fost promulgat, pentru prima dată pe Urantia, de către cei o sută de membri corporali ai statului major al Prinţului Caligastia. Această revelaţie în creştere a Deităţii s-a continuat timp de peste trei sute de mii de ani, până în clipa în care ea a fost brusc întreruptă de secesiunea planetară şi de dezmembrarea regimului educativ. În afară de lucrarea lui Van, influenţa revelaţiei dalamaţiene a fost practic pierdută pentru întreaga lume. Chiar şi nodiţii uitaseră adevărurile în epoca sosirii lui Adam. Printre toţi cei care au primit învăţăturile celor o sută, oamenii roşii au fost cei care le-au conservat cel mai îndelungat timp, dar, în religia amerindiană, ideea de Mare Spirit nu era decât un concept vag până când contactul cu creştinismul l-a clarificat şi întărit considerabil.
92:4.6 (1007.6) 2. Învăţăturile edenice. Adam şi Eva descriu din nou conceptul de Tată al tuturor la popoarele evolutive. Dezmembrarea primului Eden a oprit cursul revelaţiei adamice înainte ca ea să-şi fi luat cu adevărat zborul, dar învăţăturile rămase de la Adam au fost preluate de preoţii setiţi, iar unele dintre aceste adevăruri nu au fost niciodată în întregime pierdute pentru lume. Întreaga tendinţă a evoluţiei religioase levantine a fost modificată de învăţăturile setiţilor, însă, către anul 2.500 înaintea erei creştine, umanitatea pierduse în mare măsură din vedere ceea ce oferiseră prezentatorii revelaţiei în epoca Edenului.
92:4.7 (1007.7) 3. Melchizedek din Salem. Acest fiu din Nebadon trimis în ajutorul planetei a inaugurat cea de-a treia revelaţie a adevărului pe Urantia. Preceptele cardinale ale acestor învăţături erau încrederea şi credinţa. El dădea ca învăţătură încrederea în omnipotenţa binefacerii lui Dumnezeu şi proclama credinţa ca fiind actul prin care oamenii căpătau graţia lui Dumnezeu. Aceste învăţături s-au amestecat treptat cu credinţele şi cu practicile a diverse religii evolutive şi au dat în cele din urmă naştere sistemelor teologice prezente pe Urantia la începutul primului mileniu de după Crist.
92:4.8 (1008.1) 4. Isus din Nazaret. Crist Mihail a prezentat, pentru a patra oară Urantiei conceptul de Dumnezeu ca Tată Universal, şi, în general, această învăţătură era iubirea şi servirea, adorarea plină de afecţiune pe care un fiu creat o dă de bună voie în recunoaşterea slujirii afectuoase a lui Dumnezeu, Tatăl său, şi ca răspuns la această slujire; acesta este serviciul pe care fiii creaţi îl oferă din toată inima fraţilor lor bucurându-se să realizeze că, prin acest serviciu, ei îl servesc în egală măsură pe Dumnezeu Tatăl.
92:4.9 (1008.2) 5. Capitolele Urantiei. Aceste expuneri, din care face parte capitolul prezent, constituie cea mai recentă prezentare a adevărului înaintea muritorilor Urantiei. Ele se deosebesc de toate revelaţiile anterioare, căci ele nu reprezintă lucrarea unei singure personalităţi din univers, ci o prezentare compusă de numeroase fiinţe. Totuşi, niciodată nici o revelaţie nu poate fi completă înainte de realizarea Tatălui Universal. Toate celelalte slujiri celeste nu sunt decât parţiale, trecătoare şi practic adaptate la condiţiile locale de timp şi de spaţiu. Este posibil ca admiţând acest lucru, să se micşoreze forţa şi autoritatea imediate ale tuturor revelaţiilor, dar pe Urantia a venit vremea în care este oportun să se facă aceste declaraţii deschise, chiar şi cu riscul de a slăbi influenţa şi autoritatea prezentei opere, care reprezintă revelaţia cea mai recentă a adevărului raselor muritoare ale Urantiei.
92:5.1 (1008.3) În religia evolutivă, zeii sunt concepuţi ca existând sub înfăţişarea oamenilor. În religia revelată, oamenii sunt învăţaţi că ei sunt fiii lui Dumnezeu - şi chiar modelaţi sub imaginea finită a divinităţii. În credinţele care sintetizează învăţăturile revelaţiei şi produsele evoluţiei, conceptul de Dumnezeu este un amestec:
92:5.2 (1008.4) 1. De idei preexistente ale cultelor evolutive.
92:5.3 (1008.5) 2. De idei sublime ale religiei revelate.
92:5.4 (1008.6) 3. De puncte de vedere personale ale marilor şefi religioşi, ale profeţiilor şi ale învăţătorilor omenirii.
92:5.5 (1008.7) Cea mai mare parte a marilor epoci religioase au fost inaugurate de viaţa şi de învăţăturile unei personalităţi ieşite din comun. Majoritatea mişcărilor morale istorice demne de menţionat şi-au avut originea în îndrumările unui conducător. Oamenii au avut întotdeauna tendinţa de a-l venera pe acest conducător, chiar şi în pofida învăţăturilor sale, de a respecta personalitatea sa, chiar pierzând din vedere adevărurile pe care le proclama aceasta. Acest lucru nu este lipsit de motiv: inima omului evolutiv conţine dorinţa instinctivă de a primi ajutorul de sus şi de dincolo. Această dorinţă arzătoare este menită să anticipeze apariţia pe Terra a Prinţului Planetar şi a Fiilor Materiali ulteriori. Pe Urantia, oamenii au fost privaţi de aceşti şefi şi conducători supraumani; de aceea, ei caută constant să compenseze această pierdere, înconjurându-i pe şefii lor umani cu legende care vădesc origini supranaturale şi cariere miraculoase.
92:5.6 (1008.8) Multe rase şi-au închipuit că şefii lor erau născuţi de fecioare; carierele lor sunt bine presărate cu episoade miraculoase, iar întoarcerea lor este întotdeauna aşteptată de grupurile lor respective. Oamenii din triburile Asiei centrale aşteaptă încă întoarcerea lui Gingis Han; în Tibet, în China şi în India, cel aşteptat este Buddha, iar în cadrul Islamului, Mahomed; la amerindieni, acesta era Onamonalonton; la evrei era, în general, întoarcerea lui Adam ca şef întrupat. În Babilon, zeul Marduk era o perpetuare a legendei lui Adam, ideea de fiu-de-Dumnezeu, veriga care pune în legătură omul cu Dumnezeu. Ca urmare a apariţiei lui Adam pe pământ, aşa-zişii fii ai lui Dumnezeu erau ceva obişnuit printre rasele lumii.
92:5.7 (1009.1) Dar, independent de teama superstiţioasă pe care cineva o încerca adesea faţă de ei, fapt este că aceşti învăţători au fost personalităţi temporale servind ca puncte de sprijin pârghiilor adevărului revelat, pentru a face să progreseze moralitatea, filozofia şi religia omenirii.
92:5.8 (1009.2) Pe parcursul unui milion de ani de istorie umană a Urantiei au existat sute şi sute de şefi religioşi, de la Onagar până la Guru Nanak. În acest timp, s-au produs multe fluxuri şi refluxuri ale mareei adevărului religios şi ale credinţei spirituale şi, în trecut, fiecare renaştere a religiei pe Urantia a fost identificată cu viaţa şi cu învăţăturile vreunui şef religios. Studiind învăţătorii timpurilor recente, se poate dovedi utilă gruparea lor pe şapte epoci religioase majore de istorie a Urantiei după Adam.
92:5.9 (1009.3) 1. Perioada setită. Preoţii setiţi, regeneraţi sub conducerea lui Amosad, au devenit marii învăţători postadamici. Ei au activat în toate ţinuturile andiţilor, iar influenţa lor în timp a persistat cel mai mult la greci, la sumerieni şi la hinduşi. La cei din urmă, ei au existat până în epoca actuală, ca brahmani ai credinţei hinduse. Setiţii şi fidelii lor nu au pierdut niciodată în întregime conceptul de Trinitate revelat de Adam.
92:5.10 (1009.4) 2. Era misionarilor melchizedeki. Într-o mare măsură, religia Urantiei a fost regenerată de eforturile învăţătorilor însărcinaţi de Machiventa Melchizedek în epoca în care el trăia şi îşi răspândea învăţătura în Salem, aproape cu două mii de ani înaintea lui Crist. Aceşti misionari proclamau credinţa ca preţ pentru graţia lui Dumnezeu; învăţăturile lor nu au provocat apariţia imediată a religiilor, dar au format totuşi bazele pe care învăţătorii ulteriori ai adevărului trebuiau să clădească religiile Urantiei.
92:5.11 (1009.5) 3. Era posterioară lui Melchizedek. Amenemope şi Ikhnaton îşi răspândeau amândoi învăţătura în cursul acestei perioade, dar geniul religios cel mai remarcabil al erei posterioare lui Melchizedek a fost şeful unui grup de beduini levantini, fondatorul religiei ebraice - Moise. Moise a predicat monoteismul. El a zis: „Ascultă, O, Israele, Domnul nostru Dumnezeu este un singur Dumnezeu”. „Domnul, el este Dumnezeu, şi nu mai există nimeni altul ca el”. El a căutat cu stăruinţă să dezrădăcineze, la poporul său, vestigiile cultului fantomelor, mergând chiar până la a prescrie pedeapsa cu moartea pentru cel care îl practica. Monoteismul lui Moise a fost modificat de succesorii săi, dar mai târziu ei au revenit la multe dintre învăţăturile lui. Măreţia lui Moise rezidă în înţelepciunea şi în pătrunderea sa. Au fost oameni care au avut concepte şi mai mari asupra lui Dumnezeu, dar nici unul nu a reuşit vreodată atât de bine să facă să se adopte credinţe atât de avansate de către un număr atât de mare de persoane.
92:5.12 (1009.6) 4. Cel de-al şaselea secol de dinaintea lui Crist. Acesta a fost unul dintre cele mai mari secole de trezire religioasă la care fusese vreodată martoră Urantia. Numeroase personalităţi s-au ridicat ca să proclame adevărul, şi printre ele se pot invoca Gautama, Confucius, Lao-Tse, Zoroastru şi învăţătorii jainişti. Învăţăturile lui Gautama sunt foarte larg răspândite în Asia; milioane de oameni îl respectă în calitate de Buddha. Confucius a jucat pentru moralitatea chineză acelaşi rol ca şi Platon pentru filozofia greacă; învăţăturile lor au avut fără îndoială repercusiuni religioase, dar, strict vorbind, nici unul dintre cei doi nu era un învăţător religios. Lao-Tse a avut o viziune mai largă asupra lui Dumnezeu în Tao decât Confucius în omenire sau decât Platon în idealism. Zoroastru, deşi foarte influenţat de conceptul predominant al dualismului spiritual, binele şi răul, exalta categoric, în acelaşi timp, ideea unei Deităţi eterne şi de victorie ultimă a luminii asupra întunericului.
92:5.13 (1010.1) 5. Primul secol al erei creştine. Ca învăţător religios, Isus din Nazaret a pornit de la cultul stabilit de Ioan Botezătorul şi s-a îndepărtat atât cât a putut de posturi şi de forme. În afară de Isus, Paul din Tars şi Filon din Alexandria au fost cei mai mari învăţători religioşi ai acestei epoci. Conceptele lor asupra religiei au jucat un rol dominant în evoluţia credinţei care poartă numele lui Crist.
92:5.14 (1010.2) 6. Secolul al șaselea după Hristos. Mohammed a întemeiat o religie care se ridica deasupra multor credințe ale vremii sale. Religia sa a reprezentat o protestare împotriva influenței credințelor străine și împotriva incoerenței vieții religioase a propriului său popor.
92:5.15 (1010.3) 7. Cel de-al şaselea secol al erei creştine. Această perioadă comportă două mişcări religioase: dezmembrarea unităţii creştinismului în Occident şi sinteza unei noi religii în Orient. În Europa, creştinismul devenit o instituţie atinsese un grad de scleroză care a făcut continuarea creşterii sale incompatibilă cu unitatea. În Orient, învăţăturile conjugate ale Islamului, ale hinduismului şi ale budismului au fost sintetizate de Nanak şi de fidelii lui în sikism, una dintre religiile cele mai evoluate ale Asiei.
92:5.16 (1010.4) Viitorul Urantiei va fi indubitabil caracterizat de apariţia învăţătorilor adevărului religios - Paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea tuturor creaturilor. Dar trebuie sperat că eforturile înflăcărate şi sincere ale acestor viitori profeţi vor fi mai puţin îndreptate către întărirea barierelor dintre religii, şi mai mult către creşterea unei fraternităţi religioase de adorare spirituală printre numeroşi fideli ai teologiilor intelectuale diferite, atât de caracteristice planetei Urantia din Satania.
92:6.1 (1010.5) Religiile Urantiei din secolul al douăzecilea oferă un tablou interesant al evoluţiei sociale a tendinţei umane către adorare. Multe credinţe au progresat foarte puţin de la epoca cultului fantomelor. Ca grup, pigmeii din Africa nu au reacţii religioase, deşi unii dintre ei cred puţin într-un mediu înconjurător alcătuit de spirite. Ei sunt astăzi exact în punctul unde se găseau oamenii primitivi la începutul evoluţiei religiei. Credinţa fundamentală a religiei primitive era în supravieţuirea după moarte. Ideea de a adora un Dumnezeu personal denotă o dezvoltare evolutivă avansată, şi chiar şi primul stadiu de revelaţie. Dyakşii nu au instituit decât practicile religioase cele mai primitive. Eschimoşii şi amerindienii încă nu aveau, până mai recent, decât concepte foarte sărace despre Dumnezeu; ei credeau în fantome, şi aveau o vagă idee despre un fel de supravieţuire după moarte. Aborigenii australieni de astăzi au doar o frică de fantome, groază de singurătate, şi o adorare rudimentară a strămoşilor. Zuluşii tocmai sunt pe cale de a elabora o religie a sacrificiilor şi a fricii de fantome. Numeroase triburi africane nu au depăşit încă stadiul fetişismului evoluţiei religioase, exceptând cazul când ele au suferit influenţa misionarilor creştini şi musulmani. Totuşi, câteva grupuri sunt ataşate de multă vreme de ideea de monoteism, asemeni tracilor de altădată care credeau de asemenea în nemurire.
92:6.2 (1010.6) Pe Urantia, religia evolutivă şi religia revelată progresează cot la cot, în timp ce se amestecă şi fuzionează în diverse sisteme teologice care sunt recunoscute în lume în epoca redactării capitolelor prezente. Aceste religii, cele ale secolului al douăzecilea al Urantiei, pot fi enumerate după cum urmează:
92:6.3 (1011.1) 1. Hinduismul - cea mai veche.
92:6.4 (1011.2) 2. Religia ebraică.
92:6.5 (1011.3) 3. Budismul.
92:6.6 (1011.4) 4. Învăţăturile lui Confucius.
92:6.7 (1011.5) 5. Credinţele taoiste.
92:6.8 (1011.6) 6. Zoroastrismul.
92:6.9 (1011.7) 7. Şintoismul.
92:6.10 (1011.8) 8. Jainismul.
92:6.11 (1011.9) 9. Creştinismul.
92:6.12 (1011.10) 10. Islamul.
92:6.13 (1011.11) 11. Sikismul - cea mai recentă.
92:6.14 (1011.12) Religiile cele mai evoluate ale antichităţii erau iudaismul şi hinduismul, şi au exercitat fiecare în parte o mare influenţă asupra cursului dezvoltării religioase în Occident şi în Orient. Hinduşii şi evreii credeau că religiile lor erau inspirate şi revelate, şi că toate celelalte erau forme decadente al unicei credinţe adevărate.
92:6.15 (1011.13) India este divizată între religiile hindusă, sikhă, musulmană şi jainistă, dintre care fiecare îl descrie pe Dumnezeu, pe om şi universul conform propriilor ei concepţii. China urmează învăţăturile taoiste şi ale lui Confucius. Şinto este respectată în Japonia.
92:6.16 (1011.14) Marile credințe internaționale și interrasiale includ cea ebraică, budistă, creștină și islamică. Budismul se răspândește de la Ceylon și Birmania, prin Tibet și China, până în Japonia. A demonstrat o adaptabilitate la obiceiurile multor popoare, care a fost egalată doar de creștinism.
92:6.17 (1011.15) Religia ebraică înglobează tranziţia filozofică dintre politeism şi monoteism; ea este o verigă evolutivă dintre religiile de evoluţie şi religiile de revelaţie. Evreii au fost singurul popor occidental care să urmeze evoluţia zeilor lor primitivi până la capăt, până la Dumnezeul revelaţiei, dar acest adevăr nu a fost niciodată larg acceptat înaintea epocii lui Isaia, care a predicat din nou ideea mixtă de o Deitate rasială conjugată cu un Creator Universal: „O Domn al Oştilor, Dumnezeu al Israelului, tu eşti Dumnezeu, chiar tu; tu ai creat cerul şi pământul”. La un moment dat, speranţa supravieţuirii civilizaţiei occidentale a rezidat în sublimul concept ebraic de bunătate şi în conceptul grecesc avansat de frumuseţe.
92:6.18 (1011.16) Religia creştină este religia care tratează despre viaţa şi învăţăturile lui Crist; ea este bazată pe teologia iudaismului, modificată de asimilarea anumitor învăţături ale lui Zoroastru şi de filozofia greacă, şi formulată în principal de trei personalităţi: Filon, Petru şi Pavel. Ea a trecut prin numeroase faze de evoluţie de la Pavel, şi este atât de occidentalizată, încât multe popoare neeuropene consideră cu totul natural creştinismul ca revelaţia străină a unui Dumnezeu străin, şi ca fiind destinată străinilor.
92:6.19 (1011.17) Islamul este legătura religo-culturală dintre Africa de Nord, Levant şi Asia de sud-est. Aceasta a fost teologia iudaică, în legătură cu învăţăturile creştine ulterioare, care au făcut Islamul monoteist. Discipolii lui Mahomed s-au poticnit de învăţăturile avansate ale Trinităţii; ei nu puteau înţelege doctrina celor trei personalităţi divine şi a unei singure Deităţi. Este întotdeauna dificil să se determine mintea evolutivă să accepte deodată un adevăr superior revelat. Omul este o creatură evolutivă şi, în ansamblu, trebuie ca el să-şi dobândească religia sa prin tehnici evolutive.
92:6.20 (1012.1) Cultul strămoşilor a constituit, într-o anumită epocă, un progres incontestabil în evoluţia religioasă, dar este în acelaşi timp uimitor şi regretabil că acest concept primitiv persistă în China, în Japonia şi în India printre atât de multe idei relativ mai avansate precum budismul şi hinduismul. În Occident, cultul strămoşilor a devenit venerarea zeilor naţionali şi respectul pentru eroii rasei. În secolul al douăzecilea, această religie naţionalistă de venerare a eroilor şi-a făcut apariţia în diverse laicisme radicale şi naţionaliste care caracterizează multe rase şi naţiuni occidentale. Această atitudine se regăseşte, de asemenea, în mare parte în marile universităţi şi în importantele comunităţi industriale ale popoarelor de limbă engleză. Ideea că religia nu este decât „căutarea în comun a vieţii de sfinţenie” nu diferă mult de aceste concepte. 'Religiile naţionale' nu reprezintă nimic mai mult decât o întoarcere la adorarea primitivă a împăratului la romani, iar la shintoişti - adorarea Statului în familia imperială japoneză.
92:7.1 (1012.2) Religia nu poate niciodată să devină un fapt ştiinţific. Filozofia poate, într-adevăr, să stea pe o bază ştiinţifică, însă religia rămâne întotdeauna fie evolutivă, fie revelată, fie o combinaţie eventuală a celor două, cum este cazul în lumea de azi.
92:7.2 (1012.3) Noile religii nu pot fi născocite; ele sunt fie provenite dintr-o evoluţie fie revelate deodată. Toate religiile evolutive sunt pur şi simplu expresii progresive ale credinţelor vechi, ale noilor adaptări, ale noilor ajustări. Vechiul nu încetează să existe; el este întemeiat pe ceea ce este nou, la fel ca şi în cazul sikhismului care a înmugurit, a înflorit şi şi-a înfipt rădăcinile în solul şi în formele hinduismului, ale budismului, ale islamismului şi ale altor culte contemporane. Religia primitivă era foarte democratică; sălbaticii luau şi dădeau cu împrumut cu uşurinţă. Numai odată cu religia revelată s-a întâmplat să apară egoismele teologice autocratice şi intolerante.
92:7.3 (1012.4) Numeroase religii ale Urantiei sunt toate bune în măsura în care îl aduc pe om la Dumnezeu, şi în măsura în care îi aduc omului realizarea Tatălui. Este o eroare, pentru un grup religios oarecare, să îşi imagineze că propriul său crez este Adevărul; această atitudine denotă mai multă aroganţă teologică decât certitudine în credinţă. Toate religiile Urantiei fără excepţie ar profita din faptul de a studia şi a asimila cel mai bun dintre adevărurile conţinute în toate celelalte, căci ele conţin toate adevărurile. Oamenii religioşi ar face mai bine să ia cu împrumut ceea ce este cel mai bun în credinţa spirituală vie a vecinilor lor, decât să denunţe ceea ce este mai rău în superstiţiile lor remanente şi în ritualurile lor desuete.
92:7.4 (1012.5) Toate aceste religii au apărut ca rezultat al reacţiei intelectuale variabile a oamenilor la îndrumări spirituale identice. Ei ar trebui să abandoneze orice speranţă de a ajunge la o uniformitate a crezului, a dogmelor şi a riturilor - căci acestea sunt intelectuale; însă ei pot, şi vor ajunge într-o zi, să realizeze o unitate în adorarea sinceră a Tatălui tuturor, pentru că acest lucru este spiritual, şi este veşnic adevărat că în spirit toţi oamenii sunt egali.
92:7.5 (1012.6) Religia primitivă era în mare măsură o conştiinţă a valorilor materiale, dar civilizaţia înalţă valorile religioase, căci adevărata religie este consacrarea de sine servirii valorilor semnificative şi supreme. Pe măsură ce religia evoluează, etica devine filozofia moralei, iar moralitatea devine autodisciplina prin criteriile semnificaţiilor superioare şi ale valorilor supreme - idealurile divine şi spirituale. Religia devine astfel o devoţiune spontană şi emoţionantă, experienţa vie a fidelităţii iubirii.
92:7.6 (1013.1) Calitatea unei religii se apreciază după:
92:7.7 (1013.2) 1. Valorile nivelului ei - loialităţile.
92:7.8 (1013.3) 2. Profunzimea semnificaţiilor ei - sensibilizarea indivizilor la aprecierea idealistă a acestor valori superioare.
92:7.9 (1013.4) 3. Intensitatea consacrării - gradul de devoţiune faţă de aceste valori divine.
92:7.10 (1013.5) 4. Progresul fără piedici al personalităţii pe această cale cosmică de viaţă spirituală idealistă, realizarea filiaţiei cu Dumnezeu şi a cetăţeniei indefinit progresive în univers.
92:7.11 (1013.6) Semnificaţiile religioase progresează în conştiinţa de sine atunci când copilul transferă de la părinţii lui la Dumnezeu ideile lui asupra omnipotenţei. Toată experienţa religioasă a unui asemenea copil depinde foarte mult de faptul că relaţiile lui cu părinţii au fost dominate de frică sau de dragoste. Sclavii au încercat întotdeauna mari dificultăţi în transformarea fricii de stăpânii lor în concepte de dragoste de Dumnezeu. Civilizaţia, ştiinţa şi religiile superioare trebuie să elibereze lumea de aceste frici născute din spaima de fenomenele naturale. O mai mare iluminare ar trebui astfel să îi scape pe muritorii educaţi de a depinde de un intermediar oarecare pentru a comunica cu Dumnezeu.
92:7.12 (1013.7) Stadiile intermediare ale ezitării idolatre pentru transferarea venerării lucrurilor omeneşti şi vizibile către lucrurile divine şi invizibile sunt inevitabile, dar aceste stadii ar trebui să fie scurtate de conştiinţa de înlesnirile aduse de slujirea spiritului divin superior. Totuşi, oamenii au fost profund influenţaţi nu numai de conceptele lor de Deitate, ci şi de caracterul de eroi pe care ei au ales să-i onoreze. E ceva foarte nefericit ca aceia care au ajuns să venereze Cristul divin şi să-l reînvie neglijaseră omul - viteazul şi curajosul erou - Ioşua ben Iosif.
92:7.13 (1013.8) Oamenii moderni au în ei înşişi o conştiinţă suficientă a religiei, dar obiceiurile lor de adorare sunt făcute confuze şi sunt discreditate de metamorfozarea lor accelerată şi de dezvoltarea lor ştiinţifică fără precedent. Bărbaţii şi femeile care gândesc vor ca religia să fie definită din nou, şi această cerinţă va obliga religia să se reevalueze.
92:7.14 (1013.9) Omul modern este confruntat cu sarcina de a face într-o singură generaţie mai multe reajustări în valorile umane decât au fost făcute în două mii de ani. Iar toate astea influenţează atitudinea socială faţă de religie, căci religia este un mod de a trăi precum şi o tehnică de a gândi.
92:7.15 (1013.10) Adevărata religie trebuie mereu să fie simultan eternul fundament şi steaua călăuzitoare a tuturor civilizaţiilor durabile.
92:7.16 (1013.11) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 93
93:0.1 (1014.1) MELCHIZEDEKII sunt larg cunoscuţi ca Fii de intervenţie, căci ei se angajează într-o uimitoare serie de activităţi în lumile unui univers local. Când se pune o problemă extraordinară sau când trebuie să se încerce ceva neobişnuit, foarte adesea un Melchizedek este cel care acceptă misiunea. Aptitudinea Fiilor Melchizedeki de a opera în caz de urgenţă şi pe nivele foarte diversificate ale universului, chiar şi pe nivelul fizic de manifestare a personalităţii, este specifică ordinului lor. Numai Purtătorii Vieţii împărtăşesc, într-o oarecare măsură, această extindere metamorfică a funcţiunilor personalităţii.
93:0.2 (1014.2) Ordinul Melchizedek de filiaţie universală a fost extrem de activ pe Urantia. Un corp de doisprezece dintre ei a servit în legătură cu Purtătorii Vieţii. Un corp ulterior de doisprezece a asigurat administrarea provizorie a lumii voastre la puţin timp după secesiunea lui Caligastia, şi şi-a păstrat autoritatea până la epoca lui Adam şi a Evei. Aceşti doisprezece Melchizedeki au revenit pe Urantia după greşeala lui Adam şi a Evei, şi au continuat apoi ca administratori provizorii ai planetei, până în ziua în care Isus din Nazaret, în calitate de Fiu al Omului, a devenit Prinţul Planetar titular al Urantiei.
93:1.1 (1014.3) Adevărul revelat a fost ameninţat cu dispariţia în cursul mileniilor care au urmat eşuării misiunii lui Adam de pe Urantia. Din punct de vedere intelectual, rasele umane făceau progrese, dar, din punct de vedere spiritual, ele pierdeau lent teren. Către anul 3000 înaintea erei creştine, conceptul de Dumnezeu devenise foarte vag în mintea oamenilor.
93:1.2 (1014.4) Cei doisprezece administratori provizorii melchizedeki erau la curent cu proiectul de manifestare al lui Mihail pe planeta lor, dar nu ştiau cât de curând se va produce acest lucru. De aceea, ei s-au reunit în consiliu solemn şi au cerut celor Preaînalţi ai Edentiei să fie luate dispoziţii pentru a se menţine lumina adevărului pe Urantia. Această cerere a fost respinsă, cu menţiunea că „conducerea treburilor pe 606 a Sataniei este în întregime în mâinile conservatorilor Melchizedeki”. Aceştia au apelat atunci la ajutorul Tatălui Melchizedek, dar au primit numai notificarea că ei trebuie să continue să susţină adevărul în maniera pe care ar fi ales-o ei înşişi „până la sosirea unui Fiu de consacrare”, care „va salva de la decădere şi incertitudine titlurile planetare”.
93:1.3 (1014.5) Ca o consecinţă a reducerii complete a celor doisprezece administratori provizorii ai planetei la propriile lor resurse, unul dintre ei, Machiventa Melchizedek, a candidat voluntar pentru a face ceea ce nu fusese făcut decât de şase ori în toată istoria Nebadonului: să se întruchipeze temporar pe pământ ca un om al tărâmului, să se dăruiască ca un Fiu de intervenţie pentru a sluji lumea. Autorităţile Salvingtonului au acordat permisiunea de a se întreprinde această aventură, şi încarnarea efectivă a lui Machiventa Melchizedek a fost consumată aproape de locul care avea să devină oraşul Salemului, în Palestina. Întreaga operaţie de materializare a acestui Fiu Melchizedek a fost înfăptuită de administratorii planetari provizorii cu cooperarea Purtătorilor Vieţii, a anumitor Controlori Fizici Principali şi a altor personalităţi celeste rezidente pe Urantia.
93:2.1 (1015.1) Era cu 1973 de ani înainte de naşterea lui Isus când Machiventa s-a coborât la rasele umane ale Urantiei. Venirea lui a avut loc fără fast; nici un ochi omenesc nu a fost martor la materializarea sa. Prima dată când l-a observat un muritor a fost ziua memorabilă în care a intrat în cortul lui Amdon, un crescător de animale caldeean de origine sumeriană. Proclamarea misiunii sale a fost încorporată în simpla declaraţie pe care el a făcut-o acestui păstor: „Eu sunt Melchizedek, preot al El Elyonului, Cel Prea-înalt, singurul şi unicul Dumnezeu”.
93:2.2 (1015.2) După ce păstorul şi-a revenit din uluirea lui şi l-a asaltat pe acest străin cu numeroase întrebări, el i-a cerut lui Melchizedek să cineze cu el. Aceasta a fost prima oară, în lunga sa carieră universală, când Machiventa a mâncat alimente materiale, hrana care urma să-l susţină pe durata celor nouăzeci şi patru de ani ai vieţii sale ca fiinţă materială.
93:2.3 (1015.3) În noaptea aceea, în timp ce conversau sub cerul înstelat, Melchizedek a inaugurat misiunea sa de revelare a adevărului realităţii lui Dumnezeu când, cu o mişcare circulară a braţului, el s-a întors către Amdon zicându-i: „El Elyon, cel Preaînalt, este creatorul divin al stelelor şi al cerului, şi chiar şi al acestui pământ pe care trăim, şi el este, de asemenea, Dumnezeul suprem al cerului”.
93:2.4 (1015.4) În câţiva ani, Melchizedek adunase în jurul lui un grup de elevi, de discipoli şi de credincioşi, care au format nucleul comunităţii ulterioare a Salemului. El era binecunoscut în toată Palestina ca fiind preotul lui El Elyon, cel Preaînalt, şi ca înţelept al Salemului. La anumite triburi din împrejurimi, el era adesea numit şeicul sau regele Salemului. Salemul era locul care, după dispariţia lui Melchizedek, a devenit oraşul lui Iebus, care a primit mai târziu numele de Ierusalem.
93:2.5 (1015.5) În aparenţa sa personală, Melchizedek semăna cu un membru al popoarelor sumeriene şi nodite pe atunci contopite; el avea aproape un metru şi optzeci de centimetri înălţime şi o ţinută impunătoare. El vorbea caldeeana şi o jumate de duzină de alte limbi. Se îmbrăca asemenea preoţilor din Canaan, doar că, pe pieptul său, el purta o emblemă din trei cercuri concentrice, simbolul Trinităţii Paradisului aflat în uz în Satania. În cursul funcţiei sale, această insignă din trei cercuri concentrice a fost considerată de către discipolii săi ca fiind atât de sacră încât nu au îndrăznit niciodată să se servească de ea, iar după trecerea câtorva generaţii, această emblemă a fost repede uitată.
93:2.6 (1015.6) Cu toate că Machiventa a trăit în felul oamenilor ţinutului, el nu s-a căsătorit niciodată şi nici n-ar fi putut lăsa urmaşi pe pământ. Corpul să fizic, deşi semăna cu acela al unui om, era în realitate de un ordin particular, acela al corpurilor special construite folosite de cei o sută de membrii materializaţi ai statului major al Prinţului Caligastia, numai că el nu purta plasma vitală a nici unei rase umane. Arborele vieţii nici nu mai era disponibil pe Urantia. Dacă Machiventa ar fi rămas pe pământ pentru o perioadă lungă, mecanismul său fizic s-ar fi deteriorat treptat. Indiferent de situaţie, el şi-a încheiat misiunea de manifestare la nouăzeci şi patru de ani, cu mult înainte ca trupul său material să fi început să se dezintegreze.
93:2.7 (1016.1) Acest Melchizedek încarnat a primit un Ajustor al Gândirii care a locuit în personalitatea sa umană ca sfetnic al timpului şi ca mentor al cărnii. Acest spirit al Tatălui a dobândit astfel experienţa şi introducerea practică în problemele Urantiei, precum şi în tehnica de locuire într-un Fiu încarnat. Graţie acestui fapt a putut el să acţioneze cu atâta curaj în mintea umană a Fiului lui Dumnezeu care a venit mai târziu, când Mihail a apărut pe pământ sub înfăţişarea unui trup muritor. Acesta este unicul Ajustor al Gândirii care a activat vreodată de două ori într-o minte de pe Urantia, dar în ambele cazuri, acest lucru a fost atât divin, cât şi uman.
93:2.8 (1016.2) Pe durata încarnării sale, Machiventa a rămas într-un contact continuu cu cei unsprezece tovarăşi ai lui din corpul de conservatori planetari, dar el nu putea comunica cu alte ordine de personalităţi celeste. În afară de administratorii provizorii Melchizedeki, el nu avea mai mult contact cu inteligenţe supraumane decât o fiinţă umană obişnuită.
93:3.1 (1016.3) După un deceniu, Melchizedek a organizat şcolile sale din Salem modelându-le după sistemul antic dezvoltat de primii preoţi setiţi ai celui de-al doilea Eden. Chiar şi ideea de dijmă, care a fost introdusă de cel pe care l-a convertit mai târziu, Avraam, a provenit, de asemenea, din tradiţii ambigue privind metodele setiţilor antici.
93:3.2 (1016.4) Melchizedek propovăduia conceptul unui Dumnezeu unic, al unei Zeităţi universale, dar el a îngăduit poporului să confunde acest Dumnezeu cu Tatăl Constelaţiei Norlatiadekului, pe care l-a denumit El Elyon - cel Preaînalt. Melchizedek a păstrat tăcerea aproape totală cu privire la statutul lui Lucifer şi al stării de lucruri de pe Ierusem. Lanaforge, Suveranul Sistemului, a avut foarte puţin de-a face cu Urantia înainte ca Mihail să-şi fi desăvârşit consacrarea. Pentru majoritatea ucenicilor Salemului, Edentia era cerul, şi cel Preaînalt era Dumnezeu.
93:3.3 (1016.5) Simbolul celor trei cercuri concentrice, pe care Melchizedek l-a adoptat ca insignă a consacrării sale, a fost interpretat de majoritatea oamenilor ca reprezentând cele trei ţinuturi: al oamenilor, al îngerilor şi al lui Dumnezeu. Melchizedek i-a lăsat să persiste în această credinţă; foarte puţini dintre discipolii lui au ştiut vreodată că aceste trei cercuri erau emblematice pentru infinitul, pentru eternitatea şi pentru universalitatea Trinităţii Paradisului, care întreţine universul şi îl dirijează în mod divin. Chiar şi Avraam a privit acest simbol ca reprezentându-i mai degrabă pe cei Trei Preaînalţi ai Edentiei, căci el a fost învăţat că cei trei Părinţi ai Constelaţiei acţionau ca o fiinţă unică. În măsura în care Melchizedek predica conceptul Trinităţii simbolizat de insigna sa, el îl asocia în general cu cei trei şefi vorondadeki ai constelaţiei Norlatiadekului.
93:3.4 (1016.6) Pentru grupul partizanilor săi, el nu a făcut nici un efort de a prezenta învăţături depăşind subiectul guvernării celor Trei Preaînalţi ai Edentiei - Zeii Urantiei. Melchizedek le propovăduia totuşi anumitor fideli adevărurile superioare, care includeau conducerea şi organizarea universului local. Dar, strălucitului său discipol Nordan Kenitul şi grupului său de ucenici serioşi, el le destăinuia adevărurile suprauniversului şi chiar şi pe cele ale Havonei.
93:3.5 (1016.7) Membrii familiei lui Katro, la care Melchizedek a locuit timp de peste treizeci de ani, cunoşteau multe dintre aceste adevăruri superioare şi le-au perpetuat multă vreme în familiile lor, chiar şi până în epoca ilustrului lor descendent Moise. Acesta s-a aflat astfel în posesia unei tradiţii autoritare din vremea lui Melchizedek, căci ea îi fusese transmisă prin ramura paternă a strămoşilor lui şi de asemenea prin alte surse ce ţineau de ramura sa maternă.
93:3.6 (1016.8) Melchizedek îi învăţa pe discipolii lui tot ceea ce erau în stare să absoarbă şi să asimileze. Multe idei religioase moderne privitoare la cer şi la pământ, la om, la Dumnezeu şi la îngeri nu sunt foarte îndepărtate de aceste învăţături ale lui Melchizedek. Dar acest mare învăţător a subordonat totul doctrinei unui Dumnezeu unic, o Zeitate universală, un Creator celest, un Tată divin. El a insistat asupra acestei învăţături pentru a face apel la adorarea umană şi pentru a pregăti drumul pentru apariţia ulterioară a lui Mihail în calitate de Fiu al aceluiaşi Tată Universal.
93:3.7 (1017.1) Melchizedek propovăduia că la un moment dat în viitor, un alt Fiu al lui Dumnezeu va veni să se încarneze asemeni lui, dar care se va naşte dintr-o femeie; de aceea, numeroşi învăţători de mai târziu au susţinut că Isus era un preot, sau un pastor, „pentru totdeauna după ordinul lui Melchizedek”.
93:3.8 (1017.2) Şi astfel Melchizedek a pregătit calea şi a stabilit stadiul monoteist al tendinţei lumii pentru manifestarea unui Fiu Paradisiac actual al acestui Dumnezeu unic, pe care îl descria într-un mod atât de viu ca fiind Tatăl tuturor, şi pe care îl reprezenta lui Avraam ca pe un Dumnezeu care acceptă oamenii sub simpla condiţie a unei credinţe personale. Când Mihail a apărut pe pământ, el a confirmat tot ceea ce arătase Melchizedek cu privire la Tatăl Paradisului.
93:4.1 (1017.3) Ceremoniile de cult din Salem erau foarte simple. Orice persoană care semna pe tabletele de lut ale listelor bisericii melchizedeke sau punea pe ele vreun însemn, învăţa pe de rost crezul următor, la care şi subscria:
93:4.2 (1017.4) 1. Eu cred în El Elyon, Dumnezeul Preaînalt, singurul Tată Universal şi Creator al tuturor lucrurilor.
93:4.3 (1017.5) 2. Eu accept alianţa lui Melchizedek cu cel Preaînalt, după care graţia lui Dumnezeu este acordată credinţei mele, iar nu sacrificiilor şi ofrandelor arse.
93:4.4 (1017.6) 3. Eu făgăduiesc să dau ascultare celor şapte porunci ale lui Melchizedek şi să anunţ tuturor oamenilor vestea bună a acestei alianţe cu Cel Preaînalt.
93:4.5 (1017.7) Crezul coloniei Salemului s-a limitat la aceasta, dar chiar şi această simplă şi scurtă declaraţie de credinţă era prea mult şi prea avansată pentru oamenii respectivei epoci. Ei nu erau încă în stare să priceapă ideea că graţia divină se obţine gratuit - prin credinţă. Ei erau prea adânc înrădăcinaţi în credinţa că oamenii sunt născuţi decăzuţi în raport cu zeii. Ei făcuseră prea multă vreme şi cu prea multă convingere daruri preoţilor şi sacrificii zeilor pentru a fi capabili să înţeleagă vestea bună că mântuirea, graţia divină, era acordată gratuit tuturor celor care vroiau să creadă în alianţa lui Melchizedek. Dar Avraam a crezut în aceasta cu timiditate, şi chiar acest lucru i-a fost „imputat în faţa dreptăţii”.
93:4.6 (1017.8) Cele şapte porunci promulgate de Melchizedek erau modelate pe străvechea lege supremă a Dalamatiei şi semănau mult cu cele care fuseseră predicate în primul şi în cel de-al doilea Eden. Aceste porunci din religia Salemului erau următoarele:
93:4.7 (1017.9) 1. Să nu serveşti nici alt Dumnezeu în afară de Preaînaltul Creator al cerului şi al pământului.
93:4.8 (1017.10) 2. Să nu te îndoieşti că credinţa este singura condiţie cerută pentru mântuirea eternă.
93:4.9 (1017.11) 3. Să nu depui mărturie falsă.
93:4.10 (1017.12) 4. Să nu ucizi.
93:4.11 (1017.13) 5. Să nu furi.
93:4.12 (1018.1) 6. Să nu comiţi adulter.
93:4.13 (1018.2) 7. Să nu arăţi lipsă de consideraţie pentru părinţii tăi şi pentru aceia mai vârstnici.
93:4.14 (1018.3) Nici un sacrificiu nu era autorizat în cadrul coloniei, dar Melchizedek ştia cât e de dificil să dezrădăcineze brusc obiceiurile stabilite de multă vreme; în consecinţă, el oferise cu înţelepciune acestor oameni să substituie un sacrament al pâinii şi al vinului sacrificiului mai vechi al cărnii şi al sângelui. Scripturile voastre spun că „Melchizedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin”. Dar nici măcar această prudentă inovaţie nu a fost în întregime încununată de succes; diversele triburi au întreţinut toate, în împrejurimile Salemului, centre auxiliare unde ofereau sacrificii şi ardeau ofrande. Avraam însuşi a recurs la această practică barbară după victoria sa asupra Kedorlaomerului; pur şi simplu, el nu s-a simţit întru totul satisfăcut înainte de a fi oferit un sacrificiu clasic. Melchizedek n-a reuşit de fapt niciodată să extirpe în totalitate această tendinţă la sacrificii din practicile religioase ale discipolilor lui, nici măcar în Avraam.
93:4.15 (1018.4) Ca şi Isus, Melchizedek s-a străduit cu stricteţe să îndeplinească misiunea coborârii sale. El nu a încercat să reformeze moravurile, să schimbe obiceiurile lumii şi nici măcar să promulge practicile de igienă avansate sau adevărurile ştiinţifice. El a venit să îndeplinească două sarcini: să păstreze pe pământ viu adevărul lui Dumnezeu cel unic şi să pregătească drumul pentru manifestarea ulterioară în calitate de muritor a unui Fiu Paradisiac al acestui Tată Universal.
93:4.16 (1018.5) Melchizedek propovăduia în Salem elemente ale adevărului revelat, şi asta timp de nouăzeci şi patru de ani în timpul cărora Avraam a frecventat şcoala din Salem în trei perioade diferite. Avraam s-a convertit în cele din urmă la învăţăturile Salemului şi a devenit unul dintre cei mai străluciţi elevi şi unul dintre principalii susţinători ai lui Melchizedek.
93:5.1 (1018.6) Cu toate că poate fi greşit să vorbim de un „popor ales”, nu e o greşeală să-l numim pe Avraam un „ales”. De fapt, Melchizedek i-a încredinţat lui Avraam responsabilitatea de a menţine viu adevărul unui Dumnezeu unic în contrast cu credinţa predominantă a zeităţilor multiple.
93:5.2 (1018.7) Alegerea Palestinei ca sediu al activităţilor lui Machiventa a fost în parte întemeiată pe dorinţa de a stabili contactul cu o familie omenească care încorporează potenţialul calităţilor de conducător. În epoca încarnării lui Melchizedek, multe familii pământene erau la fel de pregătite ca şi aceea a lui Avraam ca să primească doctrina Salemului. Existau familii tot atât de înzestrate printre oamenii roşii, printre oamenii galbeni şi printre urmaşii andiţilor din vest şi din nord. Însă, încă o dată, nici unul dintre locurile lor de şedere nu era atât de bine situat ca malul estic al Mării Mediterane pentru apariţia ulterioară a lui Mihail pe pământ. Misiunea lui Melchizedek în Palestina şi venirea subsecventă a lui Mihail la poporul evreu au fost în mare parte determinate de poziţia geografică, de faptul că Palestina ocupa un amplasament central în raport cu comerţul, cu rutele de călătorie şi cu civilizaţia existentă atunci pe planetă.
93:5.3 (1018.8) Pentru o vreme, administratorii provizorii Melchizedeki îi observaseră pe strămoşii lui Avraam şi ei contau cu încredere pe faptul că, într-o anumită generaţie, se va naşte un urmaş caracterizat prin inteligenţă, prin iniţiativă, prin sagacitate şi prin sinceritate. Copiii lui Terah, tatăl lui Avraam, răspundeau din toate punctele de vedere acestor aşteptări. Posibilitatea de contact cu aceşti copii ai lui Terah care erau înzestraţi cu multe aptitudini a jucat un rol considerabil în apariţia lui Machiventa în Salem mai degrabă decât în Egipt, în China, în India sau printre triburile din nord.
93:5.4 (1019.1) Terah şi întreaga lui familie erau convertiţi fără tragere de inimă la religia Salemului, care fusese predicată în Caldeea. Ei au auzit vorbindu-se de Melchizedek prin predicile lui Ovidiu, un învăţător fenician care a proclamat doctrinele Salemului în Ur. Familia lui Terah a părăsit Urul cu intenţia de a se duce direct în Salem, dar Nahor, fratele lui Avraam, nevăzându-l pe Melchizedek, nu era prea entuziast şi i-a convins să se oprească la Haran. A fost nevoie de mult timp, după sosirea lor în Palestina, pentru ca ei să se decidă să-i distrugă pe toţi zeii protectori pe care îi aduseseră cu ei; ei cu greu au renunţat la numeroşii zei ai Mesopotamiei în favoarea Dumnezeului unic al Salemului.
93:5.5 (1019.2) La câteva săptămâni după moartea lui Terah, tatăl lui Avraam, Melchizedek l-a trimis pe unul dintre ucenicii lui, Jaram Hititul, ca să le ducă lui Avraam şi lui Nahor următoarea invitaţie: „Veniţi în Salem unde veţi auzi învăţăturile noastre asupra adevărului Creatorului etern, şi lumea întreagă va fi binecuvântată de urmaşii iluminaţi ai celor doi fraţi care sunteţi voi”. Nahor nu acceptase însă în întregime evanghelia lui Melchizedek; el a rămas în urmă şi a clădit un puternic oraş-stat care a purtat numele său; dar Lot, nepotul lui Avraam, s-a decis să-l însoţească pe unchiul său la Salem.
93:5.6 (1019.3) La sosirea în Salem, Avraam şi Lot au ales o fortăreaţă de pe un deal de lângă oraş, unde puteau să se apere contra numeroaselor atacuri prin surprindere ale jefuitorilor din nord. În această epocă, hitiţii, asirienii, filistenii şi alte grupuri jefuiau constant triburile din centrul şi din sudul Palestinei. De la adăpostul lor fortificat dintre dealuri, Avraam şi Lot au făcut pelerinaje frecvente la Salem.
93:5.7 (1019.4) Nu cu mult după ce se stabiliseră în Salem, Avraam şi Lot s-au dus în valea Nilului pentru a obţine provizii de hrană, căci pe atunci în Palestina bântuia o secetă. În cursul scurtei sale şederi în Egipt, Avraam a găsit o rudă îndepărtată pe tronul ţării şi a slujit în calitate de comandant în două expediţii militare foarte reuşite pentru acest rege. În cursul ultimei părţi a şederii sale pe malurile Nilului, Avraam şi soţia lui Sarah au locuit la curte. Înainte ca Avraam să părăsească Egiptul, el a primit o parte din prada campaniilor lui militare.
93:5.8 (1019.5) I-a trebuit o mare hotărâre pentru a se decide să renunţe la onorurile curţii egiptene şi să reia munca mai spirituală susţinută de Machiventa. Dar Melchizedek era respectat chiar şi în Egipt şi, când toată povestea i-a fost explicată Faraonului, acesta din urmă l-a îndemnat cu promptitudine pe Avraam să se reîntoarcă să îşi îndeplinească jurămintele în favoarea cauzei Salemului.
93:5.9 (1019.6) Avraam avea ambiţii de rege; pe drumul de întoarcere din Egipt, el i-a expus lui Lot planul său de a subjuga tot Canaanul şi de a aduce poporul sub autoritatea Salemului. Lot se interesa mai mult de afaceri, până într-acolo încât după un dezacord ulterior, el s-a dus în Sodoma şi s-a lansat în comerţ şi în creşterea animalelor. Lui Lot nu-i plăcea nici viaţa militară, nici viaţa de păzitor de turme.
93:5.10 (1019.7) După ce s-a reîntors cu familia sa la Salem, Avraam a început să-şi facă planurile sale militare. El a fost curând recunoscut ca şef civil al teritoriului Salemului; el reunise într-o confederaţie şapte triburi din vecinătate sub comanda sa. Într-adevăr, a fost foarte dificil pentru Melchizedek să-l potolească pe Avraam, care era plin de zel şi voia să adune cu forţa laolaltă toate triburile din vecine pentru a le face să cunoască astfel mai repede adevărurile Salemului.
93:5.11 (1019.8) Melchizedek a întreţinut relaţii paşnice cu toate triburile din împrejurimi, el nefiind niciodată militarist şi nefiind niciodată atacat de nici una dintre armatele lor în cursul mişcărilor lor de înaintare şi de retragere. El era întru totul de acord ca Avraam să formuleze o politică defensivă pentru Salem, după cum a fost pusă în aplicare ulterior, dar el nu a aprobat ambiţioasele proiecte de cucerire ale ucenicului său. Ei s-au despărţit deci prin bună înţelegere, iar Avraam s-a dus în Hebron pentru a-şi stabili acolo capitala sa militară.
93:5.12 (1020.1) Din cauza raporturilor lui strânse cu ilustrul Melchizedek, Avraam poseda un mare avantaj asupra micilor regi din împrejurimi; ei îi respectau pe toţi melchizedekii şi se temeau pe nedrept de Avraam. Avraam cunoştea această frică şi nu făcea decât să aştepte o ocazie favorabilă pentru a-i ataca pe vecinii lui; pretextul s-a prezentat când anumiţi şefi au avut ambiţia de a prăda bunurile nepotului său Lot care se afla în Sodoma. La această veste, Avraam, în fruntea celor şapte triburi reunite într-o confederaţie, s-a avântat asupra inamicului. Propria s-a gardă de corp, alcătuită din 318 oameni, forma cadrele armatei de peste 4.000 de războinici care au lansat atacul cu această ocazie.
93:5.13 (1020.2) Când Melchizedek a aflat că Avraam declarase război, el a plecat ca să-l abată de la hotărârea lui, dar nu l-a ajuns din urmă decât în clipa în care vechiul său discipol revenea victorios de la bătălie. Avraam afirma cu insistenţă că Dumnezeul Salemului îi adusese victoria asupra inamicilor lui şi stăruia să dea o zecime din prada sa vistieriei Salemului. Cât despre celelalte nouă zecimi, el le-a adus în capitala sa la Hebron.
93:5.14 (1020.3) După această bătălie de la Siddim, Avraam a devenit şeful unei a doua confederaţii de unsprezece triburi, şi nu numai că a plătit dijmă lui Melchizedek, ci a şi vegheat de asemenea ca toată lumea din vecinătate să facă la fel. Negocierile lui diplomatice cu regele Sodomei, precum şi frica pe care o inspira el în general, au avut ca rezultat faptul că regele Sodomei şi alţii s-au alăturat confederaţiei militare din Hebron; Avraam era realmente pe cale de a stabili un puternic Stat în Palestina.
93:6.1 (1020.4) Avraam avea intenţia să cucerească tot Canaanul, şi hotărârea sa era slăbită numai de faptul că Melchizedek nu voia să sancţioneze această întreprindere. Dar Avraam aproape că se decisese să se angajeze în acţiunea lui, când gândul că el nu avea fii care să-l succedă ca şef al regatului pe care îl prevăzuse a început să-l tracaseze. El a aranjat o nouă întâlnire cu Melchizedek, şi în cursul acestei întrevederi s-a întâmplat că preotul Salemului, acest Fiu vizibil al lui Dumnezeu, l-a convins pe Avraam să abandoneze planul său de cuceriri materiale şi de suveranitate temporară în favoarea conceptului spiritual de regat al cerurilor.
93:6.2 (1020.5) Melchizedek i-a explicat lui Avraam inutilitatea de a lupta contra confederaţiei amoriţilor, dar l-a făcut şi să priceapă că aceste clanuri înapoiate se sinucideau cu siguranţă prin practicile lor stupide; după câteva generaţii, ele vor fi atât de slăbite încât descendenţii lui Avraam, al căror număr va fi treptat sporit între timp, vor putea cu uşurinţă să le învingă.
93:6.3 (1020.6) Melchizedek a încheiat atunci cu el o alianţă formală în Salem. El i-a zis lui Avraam: „Priveşte acum cerurile şi numără stelele dacă vei putea; sămânţa ta va fi tot atât de numeroasă ca şi ele.” Avraam l-a crezut pe Melchizedek, „şi lucrul acela i-a fost imputat în justiţie”. Apoi, Melchizedek i-a spus lui Avraam povestea viitoarei ocupaţii a Canaanului de către urmaşii lui după şederea lor în Egipt.
93:6.4 (1020.7) Alianţa lui Melchizedek cu Avraam reprezintă marele acord urantian dintre divinitate şi umanitate, conform căruia Dumnezeu acceptă să facă totul, omul acceptând numai să creadă în promisiunile lui Dumnezeu şi să urmeze instrucţiunile sale. Înainte, se credea că mântuirea nu putea să fie asigurată decât prin lucrări - sacrificii şi ofrande. Acum, Melchizedek a adus din nou pe Urantia buna vestire că mântuirea, graţia lui Dumnezeu, trebuie să fie dobândită prin credinţă. Dar această evanghelie a simplei credinţe în Dumnezeu era prea avansată; oamenii triburilor semitice preferau ulterior să revină la sacrificiile străvechi şi la ispăşirea păcatelor prin vărsare de sânge.
93:6.5 (1021.1) Cu puţin timp după stabilirea acestei alianţe, Isaac, fiul lui Avraam, s-a născut conform promisiunii lui Melchizedek. După naşterea lui Isaac, Avraam a luat foarte în serios alianţa sa cu Melchizedek şi s-a dus la Salem pentru a o confirma prin scris. La această acceptare publică şi oficială a alianţei, el şi-a schimbat aici numele de Avram cu acela de Avraam.
93:6.6 (1021.2) Mai toate credinţele Salemului aveau practica circumciziei, cu toate că ea nu a fost niciodată făcută obligatorie de Melchizedek. Avraam s-a opus întotdeauna atât de mult circumciziei încât cu această ocazie el s-a decis să sărbătorească evenimentul acceptând în mod solemn acest rit ca dovadă a ratificării alianţei Salemului.
93:6.7 (1021.3) Ca urmare a acestui abandon real şi public al ambiţiilor personale în favoarea planurilor mai vaste ale lui Melchizedek, s-a întâmplat ca trei fiinţe celeste să îi apară lui Avraam pe câmpia de Mamre. Ele au apărut efectiv, în ciuda asocierii lor cu poveştile ulterioare, în întregime născocite, relative la distrugerea naturală a Sodomei şi a Gomorei. Iar aceste legende ale evenimentelor din aceste vremuri indică cât erau de înapoiate morala şi etica, chiar şi în această epocă relativ recentă.
93:6.8 (1021.4) După consumarea acestei alianţe solemne, reconcilierea dintre Avraam şi Melchizedek a fost completă. Avraam a preluat conducerea civilă şi militară a coloniei Salemului. La apogeul dezvoltării acestei colonii, listele fraternităţii melchizedeke cuprindeau peste o sută de mii de nume de persoane care plăteau dijma. Avraam a îmbunătăţit foarte mult templul Salemului şi a furnizat corturi noi pentru toată şcoala. Nu numai că a extins sistemul dijmei, dar el a instituit, de asemenea, multe metode mai bune pentru a conduce treburile şcolii; mai mult, el a contribuit foarte mult la dirijarea mai bună a departamentului de propagandă misionară. El a adus şi o importantă contribuţie la ameliorare vitelor şi la reorganizarea proiectelor Salemului privitoare la produsele lactate. Avraam era un om de afaceri perspicace şi eficient, un om bogat pentru epoca sa; el nu era exagerat de pios, dar era cu desăvârşire sincer şi credea cu adevărat în Machiventa Melchizedek.
93:7.1 (1021.5) Melchizedek a continuat timp de câţiva ani să-i instruiască pe studenţii săi şi să-i pregătească pe misionarii din Salem. Aceştia au pătruns în toate triburile înconjurătoare, cu precădere în Egipt, în Mesopotamia şi în Asia Mică. Pe măsură ce se scurgeau deceniile, aceşti învăţători atingeau puncte din ce în ce mai îndepărtate de Salem, ducând cu ei evanghelia credinţei şi a încrederii în Dumnezeu propovăduită de Machiventa.
93:7.2 (1021.6) Descendenţii lui Adamson, grupaţi în jurul malurilor lacului lui Van, îi ascultau de bună voie pe învăţătorii hitiţi ai cultului din Salem. Din acest centru cândva andit, erau trimişi instructori în regiunile îndepărtate ale Europei şi ale Asiei. Misionarii Salemului au pătruns în toată Europa, inclusiv în Insulele Britanice. Un grup a trecut prin Insulele Feroe pentru a ajunge la andoniţii din Islanda, în timp ce un alt grup a traversat China şi a ajuns la japonezii din insulele orientale. Viaţa şi experienţele acestor bărbaţi şi femei care s-au aventurat plecând din Salem, din Mesopotamia şi de la lacul lui Van pentru a aduce lumină în problemele emisferei orientale, reprezintă un capitol eroic în analele rasei umane.
93:7.3 (1022.1) Dar sarcina era atât de grea, iar triburile erau atât de înapoiate, încât rezultatele au fost vagi şi imprecise. De la o generaţie la alta, evanghelia Salemului şi-a găsit locul pe ici, pe colo, dar, exceptând Palestina, niciodată ideea unui Dumnezeu unic nu a putut să pretindă loialitatea continuă a unui trib sau a unei rase întregi. Cu mult timp înainte de venirea lui Isus, învăţăturile primilor misionari din Salem fuseseră în general înecate în superstiţiile străvechi şi în credinţele mai răspândite. Evanghelia originară a lui Melchizedek fusese aproape în întregime înăbuşită de credinţele în Marea Mamă, în Soare şi în alte culte antice.
93:7.4 (1022.2) Voi care beneficiaţi azi de avantajele tiparului, nu înţelegeţi cât de greu era să perpetuezi adevărul în antichitate, şi cât de uşor era pierdută din vedere o doctrină nouă între o generaţie şi următoarea. Doctrina nouă tindea întotdeauna să fie asimilată de corpul antic al învăţăturilor religioase şi al practicilor magice.
93:8.1 (1022.3) A fost aproape de distrugerea Sodomei şi a Gomorei când Machiventa s-a decis să pună capăt misiunii sale de intervenţie pe Urantia. Decizia lui Melchizedek de a-şi termina şederea în trup a fost influenţată de mulţi factori, dintre care cel principal era tendinţa crescândă a triburilor înconjurătoare, şi chiar şi a asociaţilor lui imediaţi, de a-l privi ca pe un semi-zeu, de a-l considera ca pe o fiinţă supranaturală, ceea ce şi era de altfel. Dar au început a-l respecta exagerat şi cu o teamă extrem de superstiţioasă. Pe lângă aceste motive, Melchizedek voia să părăsească cadrul acestor activităţi pământeşti cu suficient de multă vreme înainte de moartea lui Avraam pentru a se asigura că adevărul unui singur şi unic Dumnezeu se va stabili în mintea discipolilor lui. În consecinţă, Machiventa s-a retras într-o seară sub cortul său din Salem după ce urase noapte bună tovarăşilor lui oameni, şi, când aceştia au venit s-l cheme în dimineaţa zilei următoare, el nu mai era acolo, căci semenii lui îl luaseră.
93:9.1 (1022.4) Dispariţia atât de bruscă a lui Melchizedek a fost o mare încercare pentru Avraam. Cu toate că Machiventa i-a avertizat pe deplin pe discipolii lui că va trebui într-o bună zi să plece aşa cum venise, ei nu erau resemnaţi după pierderea minunatului lor şef. Marea organizaţie clădită în Salem a dispărut aproape în întregime, deşi Moise s-a întemeiat pe tradiţiile acestei epoci pentru a-i conduce pe sclavii evrei în afara Egiptului.
93:9.2 (1022.5) Pierderea lui Melchizedek a lăsat în inima lui Avraam o tristeţe pe care n-a biruit-o niciodată complet. El abandonase Hebronul când renunţase la ambiţia lui de a clădi o împărăţie materială. Acum, după ce îşi pierduse asociatul în edificarea împărăţiei spirituale, el a părăsit Salemul, îndreptându-se spre sud pentru a locui în apropierea intereselor lui din Gerar.
93:9.3 (1022.6) Imediat după dispariţia lui Melchizedek, Avraam a devenit temător şi timorat. El şi-a tăinuit identitatea la sosirea în Gerar, astfel încât Abimelech i-a luat soţia. (La puţină vreme după căsătoria lui cu Sarah, Avraam surprinsese, într-o noapte, un complot pentru a-l asasina şi a pune mâna pe strălucita sa soţie. Această teamă a devenit groază pentru acest şef altminteri brav şi îndrăzneţ; toată viaţa sa, el s-a temut că cineva îl va ucide pe ascuns pentru a i-o lua pe Sarah. Aceasta explică de ce, în trei ocazii diferite, acest om curajos a făcut dovada unei reale laşităţi.)
93:9.4 (1023.1) Dar Avraam nu trebuia să fie multă vreme abătut de la misiunea sa ca succesor al lui Melchizedek. El a făcut curând convertiri la filistini şi la poporul lui Abimelech, apoi a semnat un tratat cu ei. La rândul lui, el a fost contaminat de multe dintre superstiţiile lor, în special de practica lor de a sacrifica fiul mai vârstnic al fiecărei familii. Aşadar, Avraam a redevenit un mare şef în Palestina. Toate grupurile îl respectau şi toţi regii îl onorau. El era conducătorul spiritual al tuturor triburilor înconjurătoare, iar influenţa lui a persistat ceva timp după moartea sa. În ultimii săi ani din viaţa, el s-a mai întors o dată în Hebron, cadrul primelor lui activităţi şi locul unde călătorise însoţit de Melchizedek. Ultimul act al lui Avraam a fost acela de a-i trimite pe fidelii lui servitori în oraşul fratelui său, Nahor, la frontiera Mesopotamiei, pentru a se asigura de o fată din propriul său popor ca soţie pentru fiul său Isaac. Membrii grupului lui Avraam aveau, de multă vreme, obiceiul de a se căsători între veri, şi Avraam a murit încrezător în acea credinţă în Dumnezeu, pe care o învăţase de la Melchizedek în şcolile dispărute ale Salemului.
93:9.5 (1023.2) Generaţiei următoare i-a fost greu să priceapă istoria lui Melchizedek. În mai puţin de cinci sute de ani, mulţi au considerat povestea ca pe un mit. Isaac a rămas destul de aproape de învăţăturile tatălui său, şi a menţinut evanghelia coloniei Salemului, dar i-a fost mai greu lui Iacob să priceapă semnificaţia acestor tradiţii. Iosif credea cu fermitate în Melchizedek, şi asta a fost în mare măsură motivul din care fraţii săi îl considerau un visător. Onorurile conferite lui Iosif în Egipt se datorau în principal amintirii străbunicului său Avraam. Lui Iosif i s-a oferit comanda militară a armatelor egiptene, dar, având în vedere hotărârea cu care credea în tradiţiile lui Melchizedek şi în învăţăturile ulterioare ale lui Avraam şi ale lui Isaac, el a ales să servească ca administrator civil, socotind că va putea astfel să muncească mai bine la progresul împărăţiei cerurilor.
93:9.6 (1023.3) Învăţătura lui Melchizedek a fost completă şi bogată, dar povestirile acestei epoci li s-au părut imposibile şi fantastice preoţilor evrei de mai târziu, deşi mulţi dintre ei înţeleseseră întrucâtva aceste evenimente, cel puţin până în epoca în care analele Vechiului Testament au fost modificate masiv în Babilon.
93:9.7 (1023.4) Ceea ce povestirile Vechiului Testament descriu ca fiind convorbirile dintre Avraam şi Dumnezeu erau în realitate întâlnirile dintre Avraam şi Melchizedek. Scribii au luat mai târziu cuvântul Melchizedek ca pe un sinonim al lui Dumnezeu. Istoria multiplelor contacte ale lui Avraam şi ale soţiei lui, Sarah, cu „îngerul Domnului” se referă la numeroasele lor întâlniri cu Melchizedek.
93:9.8 (1023.5) Povestirile ebraice despre Isaac, despre Iacob şi despre Iosif sunt mult mai demne de crezare decât acelea privitoare la Avraam, cu toate că şi ei s-au îndepărtat adesea de fapte. Alterările au fost efectuate când intenţionat, când neintenţionat, în epoca compilării acestor istorii de către preoţii evrei în timpul captivităţii din Babilon. Ketura n-a fost o soţie a lui Avraam; ea era doar o concubină, ca şi Agor. Toate bunurile lui Avraam au fost cuvenite de drept lui Isaac, fiul lui Sarah, soţia sa statutară. Avraam nu era atât de bătrân pe cât indică povestea, iar soţia lui era mult mai tânără decât el. Vârstele lor au fost cu bună ştiinţă schimbate pentru a se potrivi cu pretinsa naştere miraculoasă ulterioară a lui Isaac.
93:9.9 (1023.6) Egoul naţional al iudeilor a fost teribil de înjosit de captivitatea din Babilon. În reacţia lor contra inferiorităţii lor naţionale, ei au căzut în cealaltă extremă a egotismului naţional şi rasial; ei şi-au denaturat şi şi-au deformat tradiţiile pentru a se înălţa deasupra tuturor raselor în calitate de popor ales al lui Dumnezeu; în consecinţă, ei au modificat cu înţelepciune toate documentele lor cu scopul de a-l ridica pe Avraam şi pe alţi conducători cu mult mai presus de toţi ceilalţi, fără a-l omite aici pe Melchizedek însuşi. Scribii evrei au distrus deci toate scrierile pe care le-au putut găsi în această epocă memorabilă, nepăstrând decât povestirea întâlnirii lui Avraam cu Melchizedek după bătălia de la Siddim care, după ei, a făcut să se răsfrângă o mare onoare asupra lui Avraam.
93:9.10 (1024.1) Astfel, pierzându-l din vedere pe Melchizedek, scribii au pierdut de asemenea din vedere învăţătura acestui Fiu de intervenţie cu privire la misiunea spirituală a Fiului de consacrare promis. Natura acestei misiuni a căzut atât de complet în uitare încât foarte puţini dintre descendenţii lor au fost capabili sau dornici să-l recunoască şi să-l accepte pe Mihail când a apărut încarnat pe pământ, aşa cum îl anunţase Machiventa.
93:9.11 (1024.2) Dar cel puţin unul dintre scriitorii Cărţii Evreilor a înţeles misiunea lui Melchizedek, căci este scris: „Acest Melchizedek, preot al celui Preaînalt, era şi rege al păcii; fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început de zilele nici sfârşit de viaţă, dar creat asemenea unui Fiu de Dumnezeu, el rămâne preot pe vecie”. Acest scriitor l-a desemnat pe Melchizedek ca pe un model al consacrării ulterioare a lui Mihail, afirmând că Isus era „un slujitor pentru totdeauna după ordinul lui Melchizedek”. Cu toate că această comparaţie nu este tocmai potrivită, este literalmente adevărat că Crist a primit un titlu provizoriu de Prinţ Planetar al Urantiei, „după ordinele celor doisprezece administratori provizorii Melchizedeki” în funcţiune în epoca coborârii sale pe această planetă.
93:10.1 (1024.3) În cursul anilor încarnării lui Melchizedek, melchizedekii administratori provizorii ai Urantiei au fost în număr de unsprezece. Când Machiventa a socotit că misiunea sa de Fiu de ajutor a fost terminată, el a semnalat faptul acesta celor unsprezece asociaţi ai lui, care au pregătit imediat tehnica prin care el va fi degajat din carne şi restabilit cu siguranţă în statutul său original de Melchizedek. A treia zi după dispariţia sa din Salem, el a apărut printre cei unsprezece colegi ai lui în misiune pe Urantia, şi şi-a reluat cariera întreruptă ca unul dintre administratorii provizorii planetari de pe 606 din Satania.
93:10.2 (1024.4) Machiventa şi-a încheiat misiunea sa în calitate de creatură de carne şi de sânge tot atât de subit şi de discret pe cât o începuse. Nici apariţia lui şi nici plecarea lui n-au fost însoţite de vreun anunţ special sau de vreun fel de demonstraţie; nici un apel nominal al reînvierii nici finalul distribuirii planetare nu au marcat apariţia lui pe Urantia; e vorba de o misiune de intervenţie. Cu toate acestea, Machiventa nu a pus capăt încarnării lui umane înainte de a fi cum se cuvine eliberat de Tatăl Melchizedek şi informat că executarea misiunii sale de intervenţie fusese aprobată de şeful executiv al Nebadonului, Gabriel din Salvington.
93:10.3 (1024.5) Machiventa Melchizedek a continuat să manifeste un mare interes în treburile descendenţilor oamenilor care crezuseră în învăţăturile sale în timpul încarnării lui. Dar urmaşii lui Avraam prin Isaac, în linia în care ei s-au căsătorit cu keniţii, au fost singurii care să continue să întreţină multă vreme o anumită concentrare clară a învăţăturilor Salemului.
93:10.4 (1024.6) În cursul celor nouăsprezece secole următoare, tot acest Melchizedek a colaborat continuu cu numeroşi profeţi şi vizionari, străduindu-se astfel să păstreze vii adevărurile Salemului până la împlinirea timpului pentru apariţia lui Mihail pe pământ.
93:10.5 (1025.1) Machiventa şi-a continuat activităţile de administrator provizoriu planetar până în epoca triumfului lui Mihail pe Urantia. Ca urmare, el a fost ataşat serviciului Urantiei, pe Ierusem, ca unul dintre cei douăzeci şi patru de administratori, şi a ajuns foarte recent să fie înălţat la poziţia de ambasador personal al Fiului Creator de pe Ierusem, cu titlul de Prinţ Planetar Locţiitor al Urantiei. Noi credem că, atâta timp cât Urantia va rămâne o planetă locuită, Machiventa Melchizedek nu va fi invitat să-şi reia în întregime îndatoririle ordinului său de filiaţie, ci va rămâne întotdeauna, vorbind în termeni de timp, un slujitor planetar care îl reprezintă pe Crist Mihail.
93:10.6 (1025.2) Din moment ce misiunea sa pe Urantia era o misiune de intervenţie, analele nu fac să iasă în relief ceea ce ar putea fi viitorul lui Machiventa. S-ar putea ca întregului corp al Melchizedekilor din Nebadon să îi fi fost definitiv amputat unul din membri. Ordonanţe recente, transmise de cei Preaînalţi ai Edentiei şi confirmate apoi de Cei Îmbătrâniţi de Zile din Uversa, au dat clar de înţeles că manifestarea lui Melchizedek este destinată să ia locul lui Caligastia, Prinţul Planetar decăzut. Dacă ipotezele noastre cu privire la acest subiect sunt corecte, este întru totul posibil ca Machiventa Melchizedek să reapară în persoană pe Urantia şi să-şi reia într-o manieră modificată rolul de Prinţ Planetar detronat; sau altfel el va veni pe pământ pentru a activa ca Prinţ Planetar locţiitor reprezentându-l pe Crist Mihail, care deţine actualmente titlul de Prinţ Planetar al Urantiei. Cu toate că suntem departe de a vedea clar care ar putea fi destinul lui Machiventa, evenimentele survenite recent sugerează la modul serios că supoziţiile formulate nu sunt probabil foarte departe de adevăr.
93:10.7 (1025.3) Noi înţelegem bine cum, prin triumful său pe Urantia, Mihail a devenit în acelaşi timp şi succesorul lui Caligastia şi al lui Adam, Prinţul Planetar al Păcii şi al doilea Adam. Acum, noi căutăm să-i conferim lui Machiventa titlul de Prinţ Planetar Locţiitor al Urantiei. Va fi el numit şi Fiul Material Locţiitor al Urantiei? Sau există oare vreo posibilitate să aibă loc vreun eveniment neaşteptat şi fără precedent, precum reîntoarcerea pe planetă, într-o clipă sau în alta, a lui Adam şi a Evei sau a unora dintre descendenţii lor ca reprezentanţi ai lui Mihail cu titlul de locţiitori ai celui de-al doilea Adam al Urantiei?
93:10.8 (1025.4) Toate aceste speculaţii asociate cu certitudinea că Fii Magistrali şi Fii Învăţători ai Trinităţii vor apărea în viitor, în legătură cu promisiunea explicită a Fiului Creator de a reveni într-o bună zi, fac din Urantia o planetă cu un viitor nesigur şi o fac să devină una dintre sferele cele mai interesante şi cele mai misterioase din universul Nebadonului. Este întru totul posibil ca, într-o epocă viitoare în care Urantia se va apropia de era luminii şi a vieţii, după ce problemele rebeliunii lui Lucifer şi ale secesiunii lui Caligastia vor fi fost definitiv judecate, să putem să observăm prezenţa simultană a lui Machiventa, a lui Adam şi a Evei, a lui Crist Mihail, precum şi a unui Fiu Magistral sau chiar şi a Fiilor Învăţători ai Trinităţii.
93:10.9 (1025.5) A prevalat multă vreme în ordinul nostru opinia că prezenţa lui Machiventa în corpul administratorilor Urantiei pentru Ierusem, printre cei douăzeci şi patru de consilieri, este o dovadă suficientă pentru a justifica credinţa că Machiventa este menit să-i urmărească pe muritorii Urantiei prin tot planul universal de progres şi de ascensiune, chiar şi până la Corpul Finalităţii din Paradis. Noi ştim că Adam şi Eva sunt astfel meniţi să-i însoţească pe tovarăşii lor pământeni în aventura Paradisului când Urantia se va stabili în lumină şi în viaţă.
93:10.10 (1025.6) Cu mai puţin de o mie de ani în urmă, acelaşi Machiventa Melchizedek, înţeleptul de odinioară al Salemului, a fost prezent sub formă invizibilă pe Urantia pe o perioadă de o sută de ani, activând ca guvernator general rezident al planetei. Dacă prezentul sistem de conducere a treburilor planetare se perpetuează, Machiventa trebuie să revină cu puţin peste o mie de ani şi să-şi reia această funcţie.
93:10.11 (1026.1) Aceasta este povestea lui Machiventa Melchizedek, unul dintre cele mai extraordinare personaje care au fost vreodată legate de istoria Urantiei, şi o personalitate care poate fi destinată să joace un rol important în experienţa viitoare a lumii voastre anormale şi puţin obişnuite.
93:10.12 (1026.2) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon.]
Cartea Urantia
Capitolul 94
94:0.1 (1027.1) PRIMII învăţători ai religiei Salemului au pătruns până la triburile cele mai îndepărtate din Africa şi din Eurasia, predicând întotdeauna evanghelia lui Melchizedek, care prezenta încrederea şi credinţa omului în unicul Dumnezeu universal ca fiind singurul preţ de plătit pentru a obţine graţia divină. Alianţa lui Melchizedek cu Avraam a servit ca model pentru toată propaganda iniţială care emana din Salem şi din alte centre. Urantia nu a avut niciodată misionari religioşi mai entuziaşti şi mai dinamici decât aceşti nobili bărbaţi şi femei care au dus învăţăturile lui Melchizedek în toată emisfera orientală. Aceşti misionari au fost recrutaţi dintre numeroase popoare şi rase, şi şi-au răspândit în mare parte învăţăturile prin intermediul indigenilor convertiţi. Ei au stabilit centre de educaţie în diferite părţi ale lumii, în care îi învăţau religia Salemului pe indigeni, şi apoi i-au însărcinat pe elevii lor să îşi instruiască propriul lor popor.
94:1.1 (1027.2) În epoca lui Melchizedek, India era o ţară cosmopolită recent căzută sub dominaţia politică şi religioasă a invadatorilor arieni-andiţi veniţi din nord şi din vest. La această dată, numai în porţiuni din nordul şi din vestul peninsulei se infiltraseră mulţi arieni. Aceşti noi sosiţi vedici aduseseră cu ei numeroase zeităţi tribale. Formele religioase ale cultului lor au urmat îndeaproape practicile ceremoniale ale Celor Îmbătrâniţi lor predecesori andiţi, în sensul că tatăl activa încă în calitate de preot iar mama ca preoteasă, şi că vatra familiei servea încă drept altar.
94:1.2 (1027.3) Cultul vedic era atunci în creştere şi metamorfoză sub conducerea castei brahmane; aceşti preoţi-învăţători preluau treptat controlul ritualului de adorare, care se dezvolta. Amalgamul de treizeci şi trei de zeităţi ariene de altădată era în plină desfăşurare atunci când misionarii din Salem au pătruns în nordul Indiei.
94:1.3 (1027.4) Politeismul arienilor reprezenta o degenerare a monoteismului lor primitiv, cauzat de separarea lor în unităţi tribale, fiecare trib venerându-şi propriul zeu. Această descentralizare a monoteismului şi a trinitarismului originare ale Mesopotamiei andite a suferit o sinteză nouă pe parcursul primelor secole ale celui de-al doilea mileniu dinainte de Crist. Mulţimea de zei a fost organizată într-un panteon sub conducerea trinitară a lui Dyaus pitarul, domnul cerului, a lui Indra, domnul impetuos al atmosferei, şi a lui Agni, zeul cu trei capete al focului, domnul pământului şi vestigiul simbolic al unui străvechi concept de Trinitate.
94:1.4 (1027.5) Dezvoltările categoric henoteiste pregăteau calea unui monoteism evoluat. Agni, zeitatea cea mai antică, era adesea exaltat ca părinte-şef al întregului panteon. Principiul de zeitate-părinte, numit uneori Prajapati, alteori Brahma, a fost cufundat în bătălia teologică pe care preoţii brahmani au dus-o mai târziu cu învăţătorii din Salem. Principiul energiei-divinitate care însufleţea tot panteonul vedic a fost numit Brahmanul.
94:1.5 (1028.1) Misionarii din Salem predicau Dumnezeul unic al lui Melchizedek, cel Preaînalt din cer. Acest portret nu era în întregime în dezacord cu conceptul pe cale de apariţie de Brahma-Tatăl ca sursă a tuturor zeilor, însă doctrina Salemului nu comporta rituri; ea mergea deci direct împotriva dogmelor, a tradiţiilor şi a învăţăturilor preoţimii brahmane. Preoţii brahmani nu au vrut niciodată să accepte doctrina Salemului, care învăţa mântuirea prin credinţă, graţia lui Dumnezeu obţinută fără a ţine seama de practicile rituale şi de sacrificiile ceremoniale.
94:1.6 (1028.2) Respingerea evangheliei lui Melchizedek cu privire la încrederea în Dumnezeu şi la mântuirea prin credinţă a marcat o schimbare capitală pentru India. Misionarii din Salem contribuiseră mult la pierderea credinţei în străvechii zei vedici, dar conducătorii, preoţii vedismului, au refuzat să accepte doctrina lui Melchizedek care propovăduia un singur Dumnezeu şi o credinţă unică şi simplă.
94:1.7 (1028.3) Brahmanii au extras fragmente din cărţile sacre ale vremii lor într-un efort de a-i combate pe învăţătorii Salemului. Culegerea lor, după cum a fost revizuită mai târziu, a ajuns în timpurile moderne sub forma Rig-Vedei, una dintre cărţile sacre cele mai vechi. A doua, a treia şi a patra Veda au urmat pe măsură ce brahmanii căutau să cristalizeze, să formalizeze şi să fixeze riturile lor de adorare şi de sacrificii, şi să le impună oamenilor din epoca lor. În ceea ce au ele mai bun, aceste scrieri reprezintă echivalentul a orice alt corpus de caracter asemănător, în ceea ce priveşte frumuseţea conceptului şi adevărul discernământului. Dar, pe măsură ce această religie superioară a fost coruptă de miile de superstiţii, de culte şi de rituri ale Indiei meridionale, ea a devenit progresiv, prin metamorfoză, sistemul teologic cel mai pestriţ pe care l-au întemeiat vreodată oamenii. Studiul Vedelor va duce la descoperirea unor concepte asupra Deităţii dintre cele mai elevate şi a unora dintre cele mai degradate care fuseseră concepute vreodată.
94:2.1 (1028.4) Pe măsură ce misionarii din Salem pătrundeau mai mult în sudul Deccanului dravidian, ei întâlneau un sistem de caste din ce în ce mai consolidat; acest sistem fusese imaginea prin care arienii căutaseră să îşi păstreze identitatea rasială în faţa unui flux în continuă creştere de popoare sangice secundare. Casta sacerdotală brahmană era chiar esenţa sistemului; acest ordin social întârzia considerabil progresul instructorilor din Salem. Acest sistem de caste nu a reuşit să salveze rasa ariană, dar a reuşit să perpetueze brahmanii, care la rândul lor şi-au menţinut hegemonia religioasă asupra Indiei până în epoca actuală.
94:2.2 (1028.5) Apoi, odată cu slăbirea vedismului prin respingerea adevărului superior, cultul arienilor a fost supus incursiunilor în creştere care veneau din Deccan. Într-un efort disperat pentru a stăvili fluxul de extincţie rasială şi de nimicire religioasă, casta brahmanilor a căutat să se înalţe deasupra tuturor. Brahmanii propovăduiau că sacrificiul faţă de zeitate era în el însuşi în întregime eficient, că puterea sa exercita asupra ei o constrângere totală. Ei proclamau că, din cele două principii divine esenţiale ale universului, unul era zeitatea brahmană, iar celălalt preoţimea brahmanică. La nici un alt popor al Urantiei, preoţii nu au pretins să se înalţe deasupra zeilor lor înşişi, şi să-şi acorde onorurile datorate zeilor lor. Ei au mers însă atât de absurd de departe cu aceste revendicări arogante, încât tot acest sistem şubred s-a năruit în calea cultelor înjositoare care dădeau năvală dinspre civilizaţiile mai puţin avansate din vecinătate. Însăşi imensa preoţimea vedică s-a împotmolit şi a fost înghiţită de curentul negru al inerţiei şi al pesimismului cu care propria ei îngâmfare egoistă şi nesocotită inundase India.
94:2.3 (1029.1) Concentrarea neobişnuită asupra sinelui a condus infailibil la teama de perpetuarea non-evolutivă a sinelui într-un ciclu fără sfârşit de încarnări succesive ca om, ca animal sau ca plantă. Dintre toate credinţele contaminante susceptibile de a fi ataşate la ceea ce ar fi putut fi un monoteism în plină apariţie, nici una nu a fost mai năucitoare decât credinţa în transmigraţie - doctrina reîncarnării sufletului - care provenea din Deccanul dravidian. Această credinţă într-un ciclu fastidios şi monoton de transmigraţii repetate i-a lipsit pe muritorii luptători de speranţa lor, nutrită multă vreme, de a găsi în moarte izbăvirea şi avansarea spirituală care făcuse parte din credinţa vedică primitivă.
94:2.4 (1029.2) Această învăţătură filozofic paralizantă a fost curând urmată de născocirea doctrinei în care fugi veşnic de sinele tău prin scufundarea în repausul şi în pacea universale ale unei uniuni absolute cu Brahman, suprasufletul întregii creaţii. Dorinţele materiale şi ambiţiile omeneşti le-au fost eficient răpite oamenilor şi practic distruse. Timp de peste două mii de ani, cei mai buni gânditori ai Indiei au căutat să scape de orice dorinţă, iar poarta a fost astfel larg deschisă pentru intrarea cultelor şi a învăţăturilor ulterioare, care au încătuşat practic sufletele unui mare număr de popoare hinduse în lanţurile risipirii spirituale. Dintre toate civilizaţiile, cea vedico-ariană a fost cea care a plătit preţul cel mai teribil pentru a fi respins evanghelia Salemului.
94:2.5 (1029.3) Prin ele însele, castele nu puteau să perpetueze sistemul religio-cultural arian şi, pe măsură ce religiile inferioare ale Deccanului se infiltrau în nord, s-a dezvoltat o epocă de descurajare şi de disperare. În cursul acestei epoci sumbre, s-a întâmplat să se nască cultul care consta în a nu lua viaţa nici unei creaturi, şi acest cult a subzistat mereu de atunci înainte. Un mare număr de culte noi erau sincer atee, proclamând că nici o mântuire oarecum accesibilă nu putea fi dobândită decât prin propriile eforturi ale omului, fără ajutor din afară. Cu toate astea, dincolo de o bună parte a acestei filozofii nefericite, se pot găsi vestigiile deformate ale învăţăturilor lui Melchizedek, şi chiar şi ale lui Adam.
94:2.6 (1029.4) Aceasta a fost epoca compilării ultimelor Scripturi ale credinţei hinduse, ale brahmanilor şi ale Upanişadelor. După ce a respins doctrina care propovăduia religia personală prin experienţa credinţei personale cu un Dumnezeu unic, şi după ce a fost coruptă de fluxul de culte şi de credinţe înjositoare şi debilitante ale Deccanului, cu antropomorfismele şi cu reîncarnările lor, preoţimea brahmanică a manifestat o reacţie violentă contra credinţelor pline de corupţie; a fost un efort categoric orientat spre căutarea şi găsirea adevăratei realităţi. Brahmanii au început să dezantropomorfizeze conceptul indian de deitate, însă, făcând acest lucru, ei au căzut în grava eroare de a depersonaliza conceptul de Dumnezeu. Ei au ieşit din această încercare, nu cu un ideal sublim şi spiritual al Tatălui Paradisiac, ci cu o idee distantă şi metafizică a unui Absolut care îngloba totul.
94:2.7 (1029.5) În eforturile lor de autoperpetuare, brahmanii respinseseră Dumnezeul unic al lui Melchizedek, iar acum ei se găseau cu ipoteza de Brahman, acel sine imprecis şi iluzoriu, acest acela impersonal şi neputincios, care a lăsat viaţa spirituală a Indiei descumpănită şi abătută, din această perioadă nefericită şi până în cel de-al douăzecilea secol.
94:2.8 (1029.6) În epoca în care se scriau Upanişadele în India s-a ivit budismul, dar, în ciuda unui succes milenar, el nu a putut concura cu faza din urmă a hinduimului. În ciuda moralităţii sale superioare, descrierea sa iniţială a lui Dumnezeu era şi mai puţin categorică decât cea a hinduismului, care oferea deităţi secundare şi personale. În cele din urmă, budismul a cedat în India de nord în faţa atacurilor unui islam care milita cu conceptul său al unui bine definit de Allah ca Dumnezeu suprem al universului.
94:3.1 (1030.1) Deşi faza superioară a brahmanismului era prea puţin o religie, ea a fost cu adevărat una dintre cele mai nobile încercări ale minţii muritorilor de a pătrunde în domeniile filozofiei şi ale metafizicii. După ce a pornit ca să descopere realitatea finală, mintea indiană nu s-a oprit înainte de a fi speculat asupra aproape a tuturor aspectele teologiei, mai puţin asupra conceptului esenţial şi dublu al religiei: existenţa Tatălui Universal al tuturor creaturilor universului, şi faptul experienţei ascendente, în univers, al înseşi acestor creaturi care caută să ajungă la Tatăl veşnic care le-a poruncit să fie perfecte, după cum el însuşi este perfect.
94:3.2 (1030.2) În conceptul de Brahman, spiritul acestei epoci ştia într-adevăr de ideea unui fel de Absolut care impregnează totul, căci se identifica simultan acest postulat cu energia creativă şi cu reacţia cosmică. Brahman era conceput ca fiind transcendent oricărei definiţii şi ca susceptibil de a fi cuprins numai prin negarea succesivă a tuturor calităţilor finite. Era categoric o credinţă într-o fiinţă absolută, şi chiar infinită, dar acest concept era în foarte mare măsură privat de atributele personalităţii, şi nu era deci experimentabil de către persoane religioase individuale.
94:3.3 (1030.3) Brahman-Narayana a fost conceput ca fiind Absolutul, ca fiind infinitul ACELA ESTE, ca fiind forţa creatoare primordială a cosmosului potenţial, ca fiind Sinele Universal care există în stare statică şi potenţială de-a lungul întregii eternităţi. Dacă filozofii epocii ar fi fost capabili de a trece de etapa următoare în concepţia deităţii, dacă l-ar fi putut concepe pe Brahman ca asociativ şi creativ, ca o personalitate abordabilă de către fiinţele create aflate în evoluţie, atunci, învăţătura lor ar fi putut deveni prezentarea cea mai avansată a Deităţii pe Urantia, căci ea ar fi înglobat primele cinci nivele ale funcţiunii totale a deităţii, şi ar fi putut lua în considerare ultimele două.
94:3.4 (1030.4) În cursul anumitor faze, conceptul de Suprasuflet Universal Unic, în calitate de totalitate a însumării existenţelor tuturor creaturilor, i-a condus pe filozofii hinduşi foarte aproape de adevărul Fiinţei Supreme; dar acest adevăr nu le-a servit la nimic, deoarece ei nu au reuşit să dezvolte nici o metodă de apropiere personală rezonabilă sau raţională pentru a atinge scopul lor monoteist teoretic de Brahman-Narayana.
94:3.5 (1030.5) Principiul karmic al continuităţii cauzale este foarte aproape de adevărul că toate acţiunile din spaţiu-timp se repercutează într-o sinteză în prezenţa de Deitate a Supremului; însă acest postulat nu a permis niciodată realizarea personală coordonată a Deităţii de către persoanele religioase individuale; aceasta nu a condus decât la înghiţirea ultimă a oricărei personalităţi în Suprasufletul Universal.
94:3.6 (1030.6) Filozofia brahmanismului a ajuns, de asemenea, foarte aproape de realizarea locuirii de către Ajustorii Gândirii, dar ea s-a lăsat pervertită de o falsă concepţie asupra adevărului. Învăţătura că sufletul este locuinţa lui Brahman ar fi pregătit drumul unei religii avansate, dacă acest concept nu ar fi fost complet viciat de credinţa că nu există individualitate umană în afară de această prezenţă a Unului Universal.
94:3.7 (1030.7) În doctrina în care sufletul individual se contopeşte cu Suprasufletul, teologii Indiei nu au reuşit să asigure supravieţuirea a ceva uman, ceva nou şi unic, ceva născut din uniunea voinţei omului şi a voinţei lui Dumnezeu. Învăţătura reîntoarcerii sufletului la Brahman este îndeaproape paralelă cu adevărul reîntoarcerii Ajustorului în sânul Tatălui Universal, dar există ceva distinct de Ajustor care supravieţuieşte de asemenea, şi anume contraponderea morontială a personalităţii de muritor. Or, acest concept vital era în mod fatal absent din filozofia brahmanică.
94:3.8 (1031.1) Filozofia brahmanică a ajuns la o aproximare a multor fapte ale universului şi s-a apropiat de numeroase adevăruri cosmice, dar ea a căzut mult prea adesea victimă erorilor, a greşelii din diferenţierea diverselor nivele ale realităţii, precum nivelul absolut, cel transcendental şi cel finit. Ea nu a reuşit să ia în considerare că un aspect dat, susceptibil de a fi finit şi iluzoriu pe nivelul absolut, poate fi absolut real pe nivelul finit. Ea nu a luat act nici de personalitatea esenţială a Tatălui Universal, cu care se poate lua personal contact pe toate nivelele, de la experienţa limitată a creaturilor evolutive cu Dumnezeu, până la experienţa nelimitată a Fiului Etern cu Tatăl Paradisului.
94:4.1 (1031.2) În India, pe parcursul secolelor, poporul a revenit, într-o anumită măsură, la anticele ritualuri ale Vedelor, aşa cum fuseseră ele modificate de învăţăturile misionarilor lui Melchizedek şi cristalizate de preoţimea brahmanică ulterioară. Această religie, cea mai veche şi cea mai cosmopolită din lume, a suferit din nou unele schimbări ca răspuns la budism, la jainism, precum şi la influenţele mai recente ale mahomedanismului şi ale creştinismului. Dar, când învăţăturile lui Isus au ajuns în India, ele fuseseră deja occidentalizate până într-atât încât să fie o „religie a oamenilor albi”, deci ciudată şi străină pentru mintea hindusă.
94:4.2 (1031.3) Teologia hindusă a timpului prezent descrie patru nivele descendente ale deităţii şi ale divinităţii:
94:4.3 (1031.4) 1. Brahman, Absolutul, Unul Infinit, ACELA ESTE.
94:4.4 (1031.5) 2. Trimurti, trinitatea supremă a hinduismului. Primul membru al acestei asociaţii, Brahma, se concepe ca fiind creat de el însuşi din Brahmanul-infinit. Dacă nu ar fi aproape identificat cu Unul Infinit panteist, Brahma ar constitui fundamentul conceptului de Tată Universal. Brahma este deopotrivă identificat cu destinul.
94:4.5 (1031.6) Adorarea lui Shiva şi a lui Vishnu, al doilea şi al treilea membru din Trimurti, a apărut în primul mileniu după Crist. Shiva este domnul vieţii şi al morţii, zeul fecundităţii şi maestrul distrugerii. Vishnu este extrem de popular datorită credinţei în încarnarea sa periodică sub formă umană. În felul acesta, Vishnu a devenit real şi viu în închipuirea hinduşilor. Unii i-au considerat pe Shiva şi pe Vishnu ca supremi peste toate.
94:4.6 (1031.7) 3. Deităţile vedice şi postvedice. Mulţi zei antici ai arienilor, precum Agni, Indra şi Soma, au subzistat ca secundari faţă de cei trei membri ai Trimurti. Numeroşi alţi zei s-au ivit de la începuturile Indiei vedice, şi ei au fost, la rândul lor, încorporaţi în panteonul hindus.
94:4.7 (1031.8) 4. Demi-zeii: supraoamenii, semizeii, eroii, demonii, fantomele, spiritele rele, spiriduşii, monştrii, drăcuşorii şi sfinţii cultelor mai recente.
94:4.8 (1031.9) De mult timp, hinduismul nu a reuşit să învioreze poporul indian, dar, în acelaşi timp, el a fost în general o religie tolerantă. Această mare forţă rezidă în faptul că el se dovedeşte a fi religia cea mai flexibilă şi cea mai vagă care a fost să apară pe Urantia. El este capabil de schimbări aproape nelimitate, şi posedă un câmp neobişnuit de adaptări suple, de la speculaţiile elevate şi semi-monoteiste ale brahmanilor intelectuali, până la fetişismul notoriu şi la practicile culturale primitive ale claselor degradate şi demoralizate de credincioşi ignoranţi.
94:4.9 (1032.1) Hinduismul a supravieţuit pentru că el este în esenţă o parte integrantă a ţesăturii sociale din India. El nu comportă nici o mare ierarhie care să poată fi tulburată sau distrusă; el este suprapus pe modelul vieţii poporului. El posedă o adaptabilitate la condiţii schimbătoare care o depăşeşte pe aceea a oricărui alt cult, şi ia o atitudine tolerantă de adopţie faţă de multe alte religii, pretinzând că Gautama Buddha, precum şi Crist însuşi, erau încarnări ale lui Vishnu.
94:4.10 (1032.2) Astăzi, India are mai mult ca oricând nevoie de o prezentare a evangheliei lui Isus - Paternitatea lui Dumnezeu şi filiaţia tuturor oamenilor, cu fraternitatea care urmează şi care se realizează personal printr-o slujire iubitoare şi printr-un serviciu social. În India, cadrul filozofic există, structura de cult e prezentă; îi lipseşte numai scânteia însufleţitoare a iubirii dinamice zugrăvită în evanghelia originară a Fiului Omului, despuiată de doctrinele şi de dogmele occidentale care au avut tendinţa să facă din viaţa de consacrare a lui Mihail o religie a oamenilor albi.
94:5.1 (1032.3) În vreme ce misionarii Salemului cutreierau Asia răspândind doctrina Dumnezeului cel Preaînalt şi a mântuirii prin credinţă, ei se impregnau mult cu filozofia şi cu gândirea religioasă a diverselor ţări traversate. Cu toate acestea, învăţătorii însărcinaţi de Melchizedek şi de succesorii lui, nu au eşuat în misiunea lor; ei au pătruns la toate popoarele continentului eurasiatic, şi au sosit în China numai pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu dinaintea lui Crist. Timp de peste o sută de ani, salemiţii şi-au menţinut cartierul lor general în Si Fouch, unde i-au pregătit pe învăţătorii chinezi care au dus învăţătura tuturor popoarelor rasei galbene.
94:5.2 (1032.4) A fost ca o consecinţă directă a acestei învăţături faptul că cea dintâi formă a taoismului a apărut în China; aceasta era o religie extrem de diferită de cea care poartă acest nume astăzi. Taoismul primitiv sau prototaoismul erau compuse din următorii factori:
94:5.3 (1032.5) 1. Rămăşiţele învăţăturilor din Singlangton, care au persistat în conceptul de Shang-ti, Dumnezeul Cerului. În epoca Singlangtonului, poporul chinez a devenit virtual monoteist; el şi-a concentrat adoraţia asupra Adevărului Unic, cunoscut mai târziu sub numele de Spirit al Cerului, şef al universului. Rasa galbenă nu a pierdut niciodată întru totul acest concept iniţial de Deitate, în ciuda faptului că, în cursul secolelor ulterioare, numeroase deităţi şi spirite subordonate au fost strecurate în religia sa.
94:5.4 (1032.6) 2. Religia din Salem a Unei Preaînalte Deităţi Creatoare pregătite să acorde graţia sa omenirii, ca răspuns la credinţa oamenilor. Dar, în epoca în care misionarii lui Melchizedek pătrundeau în ţinuturile rasei galbene, este din nefericire prea adevărat că mesajul lor se îndepărtase considerabil de simpla doctrină a Salemului din timpul lui Machiventa.
94:5.5 (1032.7) 3. Conceptul de Brahman-Absolut al filozofilor hinduşi dublat de dorinţa de a scăpa de toate relele. Cea mai mare influenţă asupra expansiunii către est a religiei Salemului a fost poate aceea a învăţătorilor hinduşi ai credinţei vedice, care au introdus concepţia lor de Brahman - a Absolutului - în gândirea salvatoare a salemiţilor.
94:5.6 (1033.1) Această credinţă complexă s-a răspândit în ţinuturile raselor galbene şi brune ca o influenţă subiacentă din gândirea filozofico-religioasă. În Japonia, acest prototaoism a fost cunoscut sub numele de şinto, şi popoarele acestei ţări, foarte îndepărtate de Salem în Palestina, au ştiut de încarnarea lui Machiventa Melchizedek care a locuit pe pământ pentru ca omenirea să nu uite numele lui Dumnezeu.
94:5.7 (1033.2) În China, toate aceste credinţe au fost ulterior confundate, şi contopite cu cultul mereu în creştere al strămoşilor. Dar, din epoca lui Singlangton, chinezii nu au mai căzut niciodată în mod deplorabil sclavi ai unei preoţimi. Rasa galbenă a fost prima care să se ridice din servitutea barbară şi să intre într-o civilizaţie a ordinii, deoarece ea a fost prima care să se dezbare, într-o anumită măsură, de înjositoarea frică de zei; ea nu s-a temut nici măcar de fantomele celor morţi, aşa cum s-au temut alte rase. China şi-a găsit înfrângerea pentru că nu a reuşit niciodată să înainteze dincolo de emanciparea ei iniţială faţă de preoţi; ea a căzut într-o eroare aproape la fel de vătămătoare, aceea a cultului strămoşilor.
94:5.8 (1033.3) Totuşi, salemiţii nu au călătorit degeaba. Pe temeliile evangheliei lor şi-au clădit învăţăturile marii filozofi ai Chinei celui de-al şaselea secol de dinaintea lui Cristos. Atmosfera morală şi sentimentele spirituale ale epocii lui Lao-Tse şi ale lui Confucius proveneau din învăţăturile misionarilor Salemului date în cursul unei epoci anterioare.
94:6.1 (1033.4) Cu aproximativ şase sute de mii de ani înainte de venirea lui Mihail, Melchizedek, pe atunci neîntrupat deja de multă vreme, a avut impresia că puritatea învăţăturii sale pe pământ era prea expusă pericolului prin resorbţia generală în credinţele mai vechi ale Urantiei. S-a părut, pentru o vreme, că misiunea sa ca precursor al lui Mihail risca să eşueze. Atunci, în cel de-al şaselea secol dinaintea lui Crist, printr-o coordonare excepţională a factorilor spirituali din care nu toţi sunt înţeleşi, nici chiar de supraveghetorii planetari, Urantia a asistat la o prezentare cât se poate de neobişnuită a adevărului religios sub forme multiple. Prin intermediul a diverşi învăţători umani, evanghelia Salemului a fost reformulată şi reînsufleţită; ea a subzistat apoi în mare parte, aşa cum a fost atunci prezentă, până în epoca prezentelor scrieri.
94:6.2 (1033.5) Acest secol excepţional de progres spiritual a fost caracterizat prin apariţia marilor învăţători religioşi, morali şi filozofi în toată lumea civilizată. În China, cei doi maeştri cei mai remarcabili au fost Lao-Tse şi Confucius.
94:6.3 (1033.6) Lao-Tse a clădit direct pe conceptele din tradiţiile Salemului, declarând că Tao era Unica Cauză Primă a întregii creaţii. Lao-Tse avea o viziune spirituală largă. Învăţătura lui spunea că: „destinul etern al omului era uniunea perpetuă cu Tao, Dumnezeul Suprem şi Regele Universal”. El distingea clar cauza ultimă, căci a scris: „Unitatea se naşte din Tao cel Absolut; din această Unitate a apărut Dualitatea cosmică, apoi, din această Dualitate, Trinitatea a ţâşnit în existenţă, iar Trinitatea este sursa primordială a întregii realităţi”. „Orice realitate este mereu în echilibru între potenţialele şi actualele cosmosului, şi acestea sunt veşnic armonizate de către spiritul divinităţii”.
94:6.4 (1033.7) Lao-Tse a fost şi unul dintre primii care au prezentat doctrina constând în a răspunde răului făcând binele: „Bunătatea dă naştere la bunătate, dar, pentru cel care este cu adevărat bun, şi răul generează bunătate”.
94:6.5 (1033.8) El le propovăduia oamenilor reîntoarcerea creaturii la Creator şi descria viaţa ca fiind ieşirea la iveală a unei personalităţi din potenţialele cosmice, în timp ce moartea semăna cu o reîntoarcere acasă a acestei personalităţi create. Conceptul său de credinţă veritabilă era neobişnuit, şi el l-a asemănat, de asemenea, cu „atitudinea unui copilaş”.
94:6.6 (1034.1) Înţelegerea sa în ceea ce priveşte ţelul etern al lui Dumnezeu era clară, căci a zis: „Deitatea Absolută nu face eforturi, însă ea este întotdeauna victorioasă; ea nu constrânge oamenii, dar este întotdeauna gata să răspundă dorinţelor lor sincere; voinţa lui Dumnezeu este veşnic răbdătoare, şi expresia ei este inevitabilă în eternitate”. Exprimând adevărul că este mai binecuvântat să dai decât să primeşti, Lao-Tse a spus, de asemenea, când vorbea despre omul sincer religios: „Omul bun nu caută să păstreze adevărul pentru el însuşi, ci mai degrabă să-i reverse bogăţiile asupra semenilor lui, căci aceasta este realizarea adevărului. Voia lui Dumnezeu cel Absolut este întotdeauna benefică şi niciodată distructivă; intenţia adevăratului credincios este să acţioneze întotdeauna, dar niciodată să constrângă”.
94:6.7 (1034.2) Lao propovăduia non-rezistenţa şi distincţia dintre acţiune şi constrângere, dar aceste noţiuni s-au deformat şi au devenit mai târziu credinţa că nu trebuie „văzut, făcut şi gândit” nimic. Dar Lao nu a profesat niciodată o astfel de eroare, deşi prezentarea sa a non-rezistenţei a fost un factor în dezvoltarea predilecţiei popoarelor chineze pentru pace.
94:6.8 (1034.3) Taoismul popular al celui de-al douăzecilea secol al Urantiei nu mai are prea multe în comun cu sentimentele sublime şi cu concepţiile cosmice ale bătrânului filozof, care propovăduia adevărul aşa cum îl percepea, mai exact - credinţa în Dumnezeul Absolut este sursa energiei divine care recreează lumea, şi prin care omul se înalţă la uniunea spirituală cu Tao, Deitatea Eternă şi Creatorul Absolut al universurilor.
94:6.9 (1034.4) Confucius (Kong Fou-tse) era un tânăr contemporan al lui Lao în China celui de-al şaselea secol dinaintea lui I.C. Confucius şi-a întemeiat doctrinele pe cele mai bune tradiţii morale ale lungii istorii a rasei galbene; el a fost întrucâtva influenţat de ceea ce a persistat din tradiţiile misionarilor din Salem. Principala lui lucrare consta din a compila din dictoanele înţelepte ale filozofilor antici. El a fost respins ca învăţător pe durata vieţii sale, însă, de atunci, scrierile şi învăţăturile lui au exercitat mereu o mare influenţă în China şi în Japonia. Confucius i-a reorientat pe şamani, în sensul că a înlocuit magia cu moralitatea. Dar el a construit prea bine; el a făcut din ordine un nou fetiş şi a instituit un respect al conduitei strămoşilor, care sunt încă veneraţi de chinezii din epoca prezentei expuneri.
94:6.10 (1034.5) Confucius predica moralitatea bazându-se pe teoria că drumul pământesc este umbra deformată a căii celeste, că modelul veritabil al civilizaţiei temporale este imaginea reflectată a ordinii din ceruri. Conceptul potenţial de Dumnezeu din confucianism a fost aproape complet subordonat accentului pus pe Calea Cerului, arhetipul cosmosului.
94:6.11 (1034.6) Învăţăturile lui Lao au fost pierdute pentru toţi, mai puţin o minoritate din Orient, dar scrierile lui Confucius au constituit mereu, de la propagarea lor, baza contexturii morale a culturii pentru aproape o treime dintre urantieni. Aceste precepte ale lui Confucius, perpetuând tot ce este mai bun din trecut, erau oarecum împotriva spiritului de investigaţie chinez, care ajunsese la înfăptuiri atât de venerate. Influenţa acestor doctrine a fost combătută fără succes atât de eforturile împăratului Chin Shin Huang Ti, cât şi de învăţăturile lui Mo Ti. Al doilea a proclamat o fraternitate bazată pe iubirea faţă de Dumnezeu şi nu pe datoria etică; el a căutat să reanime căutarea antică a noilor adevăruri, dar învăţăturile lui au eşuat înaintea viguroasei opoziţii a discipolilor lui Confucius.
94:6.12 (1034.7) Ca şi mulţi alţi învăţători spirituali şi morali, Confucius şi Lao-Tse au sfârşit prin a fi deificaţi de către discipolii lor în cursul epocilor de tenebre care au intervenit în China între declinul şi pervertirea credinţei taoiste, şi sosirea misionarilor budişti care veneau din India. În timpul acestor secole de decadenţă spirituală, religia rasei galbene a degenerat într-o teologie jalnică, în care mişunau diavolii, dragonii şi spiritele rele, vădind pentru toţi reîntoarcerea fricilor minţii uman neluminate. Atunci China, cândva în fruntea societăţii umane datorită religiei ei avansate, a rămas în urmă din cauza neputinţei ei temporare de a progresa pe veritabila cărare a dezvoltării conştiinţei de Dumnezeu; aceasta este indispensabilă pentru adevăratul progres, nu numai muritorilor individuali, ci şi civilizaţiilor încâlcite şi complexe care caracterizau înaintarea culturii şi a societăţii pe o planetă evolutivă a timpului şi a spaţiului.
94:7.1 (1035.1) Contemporan cu Lao-Tse şi cu Confucius din China, în India s-a ivit un alt mare învăţător al adevărului. Gautama Siddharta s-a născut în al şaselea secol dinaintea lui Crist în provincia Nepal, în nordul Indiei. Discipolii lui îl prezintă, mai târziu, ca pe fiul unui conducător fabulos de bogat, însă, în realitate, el era succesorul prezumtiv al unui neînsemnat şef de clan care domnea prin consimţământ tacit peste o mică vale muntoasă izolată, din sudul Munţilor Himalaya.
94:7.2 (1035.2) După ce a practicat yoga în van timp de şase ani, Gautama a formulat teoriile care au devenit filozofia budismului. Siddharta s-a angajat într-o luptă hotărâtă, dar lipsită de rezultat contra sistemului, în continuă creştere, al castelor. În jurul acestui tânăr prinţ profet, a domnit o atmosferă de sinceritate sublimă şi de generozitate extraordinară, care a sedus numeroşi oameni ai acelor vremuri. El s-a abătut de la practica care consta în a căuta mântuirea individuală prin dureri fizice şi prin suferinţe personale, şi i-a îndemnat pe discipolii lui să ducă evanghelia lui în întreaga lume.
94:7.3 (1035.3) În toiul confuziei şi al practicilor de cult excesive din India, învăţăturile mai sănătoase şi mai moderate ale lui Gautama au venit ca o uşurare aducătoare de prospeţime. El denunţa zeii, preoţii şi sacrificiile lor, însă nici el nu a reuşit să perceapă personalitatea Unului Universal. Necrezând în existenţa sufletelor individuale, Gautama a luptat, bineînţeles cu curaj, contra credinţei în transmigraţia sufletelor, onorată de multe secole. El a făcut un nobil efort pentru a-i elibera pe oameni de frică, pentru a-i face să se simtă comod şi la ei acasă în marele univers, însă nu a reuşit să le arate cărarea care conduce la veritabilul cămin celest al muritorilor ascendenţi - Paradisul - şi la serviciul crescând al existenţei eterne.
94:7.4 (1035.4) Gautama era un adevărat profet şi, dacă ar fi dat atenţie instrucţiunilor ermitului Godad, el ar fi putut să ridice toată India prin inspiraţia care ar fi adus o reînnoire a evangheliei din Salem care proslăvea mântuirea prin credinţă. Godad se trăgea dintr-o familie care nu pierduse niciodată tradiţiile misionarilor lui Melchizedek.
94:7.5 (1035.5) Gautama şi-a fondat şcoala în Benares, şi s-a întâmplat în al doilea an al ei că un elev, Bautan, a comunicat maestrului său tradiţiile misionarilor Salemului cu privire la alianţa lui Melchizedek cu Avraam. Cu toate că Siddharta nu a avut o concepţie clară despre Tatăl Universal, el a luat o poziţie avansată asupra mântuiri prin credinţă - simpla credinţă. Aşa a declarat el în faţa discipolilor lui, şi a început să îi trimită pe elevii lui în afară, în grupuri de şaizeci, pentru a proclama popoarelor Indiei „vestea bună a mântuirii gratuite: faptul că toţi oamenii, umili sau elevaţi, pot atinge fericirea prin credinţa în dreptate şi în justiţie”.
94:7.6 (1035.6) Soţia lui Gautama credea în evanghelia soţului ei, şi ea a fost fondatoarea unui ordin de călugăriţe. Fiul lui i-a devenit succesor, şi a extins mult cultul; el cunoştea bine ideea nouă de salvare prin credinţă, însă a şovăit mai târziu referitor la chestiunea graţiei divine obţinută prin credinţa singură, după cum l-a învăţat evanghelia din Salem. La bătrâneţe, cuvintele pe care le-a pronunţat înainte de a muri au fost următoarele: „Fiţi făuritorii propriei voastre eliberări”.
94:7.7 (1036.1) În ceea ce avea mai bun, evanghelia salvării universale, proclamată de Gautama şi lipsită de sacrificii, de torturi, de rituri şi de preoţi, era o doctrină revolutivă şi stupefiantă pentru epoca sa. A fost surprinzător de aproape de a constitui o renaştere a evangheliei Salemului. Ea a adus sprijin pentru milioane de suflete disperate şi, în ciuda alterărilor ei ridicole din cursul secolelor ulterioare, această evanghelie subzistă încă ca speranţă a milioane de fiinţe umane.
94:7.8 (1036.2) Siddharta a propovăduit mult mai multe adevăruri decât au supravieţuit în cultele moderne care îi poartă numele. Budismul modern nu reprezintă mai mult învăţăturile lui Gautama Siddharta decât reprezintă creştinismul învăţăturile lui Isus din Nazaret.
94:8.1 (1036.3) Pentru a deveni budist, nu trebuia decât să faci o declaraţie publică de credinţă recitând Refugiul: „Eu îmi găsesc refugiu în Buddha; îmi găsesc refugiu în doctrina sa; îmi găsesc refugiul în Fraternitate”.
94:8.2 (1036.4) Budismul a luat naştere dintr-o personalitate istorică, iar nu dintr-un mit. Fidelii lui Gautama l-au numit Sasta, ceea ce înseamnă maestru sau învăţător. Cu toate că el nu a emis pretenţii supraumane nici pentru el nici pentru învăţăturile sale, discipolii lui au început devreme să îl numească cel iluminat, Buddha, iar mai târziu Sakyamuni Buddha.
94:8.3 (1036.5) Evanghelia originală a lui Gautama era întemeiată pe cele patru adevăruri nobile:
94:8.4 (1036.6) 1. Adevărurile nobile ale suferinţei.
94:8.5 (1036.7) 2. Originile suferinţei.
94:8.6 (1036.8) 3. Distrugerea suferinţei.
94:8.7 (1036.9) 4. Calea de a distruge suferinţa.
94:8.8 (1036.10) Strâns legată de doctrina suferinţei şi de mijloacele de scăpare, se situa filozofia Căii Octuple: puncte de vedere juste, aspiraţii juste, cuvinte juste, conduită justă, mijloace juste de trai, efort just, atenţie justă şi contemplare justă. Gautama nu avusese intenţia de a încerca să distrugă orice efort, orice dorinţă şi orice afecţiune scăpând de suferinţă; învăţătura lui era mai degrabă menită să descrie muritorilor inutilitatea de a-şi plasa în întregime speranţele şi aspiraţiile în scopuri temporale şi în obiective materiale. Nu era vorba atât de mult de evitarea iubirii semenilor, cât de a-l face, de asemenea, pe adevăratul credincios să privească, dincolo de asocierile lumii materiale, la realităţile viitorului etern.
94:8.9 (1036.11) Poruncile morale ale predicilor lui Gautama erau în număr de cinci:
94:8.10 (1036.12) 1. Să nu ucizi.
94:8.11 (1036.13) 2. Să nu furi.
94:8.12 (1036.14) 3. Să nu fii desfrânat.
94:8.13 (1036.15) 4. Să nu minţi.
94:8.14 (1036.16) 5. Să nu bei băuturi îmbătătoare.
94:8.15 (1036.17) Mai existau câteva porunci suplimentare sau secundare ale căror respectare era facultativă pentru credincioşi.
94:8.16 (1036.18) Siddharta nu credea deloc în nemurirea personalităţii umane; filozofia sa nu aducea decât un fel de continuitate funcţională. El nu a definit niciodată cu claritate ceea ce a intenţionat să includă în doctrina Nirvanei. Faptul că se putea face din punct de vedere teoretic experienţa nirvanei pe parcursul existenţei terestre indica faptul că aceasta nu era considerată ca o stare de anihilare completă. Aceasta implica o condiţie de iluminare supremă şi de fericire celestă, în care toate lanţurile care ţineau omul în lumea materială au fost sfărâmate; era o eliberare faţă de dorinţele vieţii de muritor şi o scăpare de orice pericol de a trebui să faci experienţa unei noi încarnări.
94:8.17 (1037.1) Conform învăţăturilor originare ale lui Gautama, mântuirea se obţine prin efort uman, neţinând seama de ajutorul divin; nu este loc nici pentru credinţa eliberatoare, nici pentru rugăciuni adresate puterilor supraumane. În tentativa sa de a minimiza superstiţiile Indiei, Gautama s-a străduit să abată oamenii de la pretenţiile zgomotoase ale mântuirii prin magie. Dar, făcând acest efort, el le-a lăsat succesorilor o poartă larg deschisă care le-a permis să interpreteze greşit învăţătura sa şi să declare că toate eforturile omeneşti pentru a se realiza sunt dezagreabile şi dureroase. Discipoli lui au neglijat faptul că fericirea supremă este legată de urmărirea entuziastă şi inteligentă a scopurilor meritorii, şi că aceste înfăptuiri constituie adevăratul progres în realizarea cosmică de sine.
94:8.18 (1037.2) Marele adevăr al învăţăturii lui Siddharta a fost proclamarea unui univers al justiţiei absolute. El propovăduia cea mai bună filozofie atee care a fost vreodată inventată de un muritor; ea era umanismul ideal şi a distrus cât se poate de eficient orice temelie pentru superstiţii, pentru rituri magice şi pentru frica de fantome şi de demoni.
94:8.19 (1037.3) Marea slăbiciune a evangheliei originare a budismului a fost că el nu a creat o religie a serviciului social dezinteresat. Timp îndelungat, fraternitatea budistă nu a fost o confrerie de credincioşi, ci mai degrabă o comunitate de discipoli-învăţători. Gautama le-a interzis să poarte bani şi a căutat, pe această cale, să împiedice creşterea tendinţelor ierarhice. Gautama însuşi era extrem de social şi, într-adevăr, viaţa sa a fost mai măreaţă decât predicile lui.
94:9.1 (1037.4) Budismul a prosperat pentru că oferea salvarea prin credinţa în Buddha, iluminatul. Acesta reprezenta adevărurile lui Melchizedek mai mult decât orice alt sistem religios practicat în Asia orientală. Dar budismul nu s-a răspândit larg ca religie până în ziua când, un monarh de castă inferioară, Asoka, l-a adoptat pentru propria sa protecţie; după Ikhnaton din Egipt, Asoka a fost unul dintre cei mai remarcabili şefi civili dintre epoca lui Melchizedek şi cea a lui Mihail. El a clădit un mare imperiu indian graţie propagandei misionarilor lui budişti. În cursul unei perioade de douăzeci şi cinci de ani, el a instruit peste şaptesprezece mii de misionari, pe care i-a trimis până la cele mai îndepărtate frontiere ale lumii cunoscute. Într-o singură generaţie, el a făcut din budism religia dominantă peste jumătate din pământ. Ea s-a stabilit curând în Tibet, în Kashmir, în Ceylon, în Birmania, în Java, în Siam, în Coreea, în China şi în Japonia. În general vorbind, aceasta a fost o religie considerabil superioară celor pe care le-a înlăturat sau pe care le-a înălţat.
94:9.2 (1037.5) Propagarea budismului în toată Asia pornind din căminul său din India este una dintre cele mai palpitante istorii de consacrare spirituală şi de perseverenţă misionară a oamenilor sincer îndrăgostiţi de religie. Nu numai că cei care propovăduiau evanghelia lui Gautama înfruntau cu curaj primejdiile drumurilor terestre ale caravanelor, ci ei făceau faţă şi pericolelor mărilor Chinei, în timp ce îşi continuau misiunea pe continentul asiatic, aducând tuturor popoarelor mesajul credinţei lor. Cu toate astea, budismul nu mai era doctrina simplă a lui Gautama; evanghelia făcută miraculoasă e cea care a făcut din el un zeu. Cu cât s-a îndepărtat budismul mai mult de leagănul lui din ţinuturile înalte ale Indiei, cu atât mai diferit a devenit el faţă de învăţăturile lui Gautama, şi cu atât s-a asemănat mai mult cu religiile pe care le înlăturase.
94:9.3 (1038.1) Mai târziu, budismul a fost foarte influenţat de taoism în China, de shinto în Japonia, şi de creştinism în Tibet. În India, după un mileniu, budismul n-a făcut decât să se ofilească şi să moară. El s-a brahmanizat şi, mai târziu, s-a predat cu laşitate înaintea islamului; în acelaşi timp, într-o mare parte a restului Orientului, el a degenerat într-un ritual pe care Gautama Siddharta nu l-ar fi recunoscut niciodată.
94:9.4 (1038.2) În sud, stereotipul fundamentalist al învăţăturilor lui Siddharta a persistat în Ceylon, în Birmania şi în peninsula Indochinei. Este vorba de ramura hinayana a budismului, care s-a ataşat de doctrina sa primitivă sau asocială.
94:9.5 (1038.3) Dar, chiar şi înainte de prăbuşirea budismului în India, grupurile de discipoli ale lui Gautama din China şi din nordul Indiei începuseră să dezvolte învăţătura mahayana a „Căii Largi” către mântuire, în opoziţie cu puriştii din sud care se ţineau de hinayana sau „Calea Îngustă”. Aceşti mahayanişti s-au rupt de limitările sociale inerente doctrinei budiste şi, de atunci, această ramură nordică a budismului şi-a continuat evoluţia în China şi în Japonia.
94:9.6 (1038.4) Budismul este azi o religie vie şi în creştere, deoarece a reuşit să păstreze multe dintre cele mai înalte valori morale ale aderenţilor lui. El facilitează calmul şi controlul de sine, sporeşte seninătatea şi fericirea, şi contribuie mult la împiedicarea amărăciunii şi a doliului. Cei care cred în această filozofie îşi trăiesc vieţile mai bine decât cei care nu cred în ea.
94:10.1 (1038.5) În Tibet, se găseşte cea mai ciudată asociere a învăţăturilor lui Melchizedek combinate cu budismul, cu hinduismul, cu taoismul şi cu creştinismul. Când misionarii budişti au intrat în Tibet, ei au întâlnit o stare de sălbăticie primitivă foarte asemănătoare celei pe care au găsit-o primii misionari creştini la triburile nordice din Europa.
94:10.2 (1038.6) Candidaţii tibetani n-au vrut să abandoneze în întregime antica lor magie şi farmecele lor. Studiul ceremonialului religios al riturilor tibetane din epoca prezentă relevă existenţa unei confrerii exagerat de numeroase de preoţi cu capete rase, care practică un ritual minuţios comportând clopote, incantaţii, tămâie, procesiuni, rozare, imagini, farmece, imagini, apă sfinţită, haine somptuoase şi coruri complicate. Ei au dogme rigide şi credinţe cristalizate, rituri mistice şi posturi speciale. Ierarhia lor cuprinde călugări, călugăriţe, abaţi, precum şi pe Marele Lama. Ei adresează rugăciuni îngerilor, sfinţilor, unei Mame Sfinte şi zeilor. Ei practică confesiunea şi cred în purgatoriu. Mănăstirile lor sunt foarte mari şi catedralele lor sunt magnifice. Ei menţin o nesfârşită repetare a riturilor sacre, şi cred că acest ceremonial le procură mântuirea. Ei ataşează rugăciunile unei roţi, şi cred că rotaţia ei face rugile lor eficiente. La nici un alt popor din timpurile moderne, nu se pot găsi atât de multe practici care provin de la atât de multe religii; este inevitabil ca această liturghie cumulativă să sfârşească prin a deveni plictisitoare peste măsură şi intolerabil de apăsătoare.
94:10.3 (1038.7) Tibetanii posedă ceva din toate religiile principale ale lumii, afară de simplele învăţături ale evangheliei lui Isus: filiaţia cu Dumnezeu, fraternitatea oamenilor şi cetăţenia mereu ascendentă din universul etern.
94:11.1 (1038.8) Budismul a pătruns în China în primul mileniu după Crist şi se încadrează bine în datinile religioase ale rasei galbene. În cultul strămoşilor, chinezii adresaseră multă vreme rugăciuni morţilor; acum, ei pot să se şi roage pentru ei. Budismul s-a amestecat curând cu practicile rituale vagi ale taoismului în dezintegrare. Această nouă religie sintetică, cu templele ei de cult şi cu ceremonialul ei religios precis, nu a întârziat să devină cultul general acceptat de către popoarele din China, din Coreea şi din Japonia.
94:11.2 (1039.1) În anumite privinţe, este regretabil că budismul nu a fost răspândit înainte ca discipolii săi să fi pervertit tradiţiile şi învăţăturile cultului până într-atâta încât să facă din Gautama o fiinţă divină. Totuşi, mitul vieţii sale umane, împodobit cum a fost cu o mulţime de miracole, se vădeşte foarte atractiv pentru auditorii evangheliei nordice, sau ai Mahayanei, din budism.
94:11.3 (1039.2) Unii dintre discipolii lui ulteriori îi învaţă pe oameni că spiritul lui Sakyamuni Buddha revine periodic pe pământ ca un Buddha viu, deschizând astfel calea unei perpetuări indefinite de imagini ale lui Buddha, de temple, de ritualuri şi de falşi „Buddha în viaţă”. Astfel că religia marelui protestatar indian a sfârşit prin a se găsi înlănţuită în chiar aceste practici ceremoniale şi incantaţii rituale pe care le combătuse precis cu atât de multă cutezanţă şi le denunţase cu atât de mult curaj.
94:11.4 (1039.3) Marele progres adus de filozofia budistă constă în înţelegerea că orice adevăr este relativ. Prin mecanismul acestei ipoteze, budiştii au putut împăca şi pune în corelaţie divergenţele interioare ale propriilor lor scripturi religioase, precum şi divergenţele dintre aceştia şi mulţi alţii. S-a propovăduit că micile adevăruri erau fapte pentru o minte îngustă, iar marile adevăruri pentru o minte largă.
94:11.5 (1039.4) Această învăţătură afirma de asemenea că natura (divină) a lui Buddha există la toţi oamenii; că prin propriile sale eforturi omul poate ajunge să realizeze această divinitate interioară. Această învăţătură este una dintre cele mai clare prezentări ale adevărului în legătură cu Ajustorii Gândirii care a fost făcută vreodată de o religie a Urantiei.
94:11.6 (1039.5) Evanghelia originară a lui Siddharta, aşa cum o interpretau discipolii lui, comporta o mare limitare, întrucât ea încerca să elibereze complet sinele uman de toate restricţiile naturii muritoare prin tehnica care consta în izolarea acestui sine faţă de realitatea obiectivă. Or, veritabila înflorire cosmică a sinelui rezultată din identificarea sinelui cu realitatea cosmică şi cu cosmosul finit al energiei, al minţii şi al spiritului, limitat de spaţiu şi condiţionat de timp.
94:11.7 (1039.6) Ceremoniile şi practicile exterioare ale budismului au fost grosolan contaminate de acelea ale ţinuturilor în care a pătruns, dar această degenerare nu a avut în întregime loc în viaţa filozofică a marilor gânditori care, din când în când, au îmbrăţişat acest sistem de gândire şi de credinţă. Timp de peste două mii de ani, mulţi dintre cei mai buni gânditori din Asia au fost concentraţi asupra problemei adevărului absolut şi a adevărului Absolutului.
94:11.8 (1039.7) Evoluţia unui concept elevat al Absolutului a fost înfăptuită prin numeroase canale de gândire şi de căi întortocheate de raţionament. Mişcarea ascendentă a acestei doctrine a infinităţii nu era la fel de clar definită ca evoluţia conceptului de Dumnezeu din teologia ebraică. Cu toate astea, gânditorii budişti au atins anumite nivele largi, s-au oprit acolo şi le-au depăşit, continuându-şi drumul lor spre evocarea Sursei Primordiale a universurilor.
94:11.9 (1039.8) 1. Legenda lui Gautama. La baza conceptului se găseşte faptul istoric al vieţii şi al învăţăturilor lui Siddharta, prinţul profet al Indiei. Această legendă s-a transformat într-un mit în cursul trecerii ei seculare prin vastele ţinuturi ale Asiei; ea a sfârşit fără să depăşească statutul de idee a lui Gautama ca iluminat, şi a început să se împodobească cu atribute suplimentare.
94:11.10 (1040.1) 2. Mulţimea de Buddha. S-a susţinut raţionamentul că, dacă Gautama venise spre popoarele Indiei, rasele omenirii trebuie să fi fost binecuvântate în trecutul îndepărtat prin venirea altor învăţători ai adevărului, şi vor fi fără îndoială şi în viitorul îndepărtat. Acest lucru a dat naştere învăţăturii că existau un număr nelimitat şi infinit de Buddha, şi chiar şi că oricine putea aspira să devină unul - putea aspira să atingă divinitatea unui Buddha.
94:11.11 (1040.2) 3. Buddha Absolutul. Când s-a ajuns la creşterea la un număr aproape infinit de Buddha, a devenit necesar pentru mintea epocii să reunifice acest concept greu de mânuit. În consecinţă, s-a început să se propovăduiască că toţi Buddha nu erau decât manifestarea unei esenţe superioare, a unui Unul Etern având o existenţă infinită şi necondiţionată, a unei Surse Absolute a întregii realităţi. Pornind de acolo, conceptul budist al Deităţii, sub forma sa cea mai rafinată, a devenit distinct de persoana umană a lui Gautama Siddharta şi a respins limitările antropomorfe care îl ţinuseră în frâu. Această concepţie finală a unui Buddha Etern poate chiar să se identifice cu Absolutul, şi uneori chiar şi cu infinitul EU SUNT.
94:11.12 (1040.3) Cu toate că această idee a Deităţii Absolute nu prea se bucurase de favoarea popoarelor Asiei, ea le-a dat intelectualilor din aceste ţinuturi posibilitatea de a-şi unifica filozofia şi de a-şi armoniza cosmologia. Conceptul de Buddha Absolut este când cvasipersonal, când în întregime impersonal - uneori chiar şi o forţă creatoare infinită. Aceste concepte sunt utile din punct de vedere filozofic, dar nu sunt esenţiale dezvoltării religioase. Chiar şi un Yahweh antropomorf are o valoare religioasă mai mare decât Absolutul îndepărtat la infinit al budismului sau al brahmanismului.
94:11.13 (1040.4) S-a crezut, în anumite momente, că Absolutul era conţinut în infinitul EU SUNT. Dar aceste speculaţii nu au adus decât o consolare îngheţată mulţimilor înfometate care-şi doreau cu ardoare să audă cuvintele promise, să asculte evanghelia simplă a Salemului care anunţa credinţa în Dumnezeu, care asigura graţia divină şi supravieţuirea eternă.
94:12.1 (1040.5) Cosmologia budismului avea două mari puncte slabe: pe de o parte ea era denaturată de numeroase superstiţii ale Indiei şi ale Chinei, iar pe de alta ea îl sublima pe Gautama, mai întâi în calitate de iluminat, şi apoi în calitate de Buddha Etern. Întocmai cum creştinismul a suferit pentru faptul că a absorbit multă filozofie umană eronată, tot aşa şi budismul îşi poartă marca sa umană de la naştere. Dar învăţăturile lui Gautama au continuat să evolueze în cursul ultimelor douăzeci şi cinci de secole. Pentru un budist iluminat, conceptul de Buddha, nu reprezintă mai mult personalitatea umană a lui Gautama după cum, pentru un creştin iluminat, conceptul de Iehova nu este identic cu spiritul demonic al lui Horeb. Sărăcia terminologiei, precum şi conservarea sentimentală a unei nomenclaturi străvechi, împiedică adesea înţelegerea adevăratei semnificaţii a evoluţiei conceptelor religioase.
94:12.2 (1040.6) Conceptul de Dumnezeu în contrast cu Absolutul a început treptat să iasă la iveală în budism. Sursa sa datează din primele vremuri în care discipolii Micului Drum (hinayana) se diferenţiază de aceia ai Marelui Drum (mahayana). În această a doua ramură a budismului dubla concepţie de Dumnezeu şi de Absolut a ajuns în cele din urmă la maturitate. Pas cu pas, secol după secol, conceptul de Dumnezeu a evoluat până a dat până la urmă roade în credinţa în Amida Buddha, graţie învăţăturilor lui Ryonin, ale lui Honen Shonin şi ale lui Shinran în Japonia.
94:12.3 (1041.1) La aceşti credincioşi, se învăţa că sufletul, după ce ar fi trecut prin moarte, poate să aleagă să se bucure de o şedere în Paradis înainte de a intre în Nirvana, starea ultimă a existenţei. Se proclamă că această nouă mântuire este obţinută prin credinţa în milosteniile divine şi în grijile iubitoare ale lui Amida, Dumnezeul Paradisului în Occident. În filozofia lor, adepţii lui Amida se ataşau de o Realitate Infinită situată dincolo de orice înţelegere umană finită. În religia lor, ei aderau la credinţa în Amida, milostiv la infinit care iubeşte lumea până într-atâta încât nu poate suferi ca vreun singur muritor, care-l cheamă pe numele cu o credinţă sinceră şi cu o inimă curată, să eşueze în obţinerea fericirii supreme din Paradis.
94:12.4 (1041.2) Marea forţă a budismului vine din aceea că toţi aderenţii lui sunt liberi să aleagă adevărul din toate religiile; rar se întâmplă ca o asemenea libertate de alegere să caracterizeze o doctrină religioasă a Urantiei. În această privinţă, secta Shin din Japonia a devenit unul din grupurile religioase cele mai progresiste din lume; ea a reînsufleţit străvechiul spirit misionar al discipolilor lui Gautama şi a început să trimită învăţători şi la alte popoare. Această dispoziţie de a adopta adevărul, oricare ar fi sursa din care provine, este într-adevăr o tendinţă recomandabilă care apare printre credincioşii religioşi în timpul primei jumătăţi a celui de-al douăzecilea secol după Crist.
94:12.5 (1041.3) Budismul însuşi trece printr-o renaştere în cel de-al douăzecilea secol. Aspectele sale sociale au fost treptat îmbunătăţite prin contactele cu creştinismul. Dorinţa de a învăţa a fost reaprinsă în inima călugărilor preoţi ai confreriei, şi propagarea educaţiei în această comunitate de credinţă va provoca cu siguranţă noi progrese în evoluţia religioasă.
94:12.6 (1041.4) La data prezentei expuneri, o mare parte din Asia îşi pune speranţele în budism. Această nobilă credinţă, care a traversat cu atâta curaj epocile întunecate ale trecutului, va primi ea din nou adevărul realităţilor cosmice amplificate aşa cum odată discipolii marelui învăţător al Indiei ascultau proclamaţia sa referitoare la un adevăr nou? Această străveche credinţă va răspunde oare, încă o dată, la stimularea însufleţitoare a unor noi concepte de Dumnezeu şi de Absolut care o vor prezenta şi pe care le caută de atât de multă vreme?
94:12.7 (1041.5) Toată Urantia aşteaptă proclamarea mesajului înălţător al lui Mihail, dezbărat de dogmele şi de doctrinele acumulate în decursul celor nouăsprezece secole de contact cu religiile de origine evolutivă. A sunat ceasul pentru a prezenta budismului, creştinismului, hinduismului şi chiar şi popoarelor de orice credinţă, nu evanghelia despre Isus, ci realitatea vie şi spirituală a evangheliei lui Isus.
94:12.8 (1041.6) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 95
95:0.1 (1042.1) TOT astfel cum India a dat naştere la multe dintre religiile şi filozofiile din Asia orientală, aşa şi Levantul a fost patria credinţelor din Occident. Misionarii din Salem s-au răspândit în toată Asia de sud-vest, prin Palestina, Mesopotamia, Egipt, Iran şi prin Arabia, proclamând peste tot vestea bună a evangheliei lui Machiventa Melchizedek. În unele dintre aceste ţinuturi, învăţăturile lor au dat roade; în altele, misionarii au reuşit mai mult sau mai puţin. Eşecurile proveneau când dintr-o lipsă de înţelepciune, când din împrejurări care scăpau controlului lor.
95:1.1 (1042.2) Către anul 2.000 înaintea erei creştine, religiile Mesopotamiei pierduseră aproape în întregime învăţăturile setiţilor şi se găseau într-o mare măsură sub influenţa credinţelor primitive ale celor două grupuri invadatoare: beduinii semiţi care se infiltraseră venind din deşertul occidental şi cavalerii barbari care coborâseră dinspre nord.
95:1.2 (1042.3) Dar datina pe care o aveau primele popoare de a onora cea de-a şaptea zi a săptămânii nu a dispărut niciodată complet din Mesopotamia. Doar că, în cursul erei lui Melchizedek, cea de-a şaptea zi a fost considerată ca fiind cea mai nenorocoasă. Ea era dominată de tabuuri; în timpul acestei funeste zile a şaptea, era contrar legii a pleca într-o călătorie, a pregăti mâncare sau a face focul. Iudeii au readus în Palestina un mare număr de tabuuri mesopotamiene pe care le găsiseră în Babilon şi care erau fondate pe respectarea zilei a şaptea, sabatul.
95:1.3 (1042.4) Cu toate că educatorii din Salem au contribuit mult la rafinarea şi la înălţarea religiilor Mesopotamiei, ei nu au reuşit să obţină de la diversele popoare recunoaşterea permanentă a unui Dumnezeu unic. Această învăţătură a deţinut supremaţia timp de peste o sută cincizeci de ani, apoi s-a dat treptat la o parte din faţa credinţei mai vechi într-o multitudine de zeităţi.
95:1.4 (1042.5) Educatorii din Salem au redus considerabil numărul de zei ai Mesopotamiei şi au readus, la un moment dat, principalele zeităţi la şapte: Bel, Shamash, Nabu, Anu, Ea, Marduk şi Sin. La apogeul noii învăţături, ei înălţau trei dintre aceşti zei până la supremaţia asupra tuturor celorlalţi; aceasta a fost triada babiloniană: Bel, Ea şi Anu, zeii pământului, ai mării şi ai cerului. Alte triade se nasc în diferite localităţi; ele erau toate o reminiscenţă a învăţăturilor trinitare ale andiţilor şi ale sumerienilor, şi se bazau pe credinţa salemiţilor în emblema celor trei cercuri ale lui Melchizedek.
95:1.5 (1042.6) Învăţătorii Salemului nu au triumfat niciodată complet asupra popularităţii lui Ishtar, mama zeilor şi spiritul fecundităţii sexuale. Ei au contribuit mult la rafinarea adorării acestei zeiţe, însă babilonienii şi vecinii lor nu au transcens niciodată complet formele lor deghizate de adorare a sexului. Devenise o practică universală, pe tot cuprinsul Mesopotamiei, ca toate femeile să se supună, cel puţin o dată în tinereţea lor, îmbrăţişării unui străin; se socotea că aceasta era o devoţiune pretinsă de Ishtar, şi se credea că fecunditatea depindea în mare măsură de acest sacrificiu sexual.
95:1.6 (1043.1) Primele progrese ale învăţăturii lui Melchizedek au fost deosebit de satisfăcătoare, până în clipa în care Nabodad, şeful şcolii din Kish, s-a decis să lanseze un atac dirijat contra practicilor curente de prostituţie din temple. Însă misionarii din Salem au eşuat în efortul lor de a adopta această reformă socială şi, în acest eşec, toate învăţăturile lor spirituale şi filozofice mai importante au căzut înfrânte.
95:1.7 (1043.2) Această înfrângere a evangheliei din Salem a fost imediat urmată de o mare dezvoltare a cultului lui Ishtar, un ritual care invadase deja Palestina sub numele de Ashtoreth, Egiptul sub acela de Isis, Grecia sub acela de Afrodita şi triburile din nord sub acela de Astarte. Şi în legătură cu această reînnoire a adorării lui Ishtar s-a făcut că preoţii din Babilon au revenit la observarea stelelor; astrologia a trecut prin ultima sa mare reînnoire în Mesopotamia; prezicătorii au fost la modă şi, în cursul secolelor, preoţimea a degenerat tot mai mult.
95:1.8 (1043.3) Melchizedek recomandase discipolilor săi să propovăduiască doctrina unui Dumnezeu unic, Tatăl şi Autorul a tot, şi să nu predice decât evanghelia graţiei divine obţinute prin simpla credinţă. Însă marea greşeală a învăţătorilor unui adevăr nou este adesea aceea de a vrea să facă prea mult, de a încerca să înlocuiască evoluţia lentă printr-o revoluţie bruscă. Misionarii lui Melchizedek din Mesopotamia propuneau un nivel moral prea elevat pentru popor; ei vroiau să facă prea mult, iar cauzele lor nobile au căzut învinse. Însărcinarea lor era de a predica o evanghelie precisă, de a proclama adevărul că Tatăl Universal este real, dar ei s-au încurcat, optând pentru cauza aparent valabilă de reformare a moravurilor. Marea lor misiune a fost abătută de la obiectivul ei şi s-a pierdut practic în eşec şi în uitare.
95:1.9 (1043.4) Într-o singură generaţie, cartierul general salemit din Kish a încetat orice activitate, iar propaganda credinţei într-un Dumnezeu unic a fost practic oprită în toată Mesopotamia. Totuşi, rămăşiţe ale şcolilor din Salem au persistat. Mici grupuri împrăştiate pe ici, pe colo, au continuat să creadă în Creatorul unic şi să lupte contra idolatriei şi a imoralităţii preoţilor mesopotamieni.
95:1.10 (1043.5) Misionarii din Salem ai perioadei care a urmat respingerii învăţăturii lor au fost cei care au scris mulţi dintre Psalmii Vechiului Testament. Ei îi gravau pe pietre, unde preoţii evrei i-au găsit ulterior în cursul captivităţii şi i-au încorporat prin urmare în seria de imnuri atribuite unor autori iudei. Aceşti frumoşi psalmi din Babilon nu au fost scrişi în templele lui Bel-Marduk; ei au fost opera descendenţilor primilor misionari din Salem şi au format un contrast frapant cu conglomeratele magice ale preoţilor babilonieni. Cartea lui Iov reflectă destul de bine învăţăturile şcolii salemite din Kish şi din toată Mesopotamia.
95:1.11 (1043.6) O mare parte a culturii religioase mesopotamiene a fost încorporată în literatura şi în liturghia iudee pe când a trecut prin Egipt, graţie muncii lui Amenemope şi a lui Ikhanaton. Egiptenii au păstrat remarcabil de bine învăţăturile provenite de la primii mesopotamieni andiţi cu privire la obligaţiile sociale, învăţături care au fost într-o mare măsură pierdute de către babilonienii care au ocupat, mai târziu, valea Eufratului.
95:2.1 (1043.7) În Egipt s-au înrădăcinat cel mai adânc învăţăturile lui Melchizedek, şi de acolo s-au răspândit apoi în Europa. Religia evolutivă din valea Nilului s-a dezvoltat periodic prin sosirea neamurilor superioare de nodiţi, de adamiţi şi, mai târziu, de andiţi care veneau din valea Eufratului. În anumite perioade, un mare număr de administratori civili ai Egiptului au fost sumerieni. Tot astfel cum India adăpostea, în aceste vremuri, amestecul cel mai complet de rase din lume, aşa şi Egiptul a întreţinut tipul de filozofie religioasă cel mai mult amestecată care se poate găsi pe Urantia, şi apoi, din valea Nilului, această filozofie s-a răspândit în numeroase părţi ale lumii. Iudeii au preluat de la babilonieni o mare parte din ideile lor despre crearea lumii, însă ei au luat de la egipteni conceptul lor de Providenţă divină.
95:2.2 (1044.1) Mai degrabă tendinţele politice şi cele morale, decât înclinările filozofice sau religioase, au fost cele care au făcut Egiptul mai favorabil faţă de învăţăturile Salemului decât Mesopotamia. Fiecare şef de trib din Egipt, după ce s-a bătut ca să ajungă la tron, a căutat să perpetueze dinastia sa, proclamând că zeul său tribal era Deitatea originară şi creatorul tuturor celorlalţi zei. În felul acesta, egiptenii s-au obişnuit treptat cu ideea unui suprazeu; aceasta era o trambulină spre doctrina ulterioară a unei Deităţi creatoare universale. De-a lungul multor secole, ideea de monoteism a trecut prin Egipt dintr-o parte în alta; credinţa într-un Dumnezeu unic a câştigat întotdeauna teren, dar nu a dominat niciodată întru totul peste conceptele în evoluţie ale politeismului.
95:2.3 (1044.2) Timp de epoci de-a rândul, egiptenii se consacraseră adorării zeilor naturii. În particular, fiecare dintre cele patruzeci şi ceva de triburi separate aveau un zeu special pentru grupul său; unul adorând taurul, un altul leul, un al treilea berbecul, şi aşa mai departe. Mai înainte, ele fuseseră triburi cu totemuri, foarte asemănătoare cu cele ale amerindienilor.
95:2.4 (1044.3) Cu timpul, egiptenii au remarcat că cadavrele aşezate în morminte fără cărămizi erau conservate - îmbălsămate - prin acţiunea nisipului impregnat de sodă, în vreme ce cadavrele înhumate în cavouri de cărămizi putrezeau. Aceste observaţii au condus la experienţe care au dus mai târziu la îmbălsămarea morţilor. Egiptenii credeau că prin conservarea corpului se facilita traversarea vieţii viitoare. Pentru ca persoana să fie adecvat identificată în viitorul îndepărtat, după disoluţia corpului, ei puneau o statuie funerară în mormânt alături de cadavru şi sculptau un portret al celui mort pe sicriu. Confecţionarea acestor statui funerare a avut drept efect mari progrese în arta egipteană.
95:2.5 (1044.4) Timp de secole, egiptenii şi-au pus încrederea în morminte pentru a proteja corpurile şi pentru a garanta supravieţuirea agreabilă care rezulta după moarte. Evoluţia ulterioară a practicilor magice, deşi ele au fost împovărătoare din leagăn până în mormânt, i-a eliberat eficient de religia mormintelor. Preoţii gravau pe sicrie formule magice de care se credea că protejau un om împotriva riscului „de a-şi vedea luată inima în lumea inferioară”. Curând, s-au adunat un sortiment variat dintre aceste texte magice şi s-au conservat sub forma Cărţii Morţilor. Însă, în Valea Nilului, ritualul magic a fost introdus devreme în domeniile conştiinţei şi ale caracterului, într-un grad arareori atins de riturile acestei epoci. Ulterior, s-a contat mai mult, pentru salvare, pe aceste idealuri etice şi morale decât pe morminte complicate.
95:2.6 (1044.5) Superstiţiile acestei epoci sunt bine ilustrate de credinţa generală în eficacitatea salivei ca agent de tămăduire; această idee a luat naştere în Egipt, şi s-a răspândit de acolo în Arabia şi în Mesopotamia. În bătălia legendară a lui Horus contra lui Seth, tânărul zeu a pierdut un ochi, dar după înfrângerea lui Seth, ochiul a fost restaurat de către înţeleptul zeu Thoth care a scuipat pe rană şi a tămăduit-o.
95:2.7 (1044.6) Egiptenii au crezut multă vreme că strălucirea stelelor pe cerul nocturn reprezenta supravieţuirea sufletelor morţilor merituoşi; ei se gândeau că alţii dintre supravieţuitori erau absorbiţi de soare. Într-o anumită perioadă, venerarea solară a devenit o specie de cult al strămoşilor. Trecerea înclinată de la intrarea în marea piramidă era orientată direct către Steaua Polară pentru ca sufletul regelui, atunci când ieşea din mormânt, să poată merge drept în constelaţiile staţionare şi stabilite ale stelelor fixate, care se presupuneau a fi locuinţa regilor.
95:2.8 (1045.1) Când se observau razele oblice ale soarelui pătrunzând spre pământ printr-o deschidere din nori, se credea că ele indicau coborârea unei scări celeste prin care regele şi alte suflete drepte aveau posibilitatea să urce. „Regele Pepi şi-a coborât radiaţia ca pe o scară sub picioarele lui pentru a permite urcarea până la mama sa.”
95:2.9 (1045.2) În vremea în care s-a întrupat Melchizedek, egiptenii aveau o religie mult superioară celei a popoarelor înconjurătoare. Ei credeau că un suflet separat de corpul fizic, dacă ar fi bine înarmat cu formule magice, ar putea să evite spiritele rele intermediare, şi ar ajunge în sala de judecată a lui Osiris, unde, dacă nu ar fi vinovat „de ucidere, de tâlhărie, de falsitate, de adulter, de furt şi de egoism”, ar fi admis pe tărâmurile fericirii. Dacă sufletul era cântărit în balanţă şi era găsit în greşeală, atunci era consemnat în infern, era dat Devoratorilor. Acesta era un concept de viaţă viitoare relativ avansat în comparaţie cu credinţele multor popoare vecine.
95:2.10 (1045.3) Conceptul de judecată în lumea de dincolo pentru păcatele dintr-o viaţă întrupată de pe pământ, care a fost introdus în teologia evreilor, provenea din Egipt. Cuvântul judecată nu a apărut decât o singură dată în cuprinsul întregii cărţi evreieşti a Psalmilor, şi psalmul respectiv a fost scris de un egiptean.
95:3.1 (1045.4) Deşi cultura şi religia Egiptului proveneau în principal de la andiţii din Mesopotamia şi fuseseră larg transmise civilizaţiilor subsecvente de către evrei şi de către greci, o mare, o foarte mare parte a idealismului etic şi social al egiptenilor s-a născut ca o dezvoltare pur evolutivă în valea Nilului. În pofida importării în mare cantitate a adevărurilor şi a culturii de origine andită, s-a dezvoltat în Egipt o cultură morală într-o manieră pur umană. Înainte de coborârea lui Mihail, tehnici naturale similare nu făcuseră să apară o cultură echivalentă în nici o altă zonă circumscrisă a lumii.
95:3.2 (1045.5) Evoluţia morală nu depinde în întregime de revelaţie. Omul poate să extragă din propria sa experienţă concepte morale elevate. Omul poate chiar şi să facă să apară valori spirituale şi să obţină o clarviziune cosmică a experienţei sale de viaţă personală, deoarece în el sălăşluieşte un spirit divin. Aceste evoluţii naturale ale conştiinţei şi ale caracterului au fost accelerate de sosirea periodică de învăţători ai adevărului veniţi din al doilea Eden din îndepărtata antichitate şi, mai târziu, din cartierul general al lui Melchizedek din Salem.
95:3.3 (1045.6) Cu mii de ani înainte ca evanghelia din Salem să fi pătruns în Egipt, conducătorii ei morali au propovăduit acolo că trebuie să fii echitabil şi just, şi, de asemenea, să eviţi avariţia. Cu trei mii de ani înainte de redactarea Scripturilor ebraice, egiptenii aveau drept deviză: „Întărit este omul care ia dreptatea ca model şi care merge potrivit căilor ei”. Ei propovăduiau blândeţea, cumpătarea şi discreţia. Unul dintre marii învăţători ai acestei epoci a avut ca mesaj: „Fiţi nepărtinitori şi purtaţi-vă just cu fiecare”. Triada egipteană a acestei epoci era Adevărul - Justiţia - Dreptatea. Dintre toate religiile pur umane ale Urantiei, nici una nu a depăşit idealurile sociale şi măreţia morală a acestui umanism de altădată din valea Nilului.
95:3.4 (1045.7) Doctrinele supravieţuitoare ale religiei Salemului au înflorit pe terenul acestor idei etice şi al acestor idealuri morale în evoluţie. Conceptele de bine şi de rău găsesc un răspuns prompt în inima unui popor care credea că „viaţa este dată celor paşnici, iar moartea celor vinovaţi”, că „cel paşnic este cel care face ceea ce se iubeşte; cel vinovat este cel care face ceea ce se detestă”. În cursul secolelor, locuitorii văii Nilului trăiseră conform acestor criterii etice şi sociale care s-au ivit înainte ca ei să fi întreţinut vreodată conceptele ulterioare ale justului şi ale falsului - ale binelui şi ale răului.
95:3.5 (1046.1) Egiptul era intelectual şi moral, dar destul de puţin spiritual. În şase mii de ani, numai patru mari profeţi s-au ridicat dintre egipteni: Amenemope, Okhban, Ikhnaton şi Moise. Egiptenii l-au urmat pe primul o vreme, l-au asasinat pe al doilea, l-au acceptat pe al treilea fără entuziasm pentru o scurtă generaţie, şi l-au respins pe al patrulea. Din nou, mai degrabă au fost împrejurările politice decât cele religioase acelea care i-au permis lui Avraam, şi mai târziu, lui Iosif, să exercite o mare influenţă în tot Egiptul în favoarea învăţăturii salemite referitoare la un Dumnezeu unic. Dar, când misionarii Salemului au intrat pentru prima dată în Egipt, au găsit această cultură evolutivă în cel mai înalt grad etică, amestecată cu criteriile modificate ale imigranţilor Mesopotamiei. Aceşti antici învăţători din valea Nilului au fost primii care să proclame că conştiinţa era porunca lui Dumnezeu, vocea Deităţii.
95:4.1 (1046.2) La timpul cuvenit, în Egipt s-a ridicat un învăţător pe care mulţi l-au numit „fiul omului”, iar alţii Amenemope. Acest vizionar a exaltat conştiinţa până într-atât încât să o facă arbitrul superior al justului şi al falsului; el a propovăduit că păcatele vor fi pedepsite şi a proclamat mântuirea prin invocarea zeităţii solare.
95:4.2 (1046.3) Amenemope îi învăţa pe oameni că bogăţiile şi soarta erau daruri de la Dumnezeu, şi acest concept a colorat în întregime filozofia ebraică apărută mai târziu. Acest nobil învăţător credea că conştiinţa de Dumnezeu era factorul determinant al oricărei conduite, că fiecare clipă ar trebui trăită fiind conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu şi de responsabilitatea noastră faţă de el. Prin urmare, învăţăturile acestui înţelept au fost traduse în ebraică şi au devenit cartea sacră a poporului cu mult înainte să se fi scris Vechiul Testament. Principala predică a acestui om de bine privea instruirea fiului său în ceea ce priveşte corectitudinea şi onestitatea în respectarea posturilor de încredere guvernamentale; aceste nobile sentimente dintr-un trecut îndepărtat ar onora pe orice om de stat modern.
95:4.3 (1046.4) Acest înţelept de la Nil îi învăţa pe toţi că „bogăţiile dobândesc aripi şi îşi iau zborul” - că toate lucrurile pământeşti sunt evanescente. Marea lui rugăciune era: „de a fi descătuşat de frică”. El îi îndemna pe toţi să se abată de la „cuvintele oamenilor” pentru a se întoarce către „faptele lui Dumnezeu”. În substanţă, el zicea că omul propune, dar că Dumnezeu dispune. Traduse în ebraică, învăţăturile sale au determinat filozofia Cărţii Proverbelor din Noul Testament. Traduse în greacă, ele au dat culoare întregii filozofii religioase elene subsecvente. Filon, filozoful ulterior din Alexandria, poseda un exemplar al Cărţii Înţelepciunii.
95:4.4 (1046.5) Amenemope s-a consacrat conservării etice a evoluţiei şi a moralei revelaţiei, şi, în scrierile sale, el le-a transmis atât evreilor, cât şi grecilor. El nu a fost cel mai mare învăţător religios din această epocă, însă a fost cel mai influent, în sensul că a colorat gândirea ulterioară a două verigi esenţiale ale credinţei civilizaţiei occidentale - evreii, în rândurile cărora credinţa occidentală s-a dezvoltat până la apogeul ei, şi grecii, care au dezvoltat gândirea pur filozofică până la cele mai înalte culmi europene.
95:4.5 (1046.6) În Cartea Proverbelor ebraică, capitolele XV, XVII, XX şi capitolul XXII de la versetul 17 până la capitolul XXIV versetul 22 sunt luate aproape cuvânt cu cuvânt din Cartea Înţelepciunii a lui Amenemope. Psalmul I din Cartea ebraică a Psalmilor a fost scris de către Amenemope şi a format miezul învăţăturilor lui Ikhnaton.
95:5.1 (1047.1) Învăţăturile lui Amenemope îşi pierdeau lent impactul asupra minţii egiptean când, sub influenţa unui medic salemit egiptean, o femeie din familia regală a adoptat învăţăturile lui Melchizedek. Această femeie l-a convins pe fiul ei Ikhnaton, faraonul Egiptului, să accepte această doctrină a unui Dumnezeu Unic.
95:5.2 (1047.2) De la sfârşitul încarnării lui Melchizedek, nici o altă fiinţă umană nu mai posedase din religia revelată a Salemului un concept de o claritate atât de uimitoare ca acela al lui Ikhnaton. În anumite privinţe, acest tânăr rege egiptean este una dintre persoanele cele mai remarcabile din istoria umanităţii. În cursul acestei epoci de deprimare spirituală crescândă din Mesopotamia, el a păstrat vie în Egipt doctrina lui El Elyon, Dumnezeul Unic. El a menţinut astfel deschis canalul filozofiei monoteiste, esenţiale fundalului religios al viitoarei manifestări a lui Mihail. Printre alte motive, ca o recunoaştere a acestui lucru, copilul Isus a fost dus în Egipt, unde anumiţi succesori spirituali ai lui Ikhnaton l-au văzut şi au înţeles întrucâtva anumite faze ale misiunii lui divine pe Urantia.
95:5.3 (1047.3) Moise, cel mai mare personaj apărut între Melchizedek şi Isus, a fost dăruit concomitent lumii de către rasa ebraică şi de către familia regală egipteană. Dacă Ikhnaton ar fi fost înzestrat cu varietatea de talente şi cu aptitudinile lui Moise, dacă ar fi manifestat un geniu politic comparabil cu surprinzătoarea sa autoritate religioasă, atunci Egiptul ar fi devenit marea naţiune monoteistă a acestei epoci. Şi, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, ar fi fost întru totul posibil ca Isus să fi trăit în Egipt cea mai mare parte a vieţii lui de muritor.
95:5.4 (1047.4) Niciodată în întreaga istorie, un rege nu s-a străduit atât de metodic ca acest extraordinar Ikhnaton pentru a face o naţiune întreagă să treacă brusc de la politeism la monoteism. Cu o hotărâre stupefiantă, acest tânăr suveran a rupt legătura cu trecutul, şi-a schimbat numele, şi-a abandonat capitala, a construit un oraş în întregime nou şi a creat o literatură şi o artă noi pentru un întreg popor. Dar el a mers prea repede şi a construit prea mult, mai mult decât putea subzista după plecarea sa. Mai mult, el nu a asigurat stabilitatea şi prosperitatea materială a supuşilor lui, şi aceştia au reacţionat cu toţii defavorabil la învăţăturile lui religioase când fluxurile ulterioare de adversitate şi de oprimare au măturat Egiptul.
95:5.5 (1047.5) Dacă acest om uluitor de clarvăzător şi extraordinar de concentrat asupra unui scop unic ar fi avut abilitatea politică a lui Moise, el ar fi schimbat toată istoria evolutivă a religiei şi a revelaţiei adevărului în lumea occidentală. În cursul vieţii lui, el a fost capabil de a înfrâna activităţile preoţilor, pe care în general îi discredita; aceştia au menţinut însă în secret cultele lor şi s-au aruncat în acţiune de îndată ce tânărul rege a încetat să-şi mai exercite puterea; lor nu le-a luat prea mult ca să atribuie toate dificultăţile subsecvente ale Egiptului instaurării monoteismului din cursul domniei lui.
95:5.6 (1047.6) Cu multă înţelepciune, Ikhnaton a căutat să stabilească doctrina unui Dumnezeu unic sub înfăţişarea zeului-soare. Această decizie de a se apropia de adorarea Tatălui universal prin absorbirea tuturor zeilor în adorarea soarelui se datora sfatului medicului salemit. Existau pe atunci nişte doctrine de credinţă atonă, cu privire la paternitatea şi la maternitatea Deităţii; Ikhnaton a preluat doctrinele răspândite şi a creat o religie care recunoştea o relaţie intimă de adorare dintre om şi Dumnezeu.
95:5.7 (1048.1) Ikhnaton a fost destul de înţelept pentru a menţine cultul exterior al lui Aton, zeul soarelui, în vreme ce îşi conducea anturajul la cultul deghizat al Dumnezeului Unic, creator al lui Aton şi Tată suprem al tuturor. Acest tânăr învăţător-rege a fost un scriitor prolific, autorul expunerii intitulate „Dumnezeul Unic”, o carte de treizeci şi unu de capitole, pe care preoţii au distrus-o complet atunci când au preluat puterea. Ikhnaton a scris şi o sută treizeci şi şapte de imnuri, dintre care douăsprezece sunt actualmente conservate în Cartea Psalmilor din Vechiul Testament şi atribuite unor autori evrei.
95:5.8 (1048.2) Cuvântul suprem al lui Ikhnaton în religia vieţii cotidiene era „justeţe”; el a amplificat rapid conceptul de acţiune justă până la a-l include în etica internaţională precum şi în etica naţională. Aceasta a fost o generaţie care avea o pietate personală uimitoare caracterizată printr-o aspiraţie autentică, la bărbaţii şi la femeile cei mai inteligenţi, de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a-l cunoaşte. În această epocă, nici un egiptean nu putea să obţină vreun avantaj în faţa legii din poziţia sa socială sau din bogăţia sa. Viaţa de familie din Egipt a contribuit mult la păstrarea şi la dezvoltarea culturii morale; ea a inspirat mai târziu minunata viaţă de familie a iudeilor din Palestina.
95:5.9 (1048.3) Slăbiciunea fatală a evangheliei lui Ikhnaton a fost cel mai mare adevăr, învăţătura că Aton era nu numai creatorul Egiptului, ci şi „al lumii întregi, al oamenilor şi al fiarelor, şi al tuturor ţinuturilor străine, chiar şi al Siriei şi al Kishului, în plus faţă de acest ţinut al Egiptului. El le pune pe toate la locul lor şi răspunde nevoilor tuturor”. Aceste concepte ale Deităţii erau elevate şi superioare, dar nu naţionaliste. Un astfel de sentiment de internaţionalism în materie de religie nu a reuşit să ridice moralul armatei egiptene pe câmpul de bătălie, şi, în acelaşi timp, el le-a furnizat preoţilor arme eficiente contra tânărului rege şi a noii lui religii. Conceptul său de Deitate era mult superior aceluia al evreilor de mai târziu, dar prea avansat pentru a corespunde destinaţiei unui întemeietor de naţiune.
95:5.10 (1048.4) Idealul monoteist a suferit de la dispariţia lui Ikhnaton, dar ideea unui Dumnezeu unic a persistat în mintea multor grupuri. Ginerele lui Ikhnaton se declara de partea preoţilor; el a revenit la adorarea vechilor zei şi şi-a schimbat numele în acela de Tutankhamon. Teba a redevenit capitala; preoţii s-au înmulţit în ţinutul acesta şi au sfârşit prin a poseda o şeptime din întregul Egipt. Un membru al aceluiaşi ordin de preoţi a avut curând îndrăzneala de a pune mâna pe coroană.
95:5.11 (1048.5) Totuşi, preoţii nu au putut să învingă pe deplin valul monoteist. Ei au fost progresiv constrânşi să-i contopească pe zeii lor şi să le dea nume compuse: familia zeilor s-a restrâns tot mai mult. Ikhnaton asociase discul înflăcărat din ceruri cu Dumnezeul creator, şi această idee a continuat să ardă în inima oamenilor, chiar şi în cea a preoţilor, multă vreme după decesul tânărului reformator. Conceptul monoteismului nu a murit niciodată în inima egiptenilor şi a restului lumii. El a persistat până la sosirea Fiului Creator al aceluiaşi Tată divin, Dumnezeul Unic pe care Ikhnaton îl proclamase cu atât de mult zel pentru a fi adorat de către tot Egiptul.
95:5.12 (1048.6) Slăbiciunea doctrinei lui Ikhnaton rezidă în faptul că el propunea o religie atât de evoluată, încât numai egiptenii învăţaţi puteau să îi înţeleagă pe deplin învăţăturile. Lucrătorii agricoli de rând nu au priceput niciodată cu adevărat evanghelia lui şi, în consecinţă, erau gata să revină, odată cu preoţii, la adorarea străveche a lui Isis şi a consoartei ei Osiris; se presupunea că acesta din urmă era miraculos reînviat dintr-o moarte crudă provocată de Seth, zeul întunericului şi al răului.
95:5.13 (1049.1) Învăţătura că toţi oamenii puteau atinge nemurirea era prea înaintată pentru egipteni. Reînvierea nu le era promisă decât regilor şi bogaţilor; de aceea s-au străduit ei atât de mult să îmbălsămeze şi să păstreze corpurile în morminte cu gândul la ziua judecăţii. Totuşi, democraţia mântuirii şi a reînvierii, aşa cum a propovăduit-o Ikhnaton a sfârşit prin a prevala, chiar şi până într-acolo încât egiptenii au crezut mai târziu în supravieţuirea animalelor.
95:5.14 (1049.2) Cu toate că efortul acestui suveran egiptean de a-i impune poporului său adorarea unui Dumnezeu unic păruse să fi eşuat, ar trebui notat că repercusiunile lucrării sale s-au făcut simţite timp de secole în Palestina şi în Grecia, şi că Egiptul a devenit astfel agentul care a transmis tuturor popoarelor occidentale ulterioare combinarea culturii de la Nil şi a religiei revelate de la Eufrat.
95:5.15 (1049.3) Gloria acestei mari ere de dezvoltare morală şi de creştere spirituală din valea Nilului era pe cale de dispariţie rapidă în epoca în care a început viaţa naţională a evreilor. Ca urmare a şederii lor în Egipt, aceşti beduini au adus cu ei multe dintre aceste învăţături şi au perpetuat numeroase doctrine ale lui Ikhnaton în religia lor rasială.
95:6.1 (1049.4) Din Palestina, câţiva misionari ai lui Melchizedek s-au dus pe marele platou iranian trecând prin Mesopotamia. Timp de peste cinci sute de ani, învăţătorii Salemului au înaintat în Iran. Toată naţiunea se orienta către religia lui Melchizedek, când o schimbare de conducători a precipitat o implacabilă persecuţie care a pus practic capăt învăţăturilor monoteiste ale cultului din Salem. Doctrina alianţei cu Avraam practic dispăruse din Persia când, în al şaselea secol dinaintea lui Crist, acest mare secol de renaştere morală, Zoroastru a apărut pentru a reanima flacăra aproape stinsă a evangheliei din Salem.
95:6.2 (1049.5) Acest fondator al unei noi religii era un tânăr voinic şi aventuros. În cursul primului său pelerinaj la Ur în Mesopotamia, el aflase de tradiţiile rebeliunii lui Caligastia şi a lui Lucifer - în acelaşi timp cu multe alte tradiţii - care seduseseră toate cu putere natura sa religioasă. În funcţie de lucrul acesta, ca urmare a unui vis pe care l-a avut în Ur, el şi-a stabilit programul de reîntoarcere în nord, în căminul lui, şi de a întreprinde remanierea religiei poporului său. El asimilase ideea ebraică a unui Dumnezeu al justiţiei, conceptul mozaic de divinitate. Ideea unui Dumnezeu suprem era clară în mintea lui; el i-a coborât pe toţi ceilalţi zei la rangul de diavoli şi i-a socotit printre demonii de care auzise vorbindu-se în Mesopotamia. El aflase povestea celor Şapte Spirite Stăpân aşa cum dăinuise ea tradiţia în Ur, şi, în consecinţă, a creat o galaxie de şapte zei supremi în care domina Ahura-Mazda. El a asociat aceşti zei idealizaţi cu idealizarea Justei Legi, a Bunei Gândiri, a Nobilei Guvernări, a Sfântului Caracter, a Sănătăţii şi a Nemuririi.
95:6.3 (1049.6) Este vorba de o nouă religie de acţiune - de lucru - şi nu de rugăciuni şi de rituri. Dumnezeul ei era o fiinţă suprem înţeleaptă şi protectoare a civilizaţiei. Aceasta era o filozofie religioasă militantă care cuteza să combată răul, incantaţia şi indolenţa.
95:6.4 (1049.7) Zoroastru n-a propovăduit adorarea focului, dar a căutat să utilizeze flacăra ca simbol al purului şi al sfântului Spirit al dominaţiei universale şi supreme. (Este din nefericire adevărat că discipolii lui ulteriori au respectat şi au adorat acest foc simbolic.) În cele din urmă, după convertirea unui prinţ iranian, această nouă religie a fost răspândită prin sabie, şi Zoroastru a murit eroic în bătălia pentru ceea ce credea el a fi „adevărul Domnului luminii”.
95:6.5 (1050.1) Zoroastrismul este singurul crez urantian care perpetuează învăţăturile Dalamatiei şi ale Edenului cu privire la Cei Şapte Maeştri Spirite. El nu a reuşit să dezvolte conceptul de Trinitate, însă, în anumite privinţe, el s-a apropiat de acela de Dumnezeu cel Septuplu. Zoroastrismul original nu era un dualism pur; este adevărat că răul era descris de învăţăturile iniţiale ca fiind coordonat al bunătăţii în timp, dar în eternitate el era categoric cufundat în realitatea ultimă a binelui. Doar mai târziu s-a dat atenţie credinţei că binele şi răul luptau la egalitate.
95:6.6 (1050.2) Tradiţiile iudee ale cerului şi ale infernului şi doctrina demonilor, după cum le consemnează Scripturile ebraice, găseau o bază în ceea ce a rămas din tradiţiile lui Lucifer şi ale lui Caligastia, dar ele proveneau în principal de la zoroastrienii din epoca în care iudeii se găseau sub dominaţia politică şi culturală a persanilor. Asemenea egiptenilor, Zoroastru a propovăduit „ziua judecăţii”, dar el a legat acest eveniment de sfârşitul lumii.
95:6.7 (1050.3) Chiar şi religia care a succedat zoroastrismului din Persia era mult influenţată de el. Când preoţii iranieni au căutat să ruineze învăţăturile lui Zoroastru, el a reînviat anticul cult al lui Mitra. Mitraismul s-a răspândit în Levant şi în bazinul Mediteranei; pentru o vreme, el a fost contemporan şi cu iudaismul şi cu creştinismul. Învăţăturile lui Zoroastru şi-au lăsat deci succesiv amprenta pe trei mari religii: pe iudaism, pe creştinism şi, prin ele, pe mahomedanism.
95:6.8 (1050.4) Dar există o mare distanţă între învăţăturile elevate şi de la nobilii psalmi ai lui Zoroastru, până la pervertirile moderne ale evangheliei sale de către perşi, cu marea lor frică de morţi dublată de menţinerea credinţei în sofismele pe care Zoroastru nu s-a înjosit niciodată să le sancţioneze.
95:6.9 (1050.5) Acest mare om a fost una dintre personalităţile grupului extraordinar care s-a ivit în al şaselea secol dinaintea lui Crist pentru a împiedica stingerea finală şi definitivă a luminii Salemului care ardea atât de slab pentru a arăta oamenilor, în lumea lor întunecată, cărarea luminoasă care conduce la viaţa eternă.
95:7.1 (1050.6) Învăţăturile lui Melchizedek despre Dumnezeul unic nu s-au afirmat în deşertul Arabiei decât la o dată relativ recentă. La fel ca şi în Grecia, misionarii din Salem au eşuat în Arabia pentru că înţeleseseră greşit instrucţiunile lui Machiventa cu privire la excesul de organizare. Însă ei n-au fost stânjeniţi de interpretarea lor cu privire la exortaţia lui contra tuturor eforturilor de a răspândi evanghelia prin forţa militară sau prin constrângerea civilă.
95:7.2 (1050.7) În nici o parte, nici măcar în China sau la Roma, învăţăturile lui Melchizedek nu au eşuat mai complet decât în această regiune de deşert atât de apropiată de Salemul însuşi. La mult timp după ce popoarele Orientului şi ale Occidentului deveniseră în majoritate budiste, respectiv creştine, cele din deşertul Arabiei au continuat să trăiască aşa cum făcuseră vreme de milenii. Fiecare trib îşi adora străvechiul său fetiş, şi multe dintre familii îşi aveau zeii lor protectori individuali. Lupta a continuat timp îndelungat între Ishtar al babilonienilor şi Yahweh al evreilor, Ahura al iranienilor şi Tatăl creştin al Domnului Isus Crist. Niciodată un concept unic nu a reuşit să le înlocuiască în întregime p toate celelalte.
95:7.3 (1051.1) Pe ici, pe colo, prin toată Arabia, unele familii şi unele clanuri nu au abandonat idee vagă a unui Dumnezeu unic. Aceste grupuri au preţuit tradiţiile lui Melchizedek, ale lui Avraam, ale lui Moise şi ale lui Zoroastru. Numeroase centre ar fi putut răspunde evangheliei lui Iisus, dar misionarii creştini din ţinuturile de deşert formau un grup auster şi rigid, care contrasta cu misionarii inovatori ai regiunilor mediteraneene, care s-au pretat la compromisuri. Dacă discipolii lui Isus ar fi luat mai în serios îndemnul lui Isus „de a se duce în lumea întreagă pentru a predica evanghelia” şi dacă ei ar fi fost mai îngăduitori în predicarea ei, mai puţin stricţi în exigenţele sociale colaterale născocite de ei înşişi, atunci multe ţinuturi, care includeau şi Arabia, ar fi primit cu bucurie evanghelia simplă a fiului de tâmplar.
95:7.4 (1051.2) În ciuda faptului că marile sisteme monoteiste din Levant nu reuşiseră să prindă rădăcini în Arabia, acest pământ pustiu a putut da naştere unei credinţe, fără îndoială mai puţin severă în exigenţele ei sociale, dar totuşi monoteistă.
95:7.5 (1051.3) Credinţele primitive şi neorganizate din deşert nu comportau decât un singur factor comun de natură tribală, rasială sau naţională: acesta era respectul particular şi general pe care aproape toate triburile arabe acceptau să-l manifeste faţă de o anumită piatră neagră fetiş dintr-un anumit templu din Mecca. Acest punct comun de contact şi de venerare a condus ulterior la stabilirea religiei islamice. Rugăciunea Kaabei a devenit pentru arabi echivalentul a ceea ce reprezenta Yahweh, spiritul vulcanului, pentru verii lor, iudeii semiţi.
95:7.6 (1051.4) Forţa islamului s-a aflat în prezentarea lui bine desluşită şi bine precizată a lui Allah ca singura şi unica Zeitate. Slăbiciunea lui a fost aceea de a asocia forţa militară cu această promulgare, şi, de asemenea, de a desconsidera femeile. Însă islamul a menţinut cu fermitate prezentarea sa referitoare la Unica Deitate Universală a tuturor „celor care cunosc vizibilul şi invizibilul. Ea este miloasă şi plină de compasiune”. „Într-adevăr, Dumnezeu împarte cu generozitate bunătatea sa tuturor oamenilor”. „Şi, când eu sunt bolnav, el e cel care mă tămăduieşte”. „Acolo unde cel puţin trei persoane vorbesc împreună, Dumnezeu este prezent ca o a patra”, căci nu-i el oare „cel dintâi şi cel din urmă, şi, de asemenea, cel văzut şi cel ascuns?”
95:7.7 (1051.5) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 96
96:0.1 (1052.1) FĂCÂNDU-ŞI o concepţie asupra Zeităţii, omul a început prin a include în toţi zeii; apoi, el a subordonat toţi zeii străini deităţii sale tribale, şi, în cele din urmă, el i-a exclus pe toţi, în afară de Dumnezeul unic de valoare finală şi supremă. Evreii au sintetizat toţi zeii în conceptul lor mai sublim al Domnului Dumnezeu al Israelului. Tot astfel au combinat şi hinduşii mulţimea lor zeităţi în „spiritualitatea unică a zeilor” descrisă în Rig Veda, în timp ce mesopotamienii şi-au redus zeii lor la conceptul mai centralizat de Bel-Marduk. Aceste idei monoteiste s-au maturizat în lumea întreagă la destul de puţină vreme după apariţia lui Machiventa Melchizedek în Salem, în Palestina. Dar conceptul de Deitate proslăvit de Melchizedek nu semăna cu acela al filozofiei evolutive de includere, de subordonare şi de excludere; el era bazat exclusiv pe puterea creatoare şi a influenţat foarte rapid conceptele cele mai elevate ale deităţii în Mesopotamia, în India şi în Egipt.
96:0.2 (1052.2) Religia din Salem a fost respectată ca o tradiţie de către keniţi şi de către diverse alte triburi canaanite. Unul dintre scopurile încarnării lui Machiventa Melchizedek era de a dezvolta o religie a unui Dumnezeu unic, astfel încât să pregătească calea pentru încarnarea unui Fiu al acestui Dumnezeu unic. Mihail nu putea veni pe Urantia înainte ca acolo să existe un popor care să creadă în Tatăl Universal, şi în cadrul căruia putea să apară acest Fiu.
96:0.3 (1052.3) Religia Salemului a persistat la keniţii din Palestina ca un crez, iar această religie, aşa cum au adoptat-o mai târziu evreii, a fost influenţată în primul rând de învăţăturile morale egiptene, apoi de gândirea teologică babiloniană şi, în final, de concepţiile iraniene cu privire la bine şi la rău. De fapt, religia ebraică este fundamentată pe alianţa dintre Avraam şi Machiventa Melchizedek, dar, din punct de vedere evolutiv, ea este consecinţa a numeroase circumstanţe datorate unor situaţii excepţionale; şi, din punct de vedere cultural, ea a făcut împrumutat foarte mult din religia, din moralitatea şi din filozofia întregului Levant. Religia ebraică este cea prin care s-au transmis popoarelor occidentale o mare parte a moralităţii şi a gândirii religioase din Egipt, din Mesopotamia şi din Iran.
96:1.1 (1052.4) Primii semiţi considerau fiecare lucru ca fiind locuit de un spirit. Existau spirite ale lumii animale şi ale lumii vegetale; spiritele anotimpurilor, stăpânul progeniturii; spiritul focului, acela al apei şi acela al aerului; în sfârşit, un veritabil panteon de spirite de temut şi de adorat. Învăţăturile lui Melchizedek cu privire la Creatorul Universal nu au distrus niciodată complet credinţa în aceste spirite subordonate sau în zeii naturii.
96:1.2 (1052.5) Progresul evreilor, începând prin politeism, continuând prin henoteism şi ajungând la monoteism, nu a fost o dezvoltare conceptuală neîntreruptă şi continuă. Ei au suferit multe regrese în evoluţia conceptelor lor despre Deitate, iar pe de altă parte, în toate epocile, au existat idei variabile despre Dumnezeu la diferite grupuri de credincioşi semiţi. Ei aplicau uneori numeroase denumiri conceptelor lor de Dumnezeu, şi, pentru a evita confuzia, trebuie să definim aceste diverse nume ale Deităţii aşa cum se raportează ele la evoluţia teologiei iudee:
96:1.3 (1053.1) 1. Yahweh era dumnezeul triburilor palestiniene din sud, care au asociat acest concept al zeităţii cu muntele Horeb, vulcanul din Sinai. Yahweh era pur şi simplu unul dintre sutele şi chiar miile de zei ai naturii care captau atenţia triburilor şi a popoarelor semite, care pretindeau adorarea lor.
96:1.4 (1053.2) 2. El Elyon. Timp de secole după trecerea lui Melchizedek prin Salem, doctrina Deităţii a persistat sub diferite versiuni, dar se folosea în general termenul El Elyon, Preaînaltul Dumnezeu al cerului. Mulţi semiţi, inclusiv descendenţii imediaţi ai lui Avraam, l-au venerat simultan pe Yahweh şi pe El Elyon în diverse epoci.
96:1.5 (1053.3) 3. El Shaddai. Este dificil de explicat ceea ce reprezenta El Shaddai. Această idee de Dumnezeu era un derivat complex al învăţăturilor Cărţii Înţelepciunii a lui Amenemope, modificată de doctrina lui Anton prezentată de Ikhnaton, şi influenţată mai departe de învăţăturile lui Melchizedek încorporate în conceptul de El Elyon. Pe măsură ce conceptul de El Shaddai impregna gândirea ebraică, el s-a colorat în întregime după credinţele care domneau în deşert cu privire la Yahweh.
96:1.6 (1053.4) Una dintre ideile dominante ale religiei acestei epoci a fost conceptul egiptean al Providenţei divine, care învăţa că prosperitatea materială este o răsplată pentru a-l fi slujit pe El Shaddai.
96:1.7 (1053.5) 4. El. În toată această confuzie de terminologie şi această imprecizie a conceptului, numeroşi credincioşi zeloşi s-au străduit cu sinceritate să adore toate aceste idei în evoluţie despre divinitate, şi s-a stabilit practica de a se da numele de El acestei Deităţi complexe. Iar această expresie mai includea şi alţi zei ai naturii adoraţi de către beduini.
96:1.8 (1053.6) 5. Elohim. În Kish şi în Ur, s-au păstrat multă vreme grupuri sumerian-caldeene care propovăduiau un concept de Dumnezeu trei-într-unul, întemeiat pe tradiţiile din vremea lui Adam şi a lui Melchizedek. Această doctrină a fost propagată în Egipt, unde această Trinitate a fost adorată sub numele de Elohim, sau de Eloah la singular. Cercurile filozofice din Egipt şi, mai târziu, învăţătorii alexandrini de origine ebraică, propovăduiau această unitate a zeilor plurali. În epoca exodului, mulţi consilieri ai lui Moise credeau în această Trinitate. Cu toate acestea, conceptul de Elohim trinitar nu a făcut niciodată cu adevărat parte din teologia ebraică înainte de momentul în care iudeii au trecut sub influenţa politică a babilonienilor.
96:1.9 (1053.7) 6. Nume diverse. Semiţilor nu le plăcea să pronunţe numele Deităţii lor. Ei au recurs deci, din când în când, la numeroase apelative precum: Spiritul lui Dumnezeu, Domnul, Îngerul Domnului, Atotputernicul, Sfântul, Preaînaltul, Adonai, Cel Îmbătrânit de Zile, Domnul Dumnezeu al Israelului, Creatorul Cerului şi al Pământului, Kyrios, Iah, Domnul Oştirilor Tatălui care este în ceruri.
96:1.10 (1053.8) Iehova este o expresie recent folosită pentru a desemna conceptul desăvârşit de Yahweh, care a apărut în cele din urmă prin evoluţia din cursul îndelungatei experienţe a evreilor. Dar numele de Iehova nu a fost utilizat decât cu o mie cinci sute de ani după epoca lui Isus.
96:1.11 (1054.1) Până către anul 2.000 dinaintea erei creştine, muntele Sinai era un vulcan activ cu intermitenţe; s-au produs erupţii ocazionale până în epoca şederii israeliţilor în această regiune. Focul şi fumul, precum şi tunetele exploziilor care însoţeau erupţiile acestui munte vulcanic, inspirau un respect temător beduinilor din regiunile învecinate; acestea îi impresionau puternic şi le provoca o mare teamă de Yahweh. Acest spirit al muntelui Horeb a devenit mai târziu Dumnezeul semiţilor evrei, şi ei au sfârşit prin a crede în supremaţia sa asupra tuturor celorlalţi zei.
96:1.12 (1054.2) Canaaniţii îl respectaseră multă vreme pe Yahweh, însă, printre ei, mulţi keniţi credeau mai mult sau mai puţin în El Elyon, suprazeul religiei Salemului; totuşi, majoritatea canaaniţilor rămâneau vag ataşaţi de adorarea Celor Îmbătrâniţi zeităţi tribale. Ei nu erau prea dornici să-şi abandoneze zeităţile lor naţionale în favoarea unui Dumnezeu internaţional, ca să nu spunem interplanetar. Mintea lor nu era deschisă unei deităţi universale, şi aceasta pentru că aceste triburi au continuat să adore deităţile lor tribale, cuprinzându-i şi pe Yahweh şi pe viţeii de argint şi de aur simbolizând conceptul pe care păstorii beduini şi-l făceau despre spiritul vulcanului Sinai.
96:1.13 (1054.3) Sirienii, în vreme ce îi adorau pe zeii lor, credeau şi în Yahweh al evreilor, căci profeţii lui au spus regelui Siriei: „Zeii lor sunt zeii dealurilor; ei au fost deci mai tari decât noi; dar haideţi să luptăm cu ei pe câmpie şi vom fi cu siguranţă mai tari decât ei.”
96:1.14 (1054.4) Pe măsură ce cultura lor a progresat, oamenii i-au subordonat pe zeii lor minori unei zeităţi supreme; expresia „pe Jupiter” nu persistă decât ca o exclamaţie. Monoteiştii îi păstrează pe zeii lor subordonaţi ca spirite, demoni, Parce, Nereide, zâne, gnomi, pitici, zâne care prevestesc moartea, şi ochiul rău. Evreii au trecut prin henoteism şi au crezut multă vreme în existenţa altor zei decât Yahweh, dar ei socoteau, din ce în ce mai mult, că aceste zeităţi străine erau subordonate lui Yahweh. Ei admiteau existenţa lui Kemoch, zeul amoriţilor, dar susţineau subordonarea sa lui Yahweh.
96:1.15 (1054.5) Printre teoriile umane despre Dumnezeu, ideea de Yahweh este cea care a suferit dezvoltarea cea mai extinsă. Nu se poate compara evoluţia ei progresivă decât cu metamorfoza conceptului de Buddha din Asia, care a condus la conceptul de Absolut Universal, după cum conceptul de Yahweh a condus în cele din urmă la conceptul de Tată Universal. Ar trebui înţeles acest fapt istoric: iudeii şi-au schimbat astfel punctul lor de vedere asupra Deităţii de la zeul tribal al Muntelui Horeb până la Tatăl Creator iubitor şi îndurător al epocii ulterioare, dar nu i-au schimbat şi numele; de-a lungul întregii lor istorii, ei au continuat să numească Yahweh acest concept în evoluţie al Deităţii.
96:2.1 (1054.6) Semiţii din est erau cavaleri bine organizaţi şi bine conduşi, care au invadat regiunile orientale ale fecundei semiluni fertile şi s-au unit cu babilonienii. Caldeenii, lângă Ur, se numărau printre semiţii orientali cei mai evoluaţi. Fenicienii erau un grup superior şi bine organizat de semiţi de sânge amestecat, care ocupa sectorul vestic al Palestinei, de-a lungul coastei mediteraneene. Din punct de vedere rasial, semiţii figurau printre popoarele Urantiei cele mai amestecate; sângele lor conţinea factori ereditari de la aproape toate cele nouă rase ale lumii.
96:2.2 (1054.7) De nenumărate ori, semiţii arabi şi-au făcut drum spre nordul Pământului Făgăduinţei, ţinuturile în care „curgeau pâraie de lapte şi de miere”, dar ei au fost de fiecare dată expulzaţi de acolo de semiţii şi de hitiţii din nord mai bine organizaţi şi mult mai civilizaţi. Mai târziu, în cursul unei perioade de foamete neobişnuit de gravă, aceşti beduini au intrat în mare număr în Egipt ca lucrători contractuali pentru muncile publice egiptene. Ei nu puteau decât să îndure experienţa amară a înrobirii în truda de zi cu zi a muncitorilor asupriţi din valea Nilului.
96:2.3 (1055.1) Numai după epoca lui Machiventa Melchizedek şi a lui Avraam, anumite triburi ale semiţilor, avându-se în vedere credinţele lor religioase particulare, au fost numite copiii Israelului, iar mai târziu evrei, iudei, şi „poporul ales”. Avraam nu era Tatăl rasial al tuturor evreilor; el nu era nici chiar strămoşul tuturor beduinilor semiţi care au fost ţinuţi captivi în Egipt. Este adevărat că descendenţa sa, la ieşirea ei din Egipt, a format nucleul poporului iudeu ulterior, dar vasta majoritate a bărbaţilor şi a femeilor care au fost încorporaţi în clanurile Israelului nu stătuseră niciodată în Egipt. Ea era formată numai din însoţitori nomazi, care s-au decis să-l urmeze pe Moise ca şef, în timp ce copiii Israelului şi asociaţii lor semiţi din Egipt traversau nordul Arabiei.
96:2.4 (1055.2) Învăţătura lui Melchizedek privitoare la El Elyon, cel Preaînalt, şi alianţa graţiei divine prin credinţă fuseseră în mare măsură uitate în epoca aservirii de către egipteni a popoarelor semite, care aveau ca în curând să formeze naţiunea ebraică. Însă, pe toată durata captivităţii lor, aceşti nomazi arabi au păstrat o vagă credinţă tradiţională în Yahweh cu titlu de deitate rasială.
96:2.5 (1055.3) Yahweh a fost adorat de peste o sută de triburi arabe separate. În afară de o nuanţă a conceptului de El Elyon al lui Melchizedek, care a persistat la clasele învăţate din Egipt, incluzând şi viţele amestecate ale evreilor şi ale egiptenilor, religia masei sclavilor evrei captivi era o versiune modificată a ritualului antic al de magie şi de sacrificiu al lui Yahweh.
96:3.1 (1055.4) Începutul evoluţiei conceptelor şi a ideilor ebraice cu privire la un Creator Suprem datează de la plecarea din Egipt a semiţilor sub conducerea lui Moise, acest mare şef, mare învăţător şi mare organizator. Mama sa aparţinea familiei regale a Egiptului; tatăl său era un semit, ofiţer de legătură dintre guvern şi beduinii captivi. Moise poseda aşadar calităţi provenite din surse rasiale superioare; strămoşii lui erau de sânge atât de amestecat, încât este imposibil a-l clasa într-un anume grup rasial. Dacă nu ar fi fost de acest tip mixt, el nu ar fi dat niciodată dovadă de o înzestrare şi de o adaptabilitate atât de neobişnuite, care i-au permis să stăpânească hoarda diversificată care a sfârşit prin a se asocia beduinilor semiţi care fugeau din Egipt către deşertul Arabiei sub conducerea lui.
96:3.2 (1055.5) În ciuda seducţiei culturii regatului Nilului, Moise s-a hotărât să împărtăşească soarta poporului tatălui său. În epoca în care acest mare organizator punea la punct planurile sale de eliberare în vremea lui a poporului tatălui său, beduinii captivi nu prea aveau nici o religie demnă de acest nume; ei erau practic privaţi de un concept autentic despre Dumnezeu şi erau fără speranţă în lume.
96:3.3 (1055.6) Nici un şef nu s-a apucat vreodată să reformeze şi să înalţe un grup de fiinţe umane mai vrednice de milă, mai deprimate, mai descurajate şi mai ignorante. Dar aceşti sclavi purtau posibilităţi latente de dezvoltare în liniile lor ereditare, şi Moise pregătise un număr suficient de cadre instruite pentru a constitui un corp de organizatori eficient în perspectiva zilei revoltei şi a loviturii de forţă pentru dobândirea libertăţii. Aceşti oameni superiori fuseseră folosiţi ca supraveghetori indigeni ai semenilor lor şi primiseră o anumită educaţie mulţumită influenţei lui Moise pe lângă conducătorii egipteni.
96:3.4 (1056.1) Moise s-a străduit să negocieze diplomatic libertatea tovarăşilor lui semiţi. El şi fratele său au făcut, împreună cu regele Egiptului, un pact prin care au obţinut permisiunea de a pleca în pace din valea Nilului în deşertul Arabiei. Ei trebuia să primească o plată în bani şi în bunuri ca simbrie a îndelungatului lor serviciu din Egipt. Dinspre partea lor, evreii se angajau să menţină relaţii de prietenie cu Faraonul şi să nu facă parte din nici o alianţă contra Egiptului. Dar, după aceea, regele a socotit oportun să repudieze tratatul pe motiv că spionii lui descoperiseră neloialitate la sclavii beduini. El a susţinut că aceştia căutau libertatea pentru a se duce în deşert ca să îi organizeze pe nomazi împotriva Egiptului.
96:3.5 (1056.2) Dar Moise nu s-a descurajat; el aştepta vremea sa. La mai puţin de un an, în vreme ce forţele militare egiptene erau în întregime ocupate cu rezistenţa lor în faţa asalturilor simultane ale unei puternice presiuni libiene care venea din sud şi ale unei invazii navale greceşti în nord, acest organizator cutezător şi-a condus compatrioţii în afara Egiptului, în decursul unei fugi nocturne spectaculare. Această evadare a fost cu grijă pregătită şi cu pricepere executată. Iar operaţiunea a reuşit, în ciuda unei aprige urmăriri de către Faraon, cu o mică trupă de egipteni. Aceasta a fost decimată de defensiva fugarilor, cărora le-a şi lăsat în urmă multă pradă, şi mai sporită de jaful la care se dedau mulţimile de sclavi îndreptându-se către căminul lor ancestral din deşert.
96:4.1 (1056.3) Evoluţia şi rafinarea învăţăturii lui Moise au influenţat aproape jumătate din lume, şi continuă încă să o influenţeze chiar şi în secolul al douăzecilea. Moise înţelegea filozofia religioasă egipteană cea mai avansată, dar beduinii sclavi nu cunoşteau aproape nimic din aceste învăţături; dimpotrivă, ei nu uitaseră niciodată în întregime zeul muntelui Horeb, pe care strămoşii lor îl numiseră Yahweh.
96:4.2 (1056.4) Moise auzise vorbindu-se de învăţăturile lui Machiventa Melchizedek atât de la tatăl său cât şi de la mama sa; comunitatea lor de credinţă religioasă explica căsătoria îndrăzneaţă a unei femei de sânge regal şi a unui bărbat dintr-o rasă captivă. Socrul lui Moise era un kenit adorator al lui El Elyon, dar părinţii emancipatorului credeau în El Shaddai. Moise a fost deci crescut ca un el-shaddaist; sub influenţa socrului său, el a devenit un El Elyonist; şi, în epoca staţionării evreilor în jurul muntelui Sinai după exodul din Egipt, el formulase un nou concept lărgit despre Deitate provenit din toate credinţele lui anterioare. El s-a decis cu înţelepciune să-l proclame poporului său ca pe un concept lărgit despre Yahweh, zeul lor tribal de odinioară.
96:4.3 (1056.5) Moise se străduise să propovăduiască ideea de El Elyon acestor beduini, însă, înainte de a părăsi Egiptul, el dobândise convingerea că ei nu ar înţelege niciodată întru totul această doctrină. El s-a oprit deci la un compromis care consta în adoptarea zeului lor tribal al deşertului ca singur şi unic zeu al celor care îl urmaseră. Moise nu a propovăduit în mod explicit că diversele popoare şi naţiuni nu trebuie să aibă alţi zei, dar el a susţinut cu hotărâre, şi mai ales pe lângă evrei, că Yahweh îi domina pe toţi ceilalţi. Însă Moise a fost întotdeauna stânjenit de situaţia supărătoare de a trebui să prezinte acestor sclavi ignoranţi noua sa idee superioară de Deitate sub deghizarea străvechii denumiri de Yahweh, care fusese întotdeauna simbolizată de viţelul de aur al triburilor beduine.
96:4.4 (1056.6) Faptul că Yahweh era zeul evreilor care fugeau explică de ce s-au oprit ei atâta timp înaintea muntelui sfânt din Sinai şi de ce acolo s-a întâmplat ca ei să primească cele Zece Porunci pe care Moise le-a promulgat în numele lui Yahweh zeul lui Horeb.
96:4.5 (1057.1) În timpul acestei lungi şederi înaintea muntelui Sinai, ceremonialul religios al noului cult evreu în evoluţie a fost mai bine pus la punct. Moise nu pare a fi reuşit vreodată să stabilească ceremonialul lui cultural oarecum mai evoluat, nici să păstreze intact grupul fidelilor săi timp de un sfert de secol, fără violenta erupţie a lui Horeb, care s-a produs în cursul celei de-a treia săptămâni a şederii lor de adorare de la baza sa. „Muntele lui Yahweh era consumat în foc, şi fumul arăta ca acela al unui cuptor, şi tot muntele se cutremura foarte tare.” La vederea acestui cataclism, nu este surprinzător că Moise a putut grava, în memoria fraţilor lui, învăţătura că Dumnezeul lor era „puternic şi teribil, un foc devorator, redutabil şi atotputernic”.
96:4.6 (1057.2) Moise a proclamat că Yahweh era Domnul Dumnezeu al Israelului, care selectase evreii ca fiind poporul lui ales. Clădind o nouă naţiune, el a naţionalizat cu înţelepciune învăţăturile lui religioase, spunând partizanilor lui că Yahweh era un adevărat tiran, un „dumnezeu gelos”. El căuta totuşi să lărgească concepţia lor de divinitate, învăţându-i că Yahweh era un „Dumnezeu al spiritelor de orice carne” şi zicându-le: „Dumnezeul etern este refugiul tău, şi dedesubtul tău sunt braţele eterne.” Moise propovăduia că Yahweh era un Dumnezeu care respecta alianţa lor; că el „nu vă va abandona, nu vă va distruge şi nu va uita alianţa părinţilor voştri, deoarece Domnul vă iubeşte şi nu uită jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri.”
96:4.7 (1057.3) Moise a făcut un efort eroic pentru a-l înălţa pe Yahweh la demnitatea unei Deităţi supreme, până când l-a prezentat ca pe „Dumnezeul adevărului, imparţial, just şi drept, în toate căile sale.” Cu toate acestea, în ciuda acestei învăţături elevate, înţelegerea limitată a partizanilor săi a făcut necesar să se vorbească de Dumnezeu ca fiind o imagine a omului, supus crizelor de mânie, de furie şi de severitate, şi chiar răzbunător şi uşor influenţabil de către conduita oamenilor.
96:4.8 (1057.4) Graţie învăţăturilor lui Moise, Yahweh, acest zeu tribal al naturii, a devenit Domnul Dumnezeu al Israelului care i-a urmat pe evrei în deşert, şi chiar şi în exil, unde a fost curând conceput ca Dumnezeul tuturor popoarelor. Captivitatea ulterioară care i-a aservit pe iudei Babilonului a eliberat definitiv conceptul, aflat în evoluţie, de Yahweh şi l-a făcut să îşi asume rolul monoteist de Dumnezeu al tuturor naţiunilor.
96:4.9 (1057.5) Trăsătura extraordinară şi remarcabilă a istoriei religioase a evreilor priveşte această evoluţie continuă a conceptului de Deitate plecând de la zeul primitiv al muntelui Horeb. Prin învăţăturile îndrumătorilor lor spirituali succesivi, ei au atins înaltul grad de dezvoltare descris în doctrinele divine ale celor doi Isaia, care au proclamat conceptul magnific de Tată Creator iubitor şi îndurător.
96:5.1 (1057.6) Moise a întruchipat în chip extraordinar calităţile de şef militar, de organizator social şi de învăţător religios. Cu titlu individual, el a fost instructorul şi conducătorul cel mai important din lume, între epoca lui Machiventa şi cea a lui Isus. Moise a încercat să introducă în Israel multe reforme, dintre care nu rămâne nici o urmă scrisă. În decursul unei singure vieţi umane, el a făcut să iasă din sclavie şi dintr-o hoinăreală necivilizată hoarda poliglotă care se numeşte evrei, în vreme ce a pus temelia pentru naşterea ulterioară a unei naţiuni şi pentru perpetuarea unei rase.
96:5.2 (1057.7) Există foarte puţine consemnări ale marii lucrări a lui Moise, deoarece evreii nu aveau nici un limbaj scris în vremea exodului. Arhivele epocii şi faptele lui Moise au provenit din tradiţiile care străbătuseră peste o mie de ani după moartea marelui conducător.
96:5.3 (1058.1) Un mare număr de progrese pe care le-a adus Moise, depăşind religia egiptenilor şi a triburilor levantine din împrejurimi, s-au datorat tradiţiilor kenite din epoca lui Melchizedek. Fără învăţătura dată de Machiventa lui Avraam şi contemporanilor lui, evreii ar fi ieşit din Egipt într-o ignoranţă jalnică. Moise şi socrul său Jetro au reunit vestigiile tradiţiilor din vremea lui Melchizedek, şi aceste învăţături, alăturate ştiinţei egiptenilor, l-au călăuzit pe Moise în crearea religiei şi a ritualului îmbunătăţit al israeliţilor. Moise era un organizator; el a ales ceea ce era cel mai bun din religia şi din moravurile Egiptului şi ale Palestinei, şi, asociind aceste practici tradiţiilor învăţăturilor lui Melchizedek, el a organizat sistemul ceremonial ebraic de adorare.
96:5.4 (1058.2) Moise credea în Providenţă; el se lăsase complet câştigat de doctrinele Egiptului privitoare la controlul supranatural al Nilului şi al altor elemente ale naturii. El avea o mare viziune asupra lui Dumnezeu, şi era cu desăvârşire sincer atunci când îi învăţa pe evrei că, dacă ar accepta să-i dea ascultare lui Dumnezeu, „el vă va iubi, vă va binecuvânta şi vă va înmulţi; el va înmulţi rodul pântecelor voastre şi rodul pământurilor voastre - grâul, vinul, uleiul şi turmele voastre. Voi veţi prospera deasupra tuturor popoarelor, şi Domnul vostru Dumnezeu va lua toate bolile voastre şi nu vă va pricinui nici una din rănile foarte grave ale Egiptului.” Moise a zis chiar şi: „Amintiţi-vă de Domnul vostru Dumnezeu, căci ele este cel care dă puterea de a obţine bogăţia.” „Voi veţi da cu împrumut multor naţiuni, însă nu veţi lua cu împrumut. Voi veţi domina peste multe naţiuni, dar ele nu vor domina peste voi.”
96:5.5 (1058.3) Însă era cu adevărat trist să îl observi pe Moise, acest mare gânditor, încercând să adapteze sublimul lui concept de El Elyon, cel Preaînalt, la înţelegerea evreilor ignoranţi şi inculţi. În adunarea statului său major, el a zis cu o voce tunătoare: „Domnul vostru Dumnezeu este un singur Dumnezeu; nu este nici unul în afară de el”, în timp ce mulţimii amestecate el i-a pus întrebarea: „Cine dintre toţi zeii este asemeni Dumnezeului vostru?” Moise s-a ridicat cu curaj şi cu un succes parţial împotriva fetişurilor şi a idolatriei; el a declarat: „Voi nu aţi văzut nici un chip în ziua când Dumnezeu v-a vorbit la Horeb în mijlocul focului.” El a interzis, de asemenea, să se reproducă orice fel de imagini.
96:5.6 (1058.4) Moise se temea să proclame îndurarea lui Yahweh; el prefera să inspire poporului său frica de justiţia lui Dumnezeu, proclamând: „Domnul vostru Dumnezeu este Dumnezeul Dumnezeilor, Domnul Domnilor, un mare Dumnezeu, un Dumnezeu puternic şi teribil care nu este prea îngăduitor cu oamenii.” Mai mult, el căutat să domine clanurile turbulente atunci când a declarat: „Dumnezeul vostru ucide atunci când nu îi daţi ascultare; el vindecă şi dă viaţă atunci când îl ascultaţi”. Dar Moise propovăduia acestor triburi că vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu cu singura condiţie ca ele să „păstreze toate poruncile şi să se supună tuturor poveţelor sale.”
96:5.7 (1058.5) În timpul acestor timpuri îndepărtate, nu prea li s-a vorbit evreilor despre îndurarea lui Dumnezeu. Ei au auzit vorbindu-se de Dumnezeu ca „Atotputernicul; Domnul este un războinic, Dumnezeul bătăliilor, glorios în putere, care îi taie în bucăţele pe inamicii lui”. „Domnul vostru Dumnezeu merge în mijlocul taberei voastre pentru a vă izbăvi.” Israeliţii credeau că Dumnezeul lor îi iubea, dar şi că a „împietrit inima Faraonului” şi i-a „blestemat pe duşmanii lor”.
96:5.8 (1058.6) Deşi Moise a prezentat copiilor Israelului fulgerătoare vederi de ansamblu ale unei Deităţi universale şi binevoitoare, conceptul lor, de zi cu zi, de Yahweh era în ansamblu acela de un Dumnezeu aproape cu nimic mai bun decât zeii tribali ai popoarelor din vecinătate. Conceptul lor de Dumnezeu era grosolan, primitiv şi antropomorfic. După moartea lui Moise, aceste triburi beduine au revenit rapid la ideile semi-barbare ale Celor Îmbătrâniţi lor zei de la muntele Horeb şi din deşert. Viziunea lărgită şi sublimă asupra lui Dumnezeu pe care Moise a prezentat-o ocazional cadrelor sale subordonate a fost curând pierdută din vedere, în timp ce majoritatea populaţiei revenea la adorarea viţeilor lor de aur care îl simbolizau pe Yahweh pentru păstorii din Palestina.
96:5.9 (1059.1) Când Moise a i-a predat conducerea evreilor lui Ioşua, el reunise deja mii de descendenţi colaterali ai lui Avraam, ai lui Nahor, ai lui Lot şi ai altor triburi înrudite, şi le adunase într-o singură naţiune de războinici pastorali, capabile să se întreţină prin propriile lor mijloace şi să se guverneze parţial prin ele însele.
96:6.1 (1059.2) După moartea lui Moise, conceptul său sublim de Yahweh a degenerat rapid; Ioşua şi conducătorii Israelului au păstrat tradiţiile mozaice ale Dumnezeului infinit de înţelept, binevoitor şi atotputernic, dar oamenii de rând au revenit curând la străvechea idee de Yahweh, care se formase în deşert. Această întoarcere în urmă a conceptului Deităţii s-a accelerat sub domnia succesivă a mai multor şeici tribali aşa-zişi Judecători.
96:6.2 (1059.3) Ascendentul extraordinarei personalităţi a lui Moise păstrase vie în inima partizanilor săi inspiraţia unui concept tot mai vast despre Dumnezeu; dar, de îndată ce ei au ajuns la pământurile fertile ale Palestinei, aceşti păstori nomazi s-au transformat rapid în fermieri stabili şi destul de paşnici. Această evoluţie a practicilor de viaţă şi această schimbare a punctului de vedere religios a impus o transformare mai mult sau mai puţin completă a caracterului pe care ei îl atribuiau naturii Dumnezeului lor Yahweh. În epoca în care austerul, rudimentarul, exigentul şi furtunosul Dumnezeu al deşertului din Sinai a început transmutarea care trebuia să-l facă mai târziu un Dumnezeu al iubirii, al justiţiei şi al îndurării, evreii au pierdut aproape complet din vedere sublimele învăţături ale lui Moise. Ei au fost foarte aproape de a pierde concepţia de monoteism şi şansa lor de a deveni poporul care trebuia să servească ca verigă esenţială în evoluţia spirituală a Urantiei, grupul care va conserva învăţătura lui Melchizedek despre un Dumnezeu unic până în epoca încarnării unui Fiu de consacrare al acestui Tată a toate şi al tuturor.
96:6.3 (1059.4) Ioşua a căutat cu disperare să menţină, în mintea oamenilor tribului, conceptul unui Yahweh suprem pe care îl făcea să proclame: „Aşa cum am fost cu Moise, aşa voi fi şi cu voi; nu vă voi uita şi nu vă voi părăsi”. Ioşua a găsit necesar să predice o evanghelie severă poporului său necredincios, mult prea dispus să creadă în vechea religie autohtonă, dar puţin dornic să progreseze într-o religie a credinţei şi a dreptăţii. Substanţa impusă de învăţătura lui Ioşua a devenit: „Yahweh este un Dumnezeu sfânt; el este un Dumnezeu gelos; el nu iartă nici încălcările voastre de lege nici păcatele voastre.” Conceptul cel mai elevat al acestei epoci îl descria pe Yahweh ca pe un „Dumnezeu al puterii, al judecăţii şi al justiţiei.”
96:6.4 (1059.5) Însă, chiar şi în cursul acestei epoci întunecate, învăţători solitari apăreau din timp în timp şi proclamau conceptul mozaic de divinitate: „Voi, copii ai slăbiciunii, nu puteţi sluji Domnul, căci el este un Dumnezeu sfânt.” „Omul muritor să fie oare mai just decât Dumnezeu? Un om să fie oare mai pur decât creatorul său?” „Puteţi voi să-l găsiţi pe Dumnezeu căutându-l? Puteţi voi descoperi la perfecţie Atotputernicul? Iată, Dumnezeu este mare, şi noi nu îl cunoaştem. Şi Atotputernicul, nu îl putem descoperi.”
96:7.1 (1060.1) Sub îndrumarea şeicilor şi ai preoţilor lor, evreii s-au răspândit în Palestina. Ei au alunecat înapoi în credinţele lor ignorante din deşert, şi s-au lăsat corupţi de practicile religioase mai puţin evoluate ale canaaniţilor. Ei au devenit idolatri şi desfrânaţi. Ideea lor de Dumnezeu cădea cu mult sub conceptele egiptene şi mesopotamiene de Dumnezeu, care erau susţinute de unele grupuri salemite supravieţuitoare, şi care sunt menţionate în câţiva dintre Psalmii din cartea lui Iov.
96:7.2 (1060.2) Psalmii sunt opera a cel puţin douăzeci de autori. Mulţi dintre aceşti psalmi au fost scrişi de învăţători din Egipt şi din Mesopotamia. În epoca în care Levantul venera zeii naturii, a rămas un număr destul de mare de persoane care credeau în supremaţia lui El Elyon, Preaînaltul.
96:7.3 (1060.3) Nici o culegere de scrieri religioase nu exprimă o bogăţie de devoţiune şi de idei inspirate despre Dumnezeu egală aceleia a Cărţii Psalmilor. Citind cu atenţie această minunată compilaţie de literatură pioasă, ar fi de mare folos să se studieze sursa şi cronologia particulară a fiecărui imn de slavă şi de adoraţie, având în vedere că nici o altă culegere de scrieri nu acoperă o atât de lungă perioadă de timp. Cartea Psalmilor este culegerea a diverse concepte de Dumnezeu întreţinute de credinţele religiei din Salem în tot Levantul, şi ea îmbrăţişează toată perioada ţinând de la Amenemope la Isaia. În psalmi, Dumnezeu este descris sub toate fazele concepţiei, de la ideea rudimentară a unei zeităţi tribale până la ideea mult amplificată a celor din urmă evrei, în care Yahweh este zugrăvit ca un şef iubitor şi un Tată îndurător.
96:7.4 (1060.4) Văzut sub acest unghi, grupul de Psalmi constituie culegerea cea mai preţioasă şi cea mai utilă de sentimente de devoţiune pe care o adunaseră oamenii dinainte de secolul al douăzecilea. Spiritul de adorare al aceste culegeri de imnuri îl transcende pe acela al tuturor celorlalte cărţi sacre ale lumii.
96:7.5 (1060.5) Ideea împestriţată a Zeităţii prezente în Cartea lui Iov a fost elaborată de mai mult de douăzeci de învăţători religioşi din Mesopotamia în cursul unei perioade trei sute de ani. Citind conceptul sublim al divinităţii din această compilaţie de credinţe mesopotamiene, se poate recunoaşte că în vecinătatea Urului din Caldeea s-a păstrat cel mai bine ideea unui Dumnezeu real în cursul vremurilor întunecate din Palestina.
96:7.6 (1060.6) Palestinienii pricepeau adesea înţelepciunea şi puterea de pătrundere universală a lui Dumnezeu, însă rareori iubirea şi îndurarea lui. Yahweh al acestei epoci „trimite spiritele rele ca să domine sufletul inamicilor lui”; el îi face să prospere pe proprii lui copii atunci când ei îi dau ascultare, în timp ce îi blestemă pe toţi ceilalţi şi le pricinuieşte dezastre. „El dezamăgeşte proiectele celor vicleni; el îi prinde pe cei deştepţi în propriile lor înşelăciuni.”
96:7.7 (1060.7) Numai în Ur s-a ridicat o voce pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu zicând: „El se va ruga lui Dumnezeu şi va găsi graţia sa şi va vedea chipul său cu bucurie, căci Dumnezeu va da omului spiritul dreptăţii divine.” Aşadar, din Ur s-a predicat, în aceşti termeni, mântuirea, graţia divină prin credinţă: „El este îngăduitor cu cel care se căieşte şi zice: salvează-l de la căderea în groapă, căci am găsit o ispăşire. Dacă cineva zice: am păcătuit şi am pervertit ceea ce era drept, şi asta nu mi-a folosit, Dumnezeu va izbăvi sufletul său de căderea în prăpastie, el va vedea lumina.” Niciodată, de la epoca lui Melchizedek, lumea levantină nu mai auzise un mesaj de salvare umană atât de vibrant şi încurajator ca această extraordinară învăţătură a lui Elihu, profet al Urului şi pastor al credincioşilor salemiţi, adică restul vechii colonii a lui Melchizedek din Mesopotamia.
96:7.8 (1061.1) Acesta est modul în care restul de misionari ai Salemului din Mesopotamia au menţinut lumina adevărului în cursul perioadei de dezorganizare a popoarelor ebraice până la apariţia primei şi lungii serii neîntrerupte de învăţători ai Israelului. Concept după concept, ei au clădit până când au ajuns la realizarea idealului de Tată Universal şi de Tată Creator a toate şi al tuturor, apogeul evoluţiei conceptului de Yahweh.
96:7.9 (1061.2) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]
Cartea Urantia
Capitolul 97
97:0.1 (1062.1) CONDUCĂTORII spirituali ai evreilor au înfăptuit ceea ce nimeni înaintea lor nu reuşise să facă - ei „dezantropomorfizaseră” conceptul lor de Dumnezeu fără a-l converti într-o abstracţie a Deităţii, inteligibilă doar pentru filozofi. Sub acest concept matur, chiar şi oamenii obişnuiţi au fost capabili să-l considere pe Yahweh ca pe un Tată, dacă nu al individului, cel puţin al rasei.
97:0.2 (1062.2) Conceptul de personalitate a lui Dumnezeu fusese clar propovăduit în Salem în epoca lui Melchizedek, în vreme ce el era vag şi confuz în vremea exodului din Egipt, şi nu a evoluat decât treptat, din generaţie în generaţie, în mintea evreilor, ca răspuns la învăţăturile conducătorilor spirituali. Percepţia personalităţii lui Yahweh a urmat o evoluţie mult mai constantă decât aceea a multor alte atribute ale Zeităţii. De la Moise până la Maleahi, ideaţia personalităţii lui Dumnezeu a suferit o creştere aproape neîntreruptă în mintea ebraică, şi, în cele din urmă, acest concept a fost exaltat şi glorificat de învăţăturile lui Isus despre Tatăl care este în ceruri.
97:1.1 (1062.3) Presiunea ostilă a popoarelor înconjurătoare în Palestina i-a învăţat curând pe şeicii evrei că nu puteau spera să supravieţuiască fără a-şi uni într-o organizaţiile lor tribale într-o confederaţie, formând astfel un guvern centralizat. Această centralizare a autorităţii administrative i-a oferit lui Samuel o mai bună ocazie de a activa ca învăţător şi ca reformator.
97:1.2 (1062.4) Samuel se trăgea dintr-o lungă linie de învăţători ai Salemului care stăruise în menţinerea adevărurilor lui Melchizedek ca o parte a formelor lor de cult. Acest învăţător era un om viguros şi hotărât. Numai marea lui devoţiune, dublată de extraordinara lui determinare, i-au permis să reziste opoziţiei aproape universale pe care a întâmpinat-o la începutul eforturilor sale de a readuce Israelul la adorarea supremului Yahweh al epocii lui Moise. Chiar şi atunci, el nu a obţinut decât un succes parţial; el nu a câştigat de partea conceptului superior al lui Yahweh decât jumătatea cea mai inteligentă a evreilor; cealaltă jumătate a continuat cu adorarea zeilor tribali ai ţării şi cu concepţiile vulgare despre Yahweh.
97:1.3 (1062.5) Samuel era un tip de om grosolan însă energic, un reformator practic care era în stare să iasă într-o zi cu tovarăşii săi şi să demoleze douăzeci de locuri rezervate lui Baal. Progresul pe care la făcut s-a produs pur şi simplu prin forţa constrângerii; el nu a predicat decât puţin, a instruit şi mai puţin, însă a acţionat. Într-o zi, el îşi bătea joc de un preotul al lui Baal, în ziua următoare tăia în bucăţi vreun rege captiv. El credea cu devoţiune în Dumnezeul unic şi avea o concepţie clară despre acest Dumnezeu ca fiind creator al cerului şi al pământului: „Coloanele pământului aparţin Domnului, şi pe ele a pus el lumea”.
97:1.4 (1063.1) Însă marea contribuţie pe care a adus-o Samuel dezvoltării conceptului Deităţii a fost anunţul său răsunător cum că Yahweh era neschimbător, că întruchipa pentru totdeauna aceeaşi perfecţiune şi aceeaşi divinitate infailibile. În această epocă, se credea că Yahweh era un Dumnezeu cu o dispoziţie schimbătoare, care avea accese de gelozie, care se căia mereu de a fi făcut una sau alta. Însă, acum, pentru prima dată de când ieşiseră din Egipt, evreii au auzit aceste cuvinte impresionante: „Forţa Israelului nu minte şi nu se căieşte, căci ea nu este un om ca să se căiască.” Stabilitatea în relaţiile cu Divinitatea erau proclamată. Samuel a repetat alianţa lui Melchizedek cu Abraham şi a declarat că Domnul Dumnezeu al Israelului era sursa întregului adevăr, a oricărei permanenţe şi a oricărei constanţe. Evrei îl consideraseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca pe un om, un supraom, un spirit elevat de origine necunoscută, dar, acum, ei auzeau spiritul lui Horeb de odinioară exaltat ca un Dumnezeu imuabil în perfecţiunea sa de creator. Samuel a ajutat la înălţarea conceptului în evoluţie al lui Dumnezeu deasupra stării schimbătoare a minţii umane şi a vicisitudinilor existenţei de muritor. Sub influenţa învăţăturilor sale, Dumnezeul evreilor şi-a început ascensiunea, pornind de la o idee privitoare la ierarhia zeilor tribali pentru a ajunge la idealul unui Creator atotputernic şi imuabil, Supraveghetor al întregii creaţii.
97:1.5 (1063.2) Din nou, el a predicat povestea sincerităţii lui Dumnezeu şi a încrederii care se putea pune în el pentru a se menţine alianţa. Samuel a zis: „Domnul nu va abandona poporul său.” „El a stabilit cu noi o alianţă eternă, bine ordonată în toate privinţele, şi sigură.” Astfel răsuna, în toată Palestina, chemarea la reîntoarcerea la adorarea lui Yahweh cel suprem. Energicul învăţător proclama mereu: „Tu eşti mare, o Doamne Dumnezeule, căci nu există nimeni asemeni ţie, şi nu există nici un alt Dumnezeu în afară de tine.”
97:1.6 (1063.3) Până atunci, evreii consideraseră în principal favoarea lui Yahweh în termeni de prosperitate materială. Proclamaţia următoare pe care Samuel a îndrăznit să o facă a reprezentat un mare şoc pentru Israel şi a fost cât pe ce să îl coste viaţa pe autorul său: „Domnul îmbogăţeşte şi sărăceşte; el înalţă şi el coboară. El îi ridică pe săraci din praf şi el înalţă cerşetori la rangul de prinţi pentru a-i face să moştenească tronul de glorie.” Niciodată, de la Moise, nu mai fuseseră proclamate făgăduinţe atât de încurajatoare pentru cei umili şi cei mai puţin norocoşi; miile de disperaţi dintre cei săraci au început să spere că ar putea să-şi îmbunătăţească statutul lor spiritual.
97:1.7 (1063.4) Însă Samuel nu a avansat prea departe de conceptul unui zeu tribal. El a proclamat un Yahweh creator al tuturor oamenilor, dar s-a interesat în principal de evrei, poporul său ales. Chiar şi atunci, ca şi pe vremea lui Moise, conceptul de Dumnezeu zugrăvea o Deitate sfântă şi integră: „Nimeni nu este sfânt ca Domnul. Cine poate să se compare cu acest sfânt care este Domnul Dumnezeu?”
97:1.8 (1063.5) Cu trecerea anilor, bătrânul conducător care începuse să încărunţească a progresat în înţelegerea lui Dumnezeu, căci el a declarat: „Domnul este un Dumnezeu al cunoaşterii, şi de el sunt cântărite acţiunile. Domnul va judeca hotarele pământului, arătând îndurare celor îndurători, şi va fi, de asemenea, drept cu omul drept.” Chiar aici se află începutul îndurării, deşi ea se limitează la cei care o practică. Mai târziu, Samuel a făcut încă un pas înainte atunci când şi-a îndemnat poporul aflat în adversitate: „Să ne punem acum din nou în mâinile Domnului, căci binefacerile lui sunt mari.” „Nimic nu-l împiedică pe Domnul să salveze oameni, fie mulţi, fie puţini.”
97:1.9 (1063.6) Iar această dezvoltare treptată a conceptului caracterului lui Yahweh a continuat sub călăuzirea succesorilor lui Samuel. El a încercat să-l prezinte pe Yahweh ca un Dumnezeu care îşi păstra alianţa, însă ei au reuşit cu greu să păstreze pacea stabilită de Samuel; ei nu au reuşit să dezvolte ideea îndurării divine aşa cum ajunsese Samuel să o conceapă. S-a produs o abatere regulată înapoi către recunoaşterea altor zei, în ciuda afirmaţiei că Yahweh era deasupra tuturor. „Regatul este al tău, o Doamne, şi tu eşti înălţat ca un conducător peste toţi.”
97:1.10 (1064.1) Accentul în această epocă se punea pe puterea divină; profeţii de atunci predicau o religie menită să menţină regele pe tronul evreu: „Ţie, Doamne, îţi aparţine măreţia, putinţa, gloria, victoria şi maiestatea. Mâna ta deţine puterea şi putinţa, şi tu poţi să măreşti şi să întăreşti toate lucrurile.” Aşa era statutul conceptului de Dumnezeu în epoca lui Samuel şi a succesorilor lui imediaţi.
97:2.1 (1064.2) În cel de-al douăzecilea secol dinaintea lui Cristos, naţiunea ebraică s-a divizat în două regate. În aceste două diviziuni politice, numeroşi învăţători ai adevărului s-au străduit să stăvilească fluxul reacţionar al decadenţei spirituale care începuse, şi care a continuat dezastruos după războiul de separare. Însă aceste eforturi de a face religia ebraică să progreseze nu au dat roade înainte ca Ilie, campionul hotărât şi neînfricat al dreptăţii, să înceapă propovăduirea învăţăturilor sale. Ilie a restaurat, în regatul din nord, un concept despre Dumnezeu comparabil cu cel care exista în timpul lui Samuel. Ilie a avut puţine ocazii de a prezenta un concept evoluat al lui Dumnezeu; el era prea ocupat, asemenea lui Samuel dinaintea lui, cu răsturnarea altarelor lui Baal şi cu demolarea idolilor falşilor zei. El şi-a dus mai departe reformele înfruntând opoziţia unui monarh idolatru. Sarcina sa a fost chiar mai uriaşă şi mai dificilă decât aceea la care făcuse faţă Samuel.
97:2.2 (1064.3) Când lui Ilie i s-a spus să părăsească ţara, Elisei, fidelul său tovarăş, a reluat opera sa şi a menţinut lumina adevărului vie în Palestina cu ajutorul nepreţuit al lui Micah, un profet puţin cunoscut.
97:2.3 (1064.4) Însă aceasta nu a fost o epocă de progres în conceptul de Deitate. Evreii nu se înălţaseră încă nici măcar până la înălţimea idealului lui Moise. Epoca lui Ilie şi a lui Elisei s-a încheiat prin reîntoarcerea claselor mai bune ale evreilor la adorarea supremului Yahweh şi a asistat la revenirea ideii de Creator Universal aproape de punctul în care o lăsase Samuel.
97:3.1 (1064.5) Interminabila controversă dintre fidelii lui Yahweh şi partizanii lui Baal a fost un conflict socio-economic de ideologii mai degrabă decât un dezacord de credinţe religioase.
97:3.2 (1064.6) Locuitorii Palestinei aveau atitudini diferite cu privire la proprietatea privată a pământului. Triburile meridionale sau rătăcitoare din Arabia (yahwiştii) considerau pământul ca fiind inalienabil - ca pe un dar făcut clanului de către Deitate. Ele socoteau că pământul nu trebuia să fie nici vândut, nici ipotecat. „Yahweh a vorbit şi a spus: pământul nu va fi vândut, căci pământul este al meu.”
97:3.3 (1064.7) Canaaniţii din nord (baaliţii) mai stabili cumpărau, vindeau şi ipotecau pământurile lor fără nici o restricţie. Cuvântul Baal înseamnă proprietate. Cultul lui Baal era întemeiat pe două doctrine principale: în primul rând, validitatea schimburilor de bunuri, a contractelor şi a pactelor - dreptul de a cumpăra şi de a vinde pământuri; în al doilea rând, se presupunea că Baal trimitea ploaia - el era un zeu al fertilităţii solului. Recoltele bune depindeau de bunăvoinţa lui Baal. Cultul se preocupa în mare măsură de pământuri, de proprietatea lor şi de fertilitatea lor.
97:3.4 (1065.1) În general, baaliţii posedau pământuri, case şi sclavi. Ei erau aristocraţi moşieri şi trăiau în oraşe. Fiecare Baal avea locul său sacru, preoţimea sa şi „femeile sale sfinte”, prostituatele rituale.
97:3.5 (1065.2) Din această divergenţă fundamentală a punctelor de vedere asupra pământurilor se năşteau implacabile antagonisme de atitudini sociale, economice, morale şi religioase manifestate de canaaniţi şi de evrei. Această controversă socio-economică nu a devenit o chestiune vădit religioasă înainte de epoca lui Ilie. Plecând de la intervenţia acestui profet agresiv, lupta s-a derulat pe un plan mai strict religios - Yahweh contra lui Baal - şi s-a încheiat prin victoria lui Yahweh şi prin împingerea subsecventă către monoteism.
97:3.6 (1065.3) Ilie a trecut controversa Yahweh-Baal de la aspectul funciar la aspectul religios al ideologiilor ebraice şi canaanite. Când Achab l-a asasinat pe Naboth şi pe familia sa în urma intrigii de a pune stăpânire pe pământul lor, Ilie a atacat străvechile moravuri funciare; el le-a transformat într-o chestiune morală şi şi-a lansat viguroasa lui campanie contra baaliţilor. Aceasta a fost, de asemenea, şi o luptă a oamenilor de la ţară împotriva dominaţiei celor de la oraş. În principal, sub influenţa lui Ilie s-a ajuns ca Yahweh să devină Elohim. Profetul a început ca reformator agrar şi a terminat prin a exalta Deitatea. Zeii Baal erau numeroşi, în timp ce Yahweh era unic- monoteismul triumfa asupra politeismului.
97:4.1 (1065.4) O mare etapă a fost parcursă de Amos în tranziţia dintre zeul tribal - zeul care fusese atât de mult timp servit prin sacrifici şi prin ceremonii, Yahweh al primilor evrei - şi un Dumnezeu care pedepsea crima şi imoralitatea chiar şi la propriul său popor. A apărut Amos, care venea dinspre colinele din sud, pentru a denunţa criminalitatea, patima beţiei, opresiunea şi imoralitatea triburilor din nord. Niciodată, de la epoca lui Moise, în Palestina nu mai fuseseră proclamate adevăruri atât de răsunătoare.
97:4.2 (1065.5) Amos nu s-a limitat numai să restaureze sau să aplice reforme; el a descoperit, de asemenea, noi concepte ale Deităţii. El a repetat cu privire la Dumnezeu multe proclamaţii făcute deja de predecesorii lui, şi a atacat cu curaj credinţa într-o Fiinţă Divină care îngăduia păcatul la propriul său popor aşa-zis ales. Pentru prima oară de la epoca lui Melchizedek, urechile umane auzeau denunţarea dublului criteriu al justiţiei şi al moralităţii naţionale. Pentru prima oară în istoria lor, evrei au auzit cu urechile lor că propriul lor Dumnezeu Yahweh nu tolera crima şi păcatul în viaţa lor mai mult decât în cea a membrilor oricăror alte popoare. Amos a avut viziunea Dumnezeului sever şi just al lui Samuel şi al lui Ilie, dar el a văzut şi un Dumnezeu care nu făcea nici o distincţie între evrei şi orice altă naţiune atunci când venea să pedepsească nelegiuirea. Acesta era un atac direct împotriva doctrinei egoiste a „poporului ales”, şi mulţi evrei din epocă au fost profund ofensaţi.
97:4.3 (1065.6) Amos a zis: „Căutaţi-l pe cel care a format munţii şi a făcut să bată vântul, cel care a format Pleiadele şi Orionul, care preschimbă dimineaţa umbra nopţii şi face ziua la fel de întunecată ca şi noaptea”. Denunţându-i pe contemporanii lui oportunişti, religioşi doar pe jumătate, şi uneori imorali, el a căutat să descrie justiţia inexorabilă a unui Yahweh neschimbător zicând despre răufăcători: „Chiar dacă ei pătrund până în infern, de acolo mâna mea îi va lua, şi chiar dacă urcă în ceruri, de acolo eu îi voi face să cadă”. „ Şi chiar dacă ei ajung în captivitate înaintea inamicilor lor, acolo eu voi impune sabia justiţiei, şi ea îi va tăia.” Amos şi-a înfricoşat şi mai mult auditorii îndreptând spre ei un deget reprobator şi acuzator, şi declarând în numele lui Yahweh: „Cu siguranţă nu voi uita niciodată nici una dintre lucrările voastre”. „Eu voi cerne casa Israelului printre toate naţiunile, aşa cum se strecoară făina printr-o sită”.
97:4.4 (1066.1) Amos a proclamat că Yahweh era „Dumnezeul tuturor naţiunilor” şi i-a avertizat pe israeliţi că ritualul nu trebuia să ia locul dreptăţii. Înainte ca acest curajos învăţător să fie ucis cu pietre, el răspândise destul sâmbure de adevăr pentru a salva doctrina supremului Yahweh; el asigurase continuarea evoluţiei revelaţiei lui Melchizedek.
97:4.5 (1066.2) Osea l-a urmat pe Amos şi doctrina sa a unui Dumnezeu universal al justiţiei, reînviind conceptul mozaic al unui Dumnezeu al iubirii. Osea a predicat iertarea prin căinţă, iar nu prin sacrificiu. El a proclamat o evanghelie a bunăvoinţei afectuoase şi a îndurării divine zicând: „Eu vă voi logodi cu mine pentru totdeauna, da, eu vă voi logodi cu mine în dreptate şi în judecată şi în bunăvoinţă afectuoasă şi în îndurare. Vă voi logodi cu mine chiar şi în fidelitate.” „Îi voi iubi nestânjenit, căci mânia mea este potolită.”
97:4.6 (1066.3) Osea a continuat cu fidelitate avertismentele morale ale lui Amos spunând despre Dumnezeu: „Eu îi voi mustra după voia mea.” Dar israeliţii au considerat ca pe o cruzime care friza trădarea cuvintele pe care le-a pronunţat el: „Le voi zice celor care nu erau poporul meu: voi sunteţi poporul meu; iar ei vor zice: tu eşti Dumnezeul nostru.” El a continuat să predice căinţa şi iertarea zicând: „Eu voi vindeca recăderea lor în greşeală. Îi voi iubi sincer, căci mânia mea a fost abătută.” Osea a proclamat constant speranţa şi iertarea. Substanţa mesajului său a fost întotdeauna: „Eu voi avea îndurare faţă de poporul meu. Ei nu vor cunoaşte alt Dumnezeu decât pe mine, căci nu există alt mântuitor în afară de mine.”
97:4.7 (1066.4) Amos a însufleţit conştiinţa naţională a evreilor, făcându-i să recunoască că Yahweh nu va ierta crima şi păcatul printre ei sub pretextul că ei erau presupuşi a fi poporul ales. În acelaşi timp, a făcut să răsune notele uverturii acordurilor îndurătoare ulterioare ale compasiunii divine şi ale bunăvoinţei afectuoase, care au fost atât de fermecător cântate de Isaia şi de tovarăşii lui.
97:5.1 (1066.5) Aceasta a fost o epocă în care unii proclamau ameninţări cu pedeapsa pentru păcatele personale şi pentru crimele naţionale ale clanurilor din nord, în timp ce alţii preziceau calamităţile ca pedeapsă a nelegiuirilor regatului din sud. În urma acestei treziri a conştiinţei şi a actului de conştiinţă ale celor două naţiuni ebraice, şi-a făcut apariţia primul Isaia.
97:5.2 (1066.6) Isaia a continuat să predice natura eternă a lui Dumnezeu, înţelepciunea sa infinită, perfecţiunea imuabilă cu care te puteai bizui pe el. El îl reprezenta pe Dumnezeul Israelului ca zicând: „Eu voi potrivi cu exactitate judecata şi voi alinia dreptatea după firul de plumb.” „Domnul vă va uşura de amărăciunile voastre, de frica voastre şi de dura servitute în care a fost făcut omul să servească.” „Urechile voastre vor auzi un cuvânt pronunţat înapoia voastră şi care va zice: iată calea, mergi pe ea.” „Iată, Dumnezeu este salvarea mea; voi avea încredere şi nu voi fi înfricoşat, căci Domnul este forţa mea şi cântecul meu.” „Veniţi la mine şi să ne gândim împreună, zice Domnul: dacă păcatele voastre sunt stacojii, ele vor deveni albe ca neaua; dacă sunt roşii ca şi cârmâzul, ele vor fi ca lâna.”
97:5.3 (1066.7) Vorbind sufletelor înfometate ale evreilor chinuiţi de frică, acest profet a spus: „Ridică-te şi străluceşte, căci lumina ta a venit şi gloria Domnului s-a ridicat deasupra ta.” „Spiritul Domnului este deasupra mea pentru că el m-a uns ca să aduc veştile bune celor blajini; el m-a trimis să-i alin pe cei care au inima sfărâmată, ca să le proclam libertatea celor captivi, şi deschiderea închisorii celor care sunt încătuşaţi.” „Eu mă voi bucura enorm în Domnul, sufletul meu va fi voios în Dumnezeul meu, căci el m-a îmbrăcat cu veştmintele mântuirii şi m-a acoperit cu roba sa de dreptate.” „În toate durerile lor, el a fost îndurerat, iar îngerul prezenţei sale i-a salvat. În iubirea sa şi în mila sa, el i-a izbăvit.”
97:5.4 (1067.1) Acest Isaia a fost urmat pe Micah şi pe Obadiah, care au confirmat şi au înfrumuseţat evanghelia lui care satisfăcea sufletul. Aceşti doi bravi mesageri au denunţat cu îndrăzneală ritualul practicat de evreii de sub dominaţia preoţilor, şi a atacat cu neînfricare toate sistemele sacrificiale.
97:5.5 (1067.2) Micah i-a criticat pe „şefii care judecau pentru plocoane, pe preoţii care îşi ofereau învăţătura pentru un venit şi pe profeţii care făceau profeţii pentru bani.” El propovăduia venirea unei zile în care fiinţele vor fi libere de superstiţii şi de obscurantism clerical, zicând: „Fiecare om se va aşeza sub propria sa viţă şi nimic nu îl va speria, căci fiecare va trăi după înţelegerea pe care o are despre Dumnezeu.”
97:5.6 (1067.3) Substanţa mesajului lui Micah a fost mereu: „Să vin eu înaintea lui Dumnezeu cu ofrande arse? Va vrea Domnul să primească o mie de berbeci sau zece mii de râuri de ulei? Să-mi dau eu primul meu născut pentru nelegiuirea mea, rodul corpului meu pentru păcatul sufletului meu? El mi-a arătat, o omule, ceea ce este bun. Şi ce pretinde Domnul din partea ta decât ca tu să acţionezi cu justeţe, să iubeşti îndurarea şi să mergi umil cu Dumnezeul tău.” Aceasta a fost într-adevăr o mare epocă; acestea au fost cu adevărat vremuri pasionante în decursul cărora muritorii au înţeles, şi unii au ajuns până şi la a crede, aceste mesaje emancipatoare de cu peste două mii cinci sute de ani în urmă. Fără rezistenţa îndârjită a preoţilor, aceşti învăţători ar fi abolit tot ceremonialul sângeros al ritualului evreu de adorare.
97:6.1 (1067.4) Mai mulţi învăţători continuau să expună evanghelia lui Isaia, dar i-a revenit lui Ieremia să depăşească cu îndrăzneală etapa următoare de internaţionalizare a lui Yahweh, Dumnezeul evreilor.
97:6.2 (1067.5) Ieremia a declarat cu cutezanţă că Yahweh nu era de partea evreilor în războaiele lor militare contra altor naţiuni. El a afirmat că Yahweh era Dumnezeul întregului pământ, al tuturor naţiunilor şi al tuturor popoarelor. Învăţătura lui Ieremia a fost un crescendo al fluxului pentru internaţionalizarea Dumnezeului Israelului. Acest predicator neînfricat a proclamat o dată pentru totdeauna că Yahweh era Dumnezeul tuturor naţiunilor, şi că nu exista nici un Osiris pentru egipteni, nici Bel pentru babilonieni, nici Assur pentru asirieni, nici Dagon pentru filisteni. În această epocă şi mai târziu, religia evreilor a participat astfel la renaşterea monoteismului în toată lumea; în sfârşit, conceptul de Yahweh se ridicase la un nivel al Deităţii de demnitate planetară şi chiar şi cosmică. Totuşi, mulţi tovarăşi ai lui Ieremia au găsit dificil să-l conceapă pe Yahweh independent de naţiunea ebraică.
97:6.3 (1067.6) Ieremia a făcut şi predici despre Dumnezeul just şi iubitor descris de Isaia; el a declarat: „Da, eu v-am iubit cu o dragoste eternă; de aceea v-am arătat o bunăvoinţă afectuoasă.” „Căci el nu le aduce necazuri de bunăvoie copiilor oamenilor.”
97:6.4 (1067.7) Acest profet cutezător a mai zis: „Domnul nostru este drept, mare în sfaturile lui, şi puternic în lucrările lui. Ochii lui sunt deschişi peste toate căile tuturor fiilor oamenilor pentru a-i da fiecăruia după căile sale şi după rodul acţiunilor sale.” Dar cuvintele următoare, pronunţate în cursul asediului Ierusalimului, au fost considerate ca o trădare, ca o blasfemie: „Şi, acum, eu am lăsat aceste ţinuturi în mâinile lui Nabucodnosor, regele Babilonului, servitorul meu.” Când Ieremia a recomandat predarea oraşului, preoţii şi conducătorii civili l-au azvârlit în noroiul unui sumbru fund de temniţă subterană.
97:7.1 (1068.1) Distrugerea naţiunii lor şi captivitatea evreilor în Mesopotamia s-ar fi dovedit de mare folos în teologia lor în expansiune dacă nu ar fi existat acţiunea fermă a preoţilor lor. Naţiunea ebraică sucombase înaintea armatelor Babilonului, şi acel Yahweh naţionalist al ei suferise de pe urma predicilor internaţionaliste ale conducătorilor spirituali. Resentimentul cauzat de pierderea zeului lor naţional a fost ceea ce i-a determinat pe preoţi să meargă atât de departe în născocirea fabulelor şi în multiplicarea evenimentelor de aparenţă miraculoasă în istoria ebraică; ei s-au străduit să-i restabilească pe iudei ca popor ales chiar şi sub aspectul ideii noi şi mai vaste al unui Dumnezeu al cărui internaţionalizare s-a extins la toate naţiunile.
97:7.2 (1068.2) În cursul captivităţii lor, iudeii au fost foarte influenţaţi de tradiţiile şi de legendele babiloniene. Trebuie totuşi remarcat că ei au îmbunătăţit sistematic tonul moral şi semnificaţia spirituală a istoriei caldeene pe care au adoptat-o, deşi ei deformaseră invariabil aceste legende pentru a le face să se răsfrângă onoarea şi gloria asupra ascendenţei şi istoriei Israelului.
97:7.3 (1068.3) Preoţii şi scribii evrei nu aveau în minte decât o singură idee, şi anume aceea de a reabilita naţiunea iudee, de a glorifica tradiţiile ebraice şi de a exalta istoria lor rasială. Dacă încearcă cineva vreun resentiment înaintea faptului că aceşti preoţi au insuflat ideile lor eronate într-o atât de mare parte a lumii occidentale, trebuie reamintit faptul că ei nu au făcut-o în mod intenţionat. Ei nu pretindeau nici că ar scrie dintr-o inspiraţie nici că ar redacta o carte sacră. Ei pregăteau pur şi simplu un manual destinat să reanime curajul care slăbea al tovarăşilor lor din captivitate. Ei aveau categoric drept scop îmbunătăţirea spiritului naţional şi ridicarea moralului compatrioţilor lor. Oamenilor de mai târziu le-a revenit sarcina de a reuni aceste scrieri, precum şi altele, într-o carte ghid ale cărei învăţături erau presupuse infailibile.
97:7.4 (1068.4) Preoţii iudei utilizau cu degajare aceste scrieri după întoarcerea lor din captivitate, dar influenţa lor asupra tovarăşilor din captivitate a fost foarte mult împiedicată de prezenţa unui tânăr şi de neîmblânzit profet, Isaia al doilea, care era pe deplin convertit la Dumnezeul justiţiei, al iubirii, al dreptăţii şi al îndurării al lui Isaia dinainte de ei. El credea, de asemenea, ca şi Ieremia, că Yahweh devenise Dumnezeul tuturor naţiunilor. El a predicat aceste teorii despre natura lui Dumnezeu cu un succes atât de însemnat, încât el a realizat la fel de multe convertiri printre iudei cât şi printre cei care îi deportaseră. Acest tânăr predicator a lăsat în scris învăţăturile sale pe care preoţii ostili şi neîndurători au căutat să le disocieze complet de el; totuşi, din respectul pur şi simplu pentru frumuseţea şi măreţia lor, învăţăturile celui de-al doilea Isaia au fost încorporate în scrierile primului Isaia. Ele formează acum capitolele de la 40 la 55 incluse în cartea care poartă acest numele.
97:7.5 (1068.5) De la Machiventa până la epoca lui Isus, nici un profet sau învăţător religios nu a atins înaltul concept de Dumnezeu pe care al doilea Isaia l-a proclamat în cursul perioadei de captivitate. Pentru acest conducător spiritual, nu era vorba de un Dumnezeu meschin, antropomorf, creat de oameni: „Iată, eu adun insulele ca pe firele de praf.” „Aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, căile mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile mele sunt mai înalte decât gândurile voastre.” Machiventa Melchizedek putea în sfârşit să-i vadă pe învăţătorii umani proclamând muritorilor un Dumnezeu autentic. La fel ca primul Isaia, acest conducător a predicat un Dumnezeu care ar fi creat universul şi care continuă să-l menţină. „Eu am creat pământul, eu am pus omul pe el. Eu nu l-am creat degeaba, ci l-am format ca să fie locuit.” „Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă; nu este nici un Dumnezeu în afară de mine.” Vorbind în numele Domnului Dumnezeu al Israelului, acest nou profet a zis: „Cerurile pot să dispară şi pământul să îmbătrânească, dar dreptatea mea va subzista întotdeauna şi salvarea mea va dăinui din generaţie în generaţie.” „Nu-ţi fie teamă, căci eu sunt cu tine; să nu ai frică, căci eu sunt Dumnezeul tău.” „Nu este nici un Dumnezeu în afară de mine - un Dumnezeu just şi un Salvator.”
97:7.6 (1069.1) Captivii evrei au fost îmbărbătaţi, la fel ca alte milioane şi milioane de alţi oameni de atunci, atunci când auzeau cuvinte precum: „Astfel a zis Domnul, eu te-am creat, eu te-am izbăvit, eu te-am numit cu numele tău, tu eşti al meu.” „Atunci când vei trece prin ape, eu voi fi cu tine, căci tu eşti preţios vederii mele.” „O femeie poate ea să-şi uite copilaşul ei de ţâţă şi să nu aibă milă pentru fiul ei? Da, ea poate să uite, însă, eu nu-mi voi uita copiii, căci iată, eu am gravat numele lor pe palma mâinilor mele, şi chiar i-am acoperit cu umbra mâinilor mele.” „Cel rău să-şi abandoneze căile, iar omul nedrept gândurile sale, şi să se reîntoarcă la Domnul, căci el îi va arăta mila sa; să revină la Domnul nostru, căci el iartă din plin.”
97:7.7 (1069.2) Ascultaţi din nou evanghelia acestei noi revelaţii a Dumnezeului Salemului: „El îşi va paşte turma ca un cioban; el va aduna mieii în braţele sale şi îi va purta în sânul său. El dă tărie celor slabi şi sporeşte forţa celor neputincioşi. Celor care îl aşteaptă, Domnul le va reînnoi vigoarea; ei se vor înălţa în zbor, asemeni vulturilor; ei vor alerga şi nu vor fi slăbiţi.”
97:7.8 (1069.3) Acest Isaia a condus o vastă propagandă evanghelică în favoarea conceptului lărgit al unui Yahweh suprem. El a rivalizat cu Moise prin elocvenţa cu care el l-a descris pe Domnul Dumnezeu al Israelului ca fiind Creatorul Universal. El a făcut o descriere poetică a atributelor infinite ale Tatălui Universal. Nu mai fusese niciodată formulată o declaraţie mai frumoasă cu privire la Tatăl celest. Pentru acelaşi motiv ca şi Psalmii, scrierile lui Isaia se numără printre prezentările cele mai sublime şi cele mai veridice ale conceptului spiritual de Dumnezeu care ajunsese vreodată la urechile muritorilor înainte de venirea lui Mihail pe Urantia. Ascultaţi portretul pe care îl face el Deităţii: „Eu sunt înaltul şi sublimul care locuieşte în eternitate.” „Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă, şi nu mai există nici un alt Dumnezeu în afară de mine.” „Iar mâna Domnului nu este atât de scurtă încât să nu poată salva, nici urechea sa atât de astupată încât să-l împiedice să audă.” Şi a existat o nouă doctrină pentru populaţiile iudee, aceea de a-l auzi pe acest profet blajin, dar plin de autoritate, stăruind în predicarea lui despre constanţa divină, fidelitatea lui Dumnezeu. El a declarat că „Dumnezeu nu ar uita şi nu ar abandona.”
97:7.9 (1069.4) Acest îndrăzneţ învăţător a proclamat că omul avea o relaţie apropiată cu Dumnezeu. „Eu creez pentru gloria mea pe fiecare dintre cei care se numesc cu numele meu, şi care proclamă slava mea. Sunt eu, da, eu, cel care şterge nelegiuirile lor, care au ţinut seama de mine, şi nu-mi voi aminti de păcatele lor.”
97:7.10 (1069.5) Ascultaţi-l pe acest mare evreu demolând conceptul unui Dumnezeu naţional, pe când în glorie el proclamă divinitatea Tatălui universal despre care zice: „Cerurile sunt tronul meu, şi pământul este scăunelul pe care îmi ţin picioarele.” Şi Dumnezeul lui Isaia nu era mai puţin sfânt, just, maiestuos sau insondabil. Conceptul unui Yahweh mânios, răzbunător şi gelos al beduinilor din deşert aproape că a dispărut. Un nou concept al lui Yahweh suprem şi universal a apărut în mintea muritorilor, pentru a nu mai fi niciodată pierdut din vedere de omenire. Realizarea justiţiei divine începuse distrugerea magiei primitive şi a fricii biologice. Omul este în sfârşit introdus într-un univers al legii şi al ordinii, şi este prezentat unui Dumnezeu universal care posedă atribute fiabile şi finale.
97:7.11 (1069.6) Iar acest predicator al unui Dumnezeu celest nu a încetat niciodată să proclame acest Dumnezeu al iubirii. „Eu locuiesc în înaltul şi sfântul loc, şi, de asemenea, împreună cu cel al cărui spirit este pocăit şi umil.” Acest mare învăţător a mai adresat contemporanilor săi şi alte cuvinte de încurajare: „Şi Domnul te va călăuzi continuu şi îţi va satisface sufletul. Tu vei fi asemeni unei grădini irigate, asemeni unui izvor din care apa nu lipseşte. Dacă inamicul vine peste tine ca o inundaţie, spiritul Domnului va ridica un zid de apărare împotriva lui.” O dată mai mult, evanghelia lui Melchizedek, distrugătoarea fricii, şi religia Salemului, generând încrederea, a strălucit pentru binecuvântarea omenirii.
97:7.12 (1070.1) Clarvăzătorul şi curajosul Isaia l-a eclipsat cu eficacitate pe acel Yahweh naţionalist, prin portretizarea sa sublimă a maiestăţii şi a omnipotenţei universale a supremului Yahweh, Dumnezeul iubirii, suveranul universului şi Tatăl afectuos al întregii omeniri.
97:7.13 (1070.2) De la aceste zile memorabile, conceptul superior de Dumnezeu în Occident a înglobat mereu justiţia universală, îndurarea divină şi dreptatea eternă. Într-un limbaj superb şi cu o graţie incomparabilă, acest mare învăţător l-a descris pe Creatorul atotputernic ca pe un Tată care iubeşte pe toată lumea.
97:7.14 (1070.3) Acest profet din vremea captivităţii a predicat compatrioţilor lui şi străinilor multor naţiuni care îl ascultau pe marginea fluviului în Babilon. Şi acest al doilea Isaia a contribuit mult la neutralizarea a numeroase concepţii false şi egoiste din punct de vedere rasial ale misiunii lui Mesia cel făgăduit, dar el nu a reuşit în întregime în eforturile sale. Dacă preoţii nu s-ar fi adunat să clădească un naţionalism rău conceput, învăţăturile celor doi Isaia ar fi pregătit calea pentru recunoaşterea şi pentru primirea lui Mesia cel aşteptat.
97:8.1 (1070.4) Obişnuinţa de a considera relatarea experienţelor evreilor ca fiind istoria sfântă, iar operaţiunile restului lumii ca fiind istoria profană este răspunzătoare pentru o mare parte a confuziei care există în mintea umană cu privire la interpretarea istoriei. Această dificultate se iveşte pentru că nu există nici o istorie laică a iudeilor. În cursul exilului în Babilon, preoţii au început să-şi pregătească noua poveste a raporturilor, presupuse miraculoase, ale lui Dumnezeu cu evreii - istoria sfântă a Israelului aşa cum este ea relatată în Vechiul Testament. După aceea, ei au distrus cu meticulozitate şi cu desăvârşire arhivele existente ale treburilor ebraice - cărţi cum ar fi „Faptele Regilor Israelului”, „Faptele Regilor lui Iuda”, precum şi diverse documente mai mult sau mai puţin exacte de istorie a evreilor.
97:8.2 (1070.5) Pentru a înţelege în ce măsură presiunea zdrobitoare şi constrângerea irezistibilă a istoriei laice îi teroriza pe iudeii captivi şi guvernaţi de străini, astfel încât ei au încercat să rescrie şi să refacă complet istoria lor, este bine să se treacă pe scurt în revistă darea de seamă a tulburătoarei lor experienţe naţionale. Trebuie amintit că iudeii nu au reuşit să elaboreze o filozofie de viaţă adecvată şi neteologică. Ei s-au luptat cu concepţia lor originară şi egipteană a răsplăţii divine pentru dreptate şi a pedepselor severe pentru păcat. Dramatica istorie a lui Iov a fost oarecum un protest contra acestei filozofii eronate. Pesimismul franc al Ecleziastului a fost o înţeleaptă reacţie pământeană contra acestor credinţe prea optimiste în Providenţă.
97:8.3 (1071.1) Cinci sute de ani de suzeranitate a conducătorilor străini depăşeau însă măsura chiar şi pentru iudeii răbdători şi îndurători. Profeţii şi preoţii au început să strige: „Până când, Doamne, până când?” Când un iudeu onest cercetează Scripturile, confuzia din gândurile sale se agravează şi mai mult. Un vechi vizionar făgăduise că Dumnezeu îşi va proteja şi îşi va dezrobi „Poporul ales”. Amos formulase ameninţarea că Dumnezeu va abandona Israelul dacă acest popor nu îşi va restabili criteriile dreptăţii naţionale. Scribul Deuteronomului descrisese Marea Alegere - dintre bine şi rău, dintre binecuvântare şi blestem. Primul Isaia predicase un binefăcător rege-eliberator. Ieremia proclamase o eră a spiritului dreptăţii interioare - alianţa scrisă pe tăbliţele inimii. Al doilea Isaia vorbise de mântuirea prin sacrificiu şi prin răscumpărare. Ezechiel proclamase izbăvirea prin serviciul devoţional, iar Ezra promisese prosperitatea prin adeziunea la lege. Dar, cu toate acestea, iudeii se târau în sclavie, iar dezrobirea lor era amânată. Daniel a prezentat atunci drama „crizei” iminente - sfărâmarea marii statui şi stabilirea imediată a domniei dreptăţii, regatul mesianic.
97:8.4 (1071.2) Toate aceste false speranţe i-au adus pe evrei la un astfel de grad de decepţie şi de frustrare rasială, încât conducătorii lor au fost tulburaţi până la a nu mai recunoaşte şi a nu accepta misiunea şi slujirea unui Fiu divin al Paradisului atunci când el a venit curând spre ei sub înfăţişarea cărnii muritoare - încarnat în calitate de Fiu al Omului.
97:8.5 (1071.3) Toate religiile moderne au comis greşeli grave în încercarea de a interpreta în mod miraculos anumite epoci ale istoriei umane. Dacă este adevărat că Dumnezeu a întins de nenumărate ori o mână paternă intervenind providenţial în mersul treburilor umane, este fals a se considera dogmele teologice şi superstiţiile religioase ca fiind o sedimentare supranaturală care apare printr-o acţiune miraculoasă în mersul istoriei umane. Faptul că cei „Trei Preaînalţi guvernează în regatele oamenilor” n-a convertit istoria laică într-o istorie aşazisă sfântă.
97:8.6 (1071.4) Autorii Noului Testament şi scriitorii creştini ulteriori au complicat şi mai mult deformarea istoriei ebraice prin încercările lor bine intenţionate de a-i prezenta pe profeţii iudei ca transcendenţi. Istoria ebraică a fost astfel dezastruos exploatată de scriitorii atât iudei cât şi creştini. Istoria laică a evreilor a fost complet dogmatizată. Ea a fost convertită într-o ficţiune de istorie sfântă şi a devenit inextricabil legată de concepţiile morale şi de învăţăturile religioase ale naţiunilor aşa-zise creştine.
97:8.7 (1071.5) O scurtă expunere a punctelor proeminente ale istoriei ebraice va ilustra modul în care faptele conţinute în arhive au fost deformate în Babilon de către preoţii iudei, pe punctul de a transforma istoria laică cotidiană a poporului lor într-o istorie fictivă şi sfântă.
97:9.1 (1071.6) N-au existat niciodată doisprezece triburi de israeliţi - în Palestina s-au stabilit numai trei sau patru triburi. Naţiunea ebraică a luat formă ca urmare a uniunii aşa-zişilor israeliţi şi a canaaniţilor. „Şi copiii Israelului au locuit printre canaaniţi. Ei le-au luat fiicele de soţii şi le-au dat fiice şi fii de canaaniţi.” Evreii nu i-au izgonit niciodată pe canaaniţii din Palestina, în ciuda cronicilor stabilite referitoare la această chestiune de către preoţii care au afirmat, fără ezitare, această expulzare.
97:9.2 (1071.7) Conştiinţa israeliană şi-a avut originea în ţara muntoasă a Efraimului; conştiinţa iudee ulterioară s-a născut în clanul meridional al lui Iuda. Iudeii (iudeii) au căutat întotdeauna să defăimeze şi să ponegrească istoria israeliţilor din nord (efraimiţii).
97:9.3 (1072.1) Pretenţioasa istorie a evreilor începe cu Saul, care grupa clanurile din nord pentru a rezista unui atac al amoniţilor contra oamenilor dintr-un trib asemănător - gileadiţii - în estul Iordanului. Cu o armată puţin mai mare de trei mii de oameni, el a învins inamicul, iar această ispravă este ceea ce le-a determinat pe triburile colinelor să-l facă regele lor. Când preoţii exilaţi au rescris această poveste, ei au ridicat la 330.000 numărul de soldaţi ai lui Saul şi au adăugat şi „Iuda” la lista triburilor care participaseră la bătălie.
97:9.4 (1072.2) Imediat după înfrângerea amoniţilor, Saul a devenit rege printr-o alegere populară făcută de trupele sale. Nici un preot ori profet nu a participat la aceasta. Însă preoţii au înscris mai târziu în cronici că Saul fusese încoronat rege de către profetul Samuel în conformitate cu ordinele divine. Ei au acţionat astfel cu scopul de a stabili o „linie divină de descendenţă” pentru regalitatea iudaică a lui David.
97:9.5 (1072.3) Printre alterări istoriei iudee, cea mai mare îl priveşte pe David. După victoria lui Saul asupra amoniţilor (victorie pe care el o atribuie lui Yahweh), filistenii s-au alarmat şi au început să atace clanurile din nord. David şi Saul nu au putut niciodată să se înţeleagă. David, împreună cu şase sute de oameni, a încheiat o alianţă cu filistenii şi au urcat pe coastă până la Esdraelon. În Gath, filistenii i-au ordonat lui David să părăsească câmpul de bătălie. Ei se temeau ca el să nu se alăture lui Saul. David s-a retras; filistenii s-au retras şi l-au bătut pe Saul. Ei nu ar fi reuşit niciodată dacă David ar fi fost loial Israelului. Oastea lui David era o adunătură poliglotă de nemulţumiţi, compusă în majoritate din neadaptaţi sociali şi din delicvenţi care fugeau de justiţie.
97:9.6 (1072.4) Înfrângerea tragică a lui Saul la Gilboa de către filisteni a depreciat mult statutul lui Yahweh printre zei în ochii canaaniţilor din vecinătate. În mod obişnuit, înfrângerea lui Saul ar fi fost atribuită unei apostazii faţă de Yahweh, dar de data aceasta, editorii iudei au atribuit-o erorilor de ritual. Ei avuseseră nevoie de tradiţia lui Saul şi a lui Samuel ca fundal pentru domnia lui David.
97:9.7 (1072.5) David, cu mica sa oaste, şi-a stabilit cartierul general în Hebron, oraş care nu era ebraic. Compatrioţii lui nu au întârziat să-l proclame rege al noului regat al lui Iuda. Iuda era în principal compus din elemente neebraice - keniţi, calebiţi, iebusiţi, precum şi alţi canaaniţi. Ei erau nomazi - pastori - deci partizani ai ideii ebraice despre proprietatea pământului. Ei erau ataşaţi de ideologiile clanurilor din deşert.
97:9.8 (1072.6) Diferenţa dintre istoria sfântă şi istoria profană este bine ilustrată prin cele două povestiri diferite referitoare la încoronarea lui David ca rege, aşa cum au fost găsite în Vechiul Testament. O parte a istoriei profane cu privire la felul în care partizanii imediaţi (oastea sa) l-au numit rege a fost lăsată, din inadvertenţă, în arhive de către preoţii care au pregătit ulterior lunga şi prozaica versiune a istoriei sfinte. Aceasta descrie cum, prin călăuzire divină, profetul Samuel l-a ales pe David printre tovarăşii săi şi a procedat apoi oficial, prin ceremonii complicate şi solemne, la ungerea sa ca rege al evreilor şi apoi la proclamarea sa ca succesor al lui Saul.
97:9.9 (1072.7) Acesta este felul în care, de multe ori, după ce şi-au pregătit povestirile lor fictive ale intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeu pe lângă Israel, preoţii au omis să distrugă complet ideile fundamentale clare şi pozitive deja incluse în anale.
97:9.10 (1072.8) David a căutat să creeze o situaţie politică căsătorindu-se mai întâi cu fiica lui Saul, apoi cu văduva lui Nabal, bogatul edomit, şi după aceea cu fiica lui Talmai, regele Gueshurului. El a luat şase soţii dintre femeile lui Iebus, fără a o mai socoti şi pe Batşeba, soţia hititului.
97:9.11 (1073.1) Prin aceste metode şi cu aceste personaje a elaborat David ficţiunea unui regat divin al Iudei, care succeda la moştenirea şi la tradiţiile regatului din nord format de Israelul Efraimului, atunci pe cale de dispariţie. Tribul cosmopolit al lui David, al lui Iuda, se compunea mai mult din gentili decât din iudei; mai vârstnicii Efraimului, deşi oprimaţi, au coborât totuşi din munţii lor şi „l-au uns rege al Israelului”. După o ameninţare militară, David a făcut un pact cu iebusiţii şi a instalat capitala regatului unit la Iebus (Ierusalem), care era un oraş bine fortificat la jumătatea drumului dintre Iuda şi Israel. Filistenii au fost iritaţi de acest lucru şi nu au întârziat să-l atace pe David. După o bătălie crâncenă, ei au fost învinşi, şi Yahweh a fost stabilit încă o dată ca „Domnul Dumnezeu al Oştilor”.
97:9.12 (1073.2) Dar trebuia cu orice preţ ca Yahweh să-şi împărtăşească o parte din gloria sa cu zeii canaaniţi, căci grosul armatei lui David nu era evreu. De aceea s-a văzut apărând în Scripturile voastre o indicaţie revelatoare căreia editorii iudei nu i-au acordat atenţie: „Yahweh a făcut o breşă în mijlocul inamicilor dinaintea mea. De aceea s-a pus acestui loc numele Baal Perasim.” Asta a avut loc pentru că optzeci la sută dintre soldaţii lui erau baaliţi.
97:9.13 (1073.3) David a explicat înfrângerea lui Saul la Gilboa remarcând că Saul atacase un oraş canaanit, Gibeon, a cărui populaţie avea un tratat de pace cu efraimiţii. De aceea îl abandonase Dumnezeu. În acelaşi timp cu Saul, David apărase oraşul canaanit al Keilahului contra filistenilor, apoi a ales drept capitală un oraş canaanit. Fidel politicii sale de compromis cu canaaniţii, David le-a predat gibeoniţilor pe şapte dintre urmaşii lui Saul pentru a fi spânzuraţi.
97:9.14 (1073.4) După înfrângerea filistinilor, David a luat în posesie „arcul lui Yahweh”, l-a adus la Ierusalem, şi a făcut oficial cultul lui Yahweh în regatul său. El a impus apoi un greu tribut popoarelor din apropiere - edomiţii, moabiţii, ammoniţii şi sirienii.
97:9.15 (1073.5) Organizarea politică coruptă a partidului lui David a început să ia personal în posesie pământurile din nord, violând moravurile ebraice, şi apoi a pus curând stăpânire pe taxele impuse caravanelor percepute anterior de filistini. Au urmat apoi o serie de atrocităţi care au culminat cu moartea lui Urie. Toate apelurile judiciare erau judecate în Ierusalem; „cei vechi” nu mai puteau să împartă ei dreptatea. Nu este de mirare că s-a dezlănţuit revolta. Astăzi, Absalon ar fi calificat drept demagog; mama sa era o canaanită. Exista o jumătate de duzină de pretendenţi la tron în afară de Solomon, fiul lui Batşeba.
97:9.16 (1073.6) După moartea lui David, Solomon a cenzurat organizaţia politică de orice influenţă nordică, dar nu a abandonat nimic din tirania şi din taxele regimului tatălui său. Solomon a ruinat naţiunea cu fastul curţii sale, precum şi prin programul său complicat de construcţii, care cuprindea casa Libanului, palatul fiului faraonului, templul lui Yahweh, palatul regelui şi restaurarea zidurilor a numeroase cetăţi. Solomon a creat o vastă flotă ebraică, care funcţiona cu marinari sirieni şi care făcea comerţ cu lumea întreagă. Existau aproape o mie de femei în haremul său.
97:9.17 (1073.7) În această epocă, templul lui Yahweh din Silo a fost discreditat, şi tot cultul naţiunii a fost concentrat în Iebus, în fastuoasa capelă regală. Regatul din nord s-a întors mai mult către adorarea lui Elohim. El beneficia de favoarea faraonilor care au aservit ulterior Iuda, supunând regatul din sud unui tribut.
97:9.18 (1073.8) Au existat suişuri şi coborâşuri - războaie între Israel şi Iuda. După patru ani de război civil şi trei dinastii, Israelul a căzut pe mâna despoţilor orăşeni care au început să facă comerţ cu pământuri. Chiar şi regele Omri a încercat să dobândească domeniul Shemerului.
97:9.19 (1074.1) Dar sfârşitul s-a apropiat rapid atunci când Salmansar III s-a decis să controleze coasta mediteraneeană. Achab, regele Efraimului, a adunat alte zece grupuri şi a rezistat la Karkar; bătălia a rămas indecisă. Înaintarea asirianului a fost oprită, dar aliaţii au fost decimaţi. Această mare bătălie nu este nici măcar menţionată în Vechiul Testament.
97:9.20 (1074.2) Au apărut noi dificultăţi atunci când regele Achab a încercat să cumpere pământuri de la Naboth. Soţia lui feniciană a imitat semnătura lui Achab pe documentele care ordonau confiscarea pământului lui Naboth acuzat că ar fi rostit o blasfemie la adresa numelor „ lui Elohim şi al regelui”. Naboth şi fiii săi au fost rapid executaţi. Energicul Ilie a apărut pe scenă acuzândul pa Achab de moartea lui Naboth. Astfel că Ilie, unul dintre cei mai mari profeţi, şi-a început învăţătura ca apărător al vechilor moravuri referitoare la pământuri, în opoziţie cu comportamentul vânzătorilor de pământuri din Baalim şi cu tentativa oraşelor de a domina ţara. Dar reforma nu a reuşit până când marele proprietar de terenuri, Iehu, nu şi-a alăturat forţele celor ale micului rege nomad Ionadab pentru a-i distruge pe profeţii (agenţii imobiliari) ai Baalului în Samaria.
97:9.21 (1074.3) O reînvigorare a vieţii a apărut atunci când Ioas şi fiul său Ieroboam au scăpat Israelul de duşmanii săi. Însă, în această epocă, Samaria era guvernată de o feudalitate a tâlharilor ale cărei jafuri rivalizau cu acelea ale vechii dinastii a lui David. Statul şi Biserica aveau o strânsă cooperare. Tentativele lor de a suprima libertatea cuvântului i-au determinat pe Ilie, pe Amos şi pe Osea să scrie în secret, şi acesta a fost adevăratul început al Bibliilor iudee şi creştine.
97:9.22 (1074.4) Însă regatul din nord nu a fost şters din istorie înainte de momentul în care regele Israelului a conspirat cu regele Egiptului şi a refuzat să continue să plătească tribut Asiriei. Atunci a început un asediu de trei ani, urmat de dispersarea totală a regatului din nord. Aşa a dispărut Efraim (Israelul). Iuda - iudeii, „restul Israelului” - începuse să concentreze pământurile în mâinile unui număr mic, „acumulând casă după casă şi câmpie după câmpie”, după cum zicea Isaia. A existat curând, în Ierusalem, un templu al Baalului alături de templul lui Yahweh. Această domnie a terorii s-a terminat printr-o revoltă monoteistă condusă de foarte tânărul rege Ioas care a dus apoi o cruciadă timp de treizeci şi cinci de ani în favoarea lui Yahweh.
97:9.23 (1074.5) Amatsia, regele următor, a avut dificultăţi cu contribuabilii edomiţi în revoltă şi cu vecinii lor. După o victorie strălucită, el s-a apucat să-i atace pe vecinii săi din nord şi a suferit o înfrângere tot atât de răsunătoare. Apoi, oamenii de la sate s-au revoltat; ei l-au asasinat pe rege şi l-au pus pe tron pe fiul său de şaisprezece ani, Azaria, numit Uzza de către Isaia. După Uzza, lucrurile au mers din rău în mai rău, iar Iuda a trăit timp de o sută de ani plătind tribut regilor Asiriei. Primul Isaia le-a zis că Ierusalemul, fiind oraşul lui Yahweh, nu va cădea niciodată, dar Ieremia nu a ezitat să-i proclame căderea.
97:9.24 (1074.6) Adevărata ruină suferită de Iuda a fost adusă de o bandă de bogaţi politicieni corupţi, sub guvernarea regelui-copil Manase. Economia schimbătoare a favorizat reîntoarcerea la adorarea lui Baal, ale cărui operaţiuni private privitoare la pământuri erau contrare ideologiei lui Yahweh. Căderea Asiriei şi ascensiunea Egiptului au adus, pentru o vreme, eliberarea Iudei, iar oamenii de la ţară au reluat puterea. Sub Iosias, ei au distrus banda de politicieni corupţi a Ierusalemului.
97:9.25 (1075.1) Dar această eră a luat sfârşit tragic atunci când Iosias a pretins să iasă pentru a intercepta puternica armată a lui Necho care urca coasta venind din Egipt pentru a ajuta Asiria contra Babilonului. Iosias a fost măturat, iar Iuda a trebuit să plătească tribut Egiptului. Partidul politic al lui Baal a revenit la putere în Ierusalem, şi atunci s-a întâmplat să înceapă veritabila sclavie egipteană. A urmat apoi o perioadă în decursul căreia politicienii lui Baal au controlat atât tribunalele cât şi preoţimea. Cultul lui Baal era un sistem economic şi social privind drepturile de proprietate precum şi fertilitatea solului. Atunci când Nabucodonosor l-a răsturnat pe Necho, Iuda a căzut sub suzeranitatea Babilonului şi a primit zece ani de graţie, dar nu a întârziat să se revolte. Nabucodonosor a pornit împotriva lor, iudeii au inaugurat atunci nişte reforme sociale, cum ar fi dezrobirea sclavilor, pentru a-l influenţa pe Yahweh. Oastea babiloniană s-a retras temporar, iar evreii s-au bucurat de ceea ce le dăduse virtutea magică a reformei lor. În timpul acestei perioade le-a anunţat Ieremia soarta fatală care îi aştepta, şi curând Nabucodonosor a revenit.
97:9.26 (1075.2) Astfel încât, sfârşitul Iudei a survenit brusc. Oraşul a fost distrus, iar oamenii aduşi în Babilon. Lupta Yahweh-Baal s-a terminat în captivitate, iar şocul captivităţii a adus restul Israelului la monoteism.
97:9.27 (1075.3) În Babilon, iudeii au ajuns la concluzia că nu puteau subzista în Palestina ca mic grup avându-şi propriile obiceiuri economice şi sociale, şi că, dacă ideologiile lor trebuiau să prevaleze, ei ar trebui să-i convertească pe gentili. Astfel a luat naştere noul lor concept al destinului - ideea că iudeii trebuiau să devină slujitorii aleşi ai lui Yahweh. Religia iudee a Vechiului Testament a evoluat realmente în Babilon în cursul captivităţii.
97:9.28 (1075.4) Doctrina nemuririi a luat formă tot în Babilon. Iudeii crezuseră că ideea de viaţă viitoare abătea atenţia de la evanghelia lor a justiţiei sociale. Acum, pentru prima dată, teologia a înlocuit sociologia şi economia. Religia s-a conturat ca sistem de gândire umană şi de conduită tot mai separată de politică, de sociologie şi de economie.
97:9.29 (1075.5) Şi astfel că adevărul cu privire la poporul iudeu revelează că multe evenimente, considerate ca aparţinând istoriei sfinte, nu prea reprezintă mai mult decât o cronică a istoriei profane obişnuite. Iudaismul a fost terenul pe care a crescut creştinismul, dar iudeii nu au fost un popor miraculos.
97:10.1 (1075.6) Conducătorii lor îi învăţaseră pe israeliţi că ei erau un popor ales, nu din cauza unei îngăduinţe speciale şi a unui monopol al favorii divine, ci din cauza misiunii lor particulare de a aduce tuturor naţiunilor adevărul unui Dumnezeu unic şi suprem. Ei le promiseseră iudeilor că, dacă împlineau acest destin, ei vor deveni conducătorii spirituali ai tuturor popoarelor, şi că Mesia cel aşteptat va domni peste ei şi peste lumea întreagă ca Prinţ al Păcii.
97:10.2 (1075.7) Când iudeii au fost eliberaţi de perşi, ei nu au revenit în Palestina decât pentru a recădea în robia propriilor lor preoţi, cu codul lor de legi, de sacrificii şi de ritualuri. Aşa cum clanurile evreieşti au respins minunata poveste a lui Dumnezeu prezentată în discursul de adio al lui Moise în favoarea riturilor de sacrificiu şi de penitenţă, tot astfel rămăşiţele naţiunii ebraice au respins magnificul concept al celui de-al doilea Isaia în favoarea legilor, a regulilor şi a riturilor preoţimii lor în dezvoltare.
97:10.3 (1075.8) Egotismul naţional, falsa încredere într-un Mesia promis şi greşit înţeles, precum şi servitutea şi tirania crescânde ale preoţimii, au redus definitiv la tăcere vocile conducătorilor spirituali (cu excepţia lui Daniel, a lui Ezechiel, a lui Agge şi a lui Malachi). De la această epocă până la aceea a lui Ioan Botezătorul, tot Israelul a suferit un regres spiritual constant. Cu toate acestea, iudeii nu au pierdut niciodată conceptul Tatălui Universal; chiar şi până în secolul al douăzecilea după Crist, ei au menţinut această concepţie despre Deitate.
97:10.4 (1076.1) De la Moise până la Ioan Botezătorul se întinde o linie neîntreruptă de învăţători fideli care au transmis, din generaţie în generaţie, torţa luminii monoteiste, în timp ce ei îi mustrau fără încetare pe conducătorii fără scrupule, denunţându-i pe preoţii care făceau comerţ şi îndemnând mereu populaţiile să se ralieze adorării supremului Yahweh, Domnul Dumnezeu al Israelului.
97:10.5 (1076.2) Ca naţiune, iudeii au sfârşit prin a-şi pierde identitatea politică, însă religia ebraică a credinţei sincere într-un Dumnezeu unic şi universal a continuat să trăiască în inima exilaţilor disperaţi. Această religie a supravieţuit pentru că a funcţionat eficient pentru conservarea celor mai înalte valori ale partizanilor ei. Religia iudaică a reuşit foarte bine să păstreze idealurile unui popor, dar nu şi să întreţină progresul şi să încurajeze descoperirea filozofică creativă în domeniile adevărului. Religia iudaică avea multe defecte - ea era deficientă în filozofie şi aproape lipsită de calităţi estetice - dar ea a conservat valorile morale, şi de aceea a şi subzistat. Comparat cu alte concepte ale Deităţii, supremul Yahweh era foarte clar, viu, personal şi moral.
97:10.6 (1076.3) Iudeii iubeau justiţia, înţelepciunea, adevărul şi dreptatea cum puţine popoare au făcut-o, dar ei au contribuit mai puţin decât toate celelalte popoare la înţelegerea intelectuală şi spirituală a acestor calităţi divine. Cu toate că teologia ebraică refuzase să se lărgească, ea a jucat un rol important în dezvoltarea a două alte religii mondiale, creştinismul şi mahomedanismul.
97:10.7 (1076.4) Religia iudaică a persistat şi datorită instituţiilor ei. Îi este greu unei religii să supravieţuiască ca practică personală a unor indivizi izolaţi. Conducătorii religioşi au comis mereu următoarea eroare: observând relele religiei instituţionale, ei au căutat să distrugă tehnica de funcţionare colectivă. În loc să distrugă orice ritual, ar face mai bine să îl reformeze. Sub acest raport, Ezechiel a fost mai înţelept decât contemporanii lui. El s-a alăturat lor pentru a insista pe responsabilitatea morală personală, însă s-a apucat şi să stabilească practicarea şi respectarea fidelă a unui ritual superior şi purificat.
97:10.8 (1076.5) Iar astfel, învăţătorii succesivi ai Israelului au efectuat în evoluţia religioasă cea mai mare realizare care a avut loc pe Urantia: transformarea treptată, dar continuă, a conceptului barbar al sălbaticului demon Yahweh, gelosul şi crudul zeu-spirit al clocotitorului vulcan al muntelui Sinai, într-un concept ulterior, exaltat şi celest, al unui Yahweh suprem, creator al tuturor lucrurilor şi părinte iubitor şi îndurător al întregii omenirii. Acest concept ebraic despre Dumnezeu a fost evocarea umană cea mai elevată a Tatălui universal până în momentul în care a fost şi mai mult lărgit şi amplificat cu rafinament de învăţăturile personale şi de exemplul de viaţă al Fiului său, Mihail din Nebadon.
97:10.9 (1076.6) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]
Cartea Urantia
Capitolul 98
98:0.1 (1077.1) ÎNVĂŢĂTURILE lui Melchizedek au pătruns în Europa pe multe căi, dar în principal prin Egipt. Ele au fost încorporate în filozofia occidentală după ce au fost complet elenizate şi, mai târziu, creştinate. Idealurile lumii occidentale erau esenţialmente socratice. Filozofia religioasă ulterioară a devenit aceea a lui Isus, cu modificările şi cu compromisurile care au rezultat din contactul cu filozofia şi cu religia occidentale în evoluţie. Totul a culminat în Biserica creştină.
98:0.2 (1077.2) În Europa, misionarii din Salem şi-au continuat multă vreme activităţile, şi au fost treptat absorbiţi de numeroasele grupuri culturale şi rituale care apăreau periodic. Dintre cei care au menţinut învăţăturile din Salem în forma lor cea mai pură, trebuie menţionaţi cinicii. Aceşti predicatori ai credinţei şi ai încrederii în Dumnezeu activau încă în Europa romană din primul secol de după Crist. Ei au fost ulterior încorporaţi în religia creştină aflată în formare.
98:0.3 (1077.3) O mare parte a doctrinei Salemului a fost răspândită în Europa de către soldaţii mercenari iudei, care au luat parte la luptele militare din Occident. În timpurile antice, iudeii erau renumiţi atât pentru valoarea lor militară cât şi pentru particularităţile lor teologice.
98:0.4 (1077.4) Doctrinele fundamentale ale filozofiei greceşti, teologia iudaică şi morala creştină au fost esenţialmente repercusiunile învăţăturilor lui Melchizedek.
98:1.1 (1077.5) Misionarii din Salem ar fi putut edifica o mare structură religioasă la greci dacă nu ar fi interpretat cu stricteţe jurământul lor de hirotonisire potrivit cu angajamentele impuse de Machiventa, care interzicea să se organizeze congregaţii exclusive pentru cult, şi a smuls de la fiecare învăţător promisiunea de a nu exersa niciodată funcţia de preot sau de a nu primi, pentru o slujbă religioasă, nici o altă compensaţie în afară de hrană, de veşminte şi de un adăpost. Când învăţătorii Melchizedeki au pătruns în Grecia preelenică, ei au găsit acolo un popor care încă întreţinea tradiţiile lui Adamson şi cele din vremea andiţilor, însă aceste învăţături fuseseră puternic alterate de noţiunile şi de credinţele hoardelor de sclavi inferiori care fuseseră aduşi în cantităţi sporite pe malurile grecilor. Această alterare a provocat o întoarcere la animismul grosolan, cu rituri sângeroase, în care clasele inferioare mergeau până la transformarea în ceremonii a execuţiilor criminalilor condamnaţi.
98:1.2 (1077.6) Influenţa esenţială a învăţătorilor Salemului a fost aproape distrusă de invazia aşa-zisă ariană care venea din Europa meridională şi din Orient. Aceşti invadatori eleni au adus cu ei concepte antropomorfice despre Dumnezeu, asemănătoare cu acelea pe care însoţitorii lor arieni le introduseseră în India. Această importare a inaugurat evoluţia familiei greceşti de zei şi de zeiţe. Această nouă religie era întemeiată în parte pe cultele invadatorilor eleni barbari, însă încorpora şi miturile vechilor locuitori ai Greciei.
98:1.3 (1078.1) Grecii eleni au găsit lumea mediteraneeană larg dominată de cultul mamei, iar ei le-au impus acestor popoare pe zeul-om pe care îl aveau, Diaus-Zeus care, ca şi Yahweh printre semiţii henoteişti, devenise deja capul întregului panteon grecesc de zei subordonaţi. Grecii ar fi sfârşit prin a realiza un adevărat monoteism prin conceptul de Zeus dacă nu ar fi reţinut supracontrolul Destinului. Un Dumnezeu de valoare finală trebuie să fie el însuşi arbitrul sorţii şi creatorul destinului.
98:1.4 (1078.2) Ca o consecinţă a acestor factori din evoluţia religioasă, curând s-a dezvoltat credinţa populară în zeii nepăsători ai muntelui Olimp. Aceştia erau zei mai mult umani decât divini, iar grecii inteligenţi nu i-au luat niciodată prea în serios. Ei nici nu îi iubeau prea mult şi nici nu se temeau foarte tare de zeii pe care ei înşişi îi creaseră. Ei încercau un sentiment patriotic şi rasial pentru Zeus şi pentru familia sa de semi-oameni şi de seim-zei, însă nu îi respectau şi nu îi adorau mai deloc.
98:1.5 (1078.3) Elenii au devenit atât de pătrunşi de doctrinele anticlericale ale învăţătorilor primitivi ai Salemului, încât în Grecia nu a apărut niciodată vreo preoţime de cine ştie ce importanţă. Chiar şi confecţionarea de idoli pentru zei a devenit mai mult o lucrare artistică decât o treabă de cult.
98:1.6 (1078.4) Zeii olimpici au ilustrat antropomorfismul tipic oamenilor. Mitologia greacă era însă mai mult estetică decât etică. Religia greacă a fost de mare ajutor prin descrierea ei a unui univers guvernat de un grup de zeităţi, dar curând morala, etica şi filozofia greceşti au avansat mult dincolo de conceptul teist. Acest dezechilibru dintre dezvoltarea intelectuală şi progresul spiritual a fost tot atât de primejdios pentru greci pe cât fusese pentru India.
98:2.1 (1078.5) O religie superficială şi tratată cu prea multă uşurinţă nu poate dăinui, mai ales atunci când ea nu are o preoţime pentru a-i întreţine formele şi pentru a umple de temeri şi de respect inimile fidelilor. Religia olimpiană nu promitea mântuirea şi nu potolea setea spirituală a credincioşilor ei; prin urmare, ea era sortită pierii. La mai puţin de un mileniu după începutul ei, ea aproape că dispăruse, iar grecii s-au pomenit fără religie naţională, zeii Olimpului pierzând influenţa lor asupra celor mai buni gânditori.
98:2.2 (1078.6) Aceasta era situaţia până în secolul al şaselea dinaintea erei creştine; în Orient şi în Levant s-au produs o renaştere a conştiinţei spirituale şi o trezire a recunoaşterii monoteismului. Occidentul nu a participat însă la această nouă dezvoltare; nici Europa nici Africa de Nord nu au jucat un mare rol în această renaştere religioasă. Cât despre greci, ei s-au angajat într-un magnific progres intelectual. Ei începuseră să domine frica şi nu mai căutau religia ca antidot, nepercepând însă că adevărata religie potoleşte setea sufletului şi vindecă neliniştea spirituală şi disperarea morală. Ei au căutat să consoleze sufletele prin gândirea profundă - filozofia şi metafizica. Ei s-au abătut de la contemplarea conservării de sine - mântuirea - şi s-au întors către realizarea de sine şi către cunoaşterea de sine.
98:2.3 (1078.7) Prin rigoarea gândirii, grecii au încercat să atingă o conştiinţă a siguranţei care le servea ca substitut pentru credinţa aflată în supravieţuire, însă ei au eşuat complet. Numai indivizii cei mai inteligenţi din clasele superioare ale popoarelor elene puteau pricepe această nouă învăţătură. Masa de descendenţi ai sclavilor din generaţiile precedente nu avea nici o capacitate de a primi acest nou substitut al religiei.
98:2.4 (1079.1) Filozofii au dispreţuit toate formele de cult şi, cu toate acestea, ei au rămas practic cu toţii slab legaţi de un fundal de credinţă în doctrinele Salemului referitoare la „Inteligenţa universului”, la „ideea de Dumnezeu” şi la „Marea Sursă”. În măsura în care filozofii greci recunoşteau divinul şi suprafinitul, ei erau în mod sincer monoteişti şi nu aveau mai deloc recunoştinţă faţă de tot ansamblul de zei şi de zeiţe al Olimpului.
98:2.5 (1079.2) Poeţii greci din secolele al şaselea şi al cincilea dinaintea lui I.-C., şi mai cu seamă Pindar, au încercat să reformeze religia greacă. Ei i-au înălţat idealurile, însă au fost mai degrabă artişti decât persoane religioase; ei nu au reuşit să stabilească o tehnică pentru dezvoltarea şi conservarea valorilor supreme.
98:2.6 (1079.3) Xenofon a propovăduit doctrina unui Dumnezeu unic, dar conceptul său despre Deitate era prea panteist pentru a reprezenta pentru oamenii muritori un părinte personal. Anaxagora era un mecanicist, numai că el recunoştea o Cauză Primă, o Minte Iniţială. Socrate şi succesorii lui, Platon şi Aristotel, au propovăduit că virtutea este cunoaştere, că bunătatea este sănătatea sufletului, că ar fi mai bine să suferi de o nedreptate decât să fi vinovat de ea, că este greşit să faci rău pentru rău şi că zeii sunt înţelepţi şi buni. Virtuţile lor cardinale erau înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi justeţea.
98:2.7 (1079.4) Evoluţia filozofiei religioase la popoarele elene şi la evrei a oferit, prin contrast, un exemplu de funcţiune a Bisericii ca instituţie pentru modelarea progresului cultural. În Palestina gândirea umană era atât de controlată de preoţi şi atât de dirijată de Scripturi încât filozofia şi estetica erau cu totul scufundate în religie şi în moralitate. În Grecia, absenţa aproape completă a preoţilor şi a „sfintelor Scripturi” a lăsat mintea umană liberă şi fără piedici, astfel încât profunzimea gândirii s-a dezvoltat într-o manieră surprinzătoare; însă religia, ca experienţă personală, nu a reuşit să ţină pasul cu sondările intelectuale în natura şi în realitatea cosmosului.
98:2.8 (1079.5) În Grecia, credinţa era subordonată gândirii. În Palestina, gândirea era menţinută aservită credinţei. Forţa creştinismului s-a datorat, în mare parte, faptului că el a făcut mari împrumuturi de la moralitatea ebraică precum şi de la gândirea greacă.
98:2.9 (1079.6) În Palestina, dogmatismul religios s-a cristalizat, fiind pe punctul de a compromite toată dezvoltarea ulterioară. În Grecia, gândirea umană a devenit atât de abstractă, încât conceptul de Dumnezeu s-a transformat într-o pâclă vaporoasă de speculaţii panteiste, apropiindu-se mult de Infinitul impersonal al filozofilor brahmanici.
98:2.10 (1079.7) Însă oamenii de rând ai acestor timpuri nu puteau să priceapă filozofia greacă a realizării de sine şi a unei deităţi abstracte. Ei nu erau, de altfel, foarte interesaţi de aceasta şi căutau mai degrabă promisiunile mântuirii, dublate de un Dumnezeu personal susceptibil de a le asculta rugăciunile. Ei i-au exilat pe filozofi şi i-au persecutat pe ultimii fideli ai cultului Salemului, cele două doctrine fiind atunci mult amestecate. Ei s-au pregătit pentru teribila scufundare orgiacă în nebuniile cultului de mistere, care invada pe atunci ţările mediteraneene. Misterele de la Eleusis au crescut în interiorul panteonului olimpic ca versiune greacă a cultului fecundităţii. Cultul dionisiac al naturii a înflorit în egală măsură. Cultul de cel mai bun gust era fraternitatea orfeică, ale cărei predici morale şi promisiuni de mântuire prezentau o mare atracţie pentru multe persoane.
98:2.11 (1080.1) Toată Grecia s-a lansat în aceste noi metode de atingere a mântuirii prin acest ceremonial emoţional şi înflăcărat. Nici o naţiune nu atinsese vreodată, în atât de puţin timp, asemenea înălţimi ale filozofiei artistice şi nici nu a creat, practic fără Deitate şi fără nici cea mai mică promisiune de mântuire umană, un sistem moral atât de avansat. Nici o naţiune nu s-a afundat atât de rapid, de adânc şi de violent într-un hău de stagnare intelectuală, de depravare morală şi de carenţă spirituală ca aceste aceleaşi popoare greceşti pe când s-au lansat în turbilonul intens al cultului de mistere.
98:2.12 (1080.2) Religiile au dăinuit mult timp fără suport filozofic, dar puţine filozofii, ca atare, s-au perpetuat un timp îndelungat fără o oarecare identificare cu religia. Filozofia este în religie ceea ce concepţia este în acţiune. Dar starea umană ideală este aceea în care filozofia, religia şi ştiinţa sunt sudate într-o unitate plină de sens prin acţiunea conjugată a înţelepciunii , a credinţei şi a experienţei.
98:3.1 (1080.3) Plecând de la formele primitive de adorare a zeilor de familie, religia ulterioară a latinilor a devenit o venerare a tribului pentru Marte, zeul războiului. Aşadar era natural ca ea să semene mai mult cu o respectare politică a normelor religioase decât cu sistemele intelectuale ale grecilor şi ale brahmanilor sau decât cu religiile mai spirituale ale altor diverse popoare.
98:3.2 (1080.4) În cursul marii renaşteri monoteiste a evangheliei lui Melchizedek în timpul celui de-al şaselea secol dinainte de Crist, misionarii Salemului au fost prea puţin numeroşi ca să pătrundă în Italia. Cei care s-au dus acolo au fost incapabili să învingă influenţa preoţimii etrusce în expansiune rapidă, cu noile ei mulţimi de zei ai templelor, care au fost cu toţii încorporaţi în religia Statului roman. Această religie a triburilor latine nu era nici trivială şi venală ca aceea a grecilor, nici austeră şi tiranică ca a evreilor. Ea consta în cea mai mare parte în simpla respectarea a formelor, a legămintelor şi a tabuurilor.
98:3.3 (1080.5) Religia romană a fost treptat influenţată de mari importuri culturale din Grecia. În cele din urmă, majoritatea zeilor olimpieni au fost transplantaţi şi încorporaţi în panteonul latin. Grecii au adorat un timp îndelungat focul vetrei familiale - Hestia era zeiţa virgină a vetrei. Vesta era zeiţa romană a căminului. Zeus a devenit Jupiter, Afrodita a devenit Venus, şi aşa mai departe, pentru numeroasele zeităţi ale Olimpului.
98:3.4 (1080.6) Iniţierea religioasă a tinerilor romani era ocazia consacrării lor solemne pentru slujirea Statului. Jurămintele şi admiterile la cetăţenie erau în realitate ceremonii religioase. Popoarele latine întreţineau temple, altare şi sanctuare; şi, în caz de criză, ei consultau oracolele. Ele conservau osemintele eroilor, şi tot astfel au făcut, mai târziu, cu cele ale sfinţilor creştini.
98:3.5 (1080.7) Această formă oficială şi rece de patriotism pseudoreligios era sortită să dispară, aşa cum adorarea înalt spirituală şi artistică s-a prăbuşit înaintea adorării fervente şi profund emotive a cultelor de mistere. Cel mai mare dintre aceste culte devastatoare era religia de mister a sectei Mamei lui Dumnezeu, care avea pe atunci sediul în tocmai pe locul actualei biserici Sfântul Petru din Roma.
98:3.6 (1080.8) Statul roman care se ivea a fost cuceritor, din punct de vedere politic, dar a fost la rândul lui cucerit de cultele, de ritualurile, de misterele şi de conceptele de dumnezeu ale Egiptului, ale Greciei şi ale Levantului. Aceste culte importate au continuat să înflorească în tot statul roman până la epoca lui August. Din raţiuni pur politice şi civile, acesta din urmă a făcut un efort eroic şi parţial încununat de succes de a distruge misterele şi de a reînsufleţi mai vechea religie politică.
98:3.7 (1081.1) Un preot al religiei Statului i-a relatat lui August încercările anterioare ale învăţătorilor din Salem de a răspândi doctrina unui Dumnezeu unic, a unei Zeităţi finale care domina toate fiinţele supranaturale. Această idee s-a implantat atât de ferm în împărat, încât acesta a construit numeroase temple, le-a ticsit din abundenţă cu frumoase statuete, a reorganizat preoţia Statului, a restabilit religia de Stat, s-a numit el însuşi în funcţia de mare preot şi, în calitate de împărat, nu a ezitat să se proclame el însuşi zeu suprem.
98:3.8 (1081.2) Această nouă religie de cult a lui August a prosperat şi a fost respectată în tot imperiul pe durata vieţii sale, afară de Palestina, căminul iudeilor. Această epocă a zeilor romani s-a prelungit până într-acolo încât cultul oficial roman a avut o listă de peste patruzeci de zeităţi umane care se înălţaseră ele însele la această demnitate, toate pretinzând naşteri miraculoase şi alte însuşiri supraumane.
98:3.9 (1081.3) Grupul de credincioşi ai Salemului se micşora tot mai mult; o serioasă grupare de predicatori, de cinici, a avut o ultimă tresărire de rezistenţă. Ei i-au îndemnat pe romani să-şi abandoneze riturile religioase sălbatice şi fără sens, şi să revină la o formă de cult care să încorporeze evanghelia lui Melchizedek, aşa cum fusese ea modificată şi alterată prin contactul cu filozofia grecilor. Însă, în ansamblul lui, poporul i-a respins pe cinici şi a preferat să se avânte în ritualuri de mistere, care nu numai că îi ofereau speranţa salvării personale, ci îi şi satisfăceau dorinţa de diversiune, de stimulare şi de distracţie.
98:4.1 (1081.4) Pierzându-şi religiile primitive de familie şi de stat, şi negăsindu-se nici capabili, nici dornici să priceapă sensul filozofiei greceşti, majoritatea locuitorilor lumii greco-romane şi-au îndreptat atenţia către cultele spectaculare şi emoţionale ale misterelor din Egipt şi din Levant. Oamenii din popor căutau cu ardoare promisiuni de mântuire - o consolare religioasă pentru ziua de azi şi asigurările unei speranţe de nemurire pentru după moarte.
98:4.2 (1081.5) Cele trei culte de mistere care au devenit cele mai populare au fost următoarele:
98:4.3 (1081.6) 1. Cultul frigian al lui Cybele şi al fiului ei Attis.
98:4.4 (1081.7) 2. Cultul egiptean al lui Osiris şi al mamei sale Isis.
98:4.5 (1081.8) 3. Cultul iranian de adorare a lui Mitra ca salvator şi mântuitor al omenirii păcătoase.
98:4.6 (1081.9) Misterele frigiene şi egiptene propovăduiau că fiul divin (respectiv Attis şi Osiris) trecuse prin moarte şi fusese reînviat de puterea divină, şi, mai mult, că toţi cei care fuseseră în mod adecvat iniţiaţi în mister, şi care sărbătoreau aniversările morţii şi reînvierii zeului, participau, prin aceasta, la natura sa divină şi la nemurirea sa.
98:4.7 (1081.10) Ceremoniile frigiene erau impozante, dar degradante. Sărbătorile lor sângeroase au arătat cât au devenit de degradate şi de primitive misterele levantine. Ziua cea mai sfântă era Vineri Negru, „ziua de sânge”, care comemora moartea voluntară a lui Attis. După cele trei zile în care se sărbătorea sacrificiul şi moartea lui Attis, sărbătoarea se transforma în bucurie în onoarea reînvierii sale.
98:4.8 (1082.1) Riturile cultului lui Isis şi ale cultului lui Osiris erau mai rafinate şi mai impresionante decât acelea ale cultului frigian. Acest ritual egiptean era clădit în jurul legendei străvechiului zeu al Nilului, un zeu care a murit şi a fost reînviat. Acest concept provenea din observarea faptului că creşterea plantelor se întrerupea după un ritm anual recurent, urmată primăvara de regenerarea întregii vegetaţii vii. Frenezia în celebrarea acestor culte de mistere şi orgiile ceremoniilor lor, care erau presupuse a duce la „entuziasmul” realizării divinităţii, erau uneori cât se poate de revoltătoare.
98:5.1 (1082.2) Misterele frigiene şi egiptene s-au dat în cele din urmă l-a o parte din calea celui mai mare cult de mistere, adorarea lui Mitra. Cultul mitraic atrăgea un larg evantai de temperamente umane şi îi înlocuia treptat pe zeii săi predecesori. Mitraismul s-a răspândit în imperiul roman prin propaganda legiunilor romane recrutate în Levant, unde această religie era la modă, căci soldaţii duceau această credinţă peste tot pe unde mergeau. Acest nou ritual religios a fost un mare progres peste cultele anterioare de mistere.
98:5.2 (1082.3) Cultul lui Mitra s-a născut în Iran şi a subzistat multă vreme în ţinutul său de origine, în ciuda opoziţiei militante a discipolilor lui Zoroastru. Însă, în epoca în care mitraismul a ajuns în Roma, el fusese treptat ameliorat prin asimilarea a numeroase învăţături ale lui Zoroastru. În principal prin cultul mitraic a exercitat religia lui Zoroastru o influenţă asupra creştinismului apărut mai târziu.
98:5.3 (1082.4) Cultul mitraic descria un zeu militant care îşi avea originea într-o mare stâncă, care se avânta în brave isprăvi şi făcea să ţâşnească apa dintr-o stâncă izbită de săgeţile sale. A fost o inundaţie din care a scăpat un singur om, într-o barcă special construită, şi o ultimă cină pe care Mitra a celebrat cu zeul-soare înainte de a se ridica la cer. Acest zeu-soare, Sol Invictus, era o degenerare a lui Ahura-Mazda, conceptul de zeitate al zoroastrismului. Mitra era conceput ca fiind campionul supravieţuitor al zeului-soare în lupta sa cu zeul întunericului. Ca recunoştinţă pentru a fi omorât taurul mitic sacru, Mitra a fost făcut nemuritor şi înălţat la postul de mijlocitor pentru rasa umană printre zeii cerului.
98:5.4 (1082.5) Aderenţii acestui cult îl practicau în caverne şi în alte locuri în care cântau imnuri, murmurau cuvinte magice, mâncau carnea animalelor sacrificate şi le beau sângele. Ei se închinau de trei ori pe zi, cu ceremonii săptămânale speciale în ziua zeului-soare, iar celebrarea cea mai minuţioasă dintre toate avea loc la sărbătorirea anuală a lui Mitra, 25 decembrie. Exista credinţa că participarea la sacrament asigura viaţa eternă, trecerea imediată, după moarte, în sânul lui Mitra, pentru a sălăşlui acolo în fericire până la ziua judecăţii; în acea zi, cheile mitraice ale cerului vor deschide porţile Paradisului pentru a-i primii acolo pe fideli, după care toţi cei nebotezaţi dintre cei vii şi cei morţi erau nimiciţi la reîntoarcerea lui Mitra pe pământ. Se spunea că după moartea sa, un om mergea înaintea lui Mitra pentru a fi judecat, şi că la sfârşitul lumii, Mitra va face să iasă toţi morţii din mormântul lor pentru judecata de pe urmă. Cei răi vor fi distruşi prin foc, iar cei buni vor domni cu Mitra pentru totdeauna.
98:5.5 (1082.6) La început, aceasta era o religie numai pentru oameni; credincioşii puteau fi iniţiaţi succesiv în şapte ordine diferite. Mai târziu, soţiile şi fiicele credincioşilor au fost admise în templele Marii Mame care erau contigue templelor mitraice. Cultul feminin era un amestec de ritual mitraic şi de ceremonii de cult frigian al lui Cybele, mama lui Attis.
98:6.1 (1083.1) Înaintea apariţiei cultelor de mistere şi a creştinismului în ţinuturile civilizate din Africa de nord şi din Europa, religia personală se dezvoltase prea puţin ca instituţie independentă; ea era mai degrabă o chestiune de familie, de oraş-stat, de politică şi de imperiu. Grecii eleni nu au instituit niciodată un sistem de cult centralizat; ritualul era local; ei nu aveau nici preoţime nici „carte sacră”. Ca şi la romani, instituţiilor lor religioase le lipsea un puternic agent motor pentru a conserva valorile morale şi spirituale superioare. Este adevărat că, dacă se face din religie o instituţie, se pătează în general calitatea sa spirituală, însă trebuie bine constatat şi faptul că nici o religie nu a reuşit până aici să supravieţuiască fără ajutorul unei organizaţii instituţionale mai mult sau mai puţin extinse.
98:6.2 (1083.2) Aşadar, religia Occidentului a lâncezit până în zilele scepticilor, ale cinicilor, ale epicurienilor şi ale stoicilor, dar şi mai important, până la epoca marii controverse dintre mitraism şi noua religie creştină a lui Pavel.
98:6.3 (1083.3) În cursul celui de-al treilea secol de după Cristos, Bisericile mitraice şi creştine s-au asemănat mult în ceea ce priveşte aspectul exterior şi caracterul ritualului lor. Locurile lor de cult erau majoritatea subterane şi conţineau, în ambele cazuri, altare ale căror fundale zugrăveau în mod variat suferinţele mântuitorului care adusese mântuirea unei rase umane blestemate de păcat.
98:6.4 (1083.4) Intrând în templu, adoratorii mitraici avuseseră întotdeauna obiceiul de a-şi muia degetele în apă sfinţită. Şi, întrucât în unele ţinuturi se găseau persoane care, la un moment dat, aparţineau ambelor religii, ele au adus această datină în majoritatea Bisericilor creştine din vecinătatea Romei. Cele două religii foloseau botezul şi participau la sacramentul pâinii şi al vinului. În afară de caracterul lui Mitra şi al lui Isus, singura mare diferenţă dintre religiile mitraică şi creştină era aceea că prima încuraja militarismul, în vreme ce a doua era ultrapacifică. Toleranţa ei faţă de alte religii (exceptând creştinismul mai recent) a condus mitraismul la pierderea sa finală, dar factorul decisiv al luptei dintre cele două a fost admiterea femeilor ca membri deplini ai comunităţii de credinţă creştină.
98:6.5 (1083.5) Credinţa creştină după nume a sfârşit prin a domina Occidentul. Filozofia greacă a oferitt conceptele de valori etice, mitraismul a adus riturile de respectare a cultului, iar creştinismul ca atare a dat tehnica de păstrare a valorilor morale şi sociale.
98:7.1 (1083.6) Nu pentru împăcarea unui Dumnezeu mânios se face ca un Fiu Creator să se încarneze sub înfăţişarea unei cărni muritoare şi se revarsă peste umanitatea Urantiei; este mai degrabă pentru a câştiga de la toţi oamenii recunoaşterea iubirii Tatălui şi realizarea filiaţiei lor cu Dumnezeu. La urma urmei, chiar şi marele avocat al doctrinei ispăşirii a înţeles întrucâtva acest adevăr, căci el a proclamat că „Dumnezeu, care era în Cristos, împăca lumea cu el însuşi”.
98:7.2 (1084.1) Prezentul capitol nu caută să analizeze originea şi propagarea religiei creştine. Este suficient să se spună că ea este clădită în jurul persoanei lui Isus din Nazaret, Fiul Mihail din Nebadon întrupat ca om, cunoscut pe Urantia ca fiind Cristul, unsul Domnului. Creştinismul a fost răspândit în tot Levantul şi în tot Occidentul de către discipolii acestui galileean. Zelul lor misionar îl egala pe cel al iluştrilor lor predecesori, setiţii şi salemiţii, precum şi pe cel al sincerilor lor contemporani asiatici, învăţătorii budişti.
98:7.3 (1084.2) Ca sistem de credinţă urantian, religia creştină a crescut prin amalgamarea învăţăturilor, a influenţelor, a credinţelor, a cultelor şi a atitudinilor individuale personale următoare:
98:7.4 (1084.3) 1. Învăţăturile lui Melchizedek, factorul fundamental din toate religiile Orientului şi ale Occidentului care au luat formă în ultimii patru mii de ani.
98:7.5 (1084.4) 2. Sistemul ebraic de moralitate, de etică, de teologie şi de credinţă simultane în Providenţă şi în Yahweh cel suprem.
98:7.6 (1084.5) 3. Concepţia zoroastriană a luptei dintre binele cosmic şi răul cosmic, concepţie care îşi lăsase deja amprenta asupra iudaismului şi mitraismului. Printr-un contact prelungit care însoţea luptele dintre mitraism şi creştinism, doctrinele profetului iranian au devenit un factor puternic în punerea în formă a structurii teologice şi filozofice a dogmelor, a doctrinelor şi a cosmologiei versiunilor elenizate şi latinizate ale învăţăturilor lui Isus.
98:7.7 (1084.6) 4. Cultele misterelor, cu precădere mitraismul, dar şi adorarea Marii Mame din cultul frigian. Chiar şi legendele cu privire la naşterea lui Isus pe Urantia au fost viciate de versiunea romană a naşterii miraculoase a salvatorului-erou iranian Mitra, a cărui venire pe pământ se presupunea a nu fi avut de martori decât un mic grup de păstori purtători de daruri, care fuseseră informaţi despre iminentul eveniment de către îngeri.
98:7.8 (1084.7) 5. Faptul istoric al vieţii umane a lui Ioşua ben Iosif, realitatea lui Isus din Nazaret ca Crist glorificat, Fiul lui Dumnezeu.
98:7.9 (1084.8) 6. Punctul de vedere personal al lui Pavel din Tars. Şi trebuie notat că mitraismul era religia dominantă în Tars în timpul adolescenţei lui. Pavel nici nu visa că scrisorile lui bine intenţionate către convertiţii lui vor fi mai târziu considerate de către creştini ca fiind 'cuvântul lui Dumnezeu”. Învăţătorii binevoitori ca el nu trebuie consideraţi răspunzători de modul cum au uzat de scrierile lui succesorii veniţi mult mai târziu.
98:7.10 (1084.9) 7. Gândirea filozofică a eleniştilor de la Alexandria şi Antiohia, trecând prin Grecia, până la Siracusa şi Roma. Filozofia greacă era mai mult în armonie cu versiunea pauliană a creştinismului decât cu orice alt sistem religios curent. Ea a devenit un factor important al succesului creştinismului în Occident. Filozofia greacă, dublată de teologia lui Pavel, încă formează baza şi etica europeană.
98:7.11 (1084.10) Pe măsură ce învăţăturile originale ale lui Isus au pătruns în Occident, ele au fost occidentalizate şi, pe măsură ce au fost occidentalizate, ele au început să îşi piardă potenţialul lor de atracţie universală pentru toate rasele şi pentru toate soiurile de oameni. Astăzi, creştinismul a devenit o religie bine adaptată la moravurile sociale, economice şi politice ale raselor albe. El a încetat de multă vreme, să mai fie religia lui Isus, deşi le zugrăveşte întotdeauna cu îndrăzneală o religie frumoasă despre Isus persoanelor care caută sincer să urmeze calea învăţăturii sale. Creştinismul l-a glorificat pe Isus în calitate de Cristos, unsul mesianic la lui Dumnezeu, însă el a uitat în mare măsură evanghelia personală a Maestrului: Paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a tuturor oamenilor.
98:7.12 (1085.1) Aceasta este lunga istorie a învăţăturilor lui Machiventa Melchizedek pe Urantia. Se împlinesc curând patru mii de ani de când acest Fiu din Nebadon a fost trimis de urgenţă pe Urantia şi acolo s-a dăruit pe sine. În cursul acestor milenii, învăţăturile preotului lui El Elyon, Preaînaltul Dumnezeu, au pătruns la toate rasele şi la toate popoarele. Machiventa îşi atinsese ţelul maifestării sale extraordinare. El reuşise să facă conceptul de Dumnezeu prezent în inima bărbaţilor şi a femeilor în momentul în care Mihail se pregătea să apară pe Urantia. Acest acelaşi concept a aruncat mereu noi flăcări în experienţa spirituală vie a multor copii ai Tatălui Universal, în vreme ce ei îşi trăiesc misterioasa lor viaţă temporală pe planetele ce se învârt în spaţiu.
98:7.13 (1085.2) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 99
99:0.1 (1086.1) NUMAI atunci când religia are cele mai puţine legături cu instituţiile laice poate să îşi îndeplinească maximul serviciului ei social. În epocile trecute, reformele sociale erau limitate mai cu seamă la domeniul moral; prin urmare religia, nu era obligată să-şi ajusteze atitudinea la schimbările importante din sistemele economice şi politice. Principala problemă a religiei era tendinţa ei de a înlocui răul prin bine în interiorul ordinii sociale a culturii economice şi politice a epocii. Aşadar, religia a tins indirect la perpetuarea ordinii stabilite a societăţii, la încurajarea menţinerii tipului de civilizaţie existent.
99:0.2 (1086.2) Însă religia nu ar trebui să se ocupe direct nici de crearea de noi ordini sociale, nici de păstrarea celor vechi. Adevărata religie se opune de fapt violenţei ca tehnică de evoluţie socială, dar nu se opune eforturilor inteligente ale societăţii pentru adaptarea uzanţelor ei şi pentru ajustarea instituţiilor ei la condiţiile economice şi la cerinţele culturale noi.
99:0.3 (1086.3) Religia a aprobat incidental reformele sociale ale veacurilor trecute, însă, în secolul al douăzecilea, ea este în mod necesar pusă în poziţia de a se ajusta la o reconstrucţie socială extinsă şi continuă. Condiţiile de viaţă se schimbă atât de rapid, încât trebuie treptat accelerate modificările instituţionale. Trebuie deci ca religia să se grăbească să se adapteze ordinii sociale noi şi mereu în mişcare.
99:1.1 (1086.4) Invenţiile mecanice şi răspândirea cunoştinţelor modifică civilizaţia. Se impun anumite ajustări economice şi schimbări sociale dacă se vrea evitarea unui dezastru cultural. Această nouă ordine socială care se apropie nu se va instala în pace vreme de un mileniu. Rasa umană trebuie să se adapteze la o serie de modificări, de ajustări şi de reajustări. Omenirea se îndreaptă către un nou destin planetar nerevelat.
99:1.2 (1086.5) Religia trebuie să devină o puternică influenţă în favoarea stabilităţii morale şi a progresului spiritual; ea trebuie să funcţioneze dinamic în mijlocul condiţiilor schimbătoare şi a ajustărilor economice fără sfârşit.
99:1.3 (1086.6) Societatea Urantiei nu poate spera niciodată să se stabilizeze ca în epocile trecute. Vasul social a ieşit din micile porturi adăpostite ale tradiţiei stabilite; el şi-a început croaziera pe înaltele mări ale destinului evolutiv; mai mult ca oricând în istoria lumii, sufletul omului are nevoie să scruteze cu grijă hărţile moralităţii şi să respecte cu minuţiozitate busola călăuzirii religioase. Suprema misiune a religiei, ca influenţă socială, constă în stabilizarea idealurilor umanităţii pe durata acestor primejdioase perioade de tranziţie de la o fază de civilizaţie la alta, de la un nivel de cultură la altul.
99:1.4 (1087.1) Religia nu are noi îndatoriri de îndeplinit, dar ea este urgent solicitată să acţioneze ca ghid prudent şi consilier experimentat în toate noile situaţii umane care se schimbă atât de rapid. Societatea devine mai mecanică, mai compactă, mai complexă şi mai primejdios de interdependentă. Religia trebuie să se manifeste pentru a împiedica ca aceste noi şi apropiate asocieri să genereze regrese sau chiar să se distrugă reciproc. Religia trebuie să acţioneze ca şi sarea cosmică, împiedicând fermenţii progresului să anihileze savoarea culturală a civilizaţiei. Aceste noi relaţii sociale şi prefaceri economice pot să ducă la o fraternitate durabilă.
99:1.5 (1087.2) Omeneşte vorbind, un umanitarism fără dumnezeu este un gest nobil, dar adevărata religie este singura putere susceptibilă să sporească într-o manieră permanentă sensibilitatea unui grup social la nevoile şi la suferinţele altor grupuri. În trecut, religia instituţională putea să rămână pasivă în vreme ce clasele superioare ale societăţii rămâneau surde la suferinţele şi la oprimarea claselor inferioare lipsite de apărare, însă, în timpurile moderne, ordinele sociale inferioare nu mai sunt scufundate într-o ignoranţă atât de abjectă sau atât de neputincioasă din punct de vedere politic.
99:1.6 (1087.3) Religia nu trebuie să se implice organic în munca laică de reconstrucţie socială şi de reorganizare economică, dar ea trebuie să ţină activ pasul cu înaintarea civilizaţiei în reafirmarea cu hotărâre şi cu vigoare a imperativelor morale şi a preceptelor spirituale, filozofia sa progresivă de viaţă umană şi de supravieţuire transcendentă. Spiritul religiei este etern, dar forma expresiei sale trebuie să fie pusă din nou la punct la fiecare revizuire a dicţionarului limbii umane.
99:2.1 (1087.4) Religia instituţională este neputincioasă în procurarea inspiraţiei şi în darea directivelor pentru reconstrucţia socială şi pentru reorganizarea economică iminente la scară mondială, deoarece ea a devenit din nefericire mai mult sau mai puţin o parte organică a ordinii sociale şi a sistemului economic care sunt menite să fie reconstruite. Numai adevărata religie a experienţei spirituale personale poate să funcţioneze util şi creativ în prezenta criză a civilizaţiei.
99:2.2 (1087.5) Religia instituţională este prinsă acum în impasul unui cerc vicios. Ea nu poate reconstrui societatea decât reconstruindu-se mai întâi pe sine şi, datorită faptului că ea face în mare măsură parte integrantă din ordinea stabilită, ea nu poate să se reconstruiască înainte ca societatea să se fi reclădit radical.
99:2.3 (1087.6) Persoanele religioase trebuie să muncească în societate, în industrie şi în politică în calitate de indivizi, iar nu ca grupuri, ca partide sau ca instituţii. Un grup religios care-şi permite să acţioneze ca atare în afara activităţilor lui religioase, devine imediat un partid politic, o organizaţie economică sau o instituţie socială. Colectivismul religios trebuie să-şi limiteze eforturile la promovarea cauzelor religioase.
99:2.4 (1087.7) Persoanele religioase nu au mai multă valoare decât persoanele nereligioase în sarcinile de reconstrucţie socială, afară de cazul în care religia lor le-a conferit o mai mare clarviziune cosmică şi le-a înzestrat cu o înţelepciune socială superioară născută din dorinţa sinceră de a-l iubi în mod suprem pe Dumnezeu şi de a-i iubi pe toţi oamenii ca fraţi în împărăţia cerurilor. Ordinea socială ideală este cea în care fiecare om îşi iubeşte vecinul aşa cum se iubeşte pe sine.
99:2.5 (1087.8) Biserica instituţionalizată poate să dea aparenţa că ar fi servit societatea în trecut prin glorificarea ordinii politice şi economice stabilite, însă, dacă vrea să supravieţuiască, ea trebuie să înceteze rapid orice activitate de acest gen. Singura sa atitudine potrivită constă propovăduirea non-violenţei, doctrina evoluţiei paşnice, în locul revoluţiei violente - pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni.
99:2.6 (1088.1) Dacă religia modernă găseşte dificil să-şi adapteze atitudinea la rapidele schimbări sociale, este aşa numai pentru că ea şi-a îngăduit să devină complet tradiţională, dogmatică şi instituţională. Religia experienţei vii nu încearcă nici o dificultate în anticiparea cu privire la dezvoltările sociale şi la prefacerile economice, în mijlocul cărora operează mereu ca stabilizator moral, ca ghid social şi ca o călăuză spirituală. Adevărata religie duce de la o epocă la alta cultura valabilă şi înţelepciunea născută din experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu şi din strădania de a-i semăna.
99:3.1 (1088.2) Creştinismul primitiv era cu desăvârşire liber de amestecurile civile, de angajamentele sociale şi de alianţele economice. Doar mai târziu a devenit creştinismul instituţionalizat o parte organică a structurii politice şi sociale a civilizaţiei occidentale.
99:3.2 (1088.3) Împărăţia cerurilor nu este nici ordine socială, nici ordine economică; ea este o fraternitate exclusiv spirituală de indivizi cunoscători de Dumnezeu. Nu este mai puţin adevărat că această fraternitate constituie prin ea însăşi un fenomen social nou şi uimitor, însoţit de repercusiuni economice şi sociale stupefiante.
99:3.3 (1088.4) Persoanele religioase nu sunt nici indiferente la suferinţele sociale, nici neatente la nedreptăţile civile, nici izolate de gândirea economică, nici insensibile la tirania politică. Religia influenţează direct reconstrucţia socială, deoarece îl spiritualizează şi îl idealizează pe fiecare cetăţean individual. Indirect, civilizaţia culturală este influenţată de atitudinea acestor credincioşi individuali pe măsură ce ei devin membrii activi şi influenţi ai unor diverse grupuri sociale, morale, economice şi politice.
99:3.4 (1088.5) Pentru a atinge o înaltă civilizaţie culturală, se cere, în primul rând, tipul ideal de cetăţean, şi, apoi, mecanisme sociale ideale şi adecvate care să permită acestor cetăţeni să controleze instituţiile economice şi politice ale acestei societăţi umane evoluate.
99:3.5 (1088.6) În urma unui exces de falsă sentimentalitate, Biserica şi-a oferit multă vreme serviciul celor defavorizaţi şi nenorociţi, şi aceasta era întru totul bine, dar aceeaşi sentimentalitate a condus la perpetuarea imprudentă a neamurilor rasial degenerate care au întârziat enorm progresul civilizaţiei.
99:3.6 (1088.7) Mulţi reconstructori sociali individuali, în vreme ce repudiază cu vehemenţă religia instituţională, sunt la urma urmei religioşi zeloşi în propagarea reformelor lor sociale. Acesta este modul în care o motivaţie religioasă personală şi mai mult sau mai puţin recunoscută joacă un mare rol în programul de reconstrucţie socială din zilele noastre.
99:3.7 (1088.8) Marea slăbiciune a tuturor acestor tipuri de activităţi religioase nerecunoscute şi inconştiente rezidă în incapacitatea lor de a beneficia de critica religioasă deschisă şi de a atinge, pe această cale, nivele profitabile de autocorectare. Este un fapt că religia nu se dezvoltă decât dacă este disciplinată printr-o critică constructivă, amplificată de filozofie, purificată de ştiinţă şi hrănită de o camaraderie loială.
99:3.8 (1088.9) Religia este întotdeauna ameninţată de marea primejdie de a se deforma şi de a se denatura în urmărirea ţelurilor ei false, cum este cazul în vreme de război, unde fiecare naţiune aflată în luptă îşi prostituează religia pentru a o transforma în propagandă militară. Zelul fără dragoste este întotdeauna dăunător religiei, şi persecuţiile abat activităţile religioase spre înfăptuirea unor imbolduri sociologice ori teologice.
99:3.9 (1089.1) Religia nu poate rămâne liberă de alianţele seculare profane decât prin următoarele mijloace:
99:3.10 (1089.2) 1. O filozofie corectivă prin critică.
99:3.11 (1089.3) 2. Independenţa de orice alianţă socială, economică şi politică.
99:3.12 (1089.4) 3. Comunităţile creative, care încurajează şi dezvoltă iubirea.
99:3.13 (1089.5) 4. Înflorirea progresivă a clarviziunii spirituale şi aprecierea valorilor cosmice.
99:3.14 (1089.6) 5. Prevenirea fanatismului echilibrându-l printr-o atitudine mentală ştiinţifică.
99:3.15 (1089.7) Ca grup, persoanele religioase nu trebuie niciodată să se ocupe de altceva decât de religie, deşi cu titlu individual, oricare dintre ele poate să devină conducătorul eminent al unei mişcări de reconstrucţie socială, economică sau politică.
99:3.16 (1089.8) Rolul religiei este de a crea, de a susţine şi de a inspira la fiecare cetăţean loialitatea cosmică care îl va orienta către reuşita în progresul tuturor serviciilor sociale dificile, dar dezirabile.
99:4.1 (1089.9) Religia autentică dă unei persoane religioase o aureolă socială precum şi cunoştinţe intime cu privire la comunitatea umană; cu toate acestea, formalizarea grupurilor religioase a distrus foarte adesea chiar valorile pentru care aceste grupuri fuseseră organizate. Prietenia umană şi religia divină se întrajutorează şi se iluminează reciproc într-o manieră semnificativă, cu condiţia ca ele să crească ambele în echilibru şi în armonie. Religia a introdus noi semnificaţii în toate asocierile de grup - familii, şcoli şi cercuri. Ea aduce noi valori în joc şi exaltă umorul veritabil.
99:4.2 (1089.10) Funcţiunea de dirijare socială este transformată de clarviziunea spirituală; religia împiedică toate mişcările colective de la pierderea din vedere a adevăratelor lor obiective. Împreună cu copiii, religia este marele factor de unificare a vieţii de familie, cu condiţia ca ea să fie o credinţă vie şi în creştere. Nu poate exista viaţă de familie fără copii; nu poţi trăi o viaţă fără religie, însă acest handicap a înmulţit enorm dificultăţile acestei intime asocieri umane. În primele decenii ale celui de-al douăzecilea secol, viaţa de familie este cea care, după religia personală, are cel mai mult de suferit de pe urma decadenţei care rezultă din tranziţia de la vechile obedienţe religioase la noile semnificaţii şi valori care se ivesc.
99:4.3 (1089.11) Adevărata religie este un mod plin de înţeles de a trăi în mod dinamic faţă în faţă cu realităţile obişnuite ale vieţii de fiecare zi. Însă, dacă religia trebuie să stimuleze dezvoltarea individuală a caracterului şi să mărească integrarea personalităţii, ea nu trebuie să fie uniformizată. Dacă ea trebuie să stimuleze aprecierea experienţei şi să servească ca valoare de atracţie, nu trebuie să fie stereotipă. Dacă religia trebuie să promoveze loialităţi supreme, atunci nu trebuie să fie formalizată.
99:4.4 (1089.12) Puţin contează prefacerile care pot însoţi creşterea economică şi socială a civilizaţiei; religia este autentică şi valabilă dacă întreţine în individ o experienţă în care prevalează suveranitatea adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii, căci acela este adevăratul concept spiritual al realităţii supreme. Prin iubire şi prin adorare, ea devine plină de sens în calitate de comuniune cu oamenii şi de filiaţie cu Dumnezeu.
99:4.5 (1090.1) La urma urmei, mai degrabă ceea ce crezi decât ceea ce cunoşti este ceea ce determină conduita şi domină realizările personale. Cunoaşterea pur faptică exercită foarte puţină influenţă asupra omului obişnuit, dacă ea nu este stimulată emoţional. Dar stimularea religiei este supraemoţională; ea unifică toată experienţa umană pe nivele transcendente prin contact cu energiile spirituale din viaţa muritoare, precum şi prin eliberarea acestora.
99:4.6 (1090.2) De-a lungul timpurilor tulburi din punct de vedere psihologic ale secolului al douăzecilea, printre prefacerile economice, contra-curentele morale şi frământările sociologice periodice care însoţeau tranziţiile vijelioase ale unei ere ştiinţifice, mii şi mii de bărbaţi şi de femei au devenit marionete; ei sunt îngrijoraţi, agitaţi, temători, nesiguri şi instabili. Mai mult ca oricând în istoria lumii, ei au nevoie de consolarea şi de stabilitatea unei religii sfinte. În faţa realizărilor ştiinţifice şi a dezvoltărilor mecanice fără precedent, se constată o stagnare spirituală şi un haos filozofic.
99:4.7 (1090.3) Nu este ceva primejdios ca religia să devină tot mai mult o chestiune privată - o experienţă personală - numai să nu piardă din vedere motivaţia sa de servire socială dezinteresată şi iubitore. Religia a suferit multe influenţe secundare: amestecurile subite de culturi, întrepătrunderile de credinţe, diminuarea autorităţii ecleziastice, modificarea vieţii de familie, precum şi urbanizarea şi mecanizarea.
99:4.8 (1090.4) Cel mai mare pericol spiritual pentru oameni este progresul parţial, situaţia deplorabilă a unei credinţe neîmplinite: abandonarea religiilor evolutive ale fricii fără a pricepe imediat religia revelatoare a iubirii. Ştiinţa modernă, şi mai cu seamă psihologia, n-au slăbit decât religiile dependente esenţialmente de frică, de superstiţii şi de emoţii.
99:4.9 (1090.5) O tranziţie este întotdeauna însoţită de confuzie. Lumea religioasă se va bucura prea puţin de liniştea dinaintea marii lupte dintre cele trei filozofii ale religiei care şi-au disputat supremaţia:
99:4.10 (1090.6) 1. Credinţa spiritistă (într-un Dumnezeu providenţial) a multor religii.
99:4.11 (1090.7) 2. Credinţele umaniste şi idealiste ale multor filozofii.
99:4.12 (1090.8) 3. Concepţiile mecaniciste şi naturaliste ale multor ştiinţe.
99:4.13 (1090.9) Aceste trei abordări parţiale ale realităţii cosmosului trebuie să sfârşească prin a se armoniza graţie prezentării revelatoare a religiei, a filozofiei şi a cosmologiei care descriu existenţa triunică a spiritului, a minţii şi a energiei ca provenind de la Trinitatea Paradisului şi atingând unificarea temporal-spaţială în Deitatea Supremului.
99:5.1 (1090.10) Religia este exclusiv o experienţă spirituală personală - cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată - dar corolarul acestei experienţe - cunoaşterea omului ca frate al tău - atrage după sine ajustarea „sine”-lui la alţi „sine”, ceea ce implică aspectul social sau colectiv al vieţii religioase. Religia este mai întâi o ajustare interioară şi personală; ea devine apoi o chestiune de servire socială sau de ajustare la un grup. Formarea grupurilor religioase decurge forţat din caracterul gregar al oamenilor, iar soarta acestor grupuri religioase depinde mult de inteligenţa conducătorilor lor. În societatea primitivă, gruparea religioasă nu este totdeauna foarte diferită de grupările economice şi politice. Religia a fost întotdeauna o conservatoare a moralei şi o stabilizatoare a societăţii. Acest lucru rămâne adevărat, cu toate că numeroşi socialişti şi umanişti moderni propovăduiesc contrariul.
99:5.2 (1091.1) Nu uitaţi niciodată aceasta: adevărata religie constă în a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind Tatăl vostru şi pe om ca fiind fratele vostru. Religia nu constă în a crede orbeşte în ameninţările cu pedeapsa sau în promisiunile magice de recompense mistice viitoare.
99:5.3 (1091.2) Religia lui Isus este influenţa cea mai dinamică care a stimulat vreodată rasa umană. Isus a spulberat tradiţiile, a distrus dogmele şi a chemat omenirea la realizarea celor mai înalte idealuri ale ei din timp şi din eternitate - să fie perfectă aşa cum Tatăl care este în ceruri este perfect.
99:5.4 (1091.3) Religia are puţine şanse să îşi joace rolul înainte ca grupul religios să se separe de toate celelalte grupuri şi să formeze asocierea socială a membrilor spirituali ai împărăţiei din ceruri.
99:5.5 (1091.4) Doctrina depravării totale a omului a distrus o mare parte a potenţialului de care dispunea religia pentru a produce repercusiuni sociale înălţătoare prin natura lor şi inspiratoare prin valoarea lor. Isus a căutat să restabilească demnitatea omului proclamând că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu.
99:5.6 (1091.5) Orice credinţă religioasă care reuşeşte să-l spiritualizeze pe credincios are în mod sigur o repercusiune puternică în viaţa socială a acestui credincios. Experienţa religioasă produce infailibil „roadele spiritului” în viaţa cotidiană a muritorului călăuzit de spirit.
99:5.7 (1091.6) Tot atât de sigur pe cât oamenii îşi împărtăşesc credinţele lor religioase, ei creează un fel de grupare religioasă, care creează în cele din urmă ţeluri comune. Într-o bună zi, persoanele religioase se vor reuni şi vor începe să coopereze realmente pe baza unităţii de idealuri şi de ţeluri, mai degrabă decât să ajungă acolo bazându-se pe opinii psihologice şi pe credinţe teologice. Ţelurile mai degrabă decât crezurile sunt cele care ar trebui să reunească persoanele religioase. Din moment ce adevărata religie este o chestiune de experienţă spirituală personală, este inevitabil ca, în mod individual, fiecare persoană religioasă să aibă propria sa interpretare personală a modului de realizare a acestei experienţe spirituale. Cuvântul „credinţă” ar trebui să reprezinte relaţia individului cu Dumnezeu, mai degrabă decât o formulă a unui crez după care un grup de muritori a ajuns să se acorde în calitate de atitudine religioasă comună. „Aveţi voi credinţă? Atunci aveţi-o pentru voi înşivă.”
99:5.8 (1091.7) Credinţa nu se ocupă decât cu priceperea valorilor ideale; aceasta este pusă în evidenţă în definiţia Noului Testament care declară că credinţa este substanţa lucrurilor la care se speră şi demonstrarea celor care nu se văd.
99:5.9 (1091.8) Omul primitiv a făcut puţine eforturi pentru a exprima în cuvinte convingerile sale religioase. El mai mult şi-a dansat religia decât şi-a exprimat-o în gândire. Oamenii moderni au conceput multe credinţe şi au creat multe criterii ale credinţei religioase. Viitoarele persoane religioase trebuie să-şi trăiască religia, să se consacre cu toată inima slujirii fraternităţii umane. Este de mult timpul ca oamenii să aibă o experienţă religioasă atât de personală şi atât de sublimă cum nu se poate concepe şi manifesta decât prin „sentimente prea profunde pentru a se exprima prin cuvinte”.
99:5.10 (1091.9) Isus nu cerea discipolilor săi să se reunească periodic pentru a recita combinaţii de cuvinte care să indice credinţele lor comune. El le-a cerut doar să se reunească pentru a face efectiv ceva- să ia parte la cina comună în amintirea vieţii sale de consacrare pe Urantia.
99:5.11 (1091.10) Ce greşeală au făcut creştinii care, în vreme ce-l prezintă pe Cristos ca ideal suprem de călăuză spirituală, îndrăznesc să le ceară bărbaţilor şi femeilor conştienţi de Dumnezeu să respingă conducerea istorică a oamenilor cunoscători de Dumnezeu care au contribuit la iluminarea naţiunii lor sau a rasei lor particulare de-a lungul epocilor trecute.
99:6.1 (1092.1) Sectarismul este o boală a religiei instituţionale, iar dogmatismul este o înrobire a naturii spirituale. Este mult mai bine să ai o religie fără Biserică decât o Biserică fără religie. Tumultul religios al celui de-al douăzecilea secol nu este în sine şi prin sine însuşi un indice al decadenţei spirituale. Confuzia apare atât înaintea creşterii cât şi înaintea distrugerii.
99:6.2 (1092.2) Există un scop real în socializarea religiei. Activităţile religioase colective au ca scop punerea în scenă a fidelităţii faţă de religie; ridicarea în slăvi a seducţiilor adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii; întreţinerea atracţiei valorilor supreme; amplificarea serviciului fraternităţii dezinteresate; glorificarea potenţialurilor vieţii de familie; promovarea educaţiei religioase; darea de sfaturi înţelepte şi de îndrumări spirituale şi încurajarea adorării în grup. Toate religiile vii încurajează prietenia umană, păstrează moralitatea, favorizează bunăstarea vecinătăţii şi facilitează difuzarea evangheliei esenţiale a mesajelor lor respective de mântuire eternă.
99:6.3 (1092.3) Însă, pe măsură ce religia se conformează instituţiilor, puterea ei de a face bine se reduce, în timp ce posibilităţile de a face rău sporesc considerabil. Pericolele religiei formaliste sunt următoarele: fixarea credinţelor şi cristalizarea sentimentelor; acumularea de drepturi dobândite odată cu creşterile secularizării; tendinţa de a uniformiza şi de a fosiliza adevărul; religia abătută de la slujirea lui Dumnezeu către slujirea Bisericii; înclinaţia conducătorilor de a deveni administratori în loc de slujitori; tendinţa de a forma secte şi diviziuni în concurenţă; stabilirea unei autorităţi ecleziastice opresive; naşterea stării de spirit aristocratice de „popor ales”; întreţinerea ideilor false şi exagerate cu privire la sacru; religia făcută cu rutină şi pietrificarea adorării; tendinţa de a venera trecutul ignorând nevoile prezente; inaptitudinea de a da o interpretare modernă religiei; amestecarea în funcţiile din instituţiile laice; mai mult, religia formalistă creează penibila discriminare a castelor religioase, devine un judecător intolerant al ortodoxiei, nu reuşeşte să reţină interesul tineretului aventuros şi pierde treptat mesajul salvator al evangheliei mântuirii eterne.
99:6.4 (1092.4) Religia oficială împiedică oamenii în activităţile lor spirituale personale în loc de a-i elibera pentru o servire mai elevată a clăditorilor împărăţiei.
99:7.1 (1092.5) Biserica şi toate celelalte grupări religioase ar trebui să se ţină deoparte de la orice activitate laică, însă, în acelaşi timp, religia nu trebuie să facă nimic pentru a stânjeni sau a întârzia coordonarea socială a instituţiilor umane. Viaţa trebuie să continue să crească în semnificaţie; omul trebuie să îşi continue reforma filozofiei şi clarificarea religiei.
99:7.2 (1092.6) Ştiinţa politică trebuie să reconstruiască economia şi industria prin tehnici pe care le învaţă de la ştiinţele sociale şi prin clarviziunea şi motivele oferite de viaţa religioasă. În orice reconstrucţie socială, religia aduce o fidelitate stabilizatoare faţă de un obiect transcendent, un ţel echilibrant situat dincolo şi mai presus de obiectivul temporal imediat. În mijlocul confuziilor unui mediu înconjurător care se schimbă rapid, omul muritor are nevoie să fie susţinut de o vastă perspectivă cosmică.
99:7.3 (1093.1) Religia inspiră omului curajul şi bucuria de a trăi pe pământ; ea uneşte răbdarea cu pasiunea, clarviziunea cu zelul, simpatia cu puterea şi idealurile cu energia.
99:7.4 (1093.2) Un om nu poate lua niciodată o decizie înţeleaptă cu privire la chestiunile temporale, nici nu poate transcende egoismul intereselor personale decât dacă meditează în prezenţa suveranităţii lui Dumnezeu şi dacă ia în consideraţie realităţile semnificaţiilor divine şi ale valorilor spirituale.
99:7.5 (1093.3) Interdependenţa economică şi fraternizarea socială vor conduce în cele din urmă la fraternitate. Omul este prin natură un visător, dar ştiinţa îl trezeşte din reverie şi îi permite religiei să-l însufleţească riscând atunci mult mai puţin să stârnească reacţii fanatice. Necesităţile economice leagă omul de realitate, iar experienţa religioasă personală îl aduce pe acelaşi om faţă în faţă cu realităţile eterne ale unei cetăţenii cosmice aflate într-o expansiune şi într-un progres constante.
99:7.6 (1093.4) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 100
100:0.1 (1094.1) EXPERIENŢA unei vieţi religioase dinamice transformă un individ mediocru într-o personalitate înzestrată cu o putere idealistă. Religia contribuie la progresul tuturor, încurajând fiecare individ, iar progresul fiecăruia este mărit prin înfăptuirea tuturor.
100:0.2 (1094.2) Creşterea spirituală este stimulată reciproc prin asocierea intimă cu alte persoane religioase. Iubirea oferă terenul de dezvoltare religioasă - o atracţie obiectivă în locul unei satisfacţii subiective - şi, totuşi, ea dă satisfacţia subiectivă supremă. Religia înnobilează corvezile banale ale vieţii cotidiene.
100:1.1 (1094.3) Religia produce creşterea semnificaţiilor şi înălţarea valorilor, însă, dacă cineva îşi permite să atribuie un caracter absolut evaluărilor pur personale, acest lucru va avea întotdeauna ca rezultat un rău. Un copil evaluează experienţa după plăcerea pe care ea i-o procură. Omul este matur în măsura în care el substituie semnificaţiile superioare plăcerii personale, mergând până la loialitatea faţă de concepte mai înalte ale situaţiilor de viaţă diversificate şi ale relaţiilor cosmice.
100:1.2 (1094.4) Unele persoane sunt prea ocupate pentru a creşte, şi se găsesc aşadar în serioasa primejdie a imobilităţii spirituale. Trebuie luate măsuri pentru creşterea semnificaţiilor cu ocazia diferenţierii epocilor în culturile succesive, precum şi în stadiile pasagere ale civilizaţiilor progresive. Principalii factori inhibitori ai creşterii sunt prejudecăţile şi ignoranţa.
100:1.3 (1094.5) Daţi fiecărui copil care se dezvoltă o şansă de a-şi dezvolta propria experienţă, şi nu îi impuneţi o experienţă adultă gata făcută. Amintiţi-vă că trecerea, an de an, prin clasele succesive ale unui regim de instruire stabilit, nu înseamnă în mod necesar că există progres intelectual, şi cu atât mai puţin o creştere spirituală. Lărgirea vocabularului nu înseamnă dezvoltarea caracterului. Creşterea nu se recunoaşte cu adevărat în simple rezultate, ci mai degrabă în progresele efectuate. Veritabila dezvoltare educativă decurge din înălţarea idealurilor, din aprecierea sporită a valorilor, din noi înţelesuri atribuite valorilor şi dintr-o fidelitate mai mare faţă de valorile supreme.
100:1.4 (1094.6) Copiii nu sunt impresionaţi într-un mod permanent decât de loialitatea tovarăşilor lor adulţi; preceptele, şi chiar exemplul, nu au influenţă durabilă. Persoanele loiale sunt persoane în curs de creştere, iar creşterea este o realitate impresionantă şi inspiratoare. Trăiţi în mod loial astăzi - creşteţi - şi ziua de mâine va avea grijă de ea însăşi. Maniera cea mai rapidă ca un mormoloc să devină o broască este să trăiască în mod loial fiecare clipă ca un mormoloc.
100:1.5 (1094.7) Terenul esenţial pentru creşterea religioasă presupune o viaţă progresivă de realizare de sine, coordonarea tendinţelor naturale, exerciţiul curiozităţii şi plăcerea aventurilor rezonabile, faptul de a încerca sentimente de satisfacţie, funcţionarea fricii pentru a stimula atenţia şi conştiinţa, atracţia miraculosului şi umilinţa, adică o conştiinţă normală a micimii noastre. Creşterea este deopotrivă bazată pe descoperirea de sine însoţită de autocritică - de conştiinţă - căci conştiinţa este realmente critica de sine prin propria noastră scară de valori, prin idealurile noastre personale.
100:1.6 (1095.1) Experienţa religioasă este mult influenţată de sănătatea fizică, de temperamentul moştenit, precum şi de mediul social. Însă aceste condiţii temporare nu împiedică progresul spiritual interior al unui suflet consacrat facerii voinţei Tatălui care este în ceruri. Există, la toţi muritorii normali, anumite tendinţe înnăscute către creştere şi către realizarea de sine, care acţionează dacă nu sunt în mod specific inhibate. Tehnica infailibilă pentru stimularea acestei dotări constitutive a potenţialului de creştere spirituală este aceea de a menţine o atitudine de sincer devotament faţă de valorile supreme.
100:1.7 (1095.2) Religia nu poate fi nici conferită, nici primită, nici pregătită, nici învăţată, nici pierdută. Ea este o experienţă personală care sporeşte proporţional cu căutarea crescândă a valorilor finale. Creşterea cosmică însoţeşte astfel acumularea de semnificaţii şi înălţarea mereu mai extinsă a valorilor. Dar nobleţea în ea însăşi este întotdeauna o creştere inconştientă.
100:1.8 (1095.3) Obiceiurile religioase de gândire şi de acţiune contribuie la economia creşterii spirituale. Se pot dezvolta predispoziţii religioase care vor conduce la reacţia favorabilă faţă de stimulii spirituali, un fel de reflex condiţionat. Obişnuinţele care favorizează creşterea religioasă înglobează cultura sensibilităţii faţă de valorile divine, recunoaşterea vieţii religioase la alţii, meditaţia chibzuită asupra semnificaţiilor cosmice, un zel fervent aplicat rezolvării unor probleme, împărtăşirea vieţii voastre spirituale cu aceea a tovarăşilor voştri, faptul de a evita egoismul, refuzul de a conta pe îndurarea divină, precum şi obiceiul de a trăi ca şi cum te-ai găsi în prezenţa lui Dumnezeu. Factorii creşterii religioase pot fi intenţionali, dar creşterea însăşi este invariabil inconştientă.
100:1.9 (1095.4) Natura inconştientă a creşterii religioase nu semnifică totuşi că ea este o activitate care funcţionează în presupusele domenii subconştiente ale intelectului uman; ea denotă mai degrabă activităţi creative la nivelele supraconştiente ale minţii muritoare. Experienţa realizării realităţii creşterii religioase inconştiente este singura dovadă pozitivă a existenţei funcţionale a supraconştiinţei.
100:2.1 (1095.5) Dezvoltarea spirituală depinde, în primul rând, de menţinerea unei legături spirituale vii cu adevărate forţe spirituale, şi, în al doilea rând, de producerea continuă de roade spirituale prin transmitere, la tovarăşii voştri, a ajutorului pe care l-aţi primit de la binefăcătorii voştri spirituali. Progresul spiritual se întemeiază pe recunoaşterea intelectuală a sărăciei spirituale, dublată de conştiinţa personală a setei de perfecţiune, a dorinţei de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi asemenea lui, a intenţiei sincere de a face voia Tatălui care este în ceruri.
100:2.2 (1095.6) Creşterea spirituală este mai întâi o trezire faţă de nevoi, apoi o discernere a semnificaţiilor şi, în cele din urmă, o descoperire a valorilor. Dovada adevăratei dezvoltări spirituale constă în manifestarea unei personalităţi umane motivate de iubire, animate de un spirit de servire dezinteresată, şi dominate de adorarea sinceră a idealurilor de perfecţiune ale divinităţii. Totalitatea acestei experienţe constituie realitatea religiei, în contrast cu simplele credinţe teologice.
100:2.3 (1095.7) Religia poate progresa până la nivelul experienţei la care ea devine o tehnică iluminată şi înţeleaptă de a reacţiona în chip spiritual faţă de univers. Această religie glorificată poate opera pe trei nivele ale personalităţii umane: cel intelectual, cel morontial şi cel spiritual; asupra minţii, în sufletul aflat în evoluţie, şi cu spiritul lăuntric.
100:2.4 (1096.1) Spiritualitatea indică imediat apropierea voastră de Dumnezeu şi măsura utilităţii voastre pentru tovarăşii voştri. Spiritualitatea întăreşte aptitudinea de a descoperi frumuseţea în lucruri, de a recunoaşte adevărul din semnificaţii şi de a găsi bunătatea în valori. Dezvoltarea spirituală este determinată de această capacitate şi este direct proporţională cu eliminarea aspectelor egoiste ale dragostei.
100:2.5 (1096.2) Statutul spiritual efectiv este măsura de realizare a Deităţii, armonizarea cu Ajustorul. Împlinirea finalităţii spiritualităţii este egală cu atingerea culmii realităţii, maximum de asemănare cu Dumnezeu. Viaţa eternă este căutarea perpetuă a valorilor infinite.
100:2.6 (1096.3) Pentru om, ţelul realizării de sine ar trebui să fie spiritual şi nu material. Singurele realităţi care merită efortul sunt divine, spirituale şi eterne. Omul muritor are dreptul la desfătarea plăcerilor fizice şi la satisfacerea sentimentelor de afecţiune umane; el este avantajat de fidelitatea sa faţă de asocierile umane şi faţă de instituţiile temporare; însă nu acestea sunt fundamentele eterne pe care trebuie clădită personalitatea nemuritoare, care trebuie să transcendeze spaţiul, să învingă timpul, şi să împlinească destinul etern al perfecţiunii divine şi al serviciului finalitar.
100:2.7 (1096.4) Isus a descris siguranţa profundă a omului cunoscător de Dumnezeu zicând: „Pentru cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi crede în împărăţie, ce importanţă are dacă toate lucrurile pământeşti se sfărâmă?” Siguranţa temporară este vulnerabilă, în timp ce siguranţa spirituală este invulnerabilă. Atunci când mareele adversităţii umane, ale egoismului, ale cruzimii, ale urii, ale răutăţii şi ale geloziei dau târcoale sufletului muritor, vă puteţi bizui pe asigurarea că există un bastion interior, citadela spiritului, care este absolut inatacabilă; cel puţin acest lucru este adevărat pentru orice fiinţă umană care şi-a încredinţat paza sufletului spiritului interior al Dumnezeului etern.
100:2.8 (1096.5) După această înfăptuire spirituală asigurată fie printr-o creştere treptată, fie printr-o criză specifică, se produce o reorientare a personalităţii, însoţită de dezvoltarea unei noi scări de valori. Asemenea indivizi născuţi din spirit au motivaţii de viaţă atât de reînnoite încât ei pot asista cu calm la moartea ambiţiilor lor cele mai dragi şi la distrugerea speranţelor lor cele mai înflăcărate. Ei ştiu categoric că aceste catastrofe sunt pur şi simplu cataclisme rectificatoare care năruie creaţiile lor temporare, preliminare construirii de realităţi mai nobile şi mai durabile, ale unui nivel atât nou şi sublim de înfăptuire universală.
100:3.1 (1096.6) Religia nu este o tehnică pentru a obţine o pace mentală statică şi senină; aceasta este un impuls menit să organizeze sufletul pentru o servire dinamică. Ea este înrolarea totalităţii individualităţii într-o obligaţie de fidelitate faţă de iubirea de Dumnezeu şi faţă de servirea oamenilor. Religia plăteşte orice preţ care este esenţial pentru a atinge ţelul suprem, răsplata eternă. Există o plenitudine a consacrării în fidelitatea religioasă care este minunat de sublimă, iar această fidelitate este eficientă din punct de vedere social şi progresivă din punct de vedere spiritual.
100:3.2 (1096.7) Pentru o persoană religioasă, cuvântul Dumnezeu devine un simbol care semnifică apropierea de realitatea supremă şi de recunoaşterea valorii divine. Nici preferinţele, nici aversiunile umane nu sunt cele care determină binele şi răul; valorile morale nu rezultă din împlinirea dorinţelor sau din frustrarea emoţională.
100:3.3 (1096.8) Meditând asupra valorilor, trebuie să se distingă între ceea ce este o valoare şi ceea ce are o valoare. Trebuie să se recunoască relaţia dintre activităţile agreabile, integrarea lor semnificativă şi realizarea înălţată pe nivele de experienţă umană în mod constant şi progresiv mai elevate.
100:3.4 (1097.1) Semnificaţia este ceva ce experienţa adaugă la valoare; ea este conştiinţa aprecierii valorilor. O plăcere izolată şi pur personală poate să comporte o devalorizare virtuală a semnificaţiilor, o desfătare lipsită de sens, şi care frizează răul relativ. Valorile sunt empirice atunci când realităţile sunt semnificative şi asociate mental, când astfel de relaţii sunt recunoscute şi apreciate de către minte.
100:3.5 (1097.2) Valorile nu pot fi niciodată statice; realitatea semnifică schimbare, creştere. Schimbarea fără creştere, fără expansiunea semnificaţiei şi fără exaltarea valorii, este lipsită de valoare - este un rău potenţial. Cu cât este mai mare calitatea sa de adaptare cosmică, cu atât mai multă semnificaţie posedă o experienţă. Valorile nu sunt iluzii conceptuale; ele sunt reale, dar depind întotdeauna de faptul existenţei relaţiilor. Valorile sunt întotdeauna atât actuale cât şi potenţiale - ele nu reprezintă ceea ce era, ci ceea ce este şi ceea ce va fi.
100:3.6 (1097.3) Asocierea actualelor şi potenţialelor este egală cu creşterea, cu realizarea experimentală a valorilor. Însă creşterea nu este pur şi simplu progres. Progresul este întotdeauna semnificativ, însă, în lipsa creşterii, el este relativ lipsit de valoare. Valoarea supremă a vieţii umane constă în creşterea valorilor, în progresul relativ la semnificaţii şi în realizarea corelaţiei cosmice intime dintre aceste două experienţe. Iar o astfel de experienţă este echivalentă cu faptul de a fi conştienţi de Dumnezeu. Un astfel de muritor, deşi nefiind supranatural, devine cu adevărat suprauman; un suflet nemuritor este în evoluţie.
100:3.7 (1097.4) Omul nu poate provoca creşterea, dar el îi poate furniza condiţii favorabile. Creşterea este întotdeauna inconştientă, fie ea fizică, intelectuală ori spirituală. În felul acesta creşte iubirea; ea nu se poate nici crea, nici fabrica, nici cumpăra; trebuie ca ea să crească. Evoluţia este o tehnică cosmică de creştere. Creşterea socială nu poate fi asigurată prin legislaţie, nici creşterea morală printr-o mai bună administraţie. Omul poate construi o maşină, dar valoarea ei reală trebuie să provină din cultura umană şi dintr-o apreciere personală. Unica contribuţie a omului la creştere este mobilizarea totalităţii puterilor personalităţii sale - credinţa sa vie.
100:4.1 (1097.5) O viaţă religioasă este o viaţă devotată, iar o viaţă devotată este o viaţă creativă, originală şi spontană. Noi vederi religioase de ansamblu ies la iveală din conflictele care declanşează alegerea de noi şi mai bune obiceiuri de a reacţiona, pentru a înlocui modelele vechi şi inferioare de reacţie. Numai din conflicte se ivesc noi înţelesuri, iar un conflict nu persistă decât dacă se refuză adoptarea valorilor superioare implicate în semnificaţii mai elevate.
100:4.2 (1097.6) Perplexitatea este inevitabilă în religie; nu poate să fie creştere fără conflicte psihice şi fără agitaţie spirituală. Organizarea unei norme de viaţă filozofică atrage după sine comoţii considerabile în domeniul filozofic al minţii. Fidelitatea faţă de ceea ce este mare, bun, adevărat şi nobil nu se exercită prin luptă. Clarificarea viziunii spirituale şi întărirea perspicacităţii cosmice este însoţită de eforturi, iar intelectul uman protestează atunci când este privat de hrana pe care i-o procură energiile nespirituale ale existenţei temporare. Mintea animală indolentă se revoltă în faţa efortului cerut de lupta pentru rezolvarea problemelor cosmice.
100:4.3 (1097.7) Cu toate acestea, marea problemă a vieţii religioase constă în unificarea puterilor sufleteşti ale personalităţii prin dominarea iubirii. Sănătatea, eficienţa mentală şi fericirea rezultă din unificarea sistemelor fizice, a sistemelor mentale şi a sistemelor spirituale. Omul înţelege multe lucruri cu privire la sănătatea fizică şi la sănătatea mentală, dar despre fericire el are idei într-adevăr foarte puţin clare. Cea mai mare fericire este indisolubil legată de progresul spiritual. Creşterea spirituală procură o bucurie durabilă, o pace care depăşeşte orice înţelegere.
100:4.4 (1098.1) În viaţa fizică, simţurile revelează existenţa, iar mintea descoperă realitatea semnificaţiilor; experienţa spirituală este însă cea care revelează indivizilor adevăratele valori ale vieţii. Se ating aceste nivele superioare de viaţă în iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi în iubirea dezinteresată faţă de oameni. Dacă vă iubiţi tovarăşii, este astfel pentru că aţi descoperit valoarea lor. Dacă cineva vă irită şi provoacă în voi resentimente, trebuie să căutaţi cu simpatie să discerneţi punctul său de vedere, motivele conduitei sale dezagreabile. Din clipa în care îl înţelegeţi pe vecinul vostru, deveniţi toleranţi, şi această toleranţă se va transforma, va creşte în prietenie şi va muri în iubire.
100:4.5 (1098.2) Încercaţi să vedeţi cu ochiul minţii imaginea unuia din strămoşii voştri primitivi din epoca cavernelor - o persoană greoaie, scundă, prost clădită, nespălată, arţăgoasă, stând cu picioarele răscrăcănate, cu bâta ridicată, respirând ură şi animozitate în vreme ce priveşte cu ferocitate drept înaintea sa. O astfel de imagine nu descrie mai deloc divina demnitate a omului; lărgiţi însă imaginea. Înaintea acestui om animat stă să sară un tigru cu colţii sabie. În spatele lui stau o femeie şi doi copii. Voi recunoaşteţi imediat că imaginea reprezintă începuturile multor frumoase şi nobile caractere ale rasei umane, şi totuşi omul este acelaşi în amândouă tablourile. Numai că, în al doilea, voi sunteţi favorizaţi de o lărgire a orizontului; voi discerneţi mobilul acestui muritor în evoluţie. Atitudinea lui devine demnă de laudă, deoarece îl înţelegeţi. Dacă aţi putea să sondaţi motivele tovarăşilor voştri, cât de mult i-aţi înţelege mai bine! Dacă aţi putea numai să-i cunoaşteţi pe semenii voştri, voi v-aţi pomeni în cele din urmă îndrăgostiţi de ei.
100:4.6 (1098.3) Voi nu îi puteţi iubi cu adevărat pe tovarăşii voştri printr-un simplu act de voinţă. Iubirea se naşte numai dintr-o comprehensiune aprofundată şi desăvârşită a mobilurilor şi a simţămintelor aproapelui vostru. Este mai puţin important să îi iubiţi pe toţi oamenii astăzi decât să învăţaţi în fiecare zi să iubiţi o fiinţă umană tot mai mult. Dacă, în fiecare zi sau în fiecare săptămână, voi ajungeţi să-l înţelegeţi şi mai mult pe un tovarăş, şi dacă aceasta este limita capacităţilor voastre, atunci sunteţi cu siguranţă pe cale de a vă face personalitatea socială, şi cu adevărat spirituală. Iubirea este contagioasă; iar atunci când devoţiunea umană este inteligentă şi înţeleaptă, iubirea are mai multă influenţă decât ura. Însă numai iubirea autentică şi dezinteresată este contagioasă. Numai dacă fiecare muritor ar putea deveni un focar de afecţiune dinamică, virusul benign al iubirii ar impregna curând curentul emoţional sentimental al umanităţii într-o asemenea măsură încât întreaga civilizaţie ar fi învăluită în iubire, şi aceasta ar fi realizarea fraternităţii umane.
100:5.1 (1098.4) Lumea este plină de suflete pierdute, nu pierdute în sensul teologic, ci care şi-au pierdut direcţia, rătăcind în confuzia din mijlocul teoriilor „ismelor” şi a cultelor unei ere frustrate filozofic. Aceste suflete au învăţat prea puţin să stabilească o filozofie de viaţă care să înlocuiască autoritatea religioasă. (Simbolurile religiei socializate nu trebuie să fie dispreţuite în calitate de canale de creştere, cu toate că albia râului nu este râul.)
100:5.2 (1098.5) Progresul creşterii religioase conduce, prin conflict, de la stagnare la coordonare, de la nesiguranţă la credinţa neclintită, de la confuzia conştiinţei cosmice la unificarea personalităţii, de la obiectivul temporar la obiectivul etern, de la robia fricii la libertatea filiaţiei divine.
100:5.3 (1099.1) Trebuie precizat că profesiunile de credinţă faţă de idealurile supreme - percepţia psihică, emotivă şi spirituală a celui care este conştient de Dumnezeu - pot să provină dintr-o creştere naturală şi treptată, sau uneori pot să fie încercate în anumite conjuncturi, cum ar fi o criză. Apostolul Pavel a suferit tocmai o astfel de convertire subită şi spontană de acest ordin într-o zi memorabilă pe drumul Damascului. Gautama Siddharta a trecut printr-o experienţă în noaptea în care, solitar, el s-a aşezat şi a căutat să pătrundă misterul adevărului final. Mulţi alţi oameni au avut experienţe asemănătoare; totuşi, un mare număr de adevăraţi credincioşi au progresat în spirit fără o convertire subită.
100:5.4 (1099.2) Majoritatea fenomenelor spectaculoase asociate cu convertirile aşa-zise religioase sunt în întregime de natură psihologică, dar din când în când, survin experienţe care au, de asemenea, o origine spirituală. Când mobilizarea mentală este absolut totală pe un nivel psihic oarecare al expansiunii către realizarea spirituală, atunci când mobilurile umane de fidelitate faţă de ideea divină sunt perfecte, se întâmplă foarte adesea ca spiritul lăuntric să coboare pentru a înţelege scopul concentrat şi consacrat al minţii supraconştiente a muritorului credincios pentru a se sincroniza cu el. Aceste experienţe de unificare a fenomenelor intelectuale şi spirituale sunt ceea ce constituie convertirea, care constă în factori ce depăşesc implicaţiile pur psihologice.
100:5.5 (1099.3) Emoţia singură reprezintă o falsă convertire; trebuie să ai atât credinţă cât şi senzaţie. În măsura în care mobilizarea psihică este parţială, şi în care mobilurile fidelităţii umane sunt incomplete, experienţa convertirii va fi în aceeaşi măsură o realitate mixtă, intelectuală, emoţională şi spirituală.
100:5.6 (1099.4) Dacă cineva este dispus să admită, ca ipoteză practică de lucru, existenţa unei minţi teoretice subconştiente în viaţa intelectuală care altminteri este unificată, atunci, pentru a fi logic, ar trebui să presupună existenţa unui domeniu asemănător şi corespondent de activitate intelectuală ascendentă, ca nivel supraconştient, zona de contact imediat cu entitatea spirituală interioară, Ajustorul Gândirii. Marea primejdie a tuturor acestor speculaţii psihice este că viziunile şi alte experienţe aşa-zise mistice, precum şi visele extraordinare, pot fi luate de către mintea umană drept comunicări divine. În trecut, fiinţele divine s-au arătat anumitor persoane cunoscătoare de Dumnezeu, nu din cauza transelor lor mistice sau a viziunilor lor morbide, ci în ciuda tuturor acestor fenomene.
100:5.7 (1099.5) În contrast cu căutarea convertirii, cel mai bun mod de apropiere de zonele morontiale de contact posibil cu Ajustorul Gândirii va fi credinţa vie şi adorarea sinceră, rugăciunea ferventă şi dezinteresată. În ansamblu, o mult prea mare parte a ridicării subite a amintirilor provenind din nivele inconştiente ale minţii umane a fost considerată pe nedrept ca revelaţie divină şi directivă spirituală. Practica obişnuită a reveriei religioase este însoţită de mari primejdii; misticismul poate deveni o tehnică pentru a scăpa de realitate, deşi el a fost uneori un mijloc de comunicare spirituală autentică. Scurtele perioade în care te retragi de pe scena activă a vieţii nu pot prezenta primejdii serioase, însă izolarea prelungită a personalităţii este cât se poate de nedorit. Starea de conştiinţă vizionară de gen transă nu trebuie să se cultive în nici un caz ca fiind o experienţă religioasă.
100:5.8 (1099.6) Starea mistică este caracterizată printr-o conştiinţă difuză, cu insuliţe vii de atenţie focalizată, care operează asupra unui intelect relativ pasiv.
100:5.9 (1099.7) Toate astea fac conştiinţa să graviteze către subconştient mai degrabă decât în direcţia zonelor de contact spiritual către supraconştient. Mulţi mistici şi-au împins disocierea mentală până la nivelul manifestărilor mentale anormale.
100:5.10 (1100.1) Atitudinea cea mai sănătoasă de meditaţie spirituală se găseşte în adorarea chibzuită şi în rugăciunea acţiunilor de recunoştinţă. Comuniunea directă cu Ajustorul Gândirii, aşa cum s-a produs ea în ultimii ani ai vieţii întrupate a lui Isus, nu ar trebui să fie confundată cu experienţele aşa-zise mistice. Factorii care contribuie la declanşarea comuniunii mistice denotă pericolul acestor stări psihice. Starea mistică este favorizată de factori ca oboseala fizică, postul, disocierea psihică, experienţele estetice profunde, impulsurile sexuale vivace, frica, îngrijorarea, furia şi dansurile nebuneşti. Multe dintre fenomenele care rezultă din această pregătire preliminară îşi au originea în mintea subconştientă.
100:5.11 (1100.2) Oricât de favorabile ar fi putut fi condiţiile de moment pentru fenomenele mistice, trebuie să fie bine înţeles faptul că Isus din Nazaret nu ar fi recurs niciodată la astfel de metode pentru a comunica cu Tatăl său din Paradis. Isus nu avusese nici halucinaţii subconştiente nici iluzii supraconştiente.
100:6.1 (1100.3) Religiile de evoluţie şi religiile de revelaţie se pot deosebi considerabil în metodele lor, însă ele prezintă mari similitudini în intenţiile lor. Religia nu este o funcţie specifică vieţii, ci mai degrabă un mod de viaţă. Adevărata religie este un devotament sincer faţă de o realitate pe care persoana religioasă o socoteşte ca fiind de o valoare supremă pentru sine însăşi şi pentru toată omenirea. Caracteristicile marcante ale tuturor religiilor sunt o fidelitate totală şi un devotament sincer faţă de valorile supreme. Această devoţiune religioasă faţă de valorile supreme apare în relaţia unei mame, aşa-zisă nereligioasă, cu copilul ei, şi în loialismul fervent al unor persoane nereligioase faţă de cauza pe care au îmbrăţişat-o.
100:6.2 (1100.4) Valoarea supremă acceptată de persoanele religioase poate fi nedemnă sau chiar şi falsă, însă ea nu este mai puţin religioasă. O religie este autentică exact în măsura în care valoarea pe care ea o consideră supremă este o realitate cosmică de valoare spirituală autentică.
100:6.3 (1100.5) Semnele reacţiei umane la impusul religios cuprind calităţile de nobleţe şi de măreţie. O persoană religioasă sinceră este conştientă de a fi un cetăţean al universului, şi îşi dă seama că ea stabileşte un contact cu surse de putere supraumană. Ea este exaltată şi stimulată prin asigurarea că aparţine unei fraternităţi superioare şi înnobilate a fiilor lui Dumnezeu. Conştiinţa propriei valori este mărită de stimulul căutării obiectivelor universale cele mai elevate - ţelurile supreme.
100:6.4 (1100.6) Sinele este abandonat misteriosului imbold al unui mobil care înglobează totul, care impune o autodisciplină sporită, atenuează conflictele emotive şi face viaţa umană cu adevărat demnă de a fi trăită. Recunoaşterea morbidă a limitărilor umane se transformă într-o conştiinţă naturală a imperfecţiunilor omeneşti, care este însoţită de hotărârea morală şi de aspiraţia spirituală de a atinge ţelurile cele mai elevate ale universului şi ale suprauniversului. Acest efort intens pentru atingerea unor idealuri supramuritoare este întotdeauna caracterizat printr-o creştere a răbdării, a îndurării, a dârzeniei şi a toleranţei.
100:6.5 (1100.7) Dar adevărata religie este o iubire vie, o viaţă de slujire. Detaşarea persoanei religioase de mulţimea de lucruri pur temporare şi neînsemnate, nu conduce niciodată la izolarea socială, şi acest lucru nu ar trebui să distrugă simţul umorului. Religia autentică nu îi ia nimic existenţei umane, ci, dimpotrivă, ea adaugă noi înţelesuri întregului vieţii. Ea generează noi tipuri de entuziasm, de zel şi de curaj, putând merge chiar şi până la spiritul de cruciadă; acesta din urmă este mai mult decât primejdios dacă nu este controlat de o clarviziune spirituală şi de un devotament sincer faţă de obligaţiile sociale ordinare ale loialităţii umane.
100:6.6 (1101.1) Unul dintre semnele cele mai remarcabile ale vieţii religioase este o pace dinamică şi sublimă, acea pace care depăşeşte orice înţelegere umană, acel echilibru cosmic care denotă absenţa oricărei îndoieli şi a oricărei agitaţii. Aceste nivele de stabilitate spirituală sunt imunizate contra decepţiilor. Asemenea persoane religioase seamănă cu apostolul Pavel, care zicea: „Eu sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici principiile, nici puterile, nici lucrurile prezente, nici lucrurile din viitor, nici înălţimea, nici adâncimea, nici nimic altceva, nu va putea vreodată să ne separe de iubirea lui Dumnezeu.”
100:6.7 (1101.2) Un sentiment de siguranţă însoţit de realizarea unei glorii triumfătoare sălăşluieşte în conştiinţa persoanei religioase care a înţeles realitatea Supremului şi care urmăreşte ţelul Celui Ultim.
100:6.8 (1101.3) Chiar şi religia evolutivă are toate aceste aspecte ale fidelităţii şi ale măreţiei, deoarece ea este o experienţă autentică, însă religia revelată este atât excelentă cât şi autentică. Noile loialităţi datorate unei viziuni spirituale lărgite creează noi nivele de iubire şi de devotament, de servire şi de solidaritate; şi toate aceste perspective sociale înălţate măresc conştiinţa faţă de Paternitatea lui Dumnezeu şi faţă de fraternitatea oamenilor.
100:6.9 (1101.4) Diferenţa caracteristică dintre religia evolutivă şi religia revelată constă într-o nouă calitate a înţelepciunii divine care se adaugă înţelepciunii umane pur empirice. Totuşi, experienţa avută în şi cu religiile umane este cea care sporeşte capacitatea de primire ulterioară a darurilor sporite de înţelepciune divină şi de clarviziune cosmică.
100:7.1 (1101.5) Cu toate că un muritor de rând al Urantiei nu poate spera să atingă înalta perfecţiune de caracter dobândită de Isus în cursul întrupării sale, oricărui credincios muritor îi este întru totul posibil să dezvolte o puternică personalitate unificată după liniile devenite perfecte ale personalităţii lui Isus din Nazaret. Trăsătura excepţională a personalităţii Maestrului nu era atât perfecţiunea sa, pe cât era armonia sa, distinsa sa unificare echilibrată. Întruchiparea cea mai eficientă a lui Isus constă în urmarea exemplului celui care a zis, făcând un gest către Maestrul care stătea înaintea acuzatorilor săi: „Iată omul”.
100:7.2 (1101.6) Constanta bunăvoinţă a lui Isus atingea inima oamenilor, însă fermitatea tăriei sale de caracter îi stupefia pe cei care îl urmau. El era cu adevărat sincer; nu avea nimic de ipocrit în el. Era degajat de orice afectare; era întotdeauna franc într-un mod cât se poate de agreabil. El nu se înjosea niciodată la a se preface, şi nu a recurs niciodată la simulare. El trăia adevărul, întocmai aşa cum îl propovăduia. El era adevărul. El era forţa de proclamare a adevărului salvator pentru generaţia sa, chiar dacă sinceritatea sa cauza adesea durere. Loialitatea sa faţă de orice adevăr era fără rezervă.
100:7.3 (1101.7) Maestrul era totuşi cât se poate de rezonabil, de accesibil şi de practic în orice serviciu al său; toate planurile erau marcate de mult bun simţ sanctificat. El era degajat de orice tendinţă fantezistă, eratică sau excentrică. El nu era niciodată capricios, fantezist sau isteric. Toate învăţăturile sale şi tot ceea ce făcea era marcat de o perfectă discriminare însoţită de un simţ extraordinar al corectitudinii.
100:7.4 (1102.1) Fiul Omului a fost întotdeauna o personalitate bine echilibrată. Chiar şi duşmanii lui îi arătau un respect salutar; ei se temeau chiar şi de prezenţa lui. Isus era netemător. El deborda de entuziasm divin, însă nu devenea niciodată fanatic. El era activ din punct de vedere emoţional, dar niciodată instabil. Avea imaginaţie, dar era întotdeauna practic. El făcea în mod franc faţă realităţilor vieţii, dar nu era niciodată plicticos sau posac. Era curajos, dar niciodată temerar; prudent, dar niciodată laş. Era compătimitor, dar nu sentimental; excepţional, dar nu excentric. Era pios, dar nu bigot. El era atât de bine echilibrat întrucât era atât de perfect unificat.
100:7.5 (1102.2) Originalitatea lui Isus nu era înăbuşită în nici un fel. El nu era nici legat de tradiţie, nici handicapat de supunerea la îngustele practici convenţionale. El vorbea cu o încredere infailibilă şi îşi expunea învăţătura cu o autoritate absolută. Însă magnifica sa originalitate nu îl făcea să neglijeze perlele de adevăr conţinute în învăţăturile predecesorilor sau ale contemporanilor săi. Iar cea mai originală dintre învăţături era accentul pus pe iubire şi pe îndurare, şi nu pe frică şi pe sacrificiu.
100:7.6 (1102.3) Isus avea vederi foarte largi. El îi îndemna pe cei care îl urmau să predice evanghelia tuturor popoarelor. El era ferit de orice îngustime de gândire. Inima sa plină de compasiune îmbrăţişa toată omenirea, şi chiar universul. Invitaţia sa era întotdeauna: „Dacă cineva doreşte să vină, atunci să vină”.
100:7.7 (1102.4) S-a zis pe bună dreptate despre Isus că „el avea încredere în Dumnezeu”. Ca om printre oameni, el manifesta cea mai sublimă încredere faţă de Tatăl care este în ceruri. El avea încredere în Tatăl său, aşa cum un copilaş are încredere în părinţii lui pământeni. Credinţa sa era perfectă, dar niciodată arogantă. Indiferent de cât de crudă sau nepăsătoare putea să pară natura faţă de bunăstarea oamenilor de pe pământ, Isus nu se clătina niciodată în credinţa sa. El era imunizat contra decepţiilor şi insensibil la persecuţii. Eşecurile aparente nu îl atingeau.
100:7.8 (1102.5) El îi iubea pe oameni ca fraţi şi recunoştea în acelaşi timp cât erau de diferite darurile lor înnăscute şi calităţile lor dobândite. „El mergea pe calea lui, făcând bine.”
100:7.9 (1102.6) Isus era o persoană neobişnuit de jovială, fără a fi de un optimism orb sau nerezonabil. El îndemna zicând constant: „Să aveţi o bună dispoziţie”. El a putut menţine această atitudine încrezătoare datorită credinţei lui neclintite în Dumnezeu şi datorită încrederii lui neabătute în oameni. El manifesta întotdeauna o consideraţie emoţionantă faţă de toţi oamenii, deoarece îi iubea şi credea în ei, însă el rămânea întotdeauna fidel convingerilor lui şi extraordinar de ferm în devotamentul lui în facerea voii Tatălui său.
100:7.10 (1102.7) Maestrul era întotdeauna generos. El nu obosea niciodată să tot spună că „mai mult valorează să dai decât să primeşti” şi „voi aţi primit cu dărnicie, daţi cu dărnicie”. Şi totuşi, în ciuda generozităţii sale nelimitate, el nu risipea niciodată şi nu făcea lucruri extravagante. El propovăduia că trebuie să creşteţi pentru a primi mântuirea. „Căci oricine va căuta va găsi.”
100:7.11 (1102.8) El era direct, dar întotdeauna amabil. El zicea: „De n-ar fi fost astfel, eu v-aş fi spus”. El era franc, dar întotdeauna prietenos. El îşi exprima clar iubirea faţă de păcătoşi şi ura sa faţă de păcat, însă, în toată această uimitoare francheţe, el era în mod infailibil echitabil.
100:7.12 (1102.9) Isus era întotdeauna bine dispus, cu toate că uneori băuse din plin din cupa durerilor omeneşti. El înfrunta cu neînfricare realităţile existenţei şi, totuşi, era plin de entuziasm pentru evanghelia împărăţiei. El îşi controla însă entuziasmul, nefiind niciodată dominat de el. El era consacrat fără rezervă „treburilor Tatălui”. Acest entuziasm divin i-a determinat pe fraţii săi nespirituali să creadă că el nu era în toate minţile, însă universul care îl observa îl aprecia ca model de sănătate mentală şi model de suprem devotament de muritor faţă de înaltele standarde ale vieţii spirituale. Entuziasmul său controlat era contagios, şi îi obliga pe tovarăşii săi să împărtăşească optimismul său divin.
100:7.13 (1103.1) Acest om din Galileea nu era un om al amărăciunilor; el avea un suflet voios. El nu contenea să zică: „Bucuraţi-vă şi fiţi plini de veselie”. Însă, când datoria o cerea, el accepta să traverseze cu curaj „valea din umbra morţii”. El era fericit şi în acelaşi timp umil.
100:7.14 (1103.2) Curajul său nu era egalat decât de răbdarea sa. Atunci când era presat să acţioneze prematur, el se limita la a răspunde: „Încă nu mi-a sosit ceasul”. El nu era niciodată grăbit; calmul lui era sublim, dar se indigna adesea contra răului şi nu tolera păcatul. El a fost adesea împins să reziste energic tendinţelor contrare bunăstării copiilor lui pământeni, însă indignarea sa contra păcatului nu l-a dus niciodată la furie împotriva păcătoşilor.
100:7.15 (1103.3) Curajul lui era magnific, dar nu mergea niciodată până la temeritate. Parola sa era: „Nu vă temeţi”. Bravura sa era măreaţă şi curajul său era adesea eroic, dar curajul său era marcat de discernământ şi controlat de raţiune. Acesta era curajul născut din credinţă, şi nu temeritatea unei îngâmfări oarbe. El era cu adevărat brav, însă nu îşi asuma niciodată riscuri inutile.
100:7.16 (1103.4) Maestrul era un model de deferenţă. Încă din tinereţea sa, rugăciunea lui începea prin: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău”. El respecta chiar şi cultul eronat al tovarăşilor lui, dar acest lucru nu îl împiedica să atace tradiţiile religioase sau să pornească asaltul contra erorilor credinţelor umane. El respecta adevărata sfinţenie, dar putea să se adreseze cu justeţe tovarăşilor lui zicându-le: „Care dintre voi mă acuză de păcat?”
100:7.17 (1103.5) Isus era mare pentru că era bun şi, totuşi, el fraterniza cu copiii. El era blând şi modest în viaţa sa personală şi, totuşi, el era omul făcut perfect al unui univers. Tovarăşii săi îl numeau Maestrul, fără a li se cere asta.
100:7.18 (1103.6) Isus era personalitatea umană perfect unificată. Şi, astăzi, ca odinioară în Galileea, el continuă să unifice experienţa muritoare şi să coordoneze eforturile omeneşti. El unifică viaţa, înnobilează caracterul şi simplifică experienţa. El pătrunde în mintea umană pentru a o înălţa, a o transforma şi transfigura. Este literalmente adevărat că, „dacă un om îl are pe Cristos în el, el este o nouă făptură; vechile lucruri tocmai se duc şi iată, toate lucrurile devin noi”.
100:7.19 (1103.7) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 101
101:0.1 (1104.1) RELIGIA, ca experienţă umană, se desfăşoară de la sclavia primitivă a fricii la sălbaticii în evoluţie, până la sublima şi magnifica libertate a credinţei la muritorii civilizaţi, splendid conştienţi de filiaţia lor cu Dumnezeul etern.
101:0.2 (1104.2) Religia este strămoşul eticii şi al moralei superioare din evoluţia socială progresivă. Religia prin ea însăşi nu este numai o mişcare morală, cu toate că manifestările ei exterioare şi sociale sunt puternic influenţate de forţa vie etică şi morală a societăţii umane. Religia este întotdeauna inspiratoarea naturii în evoluţie a oamenilor, însă ea nu este secretul acestei evoluţii.
101:0.3 (1104.3) Religia, credinţa-convingere a personalităţii, poate întotdeauna să triumfe asupra logicii contradictorii şi superficiale a disperării, logică născută din mintea materială necredincioasă. Există o voce interioară adevărată şi autentică, acea „lumină adevărată care îl luminează pe orice om care vine pe lume”. Iar această conducere a spiritului este distinctă de incitările etice ale conştiinţei umane. Sentimentul de încredinţare religioasă este mai mult decât un sentiment emotiv. Încredinţarea religiei transcende raţiunea minţii, şi chiar logica filozofică. Religia este credinţă, încredere şi încredinţare.
101:1.1 (1104.4) Adevărata religie nu este un sistem de credinţe filozofice care se poate deduce prin raţionament şi demonstra prin dovezi naturale. Ea nu este nici o experienţă fantastică şi mistică a unor sentimente de extaz indescriptibile, de care pot beneficia numai evlavioşii romantici ai misticismului. Religia nu este produsul raţiunii, însă, văzută din interior, ea este întru totul rezonabilă. Religia nu decurge din logica filozofiei umane, însă, ca experienţă a muritorilor, ea este întru totul logică. Religia este experimentarea divinităţii în conştiinţa unei fiinţe morale de origine evolutivă; ea reprezintă o experienţă adevărată cu realităţile eterne în timp, realizarea de satisfacţii spirituale în timpul întrupării.
101:1.2 (1104.5) Ajustorul Gândirii nu are nici un mecanism special prin care să poată ajunge la exprimarea de sine. Nu există nici o facultate religioasă mistică pentru a primi sau a exprima emoţii religioase. Aceste experienţe sunt făcute posibile prin mecanismul natural însuşit al minţii umane, de unde şi o explicaţie a dificultăţii pe care o întâmpină Ajustorul în a intra în comunicare directă cu mintea materială în care sălăşluieşte constant.
101:1.3 (1104.6) Spiritul divin stabileşte contactul cu omul muritor, nu prin sentimente sau prin emoţii, ci în domeniul gândirii celei mai elevate şi celei mai spiritualizate. Gândurile voastre, iar nu sentimentele voastre, sunt cele care vă conduc spre Dumnezeu. Numai ochii minţii pot percepe natura divină. Dar mintea care îl deosebeşte pe Dumnezeu, care aude Ajustorul interior, este mintea pură. „Fără sfinţenie, nimeni nu-l poate vedea pe Domnul.” Orice comunicare interioară şi spirituală de acest ordin se numeşte clarviziune spirituală. Aceste experienţe religioase rezultă din impresia făcută asupra minţii umane de operaţiunile conjugate ale Ajustorului Gândirii şi ale Spiritului Adevărului atunci când ei acţionează printre ideile, idealurile, vederile de ansamblu şi eforturile spirituale ale fiilor în evoluţie ai lui Dumnezeu, precum şi asupra acestora.
101:1.4 (1105.1) Prin urmare, religia trăieşte şi prosperă, nu prin vedere şi simţire, ci mai degrabă prin credinţă şi clarviziune. Ea nu constă nici în descoperirea de fapte noi, nici în recunoaşterea unei experienţe excepţionale, ci mai degrabă în găsirea de noi semnificaţii spirituale în faptele deja bine cunoscute omenirii. Cea mai înaltă experienţă religioasă nu depinde de acte prealabile călăuzite de credinţă, de tradiţie şi de autoritate; ea nu este nici rezultatul unor sentimente sublime sau al unor emoţii pur mistice. Ea este mai degrabă o experienţă profund gravă şi efectivă de comuniune de spirit cu influenţele spirituale care rezidă în mintea umană. În măsura în care se poate defini această experienţă în termeni de psihologie, ea constă pur şi simplu în a şti experimental că realitatea credinţei în Dumnezeu este realitatea unei asemenea experienţe pur personale.
101:1.5 (1105.2) Cu toate că religia nu este produsul speculaţiilor raţionaliste ale unei cosmologii materiale, ea este totuşi produsul unei clarviziuni în întregime raţionale, provenite din experienţa mentală a omului. Religia nu se naşte nici din meditaţii mistice nici din contemplaţii izolate, cu toate că ea este mereu mai mult sau mai puţin misterioasă şi întotdeauna de nedefinit şi neexplicat în termenii raţiunii pur intelectuale şi ai logicii filozofice. Germenii adevăratei religii îşi au originea în domeniul conştiinţei morale a omului şi se revelează prin creşterea clarviziunii spirituale; această facultate a personalităţii umane rezultă din prezenţa Ajustorului Gândirii revelator de Dumnezeu în mintea umană însetată de Dumnezeu.
101:1.6 (1105.3) Credinţa uneşte discernământul moral cu discriminarea conştiincioasă a valorilor, şi simţul evolutiv preexistent al datoriei completează ascendenţa adevăratei religii. Experienţa religiei duce în cele din urmă la certitudinea conştientă că Dumnezeu există şi la încredinţarea indubitabilă a supravieţuirii personalităţii credincioase.
101:1.7 (1105.4) Se vede, aşadar, că aspiraţiile religioase şi pornirile spirituale nu sunt de natură să îi determine de-a dreptul pe oameni să vrea să creadă în Dumnezeu; natura lor şi puterea lor au mai degrabă ca efect insuflarea profundă în oameni a convingerii că ei s- ar cuveni să creadă în Dumnezeu. Simţul datoriei evolutive şi obligaţiile care decurg din iluminarea revelaţiei fac o impresie atât de profundă asupra naturii morale a omului, încât el atinge în cele din urmă această poziţie a minţii şi acea atitudine a sufletului în care trage concluzia că nu are nici un drept să nu creadă în Dumnezeu. Înţelepciunea superioară şi suprafilozofică a acestor indivizi iluminaţi şi disciplinaţi le aduce, în ultimă instanţă, învăţătura că, dacă ei se îndoiesc de Dumnezeu sau nu au încredere în bunătatea sa, ei se arată a fi infideli faţă de elementul cel mai real şi cel mai profund care este în mintea şi în sufletul oamenilor - Ajustorul divin.
101:2.1 (1105.5) Faptul religiei constă în întregime în experienţa religioasă a fiinţelor umane raţionale şi obişnuite. Şi acesta este singurul sens în care religia poate fi considerată vreodată ca ştiinţifică sau şi psihologică. Dovada că revelaţia este revelaţie este acest acelaşi fapt de experienţă umană: faptul că revelaţia sintetizează ştiinţele naturii şi teologia religioasă, aparent divergente, într-o filozofie a universului coerentă şi logică, într-o explicaţie coordonată şi neîntreruptă atât în ştiinţă cât şi în religie, aducând astfel armonie minţii şi satisfacţie spiritului. Ele răspund, în experienţa umană, întrebărilor minţii avide de a şti cum a pus Infinitul voinţa în executare şi cum şi-a făcut planurile în materie, cu mintea şi în spirit.
101:2.2 (1106.1) Raţiunea este metoda ştiinţei; credinţa este metoda religiei; logica este tehnica pe care încearcă să o utilizeze filozofia. Revelaţia compensează absenţa punctului de vedere morontial, furnizând o tehnică pentru a ajunge la unitate în înţelegerea realităţii materiei şi a spiritului, precum şi a relaţiilor lor prin intermediul minţii. Adevărata revelaţie nu denaturează niciodată ştiinţa; ea nici nu face religia iraţională sau filozofia ilogică.
101:2.3 (1106.2) Prin studiul ştiinţei, raţiunea poate, prin natură, să conducă la regăsirea unei Cauze-Prime, însă este nevoie de o credinţă religioasă pentru a transforma Cauza Primă într-un Dumnezeu al mântuirii; mai mult, revelaţia este necesară pentru a valida această credinţă, această clarviziune spirituală.
101:2.4 (1106.3) Există două motive fundamentale pentru a crede într-un Dumnezeu care întreţine supravieţuirea umană:
101:2.5 (1106.4) 1. Experienţa umană, încredinţarea personală, speranţa şi încrederea simţite într-un fel sau altul şi suscitate de Ajustorul Gândirii interior.
101:2.6 (1106.5) 2. Revelarea adevărului, fie prin conducerea personală directă a Spiritului Adevărului, fie prin dăruirea de către Fiii divini lumii, fie prin revelaţiile cuvântului din scrieri.
101:2.7 (1106.6) Căutările ştiinţei prin raţiune se termină cu ipoteza unei Cauze Prime. Religia nu şi-a întrerupt propria evoluţie a credinţei înainte de a fi sigură de existenţa unui Dumnezeu al mântuirii. Studiile ştiinţifice judicioase sugerează în mod logic realitatea şi existenţa unui Absolut. Religia crede fără rezervă în existenţa şi în realitatea unui Dumnezeu care întreţine supravieţuirea personalităţii. Acolo unde metafizica eşuează totalmente şi unde filozofia însăşi eşuează parţial, revelaţia reuşeşte: ea afirmă că acea Cauză Primă a ştiinţei şi Dumnezeul mântuirii al religiei nu sunt decât una şi aceiaşi Deitate.
101:2.8 (1106.7) Raţiunea este dovada ştiinţei, credinţa este dovada religiei, logica este dovada filozofiei, dar revelaţia nu este validată decât de experienţa umană. Ştiinţa aduce cunoaşterea, religia aduce fericirea, filozofia aduce unitatea, iar revelaţia confirmă armonia experimentală a acestei apropieri triunice de realitatea universală.
101:2.9 (1106.8) Contemplarea naturii nu poate revela decât un Dumnezeu al naturii, un Dumnezeu al mişcării. Natura nu lasă să se vadă decât materia, mişcarea şi însufleţirea - viaţa. În anumite condiţii, materia plus energia se manifestă în forme vii, însă, în vreme ce viaţa naturală este un fenomen relativ continuu; ea rămâne în întregime tranzitorie pentru indivizi. Natura nu furnizează baza unei credinţe logice în supravieţuirea personalităţii umane. Omul religios care îl găseşte pe Dumnezeu în natură l-a găsit deja mai întâi de toate pe acest acelaşi Dumnezeu în propriul lui suflet.
101:2.10 (1106.9) Credinţa îl revelează pe Dumnezeu în suflet. Revelaţia, substitutul clarviziunii morontiale de pe lumile evolutive, îi permite omului să vadă, în natură, pe acelaşi Dumnezeu pe care credinţa îl manifestă în sufletul său. Revelaţia reuşeşte astfel să arunce o punte peste prăpastia dintre material şi spiritual, şi chiar peste aceea dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu.
101:2.11 (1107.1) Contemplarea naturii conduce logic către noţiunea existenţei unei călăuziri inteligente şi chiar şi a unei supravegheri vii, dar ea nu revelează în nici o manieră satisfăcătoare un Dumnezeu personal. Pe de altă parte, nu este nimic, în natură, care să împiedice considerarea universului ca lucrarea unui Dumnezeu al religiei. Dumnezeu nu poate fi găsit doar prin natură, însă odată ce el a fost găsit altfel, studiul naturii devine în întregime compatibil cu o interpretare mai elevată şi mai spirituală a universului.
101:2.12 (1107.2) Revelaţia, ca fenomen istoric, este periodică; ca experienţă umană personală, ea este continuă. Divinitatea operează în personalitatea umană ca Ajustor, care este un dar al Tatălui, ca Spirit al Adevărului al Fiului şi ca Duh Sfânt al Spiritului Universului, iar aceste trei înzestrări supramuritoare sunt unificate în evoluţia umană bazată pe experienţă ca slujire a Supremului.
101:2.13 (1107.3) Adevărata religie este o pătrundere în realitate, copilul prin credinţă al conştiinţei morale, iar nu un simplu asentiment intelectual dat vreunui corp de doctrine dogmatice. Adevărata religie constă în a avea experienţa că „Spiritul însuşi stă mărturie împreună cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu”. Religia nu constă din propoziţii teologice, ci în clarviziunea spirituală şi în sublimitatea încrederii sufletului.
101:2.14 (1107.4) Natura voastră cea mai profundă - Ajustorul divin - creează în voi o foame şi o sete de justeţe, o anumită dorinţă fierbinte de perfecţiune divină. Religia este actul de credinţă prin care se recunoaşte această pornire interioară de înfăptuire divină. Astfel se naşte credinţa şi încredinţarea sufletului, pe care voi le recunoaşteţi ca fiind calea mântuirii, tehnica supravieţuirii personalităţii, precum şi toate valorile considerate ca adevărate şi bune.
101:2.15 (1107.5) Realizarea religiei nu a depins niciodată şi nu va depinde niciodată de o mare ştiinţă sau de o logică abilă. Ea este clarviziune spirituală, şi tocmai din acest motiv unii dintre cei mai mari învăţători religioşi, şi chiar şi profeţi, au posedat uneori atât de puţin din înţelepciunea lumii. Credinţa religioasă este accesibilă deopotrivă erudiţilor şi ignoranţilor.
101:2.16 (1107.6) Religia trebuie mereu să fie propriul ei critic şi propriul ei judecător; ea nu poate fi niciodată evaluată, şi cu atât mai puţin înţeleasă din exterior. Singura voastră încredinţare de existenţa unui Dumnezeu personal constă în propria voastră clarviziune cu privire la credinţa voastră în lucrurile spirituale şi la experienţa voastră legată de lucrurile spirituale. Pentru toţi tovarăşii voştri care au avut o experienţă asemănătoare, nici un argument referitor la personalitatea sau la realitatea lui Dumnezeu nu este necesar, pe câtă vreme, pentru toţi ceilalţi oameni care nu au această certitudine a unui Dumnezeu, nici un argument nu poate fi vreodată cu adevărat convingător.
101:2.17 (1107.7) Psihologia poate într-adevăr să încerce a studia fenomenele de reacţii religioase la mediul social, însă ea nu poate spera niciodată să pătrundă mobilurile interioare şi reale ale religiei, şi nici funcţionarea ei. Numai teologia, domeniul credinţei şi tehnica revelaţiei, pot să ţină seama în mod inteligent de natura şi de conţinutul experienţei religioase.
101:3.1 (1107.8) Religia este atât de vitală încât ea persistă în absenţa credinţei. Ea trăieşte, în pofida contaminării ei de către cosmogoniile eronate şi de falsele filozofii. Ea supravieţuieşte chiar şi confuziei metafizicii. Prin toate vicisitudinile istorice ale religiei persistă mereu ceea ce este indispensabil progresului şi supravieţuirii oamenilor: conştiinţa etică şi conştiinţa morală.
101:3.2 (1108.1) Clarviziunea credinţei, sau intuiţia spirituală, reprezintă înzestrarea minţii cosmice în asociere cu Ajustorul Gândirii, care este darul Tatălui pentru om. Raţiunea spirituală, sau inteligenţa sufletului, este dăruirea Duhului Sfânt, darul Spiritului Creativ pentru om. Filozofia spirituală, sau înţelepciunea realităţilor spirituale, este înzestrarea Spiritului Adevărului, darul conjugat al Fiilor de consacrare pentru copiii oamenilor. Coordonarea şi asocierea acestor înzestrări spirituale fac din om o personalitate spirituală într-un destin potenţial.
101:3.3 (1108.2) Această aceeaşi personalitate spirituală, sub o formă primitivă şi embrionară, este cea care, în posesia Ajustorului, supravieţuieşte morţii naturale trupeşti. Această entitate complexă de origine spirituală, asociată cu experienţa umană, este făcută capabilă să supravieţuiască (conservată de Ajustor) disoluţiei sinelui mental şi material. Ea ajunge acolo prin intermediul căii vii oferită de Fiii divini, atunci când asocierea temporară a materialului şi a spiritualului este ruptă prin încetarea mişcării vitale.
101:3.4 (1108.3) Prin credinţă religioasă, sufletul omului se revelează şi demonstrează divinitatea potenţială a naturii sale emergente prin maniera caracteristică în care ea incită personalitatea muritoare să reacţioneze în anumite situaţii de încercări intelectuale şi sociale. Credinţa spirituală autentică (adevărata conştiinţă morală) se revelează în aceasta:
101:3.5 (1108.4) 1. Ea face să progreseze etica şi morala în ciuda tendinţelor animalice inerente şi adverse.
101:3.6 (1108.5) 2. Ea produce o sublimă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, chiar şi în faţa decepţiilor amare şi a înfrângerilor zdrobitoare.
101:3.7 (1108.6) 3. Ea generează o încredere în sine şi un curaj profunde, în pofida adversităţii naturale şi a calamităţilor fizice.
101:3.8 (1108.7) 4. Ea dă dovadă de un echilibru inexplicabil şi de o linişte fortifiantă, în ciuda bolilor deconcertante şi chiar a suferinţelor fizice acute.
101:3.9 (1108.8) 5. Ea păstrează în personalitate un sânge rece şi un echilibru misterios în faţa purtărilor urâte şi a celor mai flagrante nedreptăţi.
101:3.10 (1108.9) 6. Ea menţine o încredere divină în victoria finală, în ciuda cruzimilor unui destin aparent orb şi a unei indiferenţe aparent complete a forţelor naturale faţă de bunăstarea umană.
101:3.11 (1108.10) 7. Ea stăruie în a crede cu fermitate în Dumnezeu în ciuda tuturor demonstraţiilor contrare ale logicii, şi rezistă cu succes la toate celelalte sofisme intelectuale.
101:3.12 (1108.11) 8. Ea continuă să arate o credinţă de neînfrânt în supravieţuirea sufletului, fără a se sinchisi de învăţăturile înşelătoare ale falsei ştiinţe sau de iluziile persuasive ale unei filozofii amăgitoare.
101:3.13 (1108.12) 9. Ea trăieşte şi triumfă independent de greutatea zdrobitoare a civilizaţiilor complexe şi parţiale ale timpurilor moderne.
101:3.14 (1108.13) 10. Ea contribuie la supravieţuirea continuă a altruismului în pofida egoismului uman, a antagonismelor sociale, a lăcomiilor industriale şi a dereglărilor politice.
101:3.15 (1108.14) 11. Ea aderă ferm la o credinţă sublimă în unitatea universului şi în călăuzirea divină, fără a se preocupa de prezenţa tulburătoare a răului şi a păcatului.
101:3.16 (1108.15) 12. Ea continuă imperturbabil să-l adore pe Dumnezeu în pofida a tot, şi a orice s-ar întâmpla. Ea îndrăzneşte să declare: „Chiar dacă mă jertfeşte, eu îl voi servi”.
101:3.17 (1108.16) Noi ştim deci, prin trei fenomene, că omul are un spirit sau nişte spirite divine care sălăşluiesc în el; în primul rând, prin experienţa personală - credinţa religioasă; în al doilea rând, prin revelaţie - personală şi rasială; şi în al treilea rând, prin uimitoarea manifestare de reacţii extraordinare şi nenaturale la mediul lui material, după cum sunt ilustrate în relatarea precedentă a douăsprezece înfăptuiri cu caracter spiritual în faţa situaţiilor efective şi solicitante ale existenţei umane reale. Şi mai sunt şi altele.
101:3.18 (1109.1) Tocmai asemenea performanţe vitale şi viguroase de credinţă, în domeniul religiei, sunt cele care dau muritorilor dreptul de a afirma posesiunea personală şi realitatea spirituală a acelui dar suprem de natură umană, experienţa religioasă.
101:4.1 (1109.2) Deoarece lumea voastră ignoră în general originea lucrurilor, chiar şi a celor fizice, a părut înţelept să i se ofere, din când în când, noţiuni de cosmologie, însă acest lucru a provocat întotdeauna necazuri pentru viitor. Legile care guvernează revelaţia ne stânjenesc foarte mult, deoarece ele interzic transmiterea de cunoştinţe nemeritate şi premature. Orice cosmologie prezentată ca parte a unei religii revelate este sortită să fi depăşită la capătul unui timp foarte scurt. În consecinţă, cei care studiază prea târziu această revelaţie sunt tentaţi să respingă orice element de adevăr religios autentic pe care ea îl poate conţine, deoarece ei descoperă erori manifeste în cosmogoniile asociate care sunt prezentate în ea.
101:4.2 (1109.3) Omenirea ar trebui să înţeleagă că noi, cei care participăm la revelarea adevărului, suntem foarte riguros limitaţi de indicaţiile superiorilor noştri. Noi nu suntem liberi să anticipăm descoperirile ştiinţifice ale unui mileniu. Revelatorii trebuie să acţioneze după indicaţiile care formează o parte a ordinului de revelare. Noi nu vedem nici o cale de a înlătura această dificultate, nici acum nici în vreun viitor. Faptele istorice şi adevărurile religioase ale acestei serii de expuneri revelatoare vor subzista în analele epocilor care vin, însă, în acelaşi timp, noi ştim perfect că, în câţiva ani, multe dintre afirmaţiile noastre privitoare la ştiinţele fizice vor trebui să fie revăzute, ca urmare a dezvoltărilor ştiinţifice adiţionale şi a descoperirilor noi. Noi prevedem, încă de pe acum, aceste noi dezvoltări, dar ni s-a interzis să includem, în expunerile noastre revelatoare, aceste noţiuni pe care oamenii nu le-au descoperit încă. Să fie foarte clar că revelaţiile nu sunt în mod necesar inspirate. Cosmologia revelată aici nu este inspirată. Ea este limitată prin permisiunea pe care o avem de a coordona şi de a tria cunoştinţele de astăzi. Clarviziunea divină sau spirituală este un dar, însă înţelepciunea umană trebuie să evolueze.
101:4.3 (1109.4) Adevărul este întotdeauna o revelaţie. Acesta este o autorevelaţie atunci când el se iveşte ca rezultat al muncii Ajustorului interior, şi este o revelaţie istorică atunci când el este prezentat prin alţi intermediari, prin alte grupuri sau personalităţi celeste.
101:4.4 (1109.5) În ultimă analiză, religia trebuie să fie judecată după roadele ei, potrivit cu maniera în care ea îşi demonstrează excelenţa divină inerentă şi potrivit cu extinderea acestei demonstraţii.
101:4.5 (1109.6) Adevărul se poate să nu fie inspirat decât relativ, cu toate că revelaţia este invariabil un fenomen spiritual. Expunerile care se referă la cosmologie nu sunt niciodată inspirate, dar astfel de revelaţii au o valoare imensă, în sensul că ele clarifică cel puţin provizoriu cunoştinţele:
101:4.6 (1109.7) 1. Ele reduc confuzia prin eliminarea autoritară a erorilor.
101:4.7 (1109.8) 2. Ele coordonează observaţiile şi faptele cunoscute sau pe punctul de a fi cunoscute.
101:4.8 (1110.1) 3. Ele restaurează importante fragmente de cunoştinţe pierdute cu privire la evenimente istorice din trecutul îndepărtat.
101:4.9 (1110.2) 4. Ele furnizează lămuriri care acoperă nişte lacune fundamentale din cunoştinţele dobândite pe altă cale.
101:4.10 (1110.3) 5. Ele prezintă date cosmice într-o manieră care iluminează învăţăturile spirituale conţinute în revelaţia care le însoţeşte.
101:5.1 (1110.4) Revelaţia este o tehnică care permite economisirea de epoci şi epoci de-a rândul în munca indispensabilă de triere şi de cernere a erorilor de evoluţie, pentru a degaja adevărurile dobândite de spirit.
101:5.2 (1110.5) Ştiinţa tratează faptele. Religia se ocupă numai de valori. Printr-o filozofie iluminată, mintea se străduieşte să unească semnificaţiile faptelor şi ale valorilor pentru a ajunge la un concept al realităţii desăvârşit. Amintiţi-vă că ştiinţa este domeniul cunoaşterii, filozofia este ţinutul înţelepciunii, în timp ce religia este sfera de experienţă a credinţei. Religia prezintă totuşi două faze de manifestare:
101:5.3 (1110.6) 1. Religia evolutivă. Aceasta este experienţa cultelor primitive, religia care decurge din minte.
101:5.4 (1110.7) 2. Religia revelată. Atitudinea universală care decurge din spirit; aceasta este convingerea şi încredinţarea că realităţile eterne sunt conservate, că personalitatea supravieţuieşte, şi că se atinge în cele din urmă Deitatea cosmică al cărei plan a făcut posibile toate acestea. Mai devreme sau mai târziu, religia evolutivă este menită să primească expansiunea spirituală a revelaţiei; aceasta face parte dintr-un plan al universului.
101:5.5 (1110.8) Ştiinţa şi religia încep amândouă prin a admite anumite baze general acceptate pentru a face nişte deducţii logice. Aşa că, de asemenea, filozofia trebuie să îşi înceapă cariera admiţând realitatea a trei lucruri:
101:5.6 (1110.9) 1. Corpul material.
101:5.7 (1110.10) 2. Faza supramaterială a fiinţei umane, sufletul sau chiar şi spiritul interior.
101:5.8 (1110.11) 3. Mintea umană, mecanismul de interasociere şi de intercomunicare dintre spirit şi materie, dintre material şi spiritual.
101:5.9 (1110.12) Savanţii adună fapte, filozofii coordonează idei, în vreme ce profeţii exaltă idealuri. Sentimentele şi emoţiile însoţesc invariabil religia. Religia poate fi sentimentul experienţei, însă ea este doar cu dificultate experienţa sentimentelor. Nici logica (raţionalizarea) şi nici emoţiile (simţirea) nu fac în mod necesar parte din experienţa religioasă; cu toate că ambele pot fi divers asociate cu exercitarea credinţei pentru a face să progreseze clarviziunea spirituală în realitate, conform statutului şi tendinţelor temperamentale ale minţii individuale.
101:5.10 (1110.13) Religia evolutivă este manifestarea practică a darului adjutantului mental al universului local, însărcinat cu crearea şi cu întreţinerea caracteristicilor adorării la omul în evoluţie. Aceste religii primitive se interesează direct de etică şi de morală, de simţul datoriei umane. Ele sunt întemeiate pe încredinţarea conştiinţei şi duc la stabilizarea civilizaţiilor relativ etice.
101:5.11 (1111.1) Religiile personal revelate sunt garantate de spiritele de consacrare care reprezintă cele trei persoane ale Trinităţii Paradisului; ele se ocupă special de expansiunea adevărului. Religia evolutivă insuflă individului ideea datoriei personale; religia revelată pune tot mai mult accent pe iubire, regula de aur.
101:5.12 (1111.2) Religia evoluată se sprijină în întregime pe credinţă. Revelaţia are încredinţarea suplimentară a prezentării, într-o manieră mai extinsă, a adevărurilor privitoare la divinitate şi la realitate, şi mărturia şi mai preţioasă a experienţei efective care se acumulează prin uniunea eficientă a credinţei evoluţiei şi al adevărului revelaţiei. Această uniune eficientă a credinţei umane şi a adevărului divin constituie posedarea unui caracter foarte înaintat pe drumul dobândirii efective a unei personalităţi morontiale.
101:5.13 (1111.3) Religia evolutivă nu furnizează decât încredinţarea credinţei şi confirmarea conştiinţei. Religia revelată furnizează încredinţarea credinţei plus adevărul unei experienţe vii a realităţilor revelaţiei. A treia etapă a religiei, sau a treia fază a experienţei religiei, ţine de starea morontială, dominaţia mai fermă a motei. În cursul înaintării morontiale, adevărurile religiei revelate suferă o expansiune crescândă. Voi veţi cunoaşte din ce în ce mai bine adevărul valorilor supreme, binefacerile divine, relaţiile universale, realităţile eterne şi destinele ultime.
101:5.14 (1111.4) În timpul întregului progres morontial, încredinţarea adevărului înlocuieşte tot mai mult încredinţarea credinţei. Când veţi fi în cele din urmă înrolaţi în lumea spirituală reală, încredinţările purei clarviziuni spirituale vor opera atunci în locul credinţei şi al adevărului, sau mai degrabă în conjuncţie cu ele şi suprapunându-se peste aceste vechi tehnici de încredinţare a personalităţii.
101:6.1 (1111.5) Faza morontială a religiei revelate ţine de experienţa supravieţuirii; marele ei mobil este de a tinde spre perfecţiunea spiritului. Pornirea interioară care împinge la adorare este şi ea prezentă, asociată cu imboldul unei chemări către slujire etică sporită. Clarviziunea morontială implică o expansiune constantă a conştiinţei Septuplului, a celui Suprem şi chiar a celui Ultim.
101:6.2 (1111.6) De-a lungul fiecărei experienţe religioase, de la primele începuturi de pe nivelul material până la obţinerea deplinului statut de spirit, Ajustorul este secretul care permite realizarea personală a realităţii existenţei Supremului. Acest acelaşi Ajustor deţine şi secretele credinţei voastre în realizarea celui Ultim. Personalitatea empirică a omului în evoluţie, unită cu Ajustorul, esenţa Dumnezeului existenţial, constituie desăvârşirea potenţială a existenţei supreme, şi ea este prin natură fundamentul care permite exteriorizarea suprafinită a personalităţii transcendente.
101:6.3 (1111.7) Voinţa morală îmbrăţişează deciziile întemeiate pe o cunoaştere raţională, sporite prin înţelepciune şi sancţionate printr-o credinţă religioasă. Asemenea alegeri sunt acte de natură morală, şi dovedesc existenţa unei personalităţi morale, premisele personalităţii morontiale, şi în cele din urmă ale adevăratei mântuiri a spiritului.
101:6.4 (1111.8) Tipul evolutiv de cunoaştere nu este decât acumularea de materiale protoplasmice ale memoriei, forma cea mai primitivă de conştiinţă a creaturilor. Înţelepciunea îmbrăţişează ideile formulate de memoria protoplasmică într-un proces de asociaţii şi de recombinări noi; acest fenomen diferenţiază mintea umană de simpla minte animală. Animalele au cunoştinţe, dar numai omul posedă aptitudine către înţelepciune. Adevărul este făcut accesibil individului înzestrat cu înţelepciune prin consacrarea peste o astfel de minte a spiritelor Tatălui şi ale Fiului, Ajustorul Gândirii şi Spiritul Adevărului.
101:6.5 (1112.1) Cu ocazia coborârii sale pe Urantia, Cristos Mihail a trăit sub domnia religiei evolutive până la epoca botezării sale. Din acel moment şi până la crucificarea sa inclusiv, el şi-a continuat lucrarea prin călăuzirea combinată a religiei evolutive şi a religiei revelate. Din dimineaţa reînvierii sale până la ascensiunea sa, el a traversat multiplele faze ale vieţii morontiale de tranziţie umană de la lumea materiei până la aceea a spiritului. După ascensiunea sa, Mihail a devenit maestru al experienţei Supremaţiei, realizarea Supremului. Fiind singura persoană din Nebadon care să posede aptitudinea nelimitată de a experimenta realitatea Supremului, el a atins imediat statutul suveranităţii de supremaţie în şi pe universul său local.
101:6.6 (1112.2) La om, fuziunea finală cu Ajustorul interior şi unitatea care rezultă - sinteza omului şi a esenţei lui Dumnezeu într-o personalitate - fac din el, în potenţial, o parte vie a Supremului şi asigură fiinţei odinioară muritoare dreptul de naştere etern în urmărirea la nesfârşit a finalităţii serviciului universal cu şi pentru Suprem.
101:6.7 (1112.3) Revelaţia îl învaţă pe omul muritor că, pentru a întreprinde o aventură atât de magnifică şi de misterioasă prin spaţiu prin intermediul mişcării progresive a timpului, el trebuie să înceapă prin a-şi organiza cunoştinţele în idei-decizii. Trebuie apoi să poruncească înţelepciunii să lucreze fără întrerupere la nobila sa sarcină de transformare a ideilor personale în idealuri tot mai practice, dar nu mai puţin celeste. Chiar şi aceste concepte trebuie să fie destul de rezonabile ca idei şi destul de logice ca idealuri pentru ca Ajustorul să îndrăznească să le combine şi să le spiritualizeze, astfel încât să le facă disponibile pentru această asociere în mintea finită care le va face complementul uman efectiv pregătit să reacţioneze la Spiritul Adevărului al Fiilor, manifestările spaţial-temporale ale adevărului Paradisului - adevărul universal. Coordonarea ideilor-decizii, a idealurilor logice şi a adevărului divin, reprezintă posedarea unui caracter drept, condiţie prealabilă pentru ca un muritor să fie admis în realităţile mereu mai vaste şi tot mai spirituale ale lumii morontiale.
101:6.8 (1112.4) Învăţăturile lui Isus au constituit prima religie a Urantiei care îmbrăţişa atât de deplin o coordonare armonioasă a cunoaşterii, a credinţei, a adevărului, a iubirii pentru a oferi complet şi simultan o linişte temporară, o certitudine intelectuală, o iluminare morală, o stabilitate filozofică, o sensibilitate etică, o conştiinţă de Dumnezeu şi o încredinţare formală asupra supravieţuirii personale. Credinţa lui Isus indica drumul către finalitatea mântuirii umane, către ultimitatea realizării universale a muritorilor, de vreme ce ea asigura:
101:6.9 (1112.5) 1. Eliberarea din lanţurile materiale în realizarea personală a filiaţiei cu Dumnezeu, care este spirit.
101:6.10 (1112.6) 2. Eliberarea din sclavia intelectuală: omul va cunoaşte adevărul, şi adevărul îl va elibera.
101:6.11 (1112.7) 3. Eliberarea din orbirea spirituală, realizarea umană a fraternităţii fiinţelor muritoare şi a conştiinţei morontiale a fraternităţii tuturor făpturilor din univers; descoperirea realităţii spirituale prin servire şi revelarea bunătăţii valorilor spirituale prin călăuzire.
101:6.12 (1113.1) 4. Izbăvirea de neplenitudinea sinelui, prin faptul atingerii nivelelor spirituale ale universului, şi în cele din urmă prin realizarea armoniei Havonei şi a perfecţiunii Paradisului.
101:6.13 (1113.2) 5. Izbăvirea sinelui, scăpându-l de limitările conştiinţei de sine prin ajungerea la nivele cosmice a minţii Supreme şi prin coordonarea cu înfăptuirile tuturor celorlalte fiinţe conştiente de sine.
101:6.14 (1113.3) 6. Eliberarea de timp, prin făurirea unei vieţi eterne de progres fără sfârşit în recunoaşterea lui Dumnezeu şi a servirii lui Dumnezeu.
101:6.15 (1113.4) 7. Eliberarea de finit, printr-o unitate devenită perfectă cu Deitatea în şi prin Suprem, cu ajutorul căruia creatura încearcă să-l descopere transcendental pe cel Ultim, pe nivelele postfinalitare absonite.
101:6.16 (1113.5) Această izbăvire septuplă echivalează atingerea realizării perfecte şi complete a experienţei ultime a Tatălui Universal. Şi toate acestea sunt potenţial conţinute în realitatea experienţei credinţei religioase umane, şi pot fi conţinute efectiv acolo, căci credinţa lui Isus era hrănită de realităţi care depăşeau chiar şi ceea ce este ultim, şi această credinţă le revela. Credinţa lui Isus se apropia de statutul uni absolut universal în măsura în care manifestarea acestui absolut este posibilă în cosmosul spaţiului şi al timpului în evoluţie.
101:6.17 (1113.6) Asimilând credinţa lui Isus, omul muritor poate avea, în timp, o senzaţie anterioară realităţilor eternităţii. În cursul experienţei sale umane, Isus l-a descoperit pe Tatăl Final, iar fraţii săi din încarnarea vieţii muritoare pot să-l urmeze în aceeaşi experienţă de descoperire a Tatălui. Aşa cum sunt, ei pot chiar să atingă, în această experienţă cu Tatăl, o satisfacţie asemănătoare cu cea a lui Isus aşa cum era el. Noi potenţiale au fost actualizate în universul Nebadonului ca urmare a coborârii finale a lui Mihail, şi unul dintre ele a fost o nouă iluminare a cărării eternităţii care conduce la Tatăl tuturor şi care poate fi parcursă chiar şi de muritorii de carne şi de sânge în cursul vieţii lor iniţiale pe planetele din spaţiu. Isus era şi rămâne noua cale vie prin care omul poate intra în moştenirea divină în privinţa căreia Tatăl a decretat că îi va aparţine, cu condiţia ca el s-o ceară. În Isus sunt din abundenţă demonstrate în acelaşi timp începuturile şi rezultatele experienţei credinţei umanităţii, şi chiar a umanităţii divine.
101:7.1 (1113.7) O idee nu este decât un plan teoretic de acţiune, în timp ce o decizie pozitivă este un plan de acţiune validat. Un stereotip este un plan de acţiune acceptat fără validare. Materialele cu care un individ poate să clădească o filozofie personală a religiei provin atât din experienţa sa interioară cât şi din experienţa sa cu anturajul său. Statutul social, condiţiile economice, posibilitatea de instruire, orientările morale, influenţa instituţiilor, dezvoltările politice, tendinţele rasiale şi învăţăturile religioase ale timpului şi locului cuiva devin toate factori în formularea unei filozofii personale a religiei. Chiar şi temperamentele înnăscute şi înclinaţiile intelectuale determină, într-un mod însemnat, tipurile de filozofie religioasă. Vocaţia, căsnicia, precum şi afinităţile, influenţează toate evoluţia nivelelor vieţii personale.
101:7.2 (1113.8) O filozofie a religiei se naşte dintr-o creştere fundamentală a ideilor, sporită de viaţa experimentală, ambele modificate de tendinţa de a-şi imita tovarăşii. Soliditatea concluziilor filozofice depinde de pătrunderea, de onestitatea, precum şi de discriminarea modului de gândire, în relaţie cu sensibilitatea la semnificaţii şi cu justeţea evaluării. Fiinţele laşe din punct de vedere moral nu ating niciodată nivele elevate de gândire filozofică. E nevoie de curaj pentru a pătrunde noi planuri de experienţă şi pentru a încerca explorarea de domenii necunoscute vieţii intelectuale.
101:7.3 (1114.1) Noi sisteme de valori ies în prezent la iveală; se stabilesc noi formulări de principii şi de criterii; obiceiuri şi idealuri sunt remodelate; este atinsă o anumită idee despre un Dumnezeu personal, urmată de concepte lărgite despre relaţiile cu el.
101:7.4 (1114.2) Marea diferenţă dintr-o filozofie religioasă şi o filozofie nereligioasă a vieţii rezidă în natura şi în nivelul valorilor recunoscute precum şi în obiectul loialităţilor. Evoluţia filozofiei religioase comportă patru faze. Această experienţă poate deveni pur şi simplu conformistă, resemnată în supunerea faţă de tradiţie şi autoritate. Sau mai mult, ea poate să se mulţumească cu înfăptuiri minore, întrutotul suficiente stabilizării vieţii cotidiene, şi să se pomenească aşadar devreme reţinută pe acest nivel ocazional. Muritorii de acest gen cred că lucrul mai bun este duşmanul binelui. Un al treilea grup, progresează până la nivelul intelectualităţii logice, însă stagnează acolo ca urmare a sclaviei intelectuale. Este într-adevăr ceva de plâns să vezi inteligenţe gigante menţinute atât de solid sub dominaţia crudă a robiei culturale. Este tot atât de patetic să îi observi pe cei care schimbă servitutea lor culturală cu lanţurile materialiste ale unei discipline fals calificate ca ştiinţă. Al patrulea nivel de filozofie reuşeşte să se elibereze de toate handicapurile clasice şi tradiţionale; pe acest nivel, îndrăzneşti să gândeşti, să acţionezi şi să trăieşti cu onestitate, cu loialitate, fără frică şi cu sinceritate.
101:7.5 (1114.3) Piatra de încercare pentru orice filozofie religioasă constă în a şti dacă ea face sau nu face distincţie între realitatea lumii materiale şi cea a lumii spirituale, pe când recunoaşte în acelaşi timp unificarea lor în efortul intelectual şi în serviciul social. O filozofie religioasă sănătoasă nu confundă lucrurile lui Dumnezeu cu acelea ale Cezarului. Ea nu admite nici cultul estetic al purei minuni ca substitut pentru religie.
101:7.6 (1114.4) Filozofia transformă religia primitivă, care era în mare măsură o poveste cu zâne a conştiinţei, într-o experienţă vie a valorilor ascendente ale realităţii cosmice.
101:8.1 (1114.5) Crezul a atins nivelul credinţei atunci când el motivează viaţa şi modelează felul de a trăi. Faptul acceptării unei învăţături ca fiind adevărate nu este credinţă, ci un simplu crez. Certitudinea şi convingerea nu sunt nici ele credinţă. O dispoziţie a minţii nu atinge nivelele credinţei decât dacă ea domină efectiv modul de a trăi. Credinţa este un atribut viu al experienţei religioase personale autentice. Crezi adevărul, admiri frumuseţea, respecţi bunătatea, dar nu le adori. O asemenea atitudine de credinţă salvatoare este centrată asupra lui Dumnezeu singur, care personifică adevărul, frumuseţea, bunătatea, şi infinit mai mult de atât.
101:8.2 (1114.6) Crezul limitează şi înlănţuie întotdeauna; credinţa se desfăşoară şi eliberează. Crezul ataşează, credinţa eliberează. Credinţa religioasă vie reprezintă însă mai mult decât o asociere de crezuri nobile, mai mult decât un sistem exaltat de filozofie; ea este o experienţă vie preocupată de semnificaţii spirituale, de idealuri divine şi de valori supreme; ea îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îi serveşte pe oameni. Crezurile pot deveni proprietatea unei grupări, dar credinţa trebuie să fie personală. Se pot sugera crezuri teologice unui grup, dar credinţa nu poate surveni în inima persoanelor religioase decât individual.
101:8.3 (1114.7) Credinţa falsifică misiunea sa de încredere atunci când pretinde a nega realităţile şi a conferi adepţilor ei presupuse cunoştinţe. Credinţa este trădătoare atunci când încurajează la trădarea integrităţii şi la deprecierea fidelităţii faţă de valorile supreme şi de idealurile divine. Credinţa nu se sustrage niciodată de la datoria de a rezolva problemele vieţii muritorilor. Credinţa vie nu favorizează nici bigotismul, nici persecuţia, nici intoleranţa.
101:8.4 (1115.1) Credinţa nu împiedică imaginaţia creatoare, nici nu întreţine prejudecăţi iraţionale contra descoperirilor cercetării ştiinţifice. Credinţa însufleţeşte religia şi obligă persoanele religioase să trăiască cu eroism regula de aur. Zelul credinţei este potrivit cu cunoaşterea, iar eforturile ei sunt preludiul unei păci sublime.
101:9.1 (1115.2) Nici o revelaţie a religiei, care se pretinde ca atare, nu poate fi considerată ca autentică dacă ea nu recunoaşte îndatoririle, impuse de obligaţiile morale, care fuseseră create şi întreţinute de religia evolutivă anterioară. Revelaţia lărgeşte infailibil orizontul etic al religiei evoluate, sporind simultan şi infailibil obligaţiile morale care rezultă din toate revelaţiile anterioare.
101:9.2 (1115.3) Atunci când vă îngăduiţi libertatea de a emite o părere critică despre religia primitivă a omului (sau despre religia omului primitiv), ar trebui să vă reamintiţi că trebuie să judecaţi sălbaticii şi să evaluaţi experienţa lor religioasă potrivit cu claritatea lor şi cu statutul lor de conştiinţă. Nu comiteţi greşeala de a judeca religia aproapelui după propriile voastre criterii de cunoaştere şi de adevăr.
101:9.3 (1115.4) Adevărata religie este, în interiorul sufletului, această convingere intimă şi sublimă care îndeamnă omul, într-un mod irezistibil, să considere ca rău pentru el să nu creadă în realităţile morontiale care constituie conceptele lui etice şi morale cele mai elevate, cea mai înaltă interpretare a lui asupra celor mai mari valori ale vieţii şi a celor mai profunde realităţi ale universului. Iar această religie este pur şi simplu experienţa de a-şi închina loialitatea intelectuală indicaţiilor celor mai elevate ale conştiinţei spirituale.
101:9.4 (1115.5) Căutarea frumuseții este o parte a religiei numai în măsura în care este etică și în măsura în care îmbogățește conceptul de morală. Arta este religioasă numai atunci când devine difuză cu scopul cu care a fost derivată din o motivație spirituală ridicată.
101:9.5 (1115.6) Conştiinţa spirituală iluminată a omului civilizat nu este tot atât de preocupată de un crez intelectual specific sau de un mod de viaţă particular, pe cât este de descoperirea adevărului vieţii, a bunei şi a justei tehnici pentru a reacţiona la situaţii mereu repetate ale existenţei muritorilor. Conştiinţa morală este doar un nume aplicat recunoaşterii şi conştiinţei valorilor etice morontiale emergente la care datoria pretinde ca omul să se conformeze în controlul şi în călăuzirea conduitei sale de zi cu zi.
101:9.6 (1115.7) Noi recunoaştem că religia este imperfectă, dar există cel puţin două manifestări practice ale naturii şi ale funcţiei sale:
101:9.7 (1115.8) 1. Îndemnul spiritual şi presiunea filozofică a religiei îl determină pe om să îşi proiecteze aprecierea lui cu privire la valorile morale direct în exterior în treburile semenilor săi - reacţia etică la religie.
101:9.8 (1115.9) 2. Religia creează, pentru mintea umană, o conştiinţă spiritualizată a realităţii divine, întemeiată pe concepte anterioare despre valori morale, provenită din ele prin credinţă, şi coordonată cu concepte suprapuse despre valori spirituale. Religia devine astfel un cenzor al treburilor muritorilor, o formă de credit moral glorificată şi de încredere în realitate, făcute din realităţile reînsufleţite ale timpului şi din realităţile mai durabile ale eternităţii.
101:9.9 (1116.1) Credinţa este actul de uniune dintre conştiinţa morală şi conceptul spiritual al realităţii permanente. Religia devine drumul prin care omul scapă de limitările materiale ale lumii temporale şi naturale, şi se orientează către realităţile celeste ale lumii eterne şi spirituale prin utilizarea, cu acest scop, a tehnicii de mântuire, transformarea morontială progresivă.
101:10.1 (1116.2) Omul inteligent ştie că este un copil al naturii, o parte a universului material. El nu discerne nici o supravieţuire a personalităţii în mişcările şi în tensiunile nivelului matematic al universului energiei. Omul nici că poate vreodată să discernă realitatea spirituală prin examinarea cauzelor şi a efectelor fizice.
101:10.2 (1116.3) O fiinţă umană îşi dă seama şi de faptul că ea este o parte a cosmosului ideaţional, însă, cu toate că un concept poate persista dincolo de durata vieţii unui muritor, conceptul nu conţine nimic inerent care să indice supravieţuirea personală a personalităţii care concepe. Epuizarea posibilităţilor logicii şi ale raţiunii nu va revela niciodată unui logician sau unui raţionalist adevărul etern al supravieţuirii personalităţii.
101:10.3 (1116.4) Nivelul material al legii asigură continuitatea cauzalităţii, interminabila reacţie a efectului la acţiunea antecedentă; nivelul minţii sugerează perpetuarea în continuitate a ideaţiei, fluxul neîncetat al potenţialităţii conceptuale care decurge din concepţiile preexistente. Dar nici unul dintre aceste nivele universale nu revelează căutătorului muritor vreo portiţă de scăpare de statutul său parţial şi de intolerabila certitudine de a fi o realitate trecătoare a universului, o personalitate temporară condamnată la anihilare atunci când energiile sale vitale limitate vor fi epuizate.
101:10.4 (1116.5) Numai calea morontială care conduce la clarviziune spirituală îi îngăduie omului să sfărâme lanţurile inerente statutului său muritor din univers. Energia şi mintea duc într-adevăr la Paradis şi Deitate, dar nici dotarea energetică nici dotarea mentală a omului nu provin direct de la Deitatea Paradisului. Omul este un copil al lui Dumnezeu numai în sens spiritual, şi acest lucru este adevărat pentru că omul este în prezent înzestrat şi locuit de Tatăl din Paradis numai în sens spiritual. Omenirea nu poate descoperi niciodată divinitatea altfel decât pe calea experienţei religioase şi prin exercitarea adevăratei credinţe. Acceptarea adevărului lui Dumnezeu prin credinţă permite omului să scape de hotarele circumscrise de limitări materiale, şi îi oferă o speranţă raţională de a obţine un permis de liberă trecere pentru a ieşi din împărăţia materială în care se găseşte moartea, spre împărăţia în care este viaţa eternă.
101:10.5 (1116.6) Menirea religiei nu este de a satisface curiozitatea cu privire la Dumnezeu, ci mai degrabă aceea de a aduce statornicie intelectuală şi siguranţă filozofică, de a stabiliza şi de a îmbogăţi viaţa umană amestecând muritorul cu divinul, parţialul cu perfectul, omul cu Dumnezeu. Conceptele umane despre idealitate sunt înzestrate cu realitate numai prin experienţa religioasă.
101:10.6 (1116.7) Nu pot exista niciodată dovezi ştiinţifice sau logice ale divinităţii. Raţiunea singură nu poate să valideze niciodată valorile şi binefacerile experienţei religioase. În schimb, va rămâne mereu adevărat că oricine va vrea să facă voia lui Dumnezeu, va înţelege validitatea valorilor spirituale; astfel că, pe nivelul muritor, fiinţa se apropie cel mai mult de posibilitatea de a dovedi realitatea experienţei religioase. Credinţa corespunzătoare oferă singurul mod de scăpare de dominaţia mecanică a lumii materiale şi de greşelile deformatoare care provin de la nedesăvârşirea lumii intelectuale. Ea este singura soluţie descoperită pentru a se ieşi din impasul în care se găseşte gândirea muritorilor în ce priveşte continuitatea supravieţuirii personalităţii individuale. Ea este singurul paşaport pentru desăvârşirea realităţii şi pentru eternitatea vieţii dintr-o creaţie universală a iubirii, a legii, a unităţii şi a realizării progresive în Deitate.
101:10.7 (1117.1) Religia vindecă cu eficienţă sentimentul uman de izolare idealistă sau de solitudine spirituală. Ea îl admite pe credincios ca fiu de Dumnezeu, ca cetăţean al unui univers nou şi plin de înţeles. Religia îi garantează omului că, dacă el urmează licărirea de dreptate care se poate discerne în sufletul său, el se identifică prin aceea cu însuşi planul Infinitului şi cu scopul Eternului. Un suflet astfel eliberat începe imediat să se simtă la el acasă în acest nou univers, universul său.
101:10.8 (1117.2) Atunci când treceţi prin experienţa unei asemenea transformări prin credinţă, voi încetaţi să mai fiţi o parte servilă a cosmosului matematic, şi deveniţi mai degrabă un fiu eliberat volitiv al Tatălui Universal. Acest fiu eliberat nu mai luptă singur contra destinului inexorabil punând capăt existenţei temporare; el nu mai combate toată natura cu perspective iremediabil ostile; el nu mai este făcut să şovăie de frica paralizantă de a-şi fi pus poate încrederea într-o himeră fără speranţă sau de a-şi fi angajat credinţa într-o eroare fantezistă.
101:10.9 (1117.3) Acum, fiii lui Dumnezeu sunt mai degrabă înrolaţi împreună pentru a duce lupta în care realitatea triumfă asupra umbrelor existenţei. În sfârşit, toate creaturile devin conştiente de faptul că Dumnezeu şi toate oştirile sale divine dintr-un univers aproape infinit sunt de partea lor într-o luptă celestă pentru a atinge eternitatea vieţii şi divinitatea statutului. Aceşti fii eliberaţi prin credinţă sunt cu siguranţă angajaţi în luptele timpului de partea forţelor supreme şi a personalităţilor divine de eternitate; chiar şi stelele în cursul lor se luptă acum pentru ei. În cele din urmă, ei contemplă universul dinspre interior, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi toate incertitudinile izolării materiale sunt transformate în încredinţările progresului spiritual etern. Timpul însuşi nu devine mai mult decât umbra eternităţii proiectate de realităţile Paradisului pe panoplia mişcătoare a spaţiului.
101:10.10 (1117.4) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]
Cartea Urantia
Capitolul 102
102:0.1 (1118.1) PENTRU materialistul lipsit de credinţă, omul este pur şi simplu un accident evolutiv. Speranţele sale de supravieţuire sunt legate de o ficţiune a imaginaţiei sale de muritor; fricile sale, iubirile, dorinţele şi credinţele sale nu sunt decât reacţii ale juxtapunerii accidentale a unor atomi de materie lipsiţi de viaţă. Nici o manifestare de energie, nici o expresie de încredere nu poate să îl poarte dincolo de mormânt. Muncile devoţionale şi geniul care îi inspiră pe cei mai buni oameni sunt condamnate la anihilare prin moarte, la lunga noapte solitară de eternă uitare şi de anihilare a sufletului. O disperare fără nume este singura răsplată a omului pentru a fi trăit şi a fi muncit sub soarele temporar al existenţei muritoare. Fiecare zi din viaţă întăreşte lent şi sigur strânsoarea unui destin nemilos pe care un univers de materie, ostil şi implacabil l-a declarat ca insultă supremă către tot ce este frumos, nobil, elevat şi bun în dorinţele umane.
102:0.2 (1118.2) Însă nu acesta este sfârşitul şi destinul etern al omului. Această viziune nu este decât strigătul de disperare scos de un suflet rătăcitor care este pierdut în întunecimea spirituală, care luptă vitejeşte în faţa sofismelor mecaniciste ale unei filozofii materialiste, şi care este orbit de dezordinea şi de deformarea unei erudiţii complexe. Toată această condamnare la întuneric şi tot acest destin al disperării sunt împrăştiate pentru totdeauna de o singură curajoasă desfăşurare a credinţei celui mai umil şi a celui mai ignorant copil al lui Dumnezeu de pe pământ.
102:0.3 (1118.3) Această credinţă care mântuieşte ia naştere în inima umană atunci când conştiinţa morală a omului îşi dă seama că în cursul experienţei muritoare, valorile umane pot fi transpuse din material în spiritual, din uman în divin, din timp în eternitate.
102:1.1 (1118.4) Munca Ajustorului Gândirii este prin ea însăşi explicaţia felului în care simţul primitiv şi evolutiv al datoriei este transmutat într-o credinţă superioară şi mai sigură în veşnicele realităţi ale revelaţiei. Trebuie ca mintea omului să fie avidă de perfecţiune pentru a-i asigura capacitatea de a înţelege cărările credinţei care duc la înfăptuirea supremă. Dacă cineva alege să facă voia divină, va cunoaşte calea adevărului. Este literalmente adevărat că „lucrurile omeneşti trebuie să fi cunoscute pentru a putea fi iubite, dar lucrurile divine trebuie să fie iubite pentru a putea fi cunoscute”. Dar îndatoririle oneste şi întrebările sincere nu sunt păcate; aceste atitudini sunt pur şi simplu o cauză de întârziere în mersul progresiv de ascensiune spre perfecţiune. O încredere de copil asigură intrarea omului în împărăţia ascensiunii cereşti, însă progresul depinde în întregime de exercitarea viguroasă a credinţei robuste şi de încrederea omului împlinit.
102:1.2 (1119.1) Raţiunea ştiinţei este întemeiată pe faptele observabile ale timpului. Credinţa religioasă îşi aduce argumentele din programul spiritual al eternităţii. Ceea ce ştiinţa şi raţiunea nu pot face pentru noi, adevărata înţelepciune ne îndeamnă să îi permitem credinţei să înfăptuiască prin clarviziune religioasă şi prin transformare spirituală.
102:1.3 (1119.2) Ca urmare a izolării din cauza rebeliunii, revelarea adevărului pe Urantia a fost de prea multe ori amestecată cu afirmaţii ale unor cosmologii parţiale şi tranzitorii. Adevărul rămâne neschimbat din generaţie în generaţie, dar învăţăturile asociate referitoare la lumea fizică variază de la zi la zi şi de la an la an. Adevărul etern nu ar trebui să fie dispreţuit pentru că este întâlnit întâmplător în compania ideilor perimate despre lumea materială. Cu cât sunteţi mai docţi în ştiinţă, cu atât sunteţi mai puţin siguri pe voi. Cu cât aveţi mai multă religie, cu atât sunteţi mai pătrunşi de certitudine.
102:1.4 (1119.3) Certitudinile ştiinţei provin în întregime din intelect; certitudinile religiei ţâşnesc chiar din fundamentele întregii personalităţi. Ştiinţa face apel la înţelegerea minţii; religia face apel la fidelitatea şi la devotarea corpului, a minţii şi a spiritului, de fapt la toată personalitatea.
102:1.5 (1119.4) Dumnezeu este atât de complet real şi absolut încât nu se poate oferi, ca mărturie a realităţii sale, nici un semn material de dovadă, nici o demonstraţie de aşa-zise miracole. Întotdeauna, numai încrederea noastră în el este cea care ni-l va face cunoscut, iar credinţa noastră în el este în întregime întemeiată pe participarea noastră personală la manifestările divine ale realităţii sale infinite.
102:1.6 (1119.5) Ajustorul Gândirii interior trezeşte infailibil, în sufletul omenesc, o veritabilă sete avidă de perfecţiune precum şi o vastă curiozitate, care nu pot fi potolite cum se cuvine decât prin comuniunea cu Dumnezeu, sursa divină a acestui Ajustor. Sufletul însetat al omului refuză să fie satisfăcut cât timp nu ajunge la realizarea personală a Dumnezeului viu. Oricât ar putea fi Dumnezeu mai mult decât o personalitate morală superioară şi perfectă, în conceptul nostru avid însă finit, el nu poate fi cu nimic mai puţin.
102:2.1 (1119.6) O minte observatoare şi un suflet capabil de discernământ recunosc religia atunci când o întâlnesc în viaţa tovarăşilor lor. Religia nu are nevoie de nici o definiţie; noi cunoaştem toate roadele ei sociale, morale, intelectuale şi spirituale. Iar toate acestea provin din faptul că religia este proprietatea rasei umane; ea nu este un produs al culturii. Este adevărat că percepţia religiei este încă umană, şi în consecinţă supusă aservirii, ignoranţei, sclaviei superstiţiilor, păcălelilor sofismelor şi iluziilor falselor filozofii.
102:2.2 (1119.7) Una dintre particularităţile caracteristice ale asigurării religioase autentice este că, în ciuda caracterului absolut al afirmaţiilor sale şi a fermităţii atitudinii sale, spiritul expresiei este destul de echilibrat şi de temperat pentru a nu da niciodată nici cea mai mică impresie de afirmare de sine sau de exaltare a egoului. Înţelepciunea experienţei religioase este oarecum paradoxală, în sensul că ea este atât de origine umană cât şi provenită de la Ajustor. Forţa religioasă nu este produsul prerogativelor personale ale individului, ci mai degrabă punerea în aplicare a asocierii sublime dintre om şi sursa perpetuă a întregii înţelepciuni. În felul acesta, cuvintele şi actele religiei adevărate, în puritatea ei originară, dobândesc o autoritate irezistibilă pentru toţi muritorii iluminaţi.
102:2.3 (1119.8) Factorii unei experienţe religioase sunt greu de identificat şi de analizat, dar este uşor de observat că practicanţii religioşi trăiesc şi perseverează ca şi cum ar fi deja în prezenţa Eternului. Credincioşii reacţionează la viaţa temporară ca şi cum nemurirea ar fi deja la îndemâna lor. În viaţa acestor muritori, se găseşte o originalitate valabilă şi o spontaneitate a exprimării care îi clasează definitiv separat de semenii lor care nu au absorbit decât înţelepciunea lumii. Persoanele religioase par să trăiască efectiv emancipate de hărţuiala grabei şi de tensiunea dureroasă a vicisitudinilor inerente curenţilor seculari ai timpului. Ele dau dovadă de o stabilitate personală şi de o seninătate a caracterului pe care legile fiziologiei, ale psihologiei şi ale sociologiei nu le explică.
102:2.4 (1120.1) Timpul este invariabil un element pentru atingerea cunoaşterii; religia îşi face darurile ei imediat accesibile, deşi subzistă factorul important al creşterii în graţie, un progres definit în toate fazele experienţei religioase. Cunoaşterea este o căutare eternă; voi învăţaţi întotdeauna, însă nu sunteţi niciodată capabili să ajungeţi la cunoaşterea completă a adevărului absolut. Cunoaşterea singură nu dă niciodată o certitudine absolută, ci numai o probabilitate aproximativă în creştere. În schimb, sufletul religios iluminat din punct de vedere spiritual ştie, şi el ştie acum. Totuşi, această certitudine profundă şi pozitivă nu determină persoana religioasă sănătoasă mintal să nu fie interesată de avansul şi reculul progresului înţelepciunii umane, legat în domeniul material de lentele dezvoltări ale ştiinţei.
102:2.5 (1120.2) Chiar şi descoperirile ştiinţei nu sunt cu adevărat reale în conştiinţa experienţei umane înainte de a fi lămurite şi puse în corelaţie, înainte ca faptele lor relevante să capete efectiv un înţeles prin punerea lor în circuit în curenţii de gândire ai minţii. Omul muritor consideră până şi anturajul său fizic prin intermediul nivelului minţii, potrivit cu perspectiva înregistrării sale psihologice. Nu este deci de mirare că omul interpretează universul de o manieră extrem de unificată, şi caută apoi să identifice unitatea energetică a ştiinţei sale cu unitatea spirituală a experienţei sale religioase. Mintea este unitate; conştiinţa muritoare trăieşte pe nivelul minţii şi percepe realităţile universale prin ochii facultăţilor ei mentale. Perspectiva minţii nu revelează unitatea existenţială a sursei realităţii, Sursa-Centru Primă, însă ea poate să prezinte şi prezintă uneori omului o sinteză experimentală a energiei, a minţii şi a spiritului în Fiinţa Supremă şi în calitate de Fiinţă Supremă. Totuşi, mintea nu poate reuşi niciodată în această unificare a diversităţii realităţii, decât dacă această minte este temeinic conştientă de lucrurile materiale, de semnificaţiile intelectuale şi de valorile spirituale. Nu există unitate decât în armonia triunităţii realităţii funcţionale, şi numai în unitate persoana se mulţumeşte în realizarea constanţei şi coerenţei cosmice.
102:2.6 (1120.3) Unitatea este cel mai bine găsită în experienţa umană prin intermediul filozofiei. Deşi corpul gândirii filozofice trebuie dă fie mereu întemeiat pe fapte materiale, clarviziunea spirituală a muritorului este sufletul şi energia adevăratului dinamism filozofic.
102:2.7 (1120.4) Omul evolutiv nu are vreo preferinţă naturală pentru muncile anevoioase. În viaţa empirică, pentru a ţine pasul cu exigenţele hărţuitoare şi cu nevoile presante ale unei experienţe religioase care creşte, este nevoie de o neîncetată activitate în creşterea spirituală, în expansiunea intelectuală, în dezvoltarea factuală şi în serviciul social. Nu există religie veritabilă fără o personalitate foarte activă. De aceea, oamenii cei mai indolenţi caută adesea să scape de rigorile activităţilor cu adevărat religioase înşelându-se cu ingeniozitate pe ei înşişi, retrăgându-se în falsul adăpost al doctrinelor dogmelor religioase stereotipe. Însă adevărata religie este vie. Cristalizarea intelectuală a conceptelor religioase este echivalentul morţii spirituale. Voi nu puteţi concepe o religie fără idei, însă, odată ce religia se găseşte redusă la doar o idee, ea încetează a mai fi o religie, ea a devenit doar o specie de filozofie umană.
102:2.8 (1121.1) Pe de altă parte, alte tipuri de suflete instabile şi puţin disciplinate caută să folosească ideile sentimentale ale religiei pentru a scăpa de exigenţele iritante ale vieţii. Când anumiţi muritori şovăitori şi timizi caută să scape de presiunea neîncetată a vieţii evolutive, religia aşa cum o concep ei pare să le ofere cel mai apropiat refugiu, cea mai bună poartă de scăpare. Însă misiunea religiei constă în a pregăti omul să facă faţă cu curaj, şi chiar şi cu eroism, vicisitudinilor vieţii. Religia este darul suprem al omului evolutiv, singurul lucru care îi permite să persevereze şi „să suporte cu răbdare ca şi cum l-ar vedea pe Cel care este invizibil”. Totuşi, misticismul este adesea marcat de o tendinţă de a se retrage din viaţă; el este îmbrăţişat de fiinţele umane care nu apreciază activităţile care cer mai multă vigoare ale unei vieţi religioase trăite în arenele deschise ale societăţii şi ale comerţului cu oamenii. Adevărata religie trebuie să acţioneze. Conduita rezultă din religie atunci când omul are efectiv una, sau mai degrabă când el îi permite religiei să îl posede cu adevărat. Religia nu se va mulţumi niciodată cu gânduri veleitare, nici cu sentimente pasive.
102:2.9 (1121.2) Noi suntem foarte conştienţi de faptul că religia acţionează adesea într-o manieră puţin înţeleaptă şi chiar şi nereligioasă, însă ea acţionează. Convingerile religioase aberante au condus la persecuţii sângeroase, dar religia face mereu câte ceva; ea este dinamică!
102:3.1 (1121.3) Carenţele intelectuale sau insuficienţele în educaţie stânjenesc inevitabil accesul la nivele religioase superioare, căci un mediu de natură spirituală atât de sărăcit privează religia de principalul ei canal de contact filozofic cu lumea cunoştinţelor ştiinţifice. Factorii intelectuali ai religiei sunt importanţi, dar se ajunge de asemenea uneori ca hipertrofia lor să fie foarte jenantă şi stânjenitoare. Religia trebuie să lucreze constant sub presiunea unei necesităţi paradoxale: necesitatea de a folosi eficient gândirea, nefăcând mare caz de utilitatea spirituală a întregii gândiri.
102:3.2 (1121.4) Speculaţiile religioase sunt inevitabile, dar întotdeauna dăunătoare. Speculaţia denaturează invariabil obiectul ei. Speculaţia tinde să facă religia să treacă drept ceva material sau umanist, şi astfel, interferând atunci direct cu claritatea gândirii logice, ea face indirect ca religia să apară ca o funcţiune a lumii temporale, chiar lumea cu care ea ar trebui să formeze în permanenţă un contrast. Religia va fi deci întotdeauna caracterizată prin paradoxuri, paradoxurile care rezultă din absenţa conexiunii experimentale dintre nivelele materiale şi spirituale ale universului - mota morontială, sensibilitatea suprafilozofică care permite discernerea adevărului şi perceperea unităţii.
102:3.3 (1121.5) Sentimentele materiale, emoţiile umane, conduc direct la acţiuni materiale, la acte egoiste. Punctele de vedere religioase, motivaţiile spirituale, conduc direct la acţiuni religioase, la acţiuni dezinteresate de servire socială şi de binefacere altruistă.
102:3.4 (1121.6) Dorinţa religioasă este o căutare avidă a realităţii divine. Experienţa religioasă este realizarea conştiinţei de a-l fi găsit pe Dumnezeu. Şi, atunci când o fiinţă umană îl găseşte pe Dumnezeu, triumful descoperirii sale o face să experimenteze în sufletul ei o efervescenţă atât de indescriptibilă, încât ea este împinsă să caute un afectuos contact de slujire a semenilor ei mai puţin iluminaţi, nu pentru a face cunoscut că ea l-a găsit pe Dumnezeu, ci mai degrabă pentru a permite revărsării bunătăţii eterne care survine în sufletul ei să-i reîmprospăteze şi să-i înnobileze pe semenii ei. Religia reală conduce la un serviciu social sporit.
102:3.5 (1122.1) Ştiinţa, cunoaşterea, conduc la conştiinţa faptelor; religia, experienţa, conduc la conştiinţa valorilor; filozofia, înţelepciunea, conduc la coordonarea conştiinţei. Revelaţia (substitutul motei morontiale) conduce la conştiinţa adevăratei realităţi; în vreme ce coordonarea conştiinţei faptelor, a valorilor şi a adevăratei realităţi constituie percepţia conştientă a realităţii personalităţii, maximum de fiinţă, împreună cu credinţa în posibilitatea supravieţuirii chiar a acestei personalităţi.
102:3.6 (1122.2) Cunoaşterea duce la acordarea unui rang oamenilor, la crearea păturilor sociale şi a castelor. Religia conduce la servirea oamenilor şi la crearea în felul acesta a eticii şi a altruismului. Înţelepciunea conduce la o mai bună şi mai înaltă comunitate în ideile noastre şi cu semenii noştri. Revelaţia eliberează oamenii şi îi lansează în aventura eternă.
102:3.7 (1122.3) Ştiinţa selectează oamenii; religia iubeşte oamenii, până la a-i iubi ca pe voi înşivă; înţelepciunea face dreptate în diferenţierea dintre oameni, însă revelaţia glorifică omul şi revelează capacitatea sa de asociere cu Dumnezeu.
102:3.8 (1122.4) Ştiinţa se străduieşte în zadar să creeze fraternitatea culturii. Religia aduce în existenţă fraternitatea spiritului. Filozofia caută fraternitatea înţelepciunii; revelaţia zugrăveşte fraternitatea eternă, Corpul Paradisiac al Finalităţii.
102:3.9 (1122.5) Cunoaşterea face să se nască orgoliul în faptul personalităţii; înţelepciunea este conştiinţa semnificaţiei personalităţii; religia este experienţa cunoaşterii valorii personalităţii; revelaţia este încredinţarea în supravieţuirea personalităţii.
102:3.10 (1122.6) Ştiinţa caută să identifice, să analizeze şi să clasifice părţile segmentate ale cosmosului nelimitat. Religia pricepe ideea-de-întreg, totalitatea cosmosului. Filozofia încearcă să identifice segmentele materiale ale ştiinţei cu conceptul de clarviziune spirituală a întregului. În punctele în care filozofia eşuează în această încercare, revelaţia reuşeşte afirmând că cercul cosmic este universal, etern, absolut, şi infinit. Acest cosmos al Infinitului EU SUNT este aşadar fără sfârşit, fără limite şi incluzând totul - el este fără timp, fără spaţiu şi necalificat. Şi noi stăm mărturie faptului că Infinitul EU SUNT este de asemenea Tatăl lui Mihail al Nebadonului şi Dumnezeul mântuirii umane.
102:3.11 (1122.7) Ştiinţa indică Deitatea ca pe un fapt; filozofia prezintă ideea unui Absolut; religia îl consideră pe Dumnezeu ca o personalitate spirituală iubitoare. Revelaţia afirmă că există o unitate între faptul Deităţii, ideea de Absolut şi personalitatea spirituală a lui Dumnezeu; ba mai mult, ea prezintă acest concept ca fiind Tatăl nostru - faptul universal al existenţei, ideea eternă a minţii şi spiritul infinit al vieţii.
102:3.12 (1122.8) Urmărirea cunoaşterii constituie ştiinţa; căutarea înţelepciunii este filozofia; iubirea pentru Dumnezeu este religia; setea de adevăr este o revelaţia; însă Ajustorul Gândirii interior este cel care ataşează simţământul realităţii clarviziunii spirituale a omului în raport cu cosmosul.
102:3.13 (1122.9) În ştiinţă, ideea precede expresia realizării sale; în religie, expresia realizării precede expresia ideii. Este o diferenţă imensă între voinţa-de-a-crede evolutivă, pe de o parte, şi produsul raţiunii iluminate, clarviziunea religioasă şi revelaţia - voinţa care crede- pe de altă parte.
102:3.14 (1122.10) În evoluţie, religia îl determină adesea pe om să-şi creeze conceptele sale despre Dumnezeu. Revelaţia arată fenomenul de Dumnezeu făcându-l pe om să evolueze el însuşi, în vreme ce, în viaţa pământeană a lui Crist Mihail, noi vedem fenomenul de Dumnezeu revelându-se el însuşi omului. Evoluţia tinde să îl facă pe Dumnezeu asemănător omului; revelaţia tinde să îl facă pe om asemănător lui Dumnezeu.
102:3.15 (1122.11) Ştiinţa nu este satisfăcută decât de cauzele prime, religia de personalitatea supremă, iar filozofia de unitate. Revelaţia afirmă că cele trei sunt una, şi că toate sunt bune. Eternul real este binele universului, iar nu iluziile temporare ale răului spaţial. În experienţa spirituală a tuturor personalităţilor, este întotdeauna adevărat că realul este binele şi că binele este realul.
102:4.1 (1123.1) Din cauza prezenţei Ajustorului Gândirii în mintea voastră, pentru voi nu mai este un mister să cunoaşteţi mintea lui Dumnezeu decât faptul de a fi siguri că sunteţi conştienţi de cunoaşterea oricărei alte minţi, umane sau supraumane. Religia şi conştiinţa socială au în comun aceasta: ele sunt amândouă întemeiate pe facultatea mentală a conştiinţei-de-celălalt. Tehnica prin care puteţi accepta ca pe a voastră ideea altuia este la fel cu a vă permite să „lăsaţi mintea care era în Cristos să fie şi în voi”.
102:4.2 (1123.2) Ce este experienţa umană? Ea este pur şi simplu efectul reciproc dintre un sine activ şi interogator, şi orice altă realitate activă şi exterioară. Masa experienţei este determinată de profunzimea conceptului, plus de totalitatea recunoaşterii realităţii a ceea ce este exterior. Mişcarea experienţei este egală cu forţa imaginaţiei în expectativă, plus acuitatea descoperirii senzoriale a calităţilor externe de realitate contactată. Faptul experienţei se găseşte în conştiinţa de sine şi a existenţei celorlalţi - a altor lucruri, a altor mentalităţi, a altor spiritualităţi.
102:4.3 (1123.3) Omul devine foarte devreme conştient că el nu este singur nici în lume nici în univers. El îşi dezvoltă o conştiinţă naturală şi spontană a altor mentalităţi din anturajul individului. Credinţa transformă această experienţă naturală în religie, în recunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind realitatea - sursa, natura şi destinul - minţii celuilalt, dar această cunoaştere a lui Dumnezeu este întotdeauna o realitate a experienţei personale. Dacă Dumnezeu nu ar fi o personalitate, el nu ar putea deveni o parte vie a experienţei religioase reale a unei personalităţi umane.
102:4.4 (1123.4) Elementul de eroare prezent în experienţa religioasă umană este direct proporţional cu conţinutul de materialism care pătează conceptul spiritual al Tatălui Universal. Înaintarea omului în univers, până să atingă statutul de spirit, constă în a se debarasa de aceste idei eronate despre natura lui Dumnezeu şi despre realitatea spiritului pur şi veritabil. Deitatea este mai mult decât spirit, dar apropierea spirituală este singura posibilă pentru omul în ascensiune.
102:4.5 (1123.5) Rugăciunea face cu siguranţă parte din experienţa religioasă, însă religiile moderne au pus greşit accentul pe ele, în detrimentul comuniunii adorării, care este mai esenţială. Puterile care reflectă ale minţii se adâncesc şi se lărgesc prin adorare. Rugăciunea se poate să îmbogăţească viaţa, dar adorarea iluminează destinul.
102:4.6 (1123.6) Religia revelată este elementul unificator al existenţei umane. Revelaţia unifică istoria, coordonează geologia, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia şi psihologia. Experienţa spirituală este cu adevărat sufletul cosmosului omului.
102:5.1 (1123.7) Cu toate că stabilirea faptului credinţei nu este echivalent cu stabilirea faptului a ceea ce este crezut, înaintarea evolutivă a vieţii simple până la statutul de personalitate demonstrează clar faptul existenţei, la pornire, a potenţialului personalităţii. În universurile timpului, potenţialul are întotdeauna supremaţie faţă de actual. În cosmosul aflat în evoluţie, potenţialul reprezintă ceea ce are să fie, şi ceea ce are să fie este desfăşurarea deciziilor intenţionale ale Deităţii.
102:5.2 (1124.1) Aceeaşi supremaţie a intenţiilor a apărut în evoluţia ideaţiei mentale atunci când frica animală primitivă se transmută într-un respect mereu mai profund faţă de Dumnezeu şi într-o spaimă crescândă înaintea universului. Omul primitiv avea mai mult teamă religioasă decât credinţă. Supremaţia potenţialurilor spirituale asupra realităţilor mentale este demonstrată atunci când această groază laşă se transformă într-o credinţă vie în realităţile universale.
102:5.3 (1124.2) Se poate face analiza psihologică a religiei evolutive, însă nu şi aceea a religiei de origine spirituală trăită personal. Morala umană poate recunoaşte valorile, dar numai religia poate să le conserve, să le înalţe şi să le spiritualizeze. În pofida acestui fapt, religia este ceva mai mult decât o moralitate cu caracter emoţional. Religia este pentru moralitate ceea ce iubirea este pentru datorie, ceea ce filiaţia este pentru servitute, ceea ce esenţa este pentru substanţă. Moralitatea revelează un Controlor atotputernic, o Deitate care să fie servită; religia revelează un Tată atotiubitor, un Dumnezeu de adorat şi de iubit. Şi, din nou, aceasta se întâmplă deoarece potenţialul spiritual al religiei domină actualitatea îndatoririlor moralităţii evolutive.
102:6.1 (1124.3) Eliminarea temerii religioase prin filozofie şi progresul continuu al ştiinţei contribuie serios la mortalitatea falşilor zei. Chiar dacă dispariţia acestor zeităţi create de oameni poate să întunece momentan viziunea spirituală, ea distruge, în cele din urmă, ignoranţa şi superstiţia care l-au eclipsat un timp atât de îndelungat pe Dumnezeu cel viu, Dumnezeul iubirii eterne. Relaţia dintre creatură şi Creator este o experienţă vie, o credinţă religioasă dinamică, care nu este supusă unei definiţii precise. A izola o parte a vieţii şi a o numi religie înseamnă a dezintegra viaţa şi a desfigura religia. Tocmai de aceea, Dumnezeul adorării reclamă o fidelitate totală, sau nu pretinde nici una.
102:6.2 (1124.4) Zeii oamenilor primitivi se poate să nu fi fost mai mult decât nişte umbre ale acestor oameni. Dumnezeul viu este lumina divină ale cărei întreruperi constituie umbrele creaţiei întregului spaţiu.
102:6.3 (1124.5) Persoana religioasă care a atins filozofia are credinţă într-un Dumnezeu personal al mântuirii personale, în ceva mai mult decât o realitate, o valoare, un nivel de înfăptuire, un proces superior, o transmutare, ceea ce este ultim în spaţiu-timp, o idealizare, o personalizare a energiei, entitatea gravitaţiei, o proiecţie umană, idealizarea sinelui, împingerea înălţătoare a naturii, înclinaţia către bunătate, impulsul înainte al evoluţiei, precum şi o ipoteză sublimă. Persoana religioasă are credinţă într-un Dumnezeu al iubirii. Iubirea este esenţa religiei şi sursa vie a civilizaţiilor superioare.
102:6.4 (1124.6) În experienţa religioasă personală, credinţa transformă Dumnezeul probabilităţii filozofice într-un Dumnezeu al mântuirii sigur. Scepticismul poate să sfideze teoriile teologiei, însă convingerea că te poţi încrede în experienţa personală afirmă adevărul crezurilor care au crescut până la credinţă.
102:6.5 (1124.7) Se poate ajunge la convingeri despre Dumnezeu prin raţionamente înţelepte, însă nu se învaţă cunoaşterea lui Dumnezeu decât prin credinţă, prin experienţă personală. În multe lucruri care au legătură cu viaţa trebuie să se ţină cont de probabilităţi, însă în contactul cu realităţile cosmice se pot simţi certitudini atunci când se abordează semnificaţiile şi valorile lor cu ajutorul unei credinţe vii. Un suflet care îl cunoaşte pe Dumnezeu îndrăzneşte să spună „eu ştiu”, chiar şi atunci când cunoaşterea sa de Dumnezeu este contestată de necredinciosul care neagă această certitudine, deoarece ea nu este în întregime susţinută de logica intelectuală. Credinciosul se mulţumeşte să îi răspundă unui asemenea necredincios: „Cum ştii tu că eu nu ştiu?”
102:6.6 (1125.1) Cu toate că raţiunea poate întotdeauna să pună credinţa la îndoială, credinţa poate întotdeauna să completeze atât raţiunea cât şi logica. Raţiunea creează probabilitatea pe care credinţa o poate transforma în certitudine morală, ba chiar şi în experienţă spirituală. Dumnezeu este cel dintâi adevăr şi cel din urmă fapt, şi de aceea orice adevăr îşi are originea în el, în timp ce toate faptele există relative la el. Dumnezeu este adevărul absolut. Dumnezeu poate fi cunoscut ca adevăr, dar pentru a-l înţelege pe Dumnezeu - pentru a-l explica - trebuie să se exploreze faptul universului universurilor. Imensul gol dintre experienţa adevărului lui Dumnezeu şi ignorarea faptului lui Dumnezeu nu pot fi umplute decât de credinţa vie. Raţiunea singură nu poate să stabilească armonia dintre adevărul infinit şi faptul universal.
102:6.7 (1125.2) Crezul se poate dovedi incapabil să-i reziste îndoielii şi să suporte frica, dar credinţa triumfă întotdeauna asupra îndoielii, căci ea este atât pozitivă cât şi vie. Pozitivul are întotdeauna avantaj asupra negativului, adevărul asupra erorii, experienţa asupra teoriei, realităţile spirituale asupra faptelor izolate din spaţiu şi din timp. Dovada convingătoare a acestei certitudini spirituale rezidă în roadele sociale ale spiritului pe care credincioşii, oamenii de credinţă, le produc ca urmare a experienţei lor spirituale autentice. Isus a zis: „Dacă vă iubiţi aproapele aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă, atunci toţi oamenii vor şti că voi sunteţi discipolii mei.”
102:6.8 (1125.3) Pentru ştiinţă, Dumnezeu este o posibilitate; pentru psihologie, este un lucru dezirabil; pentru filozofie, este o probabilitate; pentru religie, este o certitudine, o actualitate a experienţei religioase. Raţiunea cere ca o filozofie incapabilă să-l găsească pe Dumnezeu să fie foarte respectuoasă faţă de credinţa religioasă care îl poate găsi pe Dumnezeul certitudinii şi care poate ajunge la el. Ştiinţa n-ar trebui nici să dispreţuiască experienţa religioasă invocând credulitatea, cel puţin nu atâta timp cât ştiinţa stăruie în a presupune că înzestrările intelectuale şi filozofice ale omului se ivesc din inteligenţele cu atât mai mici cu cât te îndepărtezi mai mult în trecut, şi în cele din urmă, că aceste înzestrări îşi au originea în viaţa primitivă care era totalmente privată de gândire şi de simţire.
102:6.9 (1125.4) Nu trebuie să se ridice faptele evoluţiei împotriva adevărului că experienţa spirituală din viaţa religioasă a unui muritor cunoscător de Dumnezeu este o realitate şi o certitudine. Oamenii inteligenţi ar trebui să înceteze să mai raţioneze ca nişte copii, şi să încerce să folosească logica consecventă a adulţilor, logică care tolerează conceptul de adevăr împreună cu observarea faptelor. Materialismul ştiinţific dă faliment atunci când persistă, în faţa fiecărui fenomen universal recurent, în respingerea obiecţiilor curente prin referirea a ceea ce este considerat superior la ceea ce este considerat inferior. Logica cere să se recunoască activităţile unui Creator care are un scop.
102:6.10 (1125.5) Evoluţia organică este un fapt. Evoluţia motivată sau progresivă este un adevăr care face ca fenomenele să fie logice, altfel ele ar fi contradictorii, înfăptuirile întotdeauna ascendente ale evoluţiei. Cu cât un savant progresează mai mult în ştiinţa pe care şi-a ales-o, cu atât el abandonează mai mult teoriile materialiste ale faptului material în favoarea adevărului cosmic - dominaţia Minţii Supreme. Materialismul depreciază viaţa umană; evanghelia lui Isus îi înalţă peste măsură pe toţi muritorii şi îi exaltă dumnezeieşte. Existenţa umană trebuie să se reprezinte ca experienţa misterioasă şi fascinantă în care se realizează întâlnirea dintre fiinţa umană care-şi întinde mâna în sus şi divinul care îi întinde în jos mâna ajutătoare a salvării.
102:7.1 (1126.1) Din moment ce Tatăl Universal există prin el însuşi, el se explică de asemenea prin el însuşi; el trăieşte realmente în orice muritor înzestrat cu raţiune. Dar voi nu puteţi avea certitudine în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu dacă nu îl cunoaşteţi; filiaţia este singura experienţă care face sigură paternitatea. Universul suferă schimbări pretutindeni. Un univers schimbător este un univers dependent; o asemenea creaţie nu poate fi nici finală nici absolută. Un univers finit depinde în întregime de cel Ultim şi de cel Absolut. Universul şi Dumnezeu nu sunt identici; unul este cauză, iar celălalt efect. Cauza este absolută, infinită, eternă şi neschimbătoare. Efectul este temporal-spaţial şi transcendental, dar mereu schimbător, întotdeauna în creştere.
102:7.2 (1126.2) Dumnezeu este singurul şi unicul fapt din univers care este cauzat de el însuşi. El este secretul ordinii, planul şi scopul întregii creaţii de lucruri şi de fiinţe. Universul care se schimbă pretutindeni este reglementat şi stabilizat de legi absolut neschimbătoare, obiceiurile unui Dumnezeu neschimbător. Faptul lui Dumnezeu, legea divină, nu se schimbă. Adevărul lui Dumnezeu, relaţia sa cu universul, este o revelaţie relativă mereu adaptabilă la universul aflat în constantă evoluţie.
102:7.3 (1126.3) Aceia care ar vrea să plăsmuiască o religie fără Dumnezeu seamănă cu cei care ar dori să recolteze fructe fără arbori sau să aibă copii fără părinţi. Nu se pot obţine efecte fără cauze, şi numai EU SUNT-ul este fără cauză. Faptul experienţei religioase îl implică pe Dumnezeu, şi un asemenea Dumnezeu al experienţei personale trebuie să fie un Dumnezeu personal. Nu se pot adresa rugăciuni unei formule chimice, nu se poate implora o ecuaţie matematică, adora o ipoteză, conferi încredere unui postulat, comunica cu un proces, sluji o abstracţie sau întreţine o camaraderie afectuoasă cu o lege.
102:7.4 (1126.4) Este adevărat că multe trăsături aparent religioase s-a putea să provină din baze non-religioase. Un om îl poate nega pe Dumnezeu în mod intelectual şi totuşi, să fie bun din punct de vedere moral, loial, filial, onest, şi chiar idealist. Omul poate să altoiască multe ramuri pur umane pe natura sa spirituală fundamentală, şi să dea astfel aparenţa de a-şi dovedi afirmaţiile referitoare la o religie fără Dumnezeu, dar această experienţă este privată de valorile supravieţuirii, ale cunoaşterii lui Dumnezeu şi ale ascensiunii către Dumnezeu; această experienţă de muritor nu produce decât fructe sociale, nu şi spirituale. Altoirea determină natura fructului, deşi subzistenţa vie se trage din rădăcinile divinei înzestrări originare atât a minţii cât şi a spiritului.
102:7.5 (1126.5) Marca intelectuală particulară a religiei este certitudinea; caracteristica sa filozofică este coerenţa; fructele ei sociale sunt iubirea şi servirea.
102:7.6 (1126.6) Individul care îl cunoaşte pe Dumnezeu nu este orb faţă de dificultăţi, nici neatent la obstacolele care îi stau în calea găsirii lui Dumnezeu în labirintul superstiţiilor, al tradiţiilor şi al tendinţelor materialiste din timpurile moderne. El a întâmpinat toate aceste dificultăţi şi a triumfat asupra lor, le-a înlăturat printr-o credinţă vie şi a atins, în ciuda lor, înaltele tărâmuri ale experienţei spirituale. Este adevărat că multor persoane lăuntric sigure de existenţa lui Dumnezeu le este frică să afirme aceste sentimente de certitudine, din cauza mulţimii şi a abilităţii celor care adună obiecţii şi dau amploare obstacolelor la credinţa în Dumnezeu. Nu este nevoie de nici o inteligenţă superioară pentru a repera punctele slabe, pentru a pune întrebări sau a ridica obiecţii. În schimb, trebuie o minte strălucită pentru a răspunde acestor întrebări şi pentru a rezolva aceste dificultăţi; certitudinea credinţei este cea mai bună tehnică de a trata toate aceste critici superficiale.
102:7.7 (1127.1) Dacă ştiinţa, filozofia sau sociologia îndrăznesc să devină dogmatice opunându-se profeţilor adevăratei religii, atunci oamenii care îl cunosc pe Dumnezeu ar trebui să răspundă acestui dogmatism nejustificat prin dogmatismul care vede mai departe al certitudinii provenite din experienţa spirituală personală: „Eu ştiu că am experimentat pentru că eu sunt un fiu al lui EU SUNT.” Dacă experienţa personală a unei persoane care are credinţă în Tatăl experimentabil trebuie să fie contestată de o dogmă, acest fiu născut din credinţă ar putea să răspundă prin dogma de nerespins afirmându-şi filiaţia efectivă cu Tatăl Universal.
102:7.8 (1127.2) Numai o realitate necalificată, un absolut, poate să-şi permită să fie dogmatic în mod consistent. Cei care simulează dogmatismul, dacă sunt logici, vor fi mai devreme sau mai târziu aruncaţi în braţele Absolutului energiei, ale Universului adevărului şi ale Infinitului iubirii.
102:7.9 (1127.3) Dacă cineva abordează de o manieră nereligioasă realitatea cosmică, pretinzând să conteste certitudinea credinţei sub pretextul că statutul ei nu este dovedit, atunci cel care are experienţa spiritului poate de asemenea să recurgă la contestarea dogmatică a faptelor ştiinţei şi a crezurilor filozofiei spunând că nici ele nu sunt dovedite, că şi ele sunt nişte experienţe din conştiinţa savantului sau a filozofului.
102:7.10 (1127.4) Dumnezeu este cel mai inevitabil dintre toate prezenţele, cel mai real dintre toate faptele, cel mai viu dintre toate adevărurile, cel mai iubitor dintre toţi prietenii, cel mai divin dintre toate valorile. Dintre toate experienţele universului, cea de care avem dreptul să fim cel mai siguri este Dumnezeu.
102:8.1 (1127.5) Cea mai bună dovadă a realităţii şi a eficienţei religiei constă în faptul experienţei umane. Uitaţi-vă la oamenii temători şi suspicioşi din fire, înzestraţi din naştere cu un puternic instinct de conservare şi care doresc fierbinte să supravieţuiască morţii; ei acceptă pe deplin să încredinţeze cele mai profunde interese ale prezentului şi ale viitorului lor păstrării şi dirijării puterii şi persoanei pe care credinţa lor o numesc Dumnezeu. Acesta este unicul adevăr central din întreaga religie. Cât priveşte ceea ce această putere sau această persoană îi cere omului în schimbul acestei păstrări şi a acestei mântuiri finale, nu există două religii care să fie de acord; de fapt, ele sunt toate mai mult sau mai puţin în dezacord.
102:8.2 (1127.6) Pentru a situa statutul unei religii pe scara evolutivă, cel mai bine este să fie apreciate după judecăţile ei morale şi după criteriile ei etice. Cu cât mai elevat este un tip de religie, cu atât mai mult el încurajează o moralitate socială şi o cultură etică aflate în constant progres, şi cu atât mai mult este încurajat de acest progres. Noi nu putem judeca o religie după statutul civilizaţiei care o însoţeşte; am face mai bine să apreciem adevărata natură a unei civilizaţii după puritatea şi nobleţea religiei sale. Mulţi dintre învăţătorii religioşi dintre cei mai remarcabili din lume au fost aproape lipsiţi de educaţie. Înţelepciunea lumii nu este necesară pentru a manifesta o credinţă salvatoare în realităţile veşnice.
102:8.3 (1127.7) Deosebirile dintre religiile din diverse epoci depind în întregime de modul variat în care oamenii înţeleg realitatea şi recunosc valorile morale, relaţiile etice şi realităţile spirituale.
102:8.4 (1127.8) Etica este eterna oglindă socială sau rasială care reflectă cu fidelitate progresele, de altfel neobservabile, dezvoltările interne spirituale şi religioase. Omul s-a gândit întotdeauna la Dumnezeu în termenii a ceea ce cunoştea el mai bun, ideile lui cele mai profunde şi idealurile lui cele mai elevate. Chiar şi religia istorică şi-a creat întotdeauna concepţiile ei despre Dumnezeu plecând de la cele mai înalte valori recunoscute. Orice creatură inteligentă dă numele de Dumnezeu celui mai bun şi mai elevat lucru pe care îl cunoaşte ea.
102:8.5 (1128.1) Religia redusă la limbajul raţiunii şi la expresia intelectuală a îndrăznit întotdeauna să critice civilizaţia şi progresul evolutiv, judecându-le după propriile ei criterii de cultură etică şi de progres moral.
102:8.6 (1128.2) Cu toate că religia personală precede evoluţia moralei umane, se constată cu regret că religia instituţională a rămas invariabil în urma moravurilor, lent schimbătoare, ale raselor umane. Religia organizată se dovedeşte a fi întârziată prin conservatorism. Profeţii au călăuzit în general popoarele în dezvoltarea lor religioasă; teologii, în general, le-au împiedicat să avanseze. Religia, fiind o problemă a experienţei interioare sau personale, nu poate niciodată să o ia cu mult înaintea evoluţiei intelectuale a raselor.
102:8.7 (1128.3) Dar religia nu este niciodată întărită printr-un apel la aşa-zisele miracole. Căutarea de miracole este un regres către religiile primitive ale magiei. Adevărata religie nu are nimic de a face cu aşa-zisele miracole, iar religia adevărată nu face niciodată apel la miracole ca dovadă a autorităţii sale. Religia este întotdeauna înrădăcinată şi fondată pe experienţa personală. Şi religia voastră cea mai elevată, viaţa lui Isus, a fost chiar o astfel de experienţă personală: omul, muritorul, căutându-l pe Dumnezeu şi găsindu-l, spre deplina satisfacţie a sufletului perfect al supremaţiei infinite. Iată religia, cea mai elevată care a fost revelată până acum în universul Nebadonului - viaţa terestră a lui Isus din Nazaret.
102:8.8 (1128.4) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
Cartea Urantia
Capitolul 103
103:0.1 (1129.1) TOATE reacţiile cu adevărat religioase ale omului sunt garantate de devreme de serviciul adjutantului adorării şi sunt cenzurate de adjutantul înţelepciunii. Prima înzestrare supramental a omului este pusă în circuit de personalitatea sa în Sfântul Spirit de Spiritul Creativ al universului; şi, cu multă vreme înainte de manifestările Fiilor divini şi de consacrarea universală a Ajustorilor, această influenţă a acţionat la lărgirea punctului de vedere al oamenilor asupra eticii, a religiei şi a spiritualităţii. În urma manifestărilor Fiilor Paradisului, Spiritul Adevărului eliberat îşi aduce puternica sa contribuţie la creşterea capacităţii umane de percepere a adevărurilor religioase. Pe măsură ce evoluţia progresează pe o lume locuită, Ajustorii Gândirii participă din ce în ce mai mult la dezvoltarea tipurilor superioare de clarviziune religioasă umană. Ajustorul Gândirii este fereastra cosmică prin care o creatură finită poate avea, graţie credinţei, o privire de ansamblu asupra aspectelor sigure şi divine ale Deităţii nelimitate, Tatăl Universal.
103:0.2 (1129.2) Tendinţele religioase ale raselor umane sunt înnăscute; ele se manifestă universal şi au o origine aparent naturală; religiile primitive sunt întotdeauna evolutive în geneza lor. Pe măsură ce experienţa religioasă naturală continuă să progreseze, revelaţiile periodice ale adevărului vin să puncteze cursul evoluţiei planetare, care altminteri nu progresa decât lent.
103:0.3 (1129.3) Pe Urantia, se găsesc astăzi patru feluri de religii:
103:0.4 (1129.4) 1. Religia naturală sau evolutivă.
103:0.5 (1129.5) 2. Religia supranaturală sau revelatoare.
103:0.6 (1129.6) 3. Religia curentă sau practică, având un amestec variabil de religii naturale sau supranaturale.
103:0.7 (1129.7) 4. Religiile filozofice, doctrine teologice elaborate de oameni sau concepute prin filozofie, şi create de raţiune.
103:1.1 (1129.8) Unitatea experienţei religioase printre membrii unui grup social sau rasial decurge din identitatea naturii fragmentelor de Dumnezeu care sălăşluiesc în indivizi. Acest divin din oameni este ceea ce dă naştere interesului generos pe care ei îl poartă altor oameni. Însă, datorită faptului că personalitatea este unică - doi muritori nu seamănă niciodată între ei - urmează că niciodată două fiinţe umane nu pot interpreta în aceiaşi manieră indicaţiile şi imboldurile spiritului divin care trăieşte în mintea lor. Membrii unui grup de muritori pot simţi o unitate spirituală, dar nu pot niciodată atinge uniformitatea filozofică. Această diversitate a interpretării gândirii şi a experienţei religioase este demonstrată de faptul că teologii şi filozofii celui de-al douăzecilea secol au formulat mai mult de cinci sute de definiţii diferite ale religiei. În realitate, fiecare fiinţă umană defineşte religia în termenii propriei sale interpretări întemeiate pe experienţa impulsurilor divine care emană din spiritul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea. Această interpretare este în mod necesar unică şi complet diferită de filozofia religioasă a tuturor celorlalte fiinţe umane.
103:1.2 (1130.1) Când un muritor este în deplin acord cu filozofia religioasă a unui alt muritor, fenomenul indică faptul că aceste două fiinţe au avut o experienţă religioasă asemănătoare în ce priveşte materiile care se raportează la similitudinea lor de interpretare filozofică a religiei.
103:1.3 (1130.2) Deşi religia voastră este o chestiune de experienţă personală, este foarte important ca voi să fiţi determinaţi să cunoaşteţi un mare număr de alte experienţe religioase (diversele interpretări ale unor diferiţi muritori) pentru a împiedica ca viaţa voastră să devină egocentrică - îngustă, egoistă şi nesociabilă.
103:1.4 (1130.3) Raţionalismul nu are dreptate atunci când pretinde că religia este mai întâi şi întâi o credinţă primitivă în ceva, urmată apoi de căutarea de valori. Religia este înainte de toate o căutare de valori, care formulează apoi un sistem de crezuri interpretative. Este mult mai uşor ca oamenii să cadă de acord în privinţa unor valori religioase - în privinţa ţelurilor - decât în privinţa crezurilor - a interpretărilor. Aceasta explică cum se face că religia poate accepta valorile şi ţelurile, în vreme ce prezintă fenomenul derutant de a continua să admită sute de crezuri contradictorii - credo-uri. Aceasta explică şi de ce o persoană dată îşi poate continua experienţa religioasă în vreme ce abandonează sau modifică multe dintre crezurile ei religioase. Religia subzistă în ciuda schimbărilor revolutive din credinţele religioase. Nu teologia produce religia, ci religia este cea care dă naştere filozofiei teologice.
103:1.5 (1130.4) Faptul că persoanele religioase au crezut în multe lucruri eronate nu infirmă religia, căci ea este întemeiată pe recunoaşterea valorilor şi este validată de credinţa experienţei religioase personale. Religia se bazează aşadar pe experienţa şi pe gândirea religioasă; teologia, filozofia religiei, este o încercare onestă de a interpreta această experienţă; asemenea crezuri interpretative pot să fie juste sau false, sau ele pot fi un amestec de adevăr şi de eroare.
103:1.6 (1130.5) Faptul de a recunoaşte în mod conştient valorile spirituale este o experienţă care transcende ideaţia. Nici o limbă umană nu are cuvânt pentru a desemna „senzaţia”, „simţământul”, „intuiţia” sau „experienţa” pe care am ales-o pentru a denumi conştiinţa de Dumnezeu. Spiritul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în om nu este personal - Ajustorul este prepersonal - dar acest Veghetor prezintă o valoare şi emană un parfum de divinitate care sunt personale în sensul cel mai elevat şi infinit al cuvântului. Dacă Dumnezeu nu ar fi cel puţin personal, el nu ar putea fi conştient, iar dacă nu ar fi conştient, el ar fi infrauman.
103:2.1 (1130.6) Religia este funcţională în mintea umană. Ea este realizată în experienţă înainte de a apărea în conştiinţa umană. Un copil există aproximativ cu nouă luni înainte de a face experienţa naşterii. Însă naşterea religiei nu este subită; este mai degrabă o ivire treptată. Totuşi, există mai devreme sau mai târziu o „zi a naşterii”. Nu intri în împărăţia cerului fără a fi „născut din nou” - născut din Spirit. Multe naşteri spirituale sunt însoţite de mari chinuri spirituale şi de tulburări psihologice pronunţate, după cum multe naşteri fizice sunt caracterizate prin „naşteri anevoioase” sau prin alte anomalii de „travaliu”. Alte naşteri spirituale reprezintă o creştere normală şi naturală a recunoaşterii valorilor supreme cu o intensificare a experienţei spirituale, deşi nici o dezvoltare religioasă nu se produce fără un efort conştient şi fără hotărâri pozitive şi individuale. Religia nu este niciodată o experienţă pasivă, o atitudine negativă. Ceea ce se numeşte naşterea religiei nu este în mod direct asociat cu aşa-zisele experienţe de convertire care caracterizează în mod obişnuit episoadele religioase ce se produc mai târziu în viaţă ca urmare a conflictelor mentale, a refulărilor emoţionale, precum şi a bulversărilor de temperament.
103:2.2 (1131.1) Însă acele persoanele care au fost astfel educate de părinţii lor încât să crească cu conştiinţa de a fi copiii unui Tată celest iubitor nu ar trebui să-i privească cu ochi răi pe tovarăşii lor muritori care nu au putut atinge conştiinţa comuniunii cu Dumnezeu decât trecând printr-o criză psihologică, printr-o tulburare emoţională.
103:2.3 (1131.2) Terenul evolutiv al minţii umane în care încolţeşte sămânţa religiei revelate este natura morală care dă atât de devreme naştere unei conştiinţe sociale. Primele imbolduri ale naturii umane a unui copil nu au de-a face cu sexualitatea, cu culpabilitatea sau cu orgoliul personal, ci mai degrabă cu imboldurile justiţiei şi ale echităţii, cu o nevoie de bunăvoinţă - de servire ajutătoare pe lângă tovarăşii săi. Când asemenea treziri morale precoce sunt nutrite, se produce o dezvoltare treptată a vieţii religioase, relativ degajată de conflicte, de tulburări şi de crize.
103:2.4 (1131.3) Orice fiinţă umană are de foarte devreme un fel de conflict între impulsurile ei egocentrice şi impulsurile sale altruiste, şi, de multe ori, prima sa experienţă de a fi conştientă de Dumnezeu se poate să provină din căutarea sa după un ajutor supraomenesc pentru a rezolva asemenea conflicte morale.
103:2.5 (1131.4) Psihologia unui copil este de la natură pozitivă, nu negativă. Numeroase persoane sunt negative ca urmare a educaţiei lor. Atunci când spunem că copiii sunt pozitivi, ne referim la impulsurile lor morale, la acele puteri mentale a căror apariţie semnalează sosirea Ajustorului.
103:2.6 (1131.5) În emergenţa conştiinţei religioase şi în absenţa învăţăturilor greşite, mintea unui copil normal se îndreaptă, în mod pozitiv, către dreptatea morală şi către ajutorul social, mai degrabă decât în mod negativ, îndepărtându-se de păcat şi de vinovăţie. Se poate să existe sau nu un conflict în dezvoltarea experienţei religioase, însă inevitabilele decizii, eforturi şi funcţiuni ale voinţei umane sunt întotdeauna prezente.
103:2.7 (1131.6) Alegerea morală este de obicei mai mult sau mai puţin însoţită de conflicte morale, şi tot acest întreg conflict din mintea copilului se produce între pornirile egoismului şi impulsurile altruismului. Ajustorul Gândirii ţine seama de mobilurile egoiste ale personalităţii, dar ia măsuri pentru a atribui o uşoară preferinţă impulsurilor altruiste care conduc la ţelul fericirii umane şi la bucuriile din împărăţia cerurilor.
103:2.8 (1131.7) Când o fiinţă morală alege să fie altruistă în faţa unei înclinaţii spre egoism, ea face o experienţă religioasă primitivă. Nici un animal nu poate să facă o astfel de alegere; această decizie este atât omenească cât şi religioasă. Ea îmbrăţişează faptul conştiinţei de Dumnezeu şi dovedeşte un îndemn către serviciul social, baza fraternităţii oamenilor. Atunci când, printr-un act de liber arbitru, mintea alege o judecată morală dreaptă, această decizie constituie o experienţă religioasă.
103:2.9 (1131.8) Cu toate acestea, înainte ca un copil să se dezvolte suficient pentru a dobândi capacitatea morală, deci pentru a fi capabil de a alege servirea altruistă, el a dezvoltat deja o natură egoistă puternică şi foarte unificată. Această situaţie de fapt este ceea ce dă naştere teoriei luptei dintre naturile „superioare” şi „inferioare”, dintre „vechiul om al păcatului” şi „noua natură” a graţiei. Foarte devreme în viaţă, un copil normal începe să înveţe că este mai „binecuvântat să dai decât să primeşti”.
103:2.10 (1131.9) Omul are tendinţa să identifice sinele său, egoul său, cu impulsul său de a se servi pe sine. Prin contrast, el tinde să identifice voinţa de a fi altruist cu o influenţă din afara lui - cu Dumnezeu. Într-adevăr, această judecată este justă, căci toate aceste dorinţe altruiste îşi au efectiv originea în călăuzirea Ajustorului Gândirii interior, iar acest Ajustor este un fragment de Dumnezeu. Conştiinţa umană leagă din nou impulsul Veghetorului la tendinţa de a fi altruist, de a gândi frăţeşte; cel puţin aceasta este experienţa primă şi fundamentală a minţii copilului. Atunci când copilul, crescând, nu reuşeşte să îşi unifice personalitatea, tendinţa altruistă poate să se hipertrofieze până într-acolo încât să dăuneze serios bunăstării sinelui. O conştiinţă lipsită de discernământ poate deveni răspunzătoare de multe conflicte, de griji şi de amărăciuni, de nefericiri umane fără sfârşit.
103:3.1 (1132.1) Cu toate că credinţele în spirite, în vise, precum şi în diverse alte superstiţii au jucat toate un rol în originea evolutivă a religiilor primitive, nu ar trebui neglijată influenţa clanului sau spiritului de solidaritate tribal. Relaţiile de grup au reprezentat o situaţie socială similară celei care a provocat conflictul dintre egoism şi altruism în natura morală a minţii umane primitive. În pofida credinţei lor în spirite, nativii australieni îşi focalizează încă religia asupra clanului. Cu timpul, aceste concepte religioase tind să se personalizeze, mai întâi sub forma animalelor, iar mai târziu sub forma unui supraom sau a unui Dumnezeu. Chiar şi rasele inferioare, precum boşimanii africani, care nu cred nici chiar în totemuri, recunosc o deosebire între interesul personal şi interesul colectiv, o distincţie primitivă între valorile seculare şi valorile sacre. Dar grupul social nu este sursa experienţei religioase. Independent de influenţa tuturor contribuţiilor primitive la religia iniţială a oamenilor, subzistă faptul că veritabilul imbold religios îşi are originea în prezenţele spirituale autentice care activează voinţa de a fi altruist.
103:3.2 (1132.2) Credinţa primitivă în minunile şi în misterele naturale, mana impersonală, lasă să se prevestească religia ulterioară. Mai devreme sau mai târziu, totuşi, religia în evoluţie cere individului să facă unele sacrificii personale pentru binele grupului său social, să înfăptuiască ceva pentru a face alte persoane mai fericite şi mai bune. În cele din urmă, religia este menită să devină servirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
103:3.3 (1132.3) Religia este făcută pentru a modifica anturajul omului, dar o mare parte a religiei muritorilor de astăzi a devenit neputincioasă în a reuşi ceva. Prea adesea, anturajul este cel care a dominat religia.
103:3.4 (1132.4) Amintiţi-vă că, în religia tuturor epocilor, experienţa cea mai importantă este simţământul privitor la valorile morale şi la semnificaţiile sociale, şi nu gândirea despre dogmele teologice sau despre teoriile filozofice. Religia evoluează favorabil atâta timp cât elementul magic este înlocuit de conceptul de morală.
103:3.5 (1132.5) Evoluţia omului a trecut prin superstiţiile manei, prin magie, prin adorarea naturii, prin frica de spirite şi prin cultul animalelor, pentru a ajunge la diverse ceremonii prin care atitudinile religioase individuale au devenit reacţiile colective ale clanului. Ceremoniile au fost apoi focalizate şi cristalizate în credinţe tribale, şi în cele din urmă aceste temeri şi aceste credinţe au fost personalizate în zei. Dar, în toată această evoluţie religioasă, elementul moral nu a fost niciodată totalmente absent. Imboldul lui Dumnezeu în om a fost întotdeauna puternic. Aceste influenţe puternice - una umană şi cealaltă divină - au asigurat supravieţuirea religiei prin vicisitudinile epocilor, cu toate că ea a fost foarte adesea pe cale de a fi spulberată de sutele de tendinţe subversive şi de antagonisme ostile.
103:4.1 (1133.1) Diferenţa caracteristică dintre o reuniune socială şi o adunare religioasă rezidă în faptul că, spre deosebire de prima, cea de-a doua este impregnată de o atmosferă de comuniune. În felul acesta, asocierea umană generează un sentiment de comunitate cu divinul, şi acesta este începutul adorării în comun. Împărtăşirea unei mese comune a fost primul tip de comuniune socială, şi, în consecinţă, religiile primitive au dat dispoziţii ca o parte a sacrificiului ceremonial să fie consumată de fideli. Chiar şi în creştinism, Cina Domnului păstrează acest mod de comuniune. Atmosfera comuniunii procură o perioadă odihnitoare şi reconfortantă de relaxare în conflictul egocentrismului cu presiunea altruistă a Veghetorului spiritual interior. Iar acesta este preludiul veritabilului cult - practica prezenţei lui Dumnezeu, care se manifestă prin emergenţa fraternităţii oamenilor.
103:4.2 (1133.2) Când omul primitiv simţea că comuniunea lui cu Dumnezeu a fost întreruptă, el a recurs la un sacrificiu, într-un efort de ispăşire, pentru a restabili relaţiile amicale. Foamea şi setea de dreptate conduc la descoperirea adevărului, şi adevărul creşte idealurile, iar lucrul acesta creează noi probleme pentru individul religios. Într-adevăr, idealurile noastre tind să crească în progresie geometrică, în timp ce aptitudinea noastră de a trăi la înălţimea lor nu sporeşte decât în progresie aritmetică.
103:4.3 (1133.3) Sentimentul de vinovăţie (nu conştiinţa păcatului) provine fie din întreruperea comuniunii spirituale, fie din decăderea idealurilor morale. Voi nu vă puteţi degaja de această situaţie supărătoare decât dându-vă seama că idealurile voastre cele mai elevate nu sunt în mod necesar sinonime cu voinţa lui Dumnezeu. Omul nu poate spera să trăiască la înălţimea idealurilor sale cele mai elevate, dar el poate să fie fidel intenţiei sale de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a deveni din ce în ce mai asemănător cu el.
103:4.4 (1133.4) Isus a desfiinţat toate ceremoniile de sacrificiu şi de ispăşire. El a distrus baza acestei întregii culpabilităţi fictive şi a sentimentului de izolare în univers, proclamând că omul este copilul lui Dumnezeu. Religia creatură-Creator a fost plasată pe o bază copii-părinţi. Dumnezeu devine un Tată iubitor pentru fiicele şi fii săi muritori. Toate ceremoniile care nu fac în mod legitim parte din această relaţie intimă de familie sunt abrogate pentru totdeauna.
103:4.5 (1133.5) Dumnezeu Tatăl nu îl tratează pe om, copilul său, pe baza virtuţilor sau a meritelor lui actuale, ci recunoscând mobilurile copilului - scopul şi intenţia creaturii. Este vorba de o relaţie de la părinte la copil, şi această asociere este animată de iubire divină.
103:5.1 (1133.6) Mintea evolutivă primitivă dă naştere unui sentiment de datorie socială şi de obligaţie morală, provenite în principal dintr-o frică emoţională. Tendinţa mai pozitivă la servire socială şi idealismul altruist provin din impulsul direct al spiritului divin cale sălăşluieşte în mintea umană.
103:5.2 (1133.7) Ideea-ideal de a face bine altora - impulsul de a refuza ceva egoului în profitul aproapelui tău - este mai întâi foarte circumscrisă. Oamenii primitivi nu îi consideră ca fiind aproapele lor decât pe oamenii foarte apropiaţi de ei, pe cei care fac o bună vecinătate cu ei. Pe măsură ce civilizaţia progresează, conceptul noţiunii de „aproape” se amplifică pentru a îngloba clanul, tribul, naţiunea. Apoi, Isus a lărgit noţiunea aproapelui până la a îmbrăţişa întregul omenirii, mergând până la a zice că ar trebui să ne iubim duşmanii. Şi există ceva în interiorul oricărei fiinţe umane normale care îi spune că această învăţătură este morală - justă. Chiar şi cei care pun cel mai puţin în practică acest ideal, admit că el este just în teorie.
103:5.3 (1134.1) Toţi oamenii recunosc moralitatea acestui impuls uman universal de a fi dezinteresat şi altruist. Umaniştii atribuie originea acestui impuls acţiunii naturale a minţii materiale. Persoanele religioase recunosc mai corect că elanul cu adevărat dezinteresat al minţii umane este un răspuns la călăuzirea spirituală interioară a Ajustorului Gândirii.
103:5.4 (1134.2) Nu se poate să te bizui întotdeauna pe interpretarea umană a conflictelor primitive dintre voinţa egocentrică şi voinţa heterocentrică. Numai o personalitate destul de bine unificată poate să arbitreze certurile multiforme dintre apetiturile ego-ului şi conştiinţa socială în înflorire. Sinele nostru are drepturi, la fel ca şi acela al aproapelui nostru. Nici unul nici celălalt nu pot pretinde să acapareze exclusiv atenţia şi serviciul individului. Neputinţa de a rezolva această problemă dă naştere tipurilor celor mai primitive de sentimente omeneşti de vinovăţie.
103:5.5 (1134.3) Pentru a atinge fericirea umană, trebuie ca dorinţa egoistă a sinelui şi presiunea altruistă a sinelui superior (spiritul divin) să fie coordonate şi reconciliate prin voinţa unificată a personalităţii care se integrează şi supraveghează. Mintea oamenilor evolutivi se confruntă mereu cu problema complexă a arbitrării controverselor dintre expansiunea naturală a impulsiilor emoţionale şi credinţa morală a imboldurilor altruiste întemeiate pe clarviziunea spirituală - pe reflectarea religioasă autentică.
103:5.6 (1134.4) Încercarea de a face bine atât pentru tine însuţi cât şi pentru cât mai multe alte individualităţi prezintă o problemă care nu se poate rezolva întotdeauna într-o manieră satisfăcătoare într-un cadru din spaţiu-timp. În cursul unei vieţi eterne, asemenea antagonisme pot fi rezolvate, dar, într-o scurtă viaţă umană, ele nu au soluţie. Isus făcea aluzie la acest paradox atunci când spunea: „Cel care îşi va salva viaţa o va pierde, dar cel care îşi va pierde viaţa de dragul împărăţiei, o va găsi.”
103:5.7 (1134.5) Urmărirea idealului - strădania de a deveni asemeni lui Dumnezeu - este un efort continuu înainte de moarte şi după ea. Viaţa după moarte nu este esenţialmente diferită de existenţa muritoare. Tot ceea ce facem bine în această viaţă contribuie direct la înălţarea vieţii viitoare. Adevărata religie nu favorizează nici indolenţa morală nici lâncezeala spirituală prin încurajarea speranţei zadarnice că toate virtuţile unui caracter nobil v-ar fi fost atribuite pur şi simplu ca rezultat al trecerii prin porţile morţii naturale. Adevărata religie nu minimalizează eforturile omului pentru a progresa pe durata vieţii lui pământeşti. Orice câştig uman contribuie direct la îmbogăţirea primelor stadii ale experienţei supravieţuirii nemuritoare.
103:5.8 (1134.6) Dacă omul este învăţat că toate impulsurile altruiste sunt pur şi simplu dezvoltarea instinctului său gregar natural, aceasta este fatal pentru idealismul său. În schimb, el este înnobilat şi puternic stimulat atunci când învaţă că imboldurile superioare ale sufletului său emană din forţele spirituale care sălăşluiesc în mintea de muritor.
103:5.9 (1134.7) Atunci când un om înţelege pe deplin că în el trăieşte ceva etern şi divin şi face eforturi acolo în el, acest lucru îl înalţă în afara lui şi dincolo de el. Astfel, o credinţă vie în originea supraumană a idealurilor noastre validează crezul nostru că suntem fii lui Dumnezeu, şi face reale convingerile noastre altruiste, sentimentul nostru de fraternitate umană.
103:5.10 (1134.8) În domeniul lui spiritual, omul posedă cu adevărat un liber arbitru. Omul muritor nu este nici un sclav neputincios al suveranităţii inflexibile a unui Dumnezeu atotputernic nici victima fatalităţii disperante a unui determinism cosmic mecanicist. Omul este într-adevăr arhitectul propriului său destin etern.
103:5.11 (1135.1) Constrângerea nu îi poate nici salva nici înnobila pe oameni. Creşterea spirituală emană din interiorul sufletului în evoluţie. Constrângerea poate deforma personalitatea, dar nu stimulează niciodată creşterea. Nici chiar constrângerea educaţiei nu aduce decât un ajutor negativ, în sensul că ea poate contribui la împiedicarea experienţelor dezastruoase. Creşterea spirituală îşi atinge maximul ei atunci când toate constrângerile exterioare sunt reduse la minimum. Acolo unde este spiritul Domnului, acolo este libertate. Omul se dezvoltă mai bine atunci când presiunile căminului, ale comunităţii, ale Bisericii şi ale Statului sunt cât se poate de mici, dar nu ar trebui să se tragă concluzia că, într-o societate progresivă, căminele, instituţiile sociale, Biserica şi Statul nu îşi au şi ele locul lor.
103:5.12 (1135.2) Când un membru al unui grup religios social s-a conformat cerinţelor grupului, el ar trebui să fie încurajat să se bucure de libertatea religioasă şi de faptele experienţei religioase. Siguranţa unui grup religios depinde de unitatea sa spirituală şi nu de uniformitatea sa teologică. Membrii unui grup religios ar trebui să poată să se bucure de libertatea de a gândi liber fără a deveni obligatoriu „liber cugetători”. Mari speranţe sunt îngăduite oricărei Biserici care îl adoră pe Dumnezeu cel viu, care validează fraternitatea oamenilor, şi care îndrăzneşte să-i elibereze pe toţi membrii ei de orice constrângere dogmatică.
103:6.1 (1135.3) Teologia este studiul acţiunilor şi al reacţiilor spiritului uman. Ea nu va putea niciodată deveni o ştiinţă, deoarece trebuie să fie întotdeauna mai mult sau mai puţin conjugată cu psihologia în expresia ei personală şi cu filozofia în descrierile ei sistematice. Teologia este întotdeauna studiul religiei voastre; studiul religiei altuia este psihologia.
103:6.2 (1135.4) Când omul abordează studiul şi observarea universului său din exterior, el dă naştere diverselor ştiinţe fizice. Când abordează cercetarea de sine şi a universului din interior, el dă naştere teologiei şi metafizicii. Arta ulterioară a filozofiei se dezvoltă într-un efort de a armoniza numeroasele discordanţe care apar în mod necesar, la prima vedere, între descoperirile şi învăţăturile acestor două moduri diametral opuse de a studia universul de lucruri şi de fiinţe.
103:6.3 (1135.5) Religia se interesează, din punt de vedere spiritual, de conştiinţa caracterului interior al experienţei umane. Natura spirituală a omului îi oferă ocazia de a întoarce universul din afară către interior. Este deci adevărat că, dacă orice creaţie este văzută din interiorul experienţei personalităţii, ea pare a fi de natură spirituală.
103:6.4 (1135.6) Atunci când omul inspectează universul în mod analitic cu ajutorul facultăţilor materiale ale simţurilor lui fizice şi al percepţiilor mentale asociate, cosmosul pare să fie mecanic şi material-energetic. Această tehnică de studiu a realităţii constă în întoarcerea universului dinspre interior către exterior.
103:6.5 (1135.7) Un concept filozofic logic şi coerent al universului nu poate fi clădit nici pe postulatele materialismului nici pe acelea ale spiritualismului, căci aceste două sisteme de gândire aplicate universal dau prin forţa împrejurărilor o imagine deformată despre cosmos, primul având contact cu un univers întors din afară către interior, iar al doilea pricepând natura unui univers dinăuntru către afară. Nici ştiinţa nici religia singure nu pot niciodată spera să ajungă, în ele însele şi prin ele însele, la o înţelegere adecvată a adevărurilor şi a relaţiilor universale fără a fi călăuzite de filozofia umană şi iluminate de revelaţia divină.
103:6.6 (1136.1) Spiritul interior al omului trebuie, pentru expresia sa şi pentru propria sa realizare, să depindă întotdeauna de mecanismul şi de tehnica minţii. Tot astfel, experienţa umană exterioară a realităţii materiale se bazează pe conştiinţa mentală a personalităţii care experimentează. De aceea, experienţele umane spirituale şi materiale, interioare şi exterioare, sunt întotdeauna în corelaţie cu funcţia minţii şi condiţionate, cât priveşte realizarea lor conştientă, prin activitatea minţii. Omul face experienţa materiei în mintea sa. El face experienţa realităţii spirituale în sufletul său, dar devine conştient de această experienţă în mintea sa. Intelectul este armonizatorul mereu prezent pentru condiţionarea şi calificarea totalităţii experienţei umane. Lucrurile-energie şi valorile spirituale sunt colorate de interpretarea lor făcută prin procedeele mentale ale conştiinţei.
103:6.7 (1136.2) Dificultatea pe care o încercaţi în a coordona mai armonios ştiinţa şi religia provine din aceea că voi ignoraţi complet domeniul intermediar al lumii morontiale a fiinţelor şi a lucrurilor. Universul local cuprinde trei grade, sau stadii, de manifestare a realităţii: materia, morontia şi spiritul. Apropierea morontială aplanează toate divergenţele dintre descoperirile ştiinţelor fizice şi funcţionarea spiritului religiei. Raţiunea este tehnica de comprehensiune a ştiinţelor; credinţa este tehnica de clarviziune a religiei; mota este tehnica nivelului morontial. Mota este o sensibilitate la realitatea supramaterială care începe să compenseze o credinţă nedesăvârşită; ea are drept substanţă cunoaşterea-raţiune şi drept esenţă credinţa-clarviziune. Mota este o reconciliere suprafilozofică a percepţiilor divergente ale realităţii care nu poate fi atinsă de personalităţile materiale; ea este întemeiată în parte pe experienţa de a fi supravieţuit vieţii materiale în carne. Însă mulţi muritori au recunoscut că erau doritori să posede o metodă pentru concilierea efectelor reciproce din domeniile larg separate de ştiinţă şi de religie. Metafizica este rezultatul zadarnicelor eforturi omeneşti pentru a trece peste această prăpastie recunoscută, însă metafizica omenească a adus mai multă confuzie decât lumină. Metafizica reprezintă efortul bine intenţionat, dar inutil, al omului de a compensa absenţa motei morontiale.
103:6.8 (1136.3) Metafizica se revelează ca un eşec; cât despre mota, oamenii nu o pot percepe. Revelaţia este singura tehnică pentru a compensa, în lumea materială, absenţa sensibilităţii la adevărul pe care îl aduce mota. Revelaţia clarifică cu autoritate dezordinea metafizicii dezvoltate prin raţionament pe o planetă evolutivă.
103:6.9 (1136.4) Ştiinţa este încercarea omului de a studia mediul lui fizic, lumea energiei-materii; religia este experienţa omului cu cosmosul valorilor spirituale; filozofia este dezvoltată de efortul mental al omului pentru organizarea şi corelarea descoperirilor acestor concepte larg separate, pentru a obţine ceva de felul unei atitudini raţionale şi unificate faţă de cosmos. Filozofia, clarificată de revelaţie, funcţionează în mod acceptabil în absenţa motei şi în prezenţa prăbuşirii şi a falimentului raţionamentului uman substitut pentru mota - metafizica.
103:6.10 (1136.5) Omul primitiv nu face diferenţă între nivelul energiei şi cel al spiritului. Oamenii rasei violet şi succesorii lor andiţi au fost cei care au încercat, cei dintâi, să separe factorii matematici de factorii volitivi. Oamenii civilizaţi au mers din ce în ce mai aproape, pe urmele grecilor primitivi şi a sumerienilor, care făceau distincţie între însufleţit şi neînsufleţit. Pe măsură ce civilizaţia va progresa, filozofia va trebui să umple abisurile tot mai vaste dintre conceptul de spirit şi conceptul de energie. Dar, în timpul din spaţiu, aceste divergenţe sunt unificate în Suprem.
103:6.11 (1137.1) Ştiinţa trebuie întotdeauna să se întemeieze pe raţiune, deşi imaginaţia şi ipotezele o ajută să îşi extindă frontierele. Religia va depinde veşnic de credinţă, deşi raţiunea are o influenţă stabilizatoare şi este un servitor util. Au existat întotdeauna şi vor exista întotdeauna interpretări înşelătoare ale fenomenelor lumii naturale şi ale lumii spirituale, numite pe nedrept ştiinţe şi religii.
103:6.12 (1137.2) Plecând de la înţelegerea incompletă a ştiinţei, de la slaba ei întemeiere pe religie şi de la încercările sale eşuate din metafizică, omul a încercat să-şi construiască formulele de filozofie. Într-adevăr, omul modern ar construi o filozofie valabilă şi atrăgătoare despre sine însuşi şi despre universul lui, cu condiţia ca indispensabila şi foarte importanta legătură metafizică dintre lumile materiei şi ale spiritului să nu fie ruptă, metafizica revelându-se incapabilă să arunce o punte peste abisul morontial dintre domeniul fizic şi domeniul spiritual. Omului modern îi lipseşte conceptul de minte morontială şi de materie morontială, iar revelaţia este singura tehnică pentru a remedia această carenţă de date conceptuale de care omul are o nevoie urgentă pentru a edifica o filozofie logică a universului şi pentru a ajunge să înţeleagă într-un mod satisfăcător locul sigur şi cert pe care îl ocupă în acest univers.
103:6.13 (1137.3) Revelaţia este singura speranţă a omului evolutiv de a astupa abisul morontial. Fără ajutorul motei, credinţa şi raţiunea nu pot nici concepe nici construi un univers logic. Fără clarviziunea motei, muritorul nu poate discerne nici bunătatea, nici dragostea, nici adevărul în fenomenele lumii materiale.
103:6.14 (1137.4) Când filozofia umană tinde puternic spre lumea materiei, ea devine raţionalistă sau naturalistă. Când filozofia se înclină cu precădere spre nivelul spiritual ea devine idealistă şi chiar mistică. Când filozofia are nefericirea de a se sprijini pe metafizică, ea devine inevitabil sceptică, încurcată. În trecut, cele mai multe evaluări intelectuale şi ale cunoştinţelor umane au suferit una dintre aceste trei deformări de percepţie. Filozofia nu îndrăzneşte să emită interpretările ei despre realitate în mod liniar, la fel ca logica. Ea trebuie întotdeauna să ţină cont de simetria eliptică a realităţii şi de curbura esenţială a tuturor conceptelor despre relaţii.
103:6.15 (1137.5) Filozofia cea mai elevată pe care omul muritor o poate atinge trebuie să fie logic bazată pe raţiunea ştiinţei, pe credinţa religiei şi pe clarviziunea adevărului oferit de revelaţie. Prin această uniune, omul poate compensa întrucâtva neputinţa sa de a dezvolta o metafizică adecvată şi inaptitudinea sa de a înţelege mota morontiei.
103:7.1 (1137.6) Ştiinţa este susţinută de raţiune, religia de credinţă. Deşi credinţa nu se fondează pe raţiune, ea este raţională, şi, cu toate că este independentă de logică, ea este totuşi încurajată de o logică sănătoasă. Nici chiar o filozofie ideală nu poate hrăni credinţa; într-adevăr, împreună cu ştiinţa, credinţa reprezintă însăşi sursa unei asemenea filozofii. Credinţa, clarviziunea religioasă a oamenilor, nu poate fi propovăduită cu certitudine decât prin revelaţie; ea nu poate fi sporită cu certitudine decât prin experienţa personală a muritorilor, cu prezenţa Ajustorului spiritual al lui Dumnezeu care este spirit.
103:7.2 (1137.7) Adevărata mântuire este tehnica de evoluţie divină a mentalului uman de la identificarea cu materia, trecând prin tărâmurile legăturii morontiale, până la statutul universal superior de corelare spirituală. La fel cum, în evoluţia terestră, instinctul intuitiv material precede apariţia cunoaşterii sprijinite pe raţiune, tot astfel şi manifestarea clarviziunii spirituale intuitive lasă să se întrevadă apariţia ulterioară a raţiunii şi a experienţei morontiale, iar apoi spirituale, în programul divin al evoluţiei celeste, al cărui rol este de a transmuta potenţialele omului temporal în actualele şi în divinitatea omului etern, un finalitar al Paradisului.
103:7.3 (1138.1) Pe măsură ce un ascendent se avântă spre interior şi spre Paradis pentru a dobândi experienţa lui Dumnezeu, el se avântă şi spre exterior şi spre spaţiu pentru a înţelege, în termeni de energie, cosmosul material. Progresul ştiinţei nu se limitează la viaţa terestră a omului; experienţa lui ascensională din univers şi din supraunivers va fi, într-o mare măsură, studiul transmutărilor de energie şi al metamorfozelor materiei. Dumnezeu este spirit, dar Deitatea este unitate, iar unitatea deităţii nu înglobează numai valorile spirituale ale Tatălui universal şi ale Fiului Etern, ci ea este de asemenea instruită de faptele energetice ale Controlorului Universal şi de Insula Paradisului. Cât despre aceste ultime două faze ale realităţii universale, ele sunt perfect legate în relaţiile mentale ale Autorului Asociat şi unificate pe nivelul finit în Deitatea emergentă a Fiinţei Supreme.
103:7.4 (1138.2) Uniunea atitudinii ştiinţifice şi a clarviziunii religioase prin intermediul filozofiei experimentale face parte din lunga experienţă umană de ascensiune în Paradis. Aproximările matematice şi certitudinile clarviziunii au avut întotdeauna nevoie de funcţia armonizatoare a logicii mentale, pe toate nivelele de experienţă inferioare realizării maxime a Supremului.
103:7.5 (1138.3) Dar logica nu va reuşi niciodată să armonizeze descoperirile ştiinţei şi viziunile de ansamblu ale religiei decât dacă personalităţile, sub cele două aspecte ale lor, ştiinţific şi religios, nu sunt dominate de adevăr şi sincer doritoare să-l urmeze oriunde va conduce, fără să-i pese de concluziile la care ar putea ajunge.
103:7.6 (1138.4) Logica este tehnica filozofiei, metoda sa de expresie. În domeniul adevăratei ştiinţe, raţiunea este întotdeauna sensibilă la logica autentică. În domeniul adevăratei religii, credinţa este întotdeauna logică dacă te bazezi pe punctul de vedere interior, deşi ea poate să pară complet lipsită de fundament dacă te plasezi în punctul de vedere exterior al metodei ştiinţifice. Din exterior, privind către interior, universul poate să pară material; din interior, privind către exterior, acelaşi univers pare să fie în întregime spiritual. Raţiunea se trage din conştiinţa materială, iar credinţa provine din conştiinţa spirituală. Dar, prin intermediul unei filozofii reîntărite de revelaţie, logica poate să confirme punctele de vedere, atât cel exterior cât şi cel interior, şi să stabilizeze astfel deopotrivă ştiinţa şi religia. Astfel, prin contact comun cu logica filozofiei, ştiinţa şi religia pot să se tolereze reciproc tot mai bine şi să devină tot mai puţin sceptice.
103:7.7 (1138.5) În cursul dezvoltării lor, ştiinţa şi religia au ambele nevoie de o autocritică mai tăioasă şi mai cutezătoare, de o conştiinţă sporită a nedesăvârşirii statutului lor evolutiv. În ştiinţă, ca şi în religie, învăţătorii au adesea mult prea multă încredere în ei înşişi, şi sunt prea dogmatici. Ştiinţa şi religia nu pot face autocritica decât a faptelor care le privesc. Din momentul când ele se îndepărtează de stadiul faptelor, raţiunea abdică sau altfel degenerează rapid într-un acord de falsă logică.
103:7.8 (1138.6) Adevărul - o comprehensiune a relaţiilor cosmice, a faptelor universale şi a valorilor spirituale - este cel mai bine înţeles cu ajutorul Spiritului Adevărului, şi prin revelaţie poate să fie cel mai bine criticat. Dar revelaţia nu făureşte nici vreo ştiinţă, nici vreo religie; funcţiunea ei este aceea de a coordona ştiinţa şi religia cu adevărul realităţii. În absenţa revelaţiei, sau nereuşind să accepte sau să înţeleagă, omul muritor a recurs întotdeauna la zadarnicele lui încercări de metafizică, aceasta fiind singurul substitut omenesc pentru revelaţia adevărului sau pentru mota personalităţii morontiale.
103:7.9 (1139.1) Ştiinţa lumii materiale îngăduie omului să controleze şi, într-o oarecare măsură, să domine mediul său înconjurător fizic. Religia experienţei spirituale este sursa îndemnului la fraternitate care îngăduie oamenilor să trăiască împreună în complexităţile civilizaţiei unei ere ştiinţifice. Metafizica, dar cu siguranţă mai mult revelaţia, oferă un teren de întâlnire pentru descoperirile ştiinţei şi ale religiei; ea face posibilă încercarea umană de a lega din nou logic aceste domenii de gândire separate, dar interdependente, într-o filozofie bine echilibrată, marcată de stabilitate ştiinţifică şi de certitudine religioasă.
103:7.10 (1139.2) În stadiul muritor, nimic nu se poate dovedi la modul absolut; ştiinţa şi religia sunt amândouă fondate pe ipoteze. Pe nivelul morontial, postulatele ştiinţei şi ale religiei sunt susceptibile de a fi parţial dovedite prin logica motei. Pe nivelul spiritual al statutului maxim, necesitatea unei dovezi finite dispare treptat înaintea experienţei efective a realităţii, şi în prezenţa realităţii. Dar, chiar şi atunci, multe lucruri de dincolo de finit rămân nedovedite.
103:7.11 (1139.3) Toate diviziunile gândirii umane se întemeiază pe anumite ipoteze care, în ciuda absenţei dovezilor, sunt acceptate prin sensibilitatea la realitate, inerentă facultăţilor mentale umane. Ştiinţa întreprinde cariera sa de raţionament atât de lăudată presupunând realitatea a trei lucruri: materia, mişcarea şi viaţa. Religia începe prin ipoteza asupra validităţii a trei lucruri: mintea, spiritul şi universul - Fiinţa Supremă.
103:7.12 (1139.4) Ştiinţa devine domeniul de gândire al matematicii, al energiei şi al materiei temporare din spaţiu. Religia nu pretinde să se ocupe numai de spiritul temporar şi finit, ci şi de spiritul eternităţii şi al supremaţiei. Numai printr-o lungă experienţă a motei aceste două moduri extreme de a percepe universul pot fi făcute să furnizeze interpretări analoge asupra originilor, a funcţiilor, a relaţiilor, a realităţilor şi a destinelor. Prin intrarea în circuitul celor Şapte Maeştri Spirite este armonizată la maximum divergenţa dintre energie şi spirit. Prima unificare a acestei divergenţe are loc în Deitatea Supremă, iar unitatea ei de finalitate se realizează în infinitatea Primei Surse-Centru, EU SUNT-ul.
103:7.13 (1139.5) Raţiunea este actul de recunoaştere a concluziilor conştiinţei cu privire la experienţa din şi cu lumea fizică de energie şi de materie. Credinţa este actul de recunoaştere a validităţii conştiinţei spirituale - lucru nesusceptibil de a fi omeneşte dovedit pe altă cale. Logica este progresul sintetic al unităţii dintre credinţă şi raţiune în căutarea adevărului; ea se întemeiază pe facultăţile mentale constitutive ale muritorilor, recunoaşterea înnăscută a lucrurilor, a semnificaţiilor şi a valorilor.
103:7.14 (1139.6) Prezenţa Ajustorului Gândirii aduce o dovadă efectivă a realităţii spirituale. Cu toate acestea, validitatea acestei prezenţe nu este demonstrabilă lumii externe, ci numai celui care face experienţa acestei prezenţe interioare a lui Dumnezeu. Conştiinţa de a avea un Ajustor se întemeiază pe receptarea intelectuală a adevărului, pe percepţia supramentală a bunătăţii şi pe motivaţia personalităţii de a iubi.
103:7.15 (1139.7) Ştiinţa descoperă lumea materială, religia o evaluează, iar filozofia încearcă să interpreteze semnificaţiile ei coordonând punctul de vedere material ştiinţific cu conceptul spiritual religios. Cu toate acestea, istoria este un domeniu în care ştiinţa şi religia s-ar putea să nu se pună în deplin de acord niciodată.
103:8.1 (1140.1) Cu toate că ştiinţa şi filozofia pot ambele admite probabilitatea lui Dumnezeu prin raţiunea şi prin logica lor, numai un om condus de spirit în experienţa sa religioasă personală poate afirma cu certitudine că această Deitate supremă şi personală există. Prin tehnica unei asemenea întrupări a adevărului viu, ipoteza filozofică a probabilităţii lui Dumnezeu devine o realitate religioasă.
103:8.2 (1140.2) Confuzia cu privire la certitudinea empirică a lui Dumnezeu provine din interpretările şi din descrierile neaseamănătoare ale acestei experienţe făcute de indivizi distincţi şi de oameni de rase diferite. Experimentarea lui Dumnezeu se poate să fie pe deplin valabilă, dar discursurile cu privire la Dumnezeu sunt intelectuale şi filozofice, deci divergente şi adesea amăgitoare până la a fi pierduţi în ele.
103:8.3 (1140.3) Un bărbat bun şi nobil poate fi perfect îndrăgostit de soţia sa, dar absolut incapabil să treacă într-o manieră satisfăcătoare un examen scris referitor la psihologia dragostei conjugale. Un alt bărbat care îşi iubeşte puţin sau nu o iubeşte deloc pe consoarta sa poate să treacă foarte onorabil acest examen. Maniera imperfectă în care cel care iubeşte percepe adevărata natură a obiectului iubit nu invalidează câtuşi de puţin realitatea sau sinceritatea iubirii lui.
103:8.4 (1140.4) Dacă credeţi cu adevărat în Dumnezeu - dacă îl cunoaşteţi şi îl iubiţi prin credinţă - nu îngăduiţi în nici un fel ca realitatea acestei experienţe să fie minimalizată sau depreciată prin insinuările dubitative ale ştiinţei, prin tertipurile logicii, prin postulatele filozofiei sau prin subtilele sugestii ale sufletelor bine intenţionate care ar vrea să creeze o religie fără Dumnezeu.
103:8.5 (1140.5) Certitudinea persoanei religioase care îl cunoaşte pe Dumnezeu nu ar trebui să fie tulburată de incertitudinea materialiştilor neîncrezători. Mai degrabă credinţa profundă şi certitudinea neclintită a credinciosului bazat pe experienţă sunt cele ce ar trebui să lanseze o puternică provocare incertitudinii necredincioşilor.
103:8.6 (1140.6) Pentru a face maximum de servicii ştiinţei şi religiei, filozofia ar trebui să evite cele două extreme, materialismul şi panteismul. Numai o filozofie care recunoaşte realitatea personalităţii - permanenţa în prezenţa schimbării - poate să aibă o valoare morală pentru om şi să se servească de legătura dintre teoriile ştiinţei materiale şi cele ale religiei spirituale. Revelaţia vine să compenseze slăbiciunile filozofiei în evoluţie.
103:9.1 (1140.7) Teologia se ocupă de conţinutul intelectual al religiei; metafizica (revelaţia) tratează aspectele ei filozofice. Experienţa religioasă este conţinutul spiritual al religiei. Experienţa spirituală a religiei personale rămâne autentică şi valabilă în ciuda fanteziilor mitologice şi a iluziilor psihologice ale conţinutului intelectual al religiei, în ciuda ipotezelor eronate ale metafizicii şi a tehnicilor de auto-înşelare, în ciuda deformărilor politice şi a travestirilor socio-economice ale conţinutului filozofic al religiei.
103:9.2 (1140.8) Religia nu se referă numai la modurile de a gândi, ci şi la modurile de a simţi, de a acţiona şi de a trăi. Gândirea este cea mai strâns legată de viaţa materială; ea ar trebui în principal, dar nu complet, să fie dominată de raţiune şi de faptele ştiinţei; ea ar trebui să fie dominată de adevăr în extinderile ei imateriale către domeniile spiritului. Oricare ar fi iluziile şi erorile teologiei voastre, religia voastră poate să fie întru-totul autentică şi veşnic adevărată.
103:9.3 (1141.1) Budismul în forma sa originară este una dintre cele mai bune religii fără Dumnezeu care au apărut în toată istoria evolutivă a Urantiei, cu toate că această credinţă nu a rămas atee în cursul dezvoltării sale. Religia fără credinţă este o contradicţie. Religia fără dumnezeu este o incompatibilitate filozofică şi o absurditate intelectuală.
103:9.4 (1141.2) Originea magică şi mitologică a religiei naturale nu invalidează nici realitatea, nici adevărul religiilor ulterioare ale revelaţiei, nici perfecta evanghelie salvatoare a religiei lui Isus. Viaţa şi învăţăturile lui Isus au despuiat definitiv religia de superstiţiile magiei, de iluziile mitologiei, precum şi de sclavia dogmatismului tradiţional. Însă magia şi mitologia primitive pregătiseră foarte eficient cale unei religii ulterioare şi superioare, admiţând existenţa şi realitatea valorilor şi fiinţelor supramateriale.
103:9.5 (1141.3) Cu toate că experienţa religioasă este un fenomen subiectiv pur spiritual, această experienţă comportă o atitudine de credinţă pozitivă şi vie faţă de domeniile cele mai elevate ale realităţii obiective universale. Idealul filozofiei religioase este o credinţă-încredere capabilă să-l facă pe om să depindă fără rezerve de iubirea absolută a Tatălui infinit al universului universurilor. Această autentică experienţă religioasă transcende de departe obiectivarea filozofică a dorinţelor idealiste; ea consideră efectiv mântuirea ca dobândită, şi se ocupă numai de a învăţa şi de a face voia Tatălui Paradisului. Această religie are drept semne credinţa într-un Dumnezeu suprem, speranţa unei supravieţuiri veşnice şi iubirea, mai ales iubirea semenilor.
103:9.6 (1141.4) Atunci când teologia domină religia, religia moare; ea devine o doctrină în loc de a fi viaţă. Misiunea teologiei constă numai în a facilita conştiinţa unei experienţe spirituale personale. Teologia constituie efortul religios de a defini, a clarifica, a expune şi a justifica pretenţiile bazate pe experienţă ale religiei care, în ultimă analiză, nu pot fi validate decât printr-o credinţă vie. În filozofia superioară a universului, înţelepciunea ca şi raţiunea se alătură credinţei. Raţiunea, înţelepciunea şi credinţa sunt înfăptuirile umane cele mai elevate. Raţiunea îl ajută pe om să pătrundă în lumea faptelor, a lucrurilor; înţelepciunea îl ajută să pătrundă în lumea adevărului, a relaţiilor; credinţa îl iniţiază în lumea divinităţii, a experienţei spirituale.
103:9.7 (1141.5) Credinţa duce cu sine de bunăvoie raţiunea atât de departe pe cât poate raţiunea să ducă; credinţa îşi continuă apoi drumul cu înţelepciune până la deplina sa limită filozofică; după aceea, ea îndrăzneşte să se lanseze în călătoria fără limite şi fără sfârşit a universului, în singura tovărăşie a adevărului.
103:9.8 (1141.6) Ştiinţa (cunoaşterea) se întemeiază pe ipoteza inerentă (spiritul ajutător) că raţiunea este valabilă, că universul este susceptibil de a fi înţeles. Filozofia (comprehensiunea coordonată) se întemeiază pe ipoteza inerentă (spiritul înţelepciunii) că înţelepciunea este valabilă, că este posibil ca ea să coordoneze universul material cu cel spiritual. Religia (adevărul experienţei spirituale personale) se bazează pe ipoteza inerentă (Ajustorul Gândirii) că credinţa este valabilă, că Dumnezeu este susceptibil de a fi cunoscut şi atins.
103:9.9 (1141.7) Deplina realizare a realităţii vieţii omeneşti constă în consimţământul progresiv de a crede aceste ipoteze ale raţiunii, ale înţelepciunii şi ale credinţei. O asemenea viaţă este motivată de adevăr şi dominată de iubire, care sunt idealurile realităţii cosmice obiective ale căror existenţă nu poate fi demonstrată material.
103:9.10 (1142.1) Odată ce raţiunea recunoaşte ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals, ea dă dovadă de înţelepciune; când înţelepciunea alege între adevărat şi fals, între adevăr şi eroare, ea demonstrează călăuzirea spiritului. Astfel încât rolul minţii, al sufletului şi al spiritului sunt întotdeauna strâns unite şi funcţional asociate. Raţiunea se ocupă de cunoaşterea faptelor; înţelepciunea se ocupă de filozofie şi de revelaţie; credinţa se ocupă de experienţa spirituală vie. Prin adevăr, omul atinge frumuseţea, iar prin iubire spirituală, el se înalţă la bunătate.
103:9.11 (1142.2) Credinţa duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu numai la un sentiment mistic de prezenţă divină. Credinţa nu trebuie să fie influenţată în exces de consecinţele ei emotive. Adevărata religie este experienţa de a crede şi de a şti precum şi satisfacţia de a simţi.
103:9.12 (1142.3) Există, în experienţa religioasă, o realitate care este proporţională cu conţinutul ei spiritual, şi această realitate este transcendentă în raport cu raţiunea, cu ştiinţa, cu filozofia, cu înţelepciunea, şi cu toate celelalte înfăptuiri umane. Convingerile ce rezultă din această experienţă sunt de neclintit; logica vieţii religioase desfide orice contradicţie; certitudinea cunoaşterii ei este supraumană; satisfacţiile care o însoţesc sunt magnific divine; curajul este de neînfrânt, devotamentele sunt necondiţionale, fidelităţile sunt supreme şi destinele sunt finale - veşnice, ultime şi universale.
103:9.13 (1142.4) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 104
104:0.1 (1143.1) CONCEPTUL Trinităţii al religiei revelate nu trebuie confundat cu credinţele în triade ale religiilor evolutive. Ideile referitoare la triade s-au născut din numeroase relaţii sugestive, însă mai ales datorită faptului că degetele au trei falange, pentru că sunt necesare cel puţin trei picioare pentru stabiliza un scaun, sau pentru că trei puncte de sprijin permit ridicarea unui cort; mai mult o perioadă destul de lungă, omul primitiv nu a ştiut să numere, decât până la trei.
104:0.2 (1143.2) În afară de anumite dublete fireşti, cum ar fi trecut şi prezent, zi şi noapte, cald şi rece, bărbat şi femeie, omul are în general tendinţa să gândească în triade: ieri, azi şi mâine; răsărit amiază şi apus; tată, mamă şi copil. Învingătorului i se oferă trei ovaţii, morţii se îngroapă a treia zi, iar strigoiul este îmblânzit stropind de trei ori cu apă.
104:0.3 (1143.3) Ca o consecinţă acestor asocieri naturale în experienţa umană, triada şi-a făcut apariţia în religie, şi aceasta cu mult înainte ca Trinitatea paradisiacă a Deităţilor, ori vreunul din reprezentanţii ei, să fi fost revelaţi omenirii. Mai târziu, perşii, hinduşii, grecii, egiptenii, babilonienii, romanii, şi popoarele scandinave au avut toţi zei ce formau triade, însă nici acestea nu au fost trinităţi autentice. Zeităţile formând triade au avut toate o origine naturală şi au apărut într-o perioadă sau alta printre cele mai inteligente popoare ale Urantiei. Uneori conceptul unei triade evolutive a fost amestecat cu cel al unei Trinităţi revelate; în aceste cazuri, este de cele mai multe ori imposibil să se facă distincţie între ele.
104:1.1 (1143.4) Prima revelaţie trinitară conducând la înţelegerea Trinităţii Paradisului a fost făcută de statul-major al Prinţului Caligastia cu aproximativ o jumătate de milion de ani în urmă. Acest prim concept asupra Trinităţii a fost pierdut pentru lume în vremurile nesigure care au urmat rebeliunii planetare.
104:1.2 (1143.5) A doua prezentare a Trinităţii a fost făcută de Adam şi Eva în prima şi cea de-a doua grădină. Aceste învăţături nu au fost în întregime şterse nici chiar în timpurile lui Machiventa Melchizedek, cu aproximativ treizeci şi cinci de mii de ani mai târziu, deoarece conceptul Setiţilor referitor la Trinitate s-a păstrat atât în Mesopotamia şi Egipt, cât şi, mai ales, în India, unde a fost perpetuat mult timp ca Agni, zeul tricefal vedic al focului.
104:1.3 (1143.6) A treia prezentare a Trinităţii a fost făcută de Machiventa Melchizedek, iar doctrina sa a fost simbolizată de trei cercuri concentrice pe care învăţatul din Salem le purta pe platoşa sa. Machiventa a găsit însă că este foarte dificil să-i înveţe pe beduinii din Palestina despre Tatăl Universal, despre Fiul Etern şi despre Spiritul Infinit. Cei mai mulţi dintre discipolii săi credeau că Trinitatea constă în trei Prea Înalţi Norlatiadek; câţiva concepeau Trinitatea ca fiind formată din Suveranul Sistemului, Tatăl Constelaţiei şi Deitatea Creatoare a universului local; şi mai puţini dintre ei reuşeau să sesizeze, de foarte departe, ideea asocierii paradisiace a Tatălui, Fiului şi Spiritului.
104:1.4 (1144.1) Datorită activităţilor misionarilor din Salem, învăţăturile lui Melchizedek despre Trinitate s-au răspândit în cea mai mare parte a Eurasiei şi nordului Africii. De cele mai multe ori, este dificil să se facă distincţia între triade şi trinităţii în epocile următoare Andite şi cele de după Melchizedek, când ambele concepte s-au amestecat şi suprapus.
104:1.5 (1144.2) Printre Hinduşi, conceptul trinitar s-a înrădăcinat ca Fiinţă, Inteligenţă şi Fericire. (O concepţie hindusă ulterioară a fost aceea a lui Brahama, Shiva şi Vishnu.) În timp ce primele descrieri ale Trinităţii au fost aduse din India de preoţii setiţi, ideile ulterioare asupra Trinităţii au fost introduse de misionarii din Salem şi dezvoltate de gânditorii nativi ai Indiei printr-o compilare a acestor doctrine cu concepţiile triadelor evolutive.
104:1.6 (1144.3) Credinţa budistă a dezvoltat două doctrine de natură trinitară: prima, prezentată de Gautama Siddharta, a fost aceea a Învăţătorului, a Legii şi a Comunităţii. Ideea ulterioară, care s-a dezvoltat în rândurile discipolilor aparţinând ramurilor nordice, îmbrăţişa Domnul Suprem, Spiritul Sfânt şi Salvatorul Încarnat.
104:1.7 (1144.4) Aceste idei ale hinduşilor şi ale budiştilor erau postulate trinitare reale, conţinând deci ideea unei manifestări triple a unui Dumnezeu monoteist. O concepţie trinitară autentică nu este doar o reuniune a trei zei separaţi.
104:1.8 (1144.5) Evreii aveau noţiuni despre Trinitate prin tradiţiile Kenite din perioada lui Melchizedek, însă zelul lor monoteist pentru un singur Dumnezeu, Yahweh, a eclipsat toate aceste învăţături într-o asemenea măsură încât, în momentul apariţiei lui Isus, doctrina elohimilor fusese practic eliminată din teologia iudaică. Mintea ebraică nu putea împăca conceptul trinitar cu credinţa monoteistă într-un Domn Unic, Dumnezeul lui Israel.
104:1.9 (1144.6) Nici practicanţii credinţei islamice nu au reuşit să sesizeze ideea Trinităţii. Este întotdeauna dificil pentru un monoteism emergent, confruntat cu politeismul, să tolereze trinitarismul. Ideea de trinitate se implementează cel mai bine în religiile cu o tradiţie monoteistă solidă, dublată de supleţe doctrinară. Marii monoteişti, evreii şi mahomedanii, au găsit dificil faptul de a distinge între adorarea a trei zei - politeism, şi trinitarism - adorarea unei Deităţi într-o manifestare triplă a divinităţii şi personalităţii.
104:1.10 (1144.7) Isus a transmis apostolilor săi adevărul referitor la persoanele Paradisului Trinităţii, însă ei au crezut că vorbea la modul figurat şi simbolic. Fiind crescut în monoteismul ebraic, ei au găsit dificil faptul de a admite orice credinţă care părea să intre în contradicţie cu conceptul lor dominant despre Yahweh. Primii creştini au moştenit prejudecăţi ebraice împotriva conceptului Trinităţii.
104:1.11 (1144.8) Prima Trinitate a creştinismului a fost proclamată în Antiohia şi constă în Dumnezeu, Cuvântul său şi Înţelepciunea sa. Paul ştia despre Trinitatea Paradisului a Tatălui, Fiului şi Spiritului, însă predica rareori pe această temă, nefăcând menţiuni asupra ei decât în câteva scrisori către noile biserici în curs de formare. Chiar şi atunci, la fel ca şi ceilalţi apostoli, Paul îl confunda pe Isus, Fiul Creator al universului local, cu A Doua Persoană a Deităţii, Fiul Etern din Paradis.
104:1.12 (1144.9) Conceptul creştin al Trinităţii, care a început să fie admis către sfârşitul primului secol după Christos, cuprindea Tatăl Universal, Fiul Creator din Nebadon şi Slujitorul Divin din Salvington - Spiritul Mamă al universului local şi consoarta creativă a Fiului Creator.
104:1.13 (1145.1) Din epoca lui Isus şi până la publicarea acestor revelaţii, adevărata identitate a Trinităţii Paradisului nu a fost cunoscută pe Urantia (cu excepţia câtorva persoane, cărora le-a fost special revelată). Cu toate că ideea creştină a Trinităţii a fost eronată ca fapt, ea era practic adevărată în privinţa relaţiilor spirituale. Ideea nu prezenta neajunsuri decât în implicaţiile ei filozofice şi în consecinţele ei cosmice. Numeroase persoane înzestrate cu o mentalitate cosmică aveau dificultăţi în a crede că A Doua Persoană a Deităţii, al doilea membru al unei Trinităţi infinite, a sălăşluit pe Urantia. În realitate, cu toate că acest lucru este adevărat în spirit, el nu este exact în fapt. Mihailii Creatori încorporează pe deplin divinitatea Fiului Etern, însă ei nu sunt personalitatea absolută.
104:2.1 (1145.2) Monoteismul a apărut ca un protest filozofic împotriva inconsistenţei politeismului. El s-a dezvoltat mai întâi prin organizaţii de tip panteon, cu o compartimentare a activităţilor supranaturale, apoi prin henoteismul care exaltă un singur zeu aflat deasupra celorlalţi şi, în cele din urmă, prin excluderea tuturor zeilor, în afara Dumnezeului Unic de valoare finală.
104:2.2 (1145.3) Trinitarismul provine din protestul experienţial împotriva imposibilităţii de a concepe unitatea unei Deităţi solitare lipsită de antropomorfism şi de legături cu semnificaţiile universale. Cu timpul, filozofia tinde să izoleze calităţile personale de conceptul Deităţii al monoteismului pur, reducând astfel această idee a unui Dumnezeu fără legături exterioare la statutul unui Absolut panteist. A fost întotdeauna dificil să se înţeleagă natura personală a unui Dumnezeu care nu are relaţii personale, la un nivel egal, cu alte fiinţe personale coordonate. Personalitatea din Deitate cere ca această Deitate să existe în relaţie cu alte Deităţi personale egale.
104:2.3 (1145.4) Recunoscând conceptul Trinităţii, mintea umană poate spera să sesizeze ceva din relaţiile reciproce dintre iubire şi lege în creaţiile din timp-spaţiu. Prin credinţa spirituală, omul percepe intuitiv iubirea lui Dumnezeu, însă el descoperă curând că această credinţă spirituală nu are influenţă asupra legilor ordonate ale universului material. Indiferent de fermitatea credinţei omului în Dumnezeu în calitate de Tată al său Paradisiac, orizonturile cosmice în expansiune cer ca el să recunoască de asemenea, ca o lege universală, realitatea Deităţii din Paradis şi să admită suveranitatea Trinităţii. Această suveranitate, care se întinde din Paradis către exterior, domină chiar şi universurile locale în evoluţie ale Fiilor Creatori şi ale Fiicelor Creative care provin din trei persoane eterne a căror unitate de deitate este faptul, realitatea şi indivizibilitatea Trinităţii Paradisului.
104:2.4 (1145.5) Iar această Trinitate a Paradisului este o entitate reală - nu o personalitate, însă nu mai puţin o realitate autentică şi absolută. Ea nu este o personalitate, fiind însă nu mai puţin compatibilă cu personalităţile coexistente - personalităţile Tatălui, Fiului şi Spiritului. Trinitatea este o realitate a Deităţii care depăşeşte suma părţilor sale, fiind provenită din unirea celor trei Deităţii Paradisiace. Calităţile, caracteristicile şi funcţiunile Trinităţii nu sunt simpla sumă a atributelor celor trei Deităţi ale Paradisului. Funcţiunile Trinităţii reprezintă ceva unic, original şi nu întrutotul previzibil dintr-o analiză a atributelor Tatălui, ale Fiului şi ale Spiritului.
104:2.5 (1146.1) De exemplu, atunci când se afla pe pământ, Maestrul şi-a prevenit discipolii că dreptatea nu este niciodată un act personal, fiind întotdeauna o funcţiune colectivă. În calitate de persoane, Zeii nu administrează niciodată dreptatea, ei îndeplinind însă aceeaşi funcţiune ca un ansamblu colectiv, în calitate de Trinitate a Paradisului.
104:2.6 (1146.2) Faptul de a sesiza conceptul asocierii trinitare a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului pregăteşte mintea umană pentru prezentarea ulterioară a unor alte relaţii de natură trinitară. Raţiunea teologică poate fi pe deplin satisfăcută cu conceptul Trinităţii Paradisului, însă raţiunea filozofică şi cosmogonică cer recunoaşterea celorlalte asocieri trinitare ale Primei Surse-Centru; este vorba mai ales de acele trinităţi în care Infinitul funcţionează cu diferite titluri ne-paterne ale manifestări universale - relaţiile dintre Dumnezeul forţei, al energiei, al puterii, al cauzalităţii, al reacţiei, al potenţialului, al actualului, al gravitaţiei, al tensiunii, al arhetipului, al principiului şi al unităţii.
104:3.1 (1146.3) Cu toate că omenirea a reuşit uneori să priceapă semnificaţia Trinităţii celor trei persoane ale Deităţii, logica cere ca intelectul uman să perceapă existenţa anumitor relaţii între toate cele şapte Absoluturi. Însă tot ceea ce este adevărat în ceea ce priveşte Trinitatea Paradisului, nu este neapărat necesar adevărat în ceea ce priveşte o triunitate, deoarece o triunitate este ceva diferit de o trinitate. Sub anumite aspecte funcţionale, o triunitate poate fi analogă unei trinităţi, însă natura sa nu este niciodată omoloagă celei ale unei trinităţi.
104:3.2 (1146.4) Oamenii muritori de pe Urantia trec printr-o eră importantă de extindere a orizonturilor şi de lărgire a conceptelor, iar filozofia lor cosmică trebuie să îşi accelereze evoluţia pentru a ţine pasul cu expansiunea câmpului intelectual al gândirii umane. În măsura în care conştiinţa cosmică a oamenilor muritori se extinde, ea percepe relaţiile reciproce a tot ceea ce descoperă în ştiinţa lor materială, filozofia lor intelectuală şi intenţia lor spirituală. Totuşi, cu toată această credinţă în unitatea cosmosului, oamenii percep diversitatea întregii existenţe. În ciuda tuturor conceptelor se referă la imutabilitatea Deităţii, omul percepe că trăieşte într-un univers al schimbării constante şi al creşterii experienţiale. Independent de realizarea supravieţuirii valorilor spirituale, oamenii trebuie întotdeauna să folosească matematica şi prematematica forţei, energiei şi puterii.
104:3.3 (1146.5) Trebuiesc împăcate, într-un fel sau altul, eterna completitudine a infinităţii cu creşterea temporală a universurilor în evoluţie şi cu caracterul incomplet al locuitorilor experienţiali acestora. Concepţia infinităţii trebuie să fie oarecum segmentată şi calificată pentru a permite intelectului muritor şi sufletului morontial să înţeleagă acest concept cu valoare ultimă şi semnificaţie spiritualizantă.
104:3.4 (1146.6) În timp ce raţiunea cere o unitate monoteistă a realităţii cosmice, experienţa finită necesită postulatul Absolutelor plurale şi al coordonării lor în relaţii cosmice. Fără existenţe coordonate, diversitatea relaţiilor absolute nu are nici o şansă să apară, iar diferenţialele, variabilele, modificatorii, atenuatorii, calificatorii sau reductorii nu au nici o ocazie pentru a opera.
104:3.5 (1146.7) În aceste capitole, realitatea totală (infinitatea) a fost prezentată aşa cum există în cele şapte Absoluturi:
104:3.6 (1146.8) 1. Tatăl Universal.
104:3.7 (1146.9) 2. Fiul Etern.
104:3.8 (1146.10) 3. Spiritul Infinit.
104:3.9 (1147.1) 4. Insula Paradisului.
104:3.10 (1147.2) 5. Deitatea Absolută.
104:3.11 (1147.3) 6. Absolutul Universal.
104:3.12 (1147.4) 7. Absolutul Necalificat.
104:3.13 (1147.5) Prima Sursă-Centru, care este Tată pentru Fiul Etern, este de asemenea Arhetip pentru Insula Paradisului. Ea este personalitatea necalificată în Fiu, dar personalitate potenţializată în Deitatea Absolută. Tatăl este energie revelată în Paradisul-Havona şi în acelaşi timp energie ascunsă în Absolutul Necalificat. Infinitul este întotdeauna revelat în acţiunile neîncetate ala Autorului Asociat, în timp ce funcţionează etern în acţiunile compensatoare, însă nerevelate, ale Absolutului Universal. Acesta este modul în care Tatăl este pus în legătură cu cele şase Absoluturi coordonate, iar ansamblul celor şapte înglobează cercul infinităţii de-a lungul ciclurilor nesfârşite ale eternităţii.
104:3.14 (1147.6) S-ar părea că triunitatea relaţiilor absolute este inevitabilă. Personalitatea caută asocierea cu o altă personalitate atât la nivel absolut, cât şi la celelalte nivele. Iar asocierea celor trei personalităţi din Paradis face eternă prima triunitate, uniunea personală a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului. Deoarece, atunci când aceste persoane se alătură, ca persoane, pentru a lucra în unitate, ele constituie prin urmare o triunitate a unităţii funcţionale: ele nu sunt o trinitate - o entitate organică, ci o triunitate, o triplă unanimitate funcţională globală.
104:3.15 (1147.7) Trinitatea Paradisului nu este o trinitate; ea nu este o unanimitate funcţională; ea este mai degrabă o Deitate nedivizată şi indivizibilă. Tatăl, Fiul şi Spiritul (ca persoane) pot avea o relaţie cu Trinitatea Paradisului, deoarece Trinitatea este Deitatea lor nedivizată. Tatăl, Fiul şi Spiritul nu întreţin o astfel de relaţie faţă de prima trinitate, deoarece aceea este uniunea lor funcţională ca trei persoane. Numai în calitate de Trinitate - ca Deitate nedivizată - ele întreţin relaţii exterioare cu trinitatea grupării lor personale.
104:3.16 (1147.8) Acesta este modul în care Trinitatea Paradisului rămâne unică printre relaţiile absolute; există mai multe triunităţi existenţiale, însă doar o Trinitate existenţială. O triunitate nu este o entitate. Ea este mai degrabă funcţională decât organică. Membrii ei sunt mai degrabă asociaţi decât corporativi. Componentele triunităţilor pot fi entităţi, însă o triunitate în sine este o asociaţie.
104:3.17 (1147.9) Există, cu toate acestea, un punct de comparaţie între trinitate şi triunitate: ambele se traduc prin funcţiuni reprezentând altceva decât suma discernabilă a atributelor membrilor care o compun. Ele sunt deci comparabile din punct de vedere funcţional, însă în alt fel ele nu prezintă relaţii categorice. În mare, am putea spune că ele sunt legate la fel ca funcţiunea şi structura. Funcţiunea asocierii triunităţii nu este însă funcţiunea structurii sau entităţii trinităţii.
104:3.18 (1147.10) Triunităţile nu sunt mai puţin reale; ele sunt foarte reale. În ele, realitatea totală este făcută funcţională, iar prin ele Tatăl Universal exercită un control imediat şi personal asupra funcţiunilor de control ale infinităţii.
104:4.1 (1147.11) Încercând să descriem cele şapte triunităţi, atragem atenţia asupra faptului că Tatăl Universal este membrul primordial al fiecăreia din ele. El este, a fost şi va fi întotdeauna: Primul Tată-Sursă Universal, Centrul Absolut, Cauza Primă, Controlorul Universal, Furnizorul Energiei Nelimitate, Unitatea Originară, Sprijinul Necalificat, Prima Persoană a Deităţii, Arhetipul Cosmic Primordial şi Esenţa Infinităţii. Tatăl Universal este cauza personală a Absolutului; el este absolutul Absoluturilor.
104:4.2 (1148.1) Natura şi semnificaţia celor şapte triunităţi poate fi sugerată ca:
104:4.3 (1148.2) Prima Triunitate-triunitatea personal-intenţională. Aceasta este gruparea celor trei personalităţi ale Deităţii:
104:4.4 (1148.3) 1. Tatăl Universal
104:4.5 (1148.4) 2. Fiul Etern
104:4.6 (1148.5) 3. Spiritul Infinit
104:4.7 (1148.6) Aceasta este tripla uniune a iubirii, compasiunii şi a slujirii - asocierea intenţională şi personală a celor trei personalităţi paradisiace eterne. Aceasta este asociaţia divină paternă, iubitoare de creaturi, acţionând patern şi încurajând ascensiunea. Personalităţile divine ale acestei prime triunităţi sunt zei care conferă personalitatea, răspândesc spiritul şi atribuie mintea.
104:4.8 (1148.7) Aceasta este triunitatea voinţei infinite; ea acţionează în întregul etern prezent şi în întreaga curgere a timpului trecută-prezentă-viitoare. Această asociere produce infinitatea volitivă şi pune la dispoziţie mecanismele prin care Deitatea personală devine autorevelatoare pentru creaturile cosmosului în evoluţie.
104:4.9 (1148.8) A Doua Triunitate-triunitatea de putere-arhetip. Indiferent că este vorba de un minuscul ultimaton, de o stea strălucitoare, de o nebuloasă care se roteşte, sau chiar de universuri centrale sau suprauniversuri, de la cele mai mici la cele mari organizări materiale, arhetipul fizic - configuraţia cosmică - derivă din funcţiunea acestei triunităţi. Această asociere constă în :
104:4.10 (1148.9) 1. Tatăl-Fiu
104:4.11 (1148.10) 2. Insula Paradisului
104:4.12 (1148.11) 3. Autorul Comun
104:4.13 (1148.12) Energia este organizată de agenţii cosmici ai Celei de-a Treia Sursă-Centru: energia este modelată conform arhetipului Paradisului, materializarea absolută; în spatele întregii acestei manifestări neîncetate se află însă prezenţa Tatălui-Fiu, a căror uniune a activat mai întâi arhetipul Paradisului, făcând să apară Havona simultan cu naşterea Spiritului Infinit, Autorul Comun.
104:4.14 (1148.13) În experienţa religioasă, creaturile iau contact cu Dumnezeu care este iubire, însă o astfel de intuiţie spirituală nu trebuie niciodată să eclipseze recunoaşterea inteligentă a faptului universal al arhetipului pe care îl reprezintă Paradisul. Personalităţile Paradisului înregistrează adoraţia liber consimţită a tuturor creaturilor prin puterea irezistibilă a iubirii divine şi conduc toate aceste personalităţi născute din spirit în plăcerile supreme ale serviciului perpetuu al fiilor finalitari ai lui Dumnezeu. A doua trinitate este arhitectul scenei spaţiale pe care se desfăşoară toate aceste operaţiuni; ea determină arhetipurile de configurare cosmică.
104:4.15 (1148.14) Dacă iubirea caracterizează divinitatea primei triunităţi, arhetipul reprezintă manifestarea galactică a celei de-a doua. Ceea ce prima trinitate este pentru personalităţile în evoluţie, a doua este pentru universurile în evoluţie. Arhetipul şi personalitatea sunt două din marile manifestări ale actelor Prime Surse-Centru. Şi indiferent cât de dificil ar fi de înţeles, nu este mai puţin adevărat că puterea-arhetip şi persoana plină iubire sunt una şi aceeaşi realitate universală; Insula Paradisului şi Fiul Etern sunt revelaţii coordonate, însă opuse, ale naturii insondabile a Tatălui-Forţă Universal.
104:4.16 (1149.1) A treia Triunitate-triunitatea de evoluţie a spiritului. Totalitatea manifestării spirituale îşi are începutul şi sfârşitul în această asociere, care constă în :
104:4.17 (1149.2) 1. Tatăl Universal
104:4.18 (1149.3) 2. Fiul-Spirit
104:4.19 (1149.4) 3. Absolutul Deităţii.
104:4.20 (1149.5) De la puterea spiritului şi până la spiritul paradisiac, orice spirit găseşte expunerea realităţii în această asociere a purei esenţe a spiritului Tatălui, a valorilor de spirit active ale Fiului-Spirit şi a potenţialurilor de spirit nelimitate ale Deităţii Absolute. Valorile existenţiale ale spiritului îşi au geneza primordială, manifestarea completă şi destinul final în această triunitate.
104:4.21 (1149.6) Tatăl există înainte de spirit, Fiul-Spirit funcţionează ca spirit activ creativ, Absolutul Deităţii există ca spirit care cuprinde totul, chiar şi ceea ce există dincolo de spirit.
104:4.22 (1149.7) A Patra Triunitate-triunitatea infinitului energiei. În interiorul acestei triunităţi se eternizează începuturile şi sfârşiturile oricărei energii-realităţi, de la puterea spaţială până la monota. Această grupare cuprinde:
104:4.23 (1149.8) 1. Tatăl-Spirit
104:4.24 (1149.9) 2. Insula Paradisului
104:4.25 (1149.10) 3. Absolutul Necalificat
104:4.26 (1149.11) Paradisul este centrul activării energiei-forţă a cosmosului - poziţia Primei Surse-Centru în univers, punctul focal cosmic al Absolutului Necalificat şi sursa oricărei energii. Prezent existenţial în interiorul acestei triunităţi se găseşte potenţialul energetic al cosmosului infinit, din care marele univers şi maestrul univers nu sunt decât manifestări parţiale.
104:4.27 (1149.12) A patra triunitate controlează în mod absolut unităţile fundamentale ale energiei cosmice şi le eliberează de dominaţia Absolutului Necalificat direct proporţional cu apariţia la Deităţile experienţiale a capacităţii subabsolute de a controla şi stabiliza cosmosul în metamorfoză.
104:4.28 (1149.13) Această triunitate este forţă şi energie. Posibilităţile nelimitate ale Absolutului Necalificat sunt centrate în jurul absolutumului Insulei Paradisului, de unde emană agitaţia inimaginabilă a liniştii, altfel statică, a Necalificatului. Iar pulsaţia nesfârşită a inimii materiale paradisiace a cosmosului infinit bate în armonie cu arhetipul insondabil şi planul impenetrabil al Infinitului Furnizor de energie, Prima Sursă-Centru.
104:4.29 (1149.14) A Cincia Triunitate-triunitatea infinităţilor reactive. Această asociere constă în:
104:4.30 (1149.15) 1. Tatăl Universal
104:4.31 (1149.16) 2. Universalul Absolut
104:4.32 (1149.17) 3. Absolutul Necalificat
104:4.33 (1149.18) Această grupare face eternă realizarea funcţională a infinităţii a tot ceea ce poate deveni actual în domeniile realităţii care nu aparţin deităţii. Această triunitate manifestă o capacitate reactivă nelimitată la acţiunile şi prezenţele volitive, cauzative, tensionale şi arhetipale ale altor triunităţi.
104:4.34 (1150.1) A Şasea Triunitate-triunitatea Deităţii în asociere cosmică. Această grupare constă în :
104:4.35 (1150.2) 1. Tatăl Universal
104:4.36 (1150.3) 2. Absolutul Deităţii
104:4.37 (1150.4) 3. Absolutul Universal
104:4.38 (1150.5) Este asocierea Deităţii-în-cosmos, imanenţa Deităţii în conjuncţie cu transcendenţa sa. Este ultima extensie a divinităţii pe nivelele infinităţii spre acele realităţi care se întind în afara domeniului realităţii deificate.
104:4.39 (1150.6) A Şaptea triunitate-triunitatea unităţii infinite. Aceasta este unitatea funcţionalităţii infinite manifestată în timp şi eternitate, unificarea coordonată a actualelor şi potenţialelor. Aceste grup constă în:
104:4.40 (1150.7) 1. Tatăl Universal
104:4.41 (1150.8) 2. Autorul Comun
104:4.42 (1150.9) 3. Absolutul Universal
104:4.43 (1150.10) Autorul Comun integrează universal diferite aspecte funcţionale ale întregii realităţi actualizate pe toate nivelele manifestării, de la cele finite la cele transcendentale, continuând cu cele absolute. Absolutul Universal compensează în mod perfect diferenţierile inerente aspectelor variate ale oricărei realităţi incomplete, de la potenţialele nelimitate ale realităţii Deităţii activ-volitive şi cauzative până la posibilităţile nelimitate ale realităţii nedivine, statice şi reactive în domeniile incomprehensibile ale Absolutului Necalificat.
104:4.44 (1150.11) Când acţionează în această triunitate, Autorul Comun şi Absolutul Universal sunt sensibili în aceeaşi măsură faţă de prezenţele Deităţii şi nedeităţii, la fel cum este Prima Sursă-Centru care, în această relaţie, este virtual imposibil de a fi distinsă conceptual de EU SUNT.
104:4.45 (1150.12) Aceste aproximări sunt suficiente pentru a elucida conceptele triunităţilor. Fără a cunoaşte nivelul ultim al triunităţilor, nu puteţi să le înţelegeţi pe deplin pe primele şapte. Cu toate că noi credem că nu ar fi înţelept a încerca continuarea studiului, putem spune că există cincisprezece asocieri triunice ale Primei Surse-Centru, din care opt nu sunt revelate în aceste expuneri. Aceste asocieri nerevelate se ocupă de realităţi, actualităţi şi potenţialităţi care se găsesc dincolo de nivelul experienţial al supremaţiei.
104:4.46 (1150.13) Triunităţile reprezintă volantul funcţional al infinităţii, unificarea naturii unice a celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii. Prezenţa existenţială a triunităţilor este cea care permite Tatălui-EU SUNT să facă experienţa unităţii funcţionale a infinităţii, în ciuda diversificării infinităţii în şapte Absoluturi. Prima Sursă-Centru este membrul unificator al tuturor triunităţilor; în ea toate lucrurile îşi au începuturile lor necalificate, existenţele lor eterne şi destinele lor infinite - „în el rămân toate lucrurile”.
104:4.47 (1150.14) Cu toate că aceste asocieri nu pot mări infinitatea Tatălui-EU SUNT, ele par a face posibile manifestări subinfinite şi subabsolute ale realităţii sale. Cele şapte triunităţi măresc versatilitatea, eternizează noi profunzimi, deifică noi valori, dezvăluie noi potenţialităţi, revelează noi înţelesuri. Toate aceste manifestări diversificate în timp şi spaţiu şi în cosmosul etern îşi au existenţa în starea ipotetică a infinităţii originare a lui EU SUNT.
104:5.1 (1151.1) Există anumite relaţii triunice diferite, care nu îl conţin pe Tată în constituţia lor, însă ele nu sunt triunităţi reale, şi ele sunt întotdeauna distincte de triunităţile Tatălui. Ele poartă nume diverse: triunităţi asociate, triunităţi coordonate şi triodităţi. Ele sunt consecinţe ale existenţei triunităţilor. Două din aceste asocieri sunt constituite după cum urmează:
104:5.2 (1151.2) Trioditatea actualității. Această trioditate constă în interrelația celor trei realități absolute:
104:5.3 (1151.3) 1. Fiul Etern
104:5.4 (1151.4) 2. Insula Paradisului
104:5.5 (1151.5) 3. Autorul Comun
104:5.6 (1151.6) Fiul Etern este absolutul realităţii spiritului, personalitatea absolută. Insula Paradisului este absolutul realităţii cosmice, arhetipul absolut. Autorul Comun este absolutul realităţii mentale, coordonatele realităţii de spirit absolute şi sinteza personalitate-putere la nivelul Deităţii existenţiale. Această asociere triunică permite coordonarea sumei totale a realităţii-spirituale, cosmice sau mentale. Ea este necalificată în actualitate.
104:5.7 (1151.7) Trioditatea Potenţialităţii. Această trioditate constă în asocierea a trei Absoluturi de potenţialitate:
104:5.8 (1151.8) 1. Absolutul Deităţii
104:5.9 (1151.9) 2. Absolutul Universal
104:5.10 (1151.10) 3. Absolutul Necalificat
104:5.11 (1151.11) Astfel se găsesc asociate rezervoarele infinite ale oricărei realităţi ale energiei latente - spirituală, mentală sau cosmică. Această asociere produce integrarea oricărei realităţi de energie latentă. Potenţialul ei este infinit.
104:5.12 (1151.12) Aşa cum triunităţile se ocupă primordial de unificarea funcţională a infinităţii, tot astfel triodităţile sunt implicate în apariţia cosmică a deităţilor experienţiale. Triunităţile sunt interesate indirect de Deităţile experienţiale - Supremă, Ultimă şi Absolută - însă interesul triodităţilor este direct. Ele apar în sinteza emergentă putere-personalitate a Fiinţei Supreme. Iar pentru creaturile temporale din spaţiu, Fiinţa Supremă este o revelaţie a unităţii a lui EU SUNT.
104:5.13 (1151.13) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 105
105:0.1 (1152.1) CHIAR şi pentru ordinele înalte de inteligenţe ale universului, infinitatea este doar parţial comprehensibilă, iar finalitatea realităţii este doar relativ inteligibilă. Când mintea umană încearcă să pătrundă misterul eternităţii al originii şi destinului a tot ceea ce este numit real, poate fi ajutată de o abordare a problemei care concepe eternitatea-infinitate ca o elipsă aproape nelimitată produsă de o cauză absolută şi care funcţionează în întregul cerc universal al acestei nesfârşite diversificări, căutând întotdeauna vreun potenţial al destinului absolut şi infinit.
105:0.2 (1152.2) Când intelectul muritor încearcă să sesizeze conceptul totalităţii realităţii, o astfel de minte finită se găseşte faţă în faţă cu infinitatea-realitate; totalitatea realităţilor este infinitate şi, prin urmare, nu poate fi niciodată pe deplin înţeleasă de o minte a cărei capacitate conceptuală este subinfinită.
105:0.3 (1152.3) Mintea umană nu are deloc posibilitatea să formeze un concept adecvat al existenţelor eterne, iar fără o astfel de înţelegere este imposibil să se descrie chiar şi conceptele noastre ale totalităţii realităţii. Cu toate acestea, putem încerca o astfel de prezentare, deşi ne dăm perfect de bine seama că propriile noastre concepte trebuie să fie supuse unei profunde deformări în procesul de traducere-modificare care le aduce la nivelul de înţelegere al minţii muritoare.
105:1.1 (1152.4) Cauzalitatea primordială absolută este atribuită de filozofii universurilor Tatălui Universal operând ca EU SUNT infinit, etern şi absolut.
105:1.2 (1152.5) Prezentarea, pentru intelectul muritorilor, a acestei idei a unui EU SUNT infinit comportă numeroase riscuri, deoarece acest concept este atât de îndepărtat de înţelegerea experienţială umană încât implică serioase deformări ale înţelesului şi erori de concepţie în ceea ce priveşte valorile. Cu toate acestea, conceptul filozofic al lui EU SUNT oferă fiinţelor finite o bază pentru a încerca să abordeze înţelegerea parţială a originilor absolute şi a destinelor infinite. Însă, în toate tentativele noastre de elucidare a genezei şi dezvoltării realităţii, să precizăm cu claritate că, în toate semnificaţiile şi valorile raportându-se la personalitate, acest concept a lui EU SUNT este sinonim cu Prima Persoană a Deităţii, Tatăl Universal al tuturor personalităţilor. Acest postulat a lui EU SUNT nu este însă atât de clar identificabil în domeniile nedeificate ale realităţii universale.
105:1.3 (1152.6) EU SUNT-ul este infinitul; EU SUNT-ul este de asemenea infinitatea. Din punctul de vedere secvenţial al timpului, orice realitate îşi are originea în EU SUNT-ul infinit, a cărui existenţă solitară în eternitatea infinită trecută trebuie să fie primul postulat filozofic al unei creaturi finite.
105:1.4 (1153.1) Conceptul lui EU SUNT implică infinitatea necalificată, realitatea nediferenţiată a tot ceea ce ar putea fi vreodată în totalitatea realităţii infinite. În calitate de concept existenţial, EU SUNT-ul nu este nici deificat nici nedeificat, nici actual nici potenţial, nici personal nici impersonal, nici static nici dinamic. Infinitului nu i se poate aplica nici o calificare, cu excepţia afirmaţiei că EU SUNT-ul este. Postulatul filozofic al lui EU SUNT este un concept universal ceva mai dificil de înţeles decât acela al Necalificatului Absolut.
105:1.5 (1153.2) Pentru mintea finită, trebuie pur şi simplu să existe un început, şi cu toate că realitatea nu a avut niciodată un început real, ea manifestă către infinitate anumite realităţi de sursă. Situaţia de eternitate nereală, primordială, poate fi imaginată aproximativ după cum urmează. Într-un moment infinit îndepărtat şi ipotetic al eternităţii trecute, putem concepe că EU SUNT-ul era atât lucru cât şi ne-lucru, atât cauză cât şi efect, atât voinţă cât şi reacţie. În acel moment ipotetic al eternităţii, infinitatea nu prezenta nici un fel de diferenţiere. Infinitul este plin de Infinit, Infinitul înglobează Infinitul. Acesta este momentul static ipotetic al eternităţii, actualele sunt încă incluse în potenţialele lor, iar potenţialele nu au apărut încă în infinitatea lui EU SUNT. Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie ipotetică, trebuie să admitem că există posibilitatea de voinţă prin sine.
105:1.6 (1153.3) Amintiţi-vă întotdeauna că înţelegerea omului în ceea ce-l priveşte pe Tatăl Universal reprezintă o experienţă personală. Dumnezeu, în calitate de Tată al vostru spiritual, poate fi înţeles de către voi şi de toţi ceilalţi muritori; în ceea ce priveşte însă conceptul vostru experienţial de adorare a Tatălui Universal, el trebuie să rămână întotdeauna mai redus decât postulatul vostru filozofic al infinităţii Primei Surse-Centru, EU SUNT-ul. Atunci când vorbim despre Tată, ne referim la Dumnezeu aşa cum poate fi înţeles de creaturile sale umile şi elevate, însă există o parte mult mai mare de Deitate care nu poate fi înţeleasă de creaturile Universului. Dumnezeu, Tatăl vostru şi al meu, este acea fază a Infinitului pe care o percepem în personalităţile noastre ca o realitate experienţială actuală, însă EU SUNT-ul rămâne întotdeauna ca ipoteza noastră, a tot ceea ce simţim că este imposibil de cunoscut în Prima Sursă-Centru. Până şi această ipoteză rămâne probabil foarte în urmă faţă de infinitatea nepătrunsă a realităţii originare.
105:1.7 (1153.4) Universul universurilor, cu mulţimile sale de personalităţi care îl locuiesc, este un organism imens şi complex, însă Prima Sursă-Centru este infinit mai complexă decât universurile şi personalităţile care au devenit reale ca răspuns la dispoziţiile sale voluntare. Când contemplaţi plini de veneraţie magnitudinea maestrului univers, opriţi-vă pentru a vă gândi că până şi această creaţie de neconceput nu poate fi mai mult decât o revelaţie parţială a Infinitului.
105:1.8 (1153.5) Infinitatea este într-adevăr îndepărtată de nivelul de experienţă al înţelegerii muritorilor, însă chiar şi în cadrul acestei vârstei pe Urantia, conceptele de Infinitate cresc, şi ele vor continua să crească pe parcursul carierelor voastre fără sfârşit care vor urma în viitorul etern. Infinitatea necalificată este lipsită de sens pentru creatura finită, însă infinitatea este capabilă de a limita pe sine şi ea este capabilă să exprime realitatea tuturor nivelelor de existenţă universală. Iar faţa pe care Infinitatea o întoarce către toate personalităţile universului este chipul unui Tată, Tatăl Universal al iubirii.
105:2.1 (1153.6) Luând în considerare geneza realităţii, ţineţi minte întotdeauna că întreaga realitate absolută este din eternitate şi nu are un început al existenţei. Prin realitate absolută înţelegem cele trei persoane existenţiale ale Deităţii, Insula Paradisului şi cele trei Absoluturi. Aceste şapte realităţi sunt eterne, de o manieră coordonată, independent de faptul că facem apel la limbajul temporal-spaţial pentru a prezenta fiinţelor umane originile lor secvenţiale.
105:2.2 (1154.1) Urmând descrierea cronologică a originilor realităţii, trebuie să existe un moment teoretic postulat al primei expresii volitive şi prima reacţie repercutantă în EU SUNT. În tentativele noastre de a descrie geneza şi generarea realităţii, acest stadiu poate fi conceput ca acela de autodiferenţiere a Unului Infinit de Infinitudine, însă postularea acestei relaţii duale trebuie să fie întotdeauna extinsă la o concepţie triunică prin recunoaşterea continuumului etern al Infinităţii- EU SUNT-ul.
105:2.3 (1154.2) Autometamorfoza lui EU SUNT culminează în multiplele diferenţieri ale realităţii deificate şi ale realităţii nedeificate, ale realităţii potenţiale şi actuale, precum şi ale anumitor alte realităţi care pot fi cu greu clasificate. Aceste diferenţieri ale EU SUNT-ului monist teoretic sunt etern integrate de relaţii simultane care apar în acelaşi EU SUNT- prerealitatea prepotenţială, preactuală, prepersonală, monotetică; această prerealitate, care este totuşi infinită, este relevată ca absolut în prezenţa Primei Surse - Centru şi ca personalitate în iubirea nelimitată a Tatălui Universal.
105:2.4 (1154.3) Prin aceste metamorfoze interne, EU SUNT-ul pune bazele unei relaţii septuple cu sine. Conceptul filozofic (timp) al EU SUNT-ului solitar şi conceptul de tranziţie (timp) al EU SUNT-ului ca triunic pot fi acum extinse pentru a cuprinde EU SUNT-ul ca septuplu. Această natură septuplă - sau cu şapte faze - poate fi cel mai bine sugerată în relaţie cu cele Şapte Absoluturi ale Infinităţii.
105:2.5 (1154.4) 1. Tatăl Universal. EU SUNT tată al Fiului Etern. Este relaţia personalităţii primordiale a actualităţilor. Personalitatea absolută a Fiului face absolut faptului paternităţii lui Dumnezeu şi instituie filiaţia potenţială a tuturor personalităţilor. Această relaţie stabileşte personalitatea Infinitului şi consumă revelaţia sa spirituală în personalitatea Fiului Originar. Această fază a EU SUNT-ului poate fi parţial experimentată pe nivelele spirituale chiar şi de muritori care, deşi se află încă în timp, îl pot adora pe Tatăl nostru.
105:2.6 (1154.5) 2. Controlorul Universal- EU SUNT cauză a Paradisului etern. Este relaţia impersonală primordială a actualităţilor, asocierea nespirituală originară. Tatăl Universal este Dumnezeu-ca-iubire; Controlorul Universal este Dumnezeu-ca-arhetip. Această relaţie stabileşte potenţialul formelor - configuraţia - şi determină maestrul arhetip al relaţiilor impersonale şi nespirituale, maestrul arhetip după care sunt făcute toate copiile.
105:2.7 (1154.6) 3. Creatorul Universal. EU SUNT una cu Fiul Etern Această uniune a Tatălui şi a Fiului (în prezenţa Paradisului) iniţiază ciclul creativ, care este consumat în apariţia personalităţilor asociate şi a universului etern. Din punctul de vedere finit al muritorilor, realitatea începe cu adevărat odată cu apariţia în eternitate a creaţiei Havona. Acest act creativ al Deităţii este realizat de Dumnezeul Acţiunii şi prin el, care este în esenţă unitatea Tatălui-Fiu manifestată la toate nivelele actualului şi pentru ele. Acesta este motivul pentru care creativitatea divină este caracterizată în mod infailibil de unitate, iar această unitate este reflecţia exterioară a unicităţii absolute a dualităţii Tată-Fiu şi Trinităţii Tată-Fiu-Spirit.
105:2.8 (1155.1) 4. Sprijinul Infinit EU SUNT asociabil cu sine. Este asocierea primordială a staticii şi potenţialelor realităţi. În această relaţie, toţi factorii calificaţi şi necalificaţi sunt compensaţi. Această fază a lui EU SUNT este mai bine înţeleasă ca Absolutul Universal - unificatorului Absolutului Deităţii şi al Absolutului Necalificat.
105:2.9 (1155.2) 5. Potenţialul infinit. EU SUNT calificat prin sine. Este sistemul de referinţă al infinităţii, fiind martorul etern al faptului că EU SUNT-ul s-a limitat prin propria sa voinţă, şi ca urmare a acesteia a dobândit o exprimare de sine şi o revelare de sine sub formă triplă.
105:2.10 (1155.3) 6. Capacitatea Infinită. EU SUNT static reactiv. Este matricea eternă, posibilitatea pentru orice expansiune cosmică viitoare. Această fază a lui EU SUNT este poate cel mai bine concepută ca prezenţă supergravitaţională a Absolutului Necalificat.
105:2.11 (1155.4) 7. Unul Universal al Infinităţii. EU SUNT ceea ce EU SUNT. Este staza sau relaţia Infinităţii cu sine, faptul etern al realităţii infinităţii şi adevărul universal al infinităţii realităţii. În măsura în care această relaţie se poate discerne în calitate de personalitate, ea este relevată universurilor în Tatăl divin al oricărei personalităţi - chiar al personalităţii absolute. În măsura în care această relaţie este exprimabilă impersonal, universul ia contact cu ea în calitate de coerenţă absolută a purei energii şi a primului spirit în prezenţa Tatălui Universal. În măsura în care această relaţie se poate concepe ca un absolut, ea este revelată în primordialitatea Primei Surse-Centru; în ea trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa cu toţii, de la creaturile spaţiului la cetăţenii Paradisului; iar acest lucru este la fel de adevărat în ceea ce-l priveşte pe maestrul univers cât şi pe ultimatonul infinitezimal, la fel de adevărat pentru ceea ce este să fie cât şi pentru ceea ce este şi pentru ceea ce a fost.
105:3.1 (1155.5) Cele şapte relaţii primordiale în interiorul lui EU SUNT se eternizează sub aspectul celor şapte Absoluturi ale Infinităţii. Cu toate că descriem originile realităţii şi diferenţierile infinităţii printr-o secvenţă narativă, în realitate toate cele şapte Absoluturi sunt eterne în mod necalificat şi coordonat. S-ar putea ca pentru minţile creaturilor muritoare să fie necesar o concepere a începutului lor, însă această concepţie trebuie să fie întotdeauna dominată de realizarea faptului că cele şapte Absoluturi nu au început; ele sunt eterne şi au fost mereu astfel. Cele şapte Absoluturi reprezintă premisa realităţii. Ele au fost descrise în acest capitol după cum urmează:
105:3.2 (1155.6) 1. Prima Sursă-Centru Prima Persoană a Deităţii şi arhetipului primordial al nedeităţii, Dumnezeu, Tatăl Universal, Creator, controlor şi sprijin; iubire universală, spirit etern şi energie infinită; potenţial al tuturor potenţialurilor şi sursă a tuturor actualelor; stabilitate a oricărei statici şi dinamism al oricărei schimbări; sursă a arhetipurilor şi Tată al persoanelor. Colectiv, toate cele şapte Absoluturi echivalează cu infinitatea, însă Tatăl Universal însuşi este în realitate infinit.
105:3.3 (1155.7) 2. A Doua Sursă-Centru. A Doua Persoană a Deităţii, Fiul Etern şi Originea; realităţile personalităţii absolute a lui EU SUNT şi fundament pentru realizarea-revelaţia a „EU SUNT-ului personalizat.” Nici o personalitate nu poate spera să atingă Tatăl Universal decât prin Fiul său Etern; personalitatea nu poate atinge nivelele spirituale ale existenţei fără acţiunea şi ajutorul acestui arhetip absolut al tuturor personalităţilor. În A Doua Sursă-Centru spiritul este necalificat, în timp ce personalitatea este absolută.
105:3.4 (1156.1) 3. Sursa-Centru a Paradisului. Al doilea arhetip de realitate, Insula eternă a Paradisului; baza pentru realizarea-revelarea „forţei EU SUNT” şi fundaţia pentru stabilirea controlului gravitaţional în toate universurile. Faţă de toate realităţile actualizate, nespirituale, impersonale şi non-voliţionale, Paradisul este arhetipul absolut. La fel cum energia spirituală este pusă în legătură cu Tatăl Universal prin personalitatea absolută a Fiului-Mamă, tot astfel întreaga energie cosmică este reţinută în controlul gravitaţional al Primei Surse-Centru prin arhetipul absolut al Insulei Paradisului. Paradisul nu se află în spaţiu; spaţiul este cel care există relativ la Paradis, iar cronicitatea mişcării este determinată prin relaţia sa cu Paradisul. Insula eternă este absolut în repaus; toate celelalte energii organizate sau în curs de organizare sunt în perpetuă mişcare; în întregul spaţiu, doar prezenţa Absolutului Necalificat este liniştită, iar Necalificatul este coordonat cu Paradisul. Paradisul există în focarul spaţiului, Necalificatul îl penetrează, iar orice existenţă relativă îşi are fiinţa în interiorul acestui domeniu.
105:3.5 (1156.2) 4. A Treia Sursă-Centru. A Treia Persoană a Deităţii, Autorul Comun; integrator infinit al energiilor cosmice ale Paradisului cu energiile spirituale ale Fiului Etern; coordonator perfect al mobilurilor voinţei şi ale mecanismelor forţei; unificator al întregii realităţi actuale şi în curs de actualizare. Prin grija numeroşilor săi copii, Spiritul Infinit revelează compasiunea Fiului Etern, operând în acelaşi timp ca manipulator infinit, care ţese perpetuu arhetipul Paradisului în energiile spaţiului. Acelaşi Autor Asociat, acest Dumnezeu al Acţiunii, reprezintă expresia perfectă a planurilor şi ţelurilor nelimitate ale Tatălui-Fiu, el însuşi acţionând în acelaşi timp ca sursă a minţii şi dispensator al intelectului pentru creaturile unui imens cosmos.
105:3.6 (1156.3) 5. Absolutul Deităţii. Posibilităţile cauzale potenţial personale ale realităţii universale, totalitatea întregului potenţial al Divinităţii. Absolutul Deităţii califică în mod intenţionat realităţile necalificate, realităţile absolute şi realităţile nedeităţii. Absolutul Deităţii califică absolutul şi absolutizează calificatul, fiind iniţiatorul destinului.
105:3.7 (1156.4) 6. Absolutul Necalificat. Static, reactiv şi pasiv; infinitatea cosmică nerevelată a lui EU SUNT; totalitatea realităţii nedeificate şi finalitatea întregului potenţial nepersonal. Spaţiul limitează funcţiunile Necalificatului, însă prezenţa Necalificatului este fără limite, infinită. Există un concept de periferie pentru maestrul univers, însă prezenţa Necalificatului este nelimitată; nici măcar eteritatea însăşi nu poate epuiza liniştea fără limite a acestui Absolut de nedeitate.
105:3.8 (1156.5) 7. Absolutul Universal Unificator al deificatului şi nedeificatului; corelator al absolutului şi relativului. Absolutul Universal (fiind static, potenţial şi asociativ) compensează tensiunea dintre existenţialul etern şi ceea ce nu e împlinit.
105:3.9 (1156.6) Cele Şapte Absoluturi ale Infinităţii constituie începuturile realităţii. Privită de minţile muritoare, Prima Sursă-Centru ar apărea anterioară tuturor absoluturilor. Indiferent cât de util ar fi însă acest postulat, el este invalidat de coexistenţa în eternitate a Fiului, Spiritului, a celor trei Absoluturi şi a Insulei Paradisului.
105:3.10 (1157.1) Este un adevăr că Absoluturile sunt manifestări ale lui EU SUNT - Prima Sursă - Centru; este un fapt că aceste Absoluturi nu au avut niciodată un început, ci sunt eterne coordonate ale Primei Surse - Centru. Relaţiile absoluturilor în eternitate nu pot fi prezentate întotdeauna fără ca acest lucru să implice paradoxuri în limbajul timpului şi în modelele conceptuale ale spaţiului. Independent de orice confuzie referitoare la originea celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii, este atât un fapt cât şi un adevăr că orice realitate este fondată pe existenţa lor eternă şi relaţiile lor de infinitate.
105:4.1 (1157.2) Filozofii universului postulează existenţa eternă a lui EU SUNT ca sursa primordială a întregii realităţi. Ei postulează în acelaşi timp autosegmentarea lui EU SUNT în şapte relaţii primare cu sine - cele şapte faze ale infinităţii. Şi, odată cu aceste presupuneri, ei formulează al treilea postulat - apariţia în eternitate a Celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii şi eternizarea asocierilor duale ale celor şapte faze ale lui EU SUNT cu aceste şapte Absoluturi.
105:4.2 (1157.3) Autorevelarea lui EU SUNT procedează astfel din sinele static, trecând prin segmentarea lui însuşi şi relaţiile cu sine, pentru a ajunge la relaţii absolute - relaţii cu Absoluturile derivate din el însuşi. Dualitatea devine astfel existentă în asocierea eternă a celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii cu septupla infinitate a fazelor autosegmentate ale EU SUNT-ului ce se autorevelează. Aceste relaţii duale, eternizându-se pentru universuri sub aspectul a şapte Absoluturi, fac eterne bazele fundamentale ale întregii realităţi universale.
105:4.3 (1157.4) S-a afirmat uneori că unitatea cauzează dualitatea, că dualitatea cauzează triunitatea, iar triunitatea este ancestrul etern al tuturor lucrurilor. Există, într-adevăr, trei mari categorii de relaţii primordiale, şi anume:
105:4.4 (1157.5) 1. Relaţii de unitate. Relaţii existente în interiorul lui EU SUNT când unitatea acestuia este concepută ca o autodiferenţiere triplă şi apoi septuplă.
105:4.5 (1157.6) 2. Relaţii de dualitate. Relaţii existând între EU SUNT ca septuplu şi cele Şapte Absoluturi ale Infinităţii.
105:4.6 (1157.7) 3. Relaţii de triunitate. Acestea reprezintă asocierile funcţionale ale celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii.
105:4.7 (1157.8) Relaţiile de triunitate se ridică pe baze de dualitate, deoarece asocierile reciproce ale Absoluturilor sunt inevitabile. Astfel de asocieri triunitare eternizează potenţialul întregii realităţi; ele înglobează realitatea deificată şi realitatea nedeificată.
105:4.8 (1157.9) EU SUNT-ul este infinitatea necalificată în calitate de Unitate. Dualităţile eternizează fundamentele realităţii. Triunităţile exteriorizează realizarea infinităţii ca funcţiune universală.
105:4.9 (1157.10) Preexistenţialele devin existenţiale în cele şapte Absoluturi, iar existenţialele devin funcţionale în triunităţi, asocierile fundamentale ale Absoluturilor. Iar odată cu eternizarea triunităţilor, scena universală este pregătită - potenţialele sunt existente şi actualele sunt prezente - iar plenitudinea eternităţii este martoră la diversificarea energiei cosmice, răspândirea spiritului Paradisului şi dăruirea minţii împreună cu atribuirea personalităţii, în virtutea cărora toate aceste derivate ale Deităţii şi ale Paradisului sunt unificate în experienţă pe nivelul creaturii şi prin alte tehnici pe nivelul supracreaturii.
105:5.1 (1158.1) La fel cum diversificarea originară a lui EU SUNT trebuie să fie atribuită unei voinţe inerente şi care se cuprinde pe sine, tot astfel promulgarea realităţii finite trebuie să fie imputată actelor volitive ale Deităţii Paradisului şi reacţiilor de ajustare ale triunităţilor funcţionale.
105:5.2 (1158.2) Înainte de deitizarea finitului s-ar părea că toate diversificările realităţii au avut loc pe nivele absolute; însă actul volitiv promulgând realitatea finită denotă o calificare a calităţii de a fi absolut şi implică apariţia relativităţilor.
105:5.3 (1158.3) Cu toate că prezentăm această expunere ca pe o secvenţă şi descriem apariţia istorică a finitului ca derivând direct din absolut, trebuie să ne amintim că transcedentalii au precedat şi succedat tot ceea ce este finit. În raport cu finitul, ultimităţile transcendentale sunt atât cauze cât şi împliniri.
105:5.4 (1158.4) Posibilitatea finită este inerentă Infinitului, însă transmutarea posibilităţii în probabilitate şi în inevitabilitate trebuie să fie atribuită voinţei libere existente prin sine a Primei Surse-Centru, activând toate asocierile triunităţii. Doar infinitatea voinţei Tatălui ar putea califica nivelul absolut al existenţei astfel încât să exteriorizeze un ultim sau să creeze un finit.
105:5.5 (1158.5) Odată cu apariţia realităţii relative şi calificate ia naştere un nou ciclu al realităţii - ciclul de creştere. Este o maiestuoasă debordare, mergând de la nivelele infinităţii către domeniul finitului, convergând mereu către Paradis şi Deitate căutând întotdeauna marile destine comensurabile cu o sursă infinită.
105:5.6 (1158.6) Aceste tranzacţii de neconceput marchează începutul istoriei universului, marchează venirea în existenţă a timpului însuşi. Pentru o creatură începutul finitului este geneza realităţii; privind din poziţia minţii creaturii, nu se poate concepe nici o realitate anterioară finitului. Această nouă realitate finită emergentă există sub două faze originale:
105:5.7 (1158.7) 1. Maximele primare, realitatea suprem perfectă, tipul havonian de univers şi de creaturi.
105:5.8 (1158.8) 2. Maximele secundare, realitatea supremă făcută perfectă, tipul suprauniversal de creaturi şi de creaţie.
105:5.9 (1158.9) Cele două manifestări originale sunt deci: perfectul prin constituţie şi ceea ce a devenit perfect prin evoluţie. Cele două sunt coordonate în relaţii de eternitate, însă în limitele timpului ele par a fi diferite. Un factor de timp înseamnă creştere pentru ceea ce creşte. Finiturile secundare cresc, deci cei care cresc trebuie să apară ca incompleţi în timp. Însă aceste diferenţe, care sunt atât de importante de această parte a Paradisului, sunt inexistente în eternitate.
105:5.10 (1158.10) Ne referim la perfect şi la ceea ce a devenit perfect ca maxime primare şi secundare, însă mai există un tip de maxim. Trinitizarea şi alte relaţii între maximele primare şi maximele secundare e traduc prin apariţia maximelor terţiare- lucruri, semnificaţii şi valori care nu sunt nici perfecte nici făcute perfecte, fiind însă în acelaşi timp coordonate cu ambii factori ancestrali.
105:6.1 (1159.1) Întreaga promulgare a existenţelor finite reprezintă un transfer de la potenţiale la actuale în interiorul asocierilor absolute ale infinităţii funcţionale. Printre numeroasele repercusiuni ale actualizării creative a finitului, putem cita:
105:6.2 (1159.2) 1. Reacţia deităţii, apariţia a trei nivele de supremaţie experienţială: actualitatea supremaţiei spirituale-personale în Havona, potenţialul de supremaţie persoană-putere în marele univers în formare şi capacitatea pentru o funcţiune necunoscută a minţii experienţiale acţionând pe un nivel de supremaţie în viitorul maestru univers.
105:6.3 (1159.3) 2. Reacţia universului implică o activare a planurilor arhitecturale pentru nivelul spaţial suprauniversal; această evoluţie progresează încă în întreaga structură fizică a celor şapte universuri.
105:6.4 (1159.4) 3. Reacţia creaturilor la promulgarea realităţii finite se traduce prin apariţia fiinţelor perfecte de ordinul locuitorilor eterni ai Havonei şi ascensionalilor evolutivi perfecţionaţi venind din cele şapte suprauniversuri. Însă faptul de a atinge perfecţiunea prin experienţă evolutivă (creativă în timp) implică ceva-diferit-de-perfecţiune ca punct de plecare. În acest mod apare imperfecţiunea în creaţiile evolutive. Iar acesta este originea răului potenţial. Neadaptarea, dizarmonia şi conflictul, toate aceste lucruri sunt inerente creşterii evolutive, de la universurile fizice până la creaturile personale.
105:6.5 (1159.5) 4. Reacţia divinităţii la imperfecţiunea inerentă întârzierilor în evoluţie se relevă în prezenţa compensatorie a Dumnezeului Septuplu, ale cărui activităţi integrează ceea ce este pe cale de perfecţionare, atât cu ceea ce este perfect cât şi cu ceea ce a devenit perfect. Această întârziere este inseparabilă de evoluţie, care este creativitate în timp. Din această cauză, precum şi din alte motive, forţa atotputernică a Supremului este fondată pe succesele divinităţi Dumnezeului Septuplu. Această întârziere face posibilă participarea creaturii în creaţia divină, permiţând personalităţilor creaturi să se asocieze cu Deitatea în atingerea dezvoltării maxime. Chiar şi mentalul material al creaturii muritoare devine astfel partener al Ajustorului divin în dualizarea sufletului nemuritor. Dumnezeul Septuplu oferă de asemenea tehnici pentru compensarea limitărilor experienţiale ale perfecţiunii inerente cât şi a limitărilor preascensionale ale imperfecţiunii.
105:7.1 (1159.6) Transcedentalii sunt subinfiniţi şi subabsoluţi, însă suprafiniţi şi supracreaţi. Transcedentalii se exteriorizează ca un nivel integrator legând supervalorile absoluturilor cu valorile maxime ale finiţilor. Din punctul de vedere al creaturilor, ceea ce este transcendental pare a se fi exteriorizat ca o consecinţă a finitului; din punctul de vedere al eternităţii, este o anticipare a finitului; iar alţii îl consideră un „preecou” al finitului.
105:7.2 (1159.7) Transcendent nu înseamnă neapărat o absenţă a dezvoltării, ci supraevolutiv în sens finit. El nu este nici neexperienţial, ci este o supraexperienţă în sensul în care creaturile înţeleg experienţa. Cea mai bună ilustrare a unui asemenea paradox este probabil universul central al perfecţiunii . Havona nu este pe deplin absolută - numai Insula Paradisului este cu adevărat absolută în sens „materializat.” Ea nu este nici o creaţie revolutivă finită, aşa cum sunt cele şapte suprauniversuri. Havona sete eternă, însă nu imuabilă, în sensul de a reprezenta un univers lipsit de creştere. Ea este locuită de creaturi (nativii Havonei) care nu au fost niciodată create efectiv, deoarece ele sunt existente în mod etern. Havona ilustrează astfel ceva care nu este tocmai finit, însă nici absolut. Havona joacă dealtfel rolul de tampon între Paradisul absolut şi creaţiile finite, ceea ce oferă un nou exemplu asupra funcţionării transcendentalilor. Havona însăşi nu este însă un transcendental - este Havona.
105:7.3 (1160.1) La fel cum Supremul este asociat cu elemente finite, tot astfel Ultimul este identificat cu transcedentalii. Însă cu toate că realizăm astfel o comparare a Supremului şi Ultimului, ele prezintă o diferenţiere ceva mai importantă decât aceea de grad; diferenţa este, de asemenea, calitativă. Ultimul este ceva mai mult decât un super-Suprem proiectat pe nivelul transcendental. Ultimul reprezintă toate acestea, însă şi ceva în plus: Ultimul este o exteriorizare de noi realităţi ale Deităţii, calificarea de noi faze a ceea ce, până atunci, era necalificat.
105:7.4 (1160.2) Printre realităţile asociate nivelului transcendental, le putem aminti pe următoarele:
105:7.5 (1160.3) 1. Deitatea prezenţă a Ultimului
105:7.6 (1160.4) 2. Conceptul maestrului univers
105:7.7 (1160.5) 3. Arhitecţii Universului Principal
105:7.8 (1160.6) 4. Cele două ordine de organizatori ai forţei Paradisului
105:7.9 (1160.7) 5. Anumite modificări ale puterii spaţiale
105:7.10 (1160.8) 6. Anumite valori ale spiritului
105:7.11 (1160.9) 7. Anumite semnificaţii ale mentalului
105:7.12 (1160.10) 8. Calităţi şi realităţi absonite
105:7.13 (1160.11) 9. Omnipotenţa, atotcunoaşterea şi omniprezenţa
105:7.14 (1160.12) 10. Spaţiul
105:7.15 (1160.13) Putem imagina universul în care trăim astăzi ca existând pe nivele finite, transcendentale şi absolute. Aceasta este scena cosmică pe care se joacă drama nesfârşită a împlinirii personalităţii şi a metamorfozelor energiei.
105:7.16 (1160.14) Toate aceste realităţi multiple sunt unificate absolut de diversele triunităţi, funcţional de Arhitecţii Universului Principal, şi relativ de cei Şapte Maeştrii Spirite, coordonatorii subsupremi ai divinităţii Dumnezeului Septuplu.
105:7.17 (1160.15) Dumnezeul Septuplu reprezintă revelaţia personalităţii şi a divinităţii Tatălui Universal pentru creaturile de statut maxim şi submaxim, însă există alte relaţii septuple ale Primei Surse-Centru care nu corespund manifestării divinului slujitor spiritual al Dumnezeului care este spirit.
105:7.18 (1160.16) În eternitatea trecutului, forţele Absoluturilor, spiritele Deităţilor şi personalităţile Zeilor se mobilizează răspunzând voinţei autonome primordiale a voinţei autonome existând prin sine. Pe parcursul acestei vârste a universului, asistăm cu toţii la prodigioasele repercusiuni ale imensei panorame cosmice a manifestărilor subabsolute a potenţialurilor nelimitate ale tuturor acestor realităţi. Şi este perfect posibil ca diversificarea continuă a realităţii originare a Primei Surse-Centru să meargă înainte şi spre exterior epoci întregi, către întinderile îndepărtate şi de neconceput ale infinităţii absolute.
105:7.19 (1161.1) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 106
106:0.1 (1162.1) NU ESTE suficient ca muritorul ascendent să aibă noţiuni despre relaţiile Deităţii cu geneza şi despre manifestările realităţii cosmice. El ar trebui de asemenea să înţeleagă ceva din relaţiile existente între el însuşi şi numeroasele nivele ale realităţilor existenţiale şi experienţiale, ale realităţilor potenţiale şi actuale. Orientarea omului pe pământ, clarviziunea sa cosmică, precum şi orientarea conduitei sale spirituale, sunt toate întărite printr-o mai bună înţelegere a realităţilor universului şi a tehnicilor lor de interasociere, de integrare şi de unificare.
106:0.2 (1162.2) Marele univers în starea sa prezentă şi maestrul univers emergent sunt constituite din numeroase forme şi faze ale realităţii, care, la rândul lor, există pe mai multe nivele de activitate funcţională. S-a făcut aluzie anterior, în aceste capitole, la aceste multiple forme şi faze ale realităţilor existente şi latente, şi, pentru a facilita conceperea lor, noi le grupăm acum în următoarele categorii:
106:0.3 (1162.3) 1. Finite incomplete. Acesta este statutul prezent al creaturilor ascendente ale marelui univers, statutul prezent al muritorilor Urantiei. Acest nivel înglobează existenţa creaturilor, de la fiinţele umane planetare până la cele care şi-au atins destinul, dar fără a le include pe acestea din urmă. El se referă la universuri de la primele lor începuturi fizice până la, fără a include şi aceasta, ancorarea lor în lumină şi în viaţă. Acest nivel constituie periferia prezentă a activităţii creative în spaţiu şi în timp. El pare să se deplaseze către exterior plecând din Paradis. Într-adevăr, la încheierea prezentei ere universale, marele univers va atinge stadiul luminii şi al vieţii, şi această epocă va vedea cu siguranţă apărând o nouă ordine de creştere în dezvoltarea de pe primul nivel al spaţiului exterior.
106:0.4 (1162.4) 2. Finite maxime. Acesta este prezentul statut al tuturor creaturilor experienţiale care au atins destinul lor - destinul aşa cum este revelat în limitele prezentei ere a universului. Universurile însăşi pot atinge statutul lor maxim atât din punct de vedere spiritual cât şi fizic, dar cuvântul maxim este el însuşi un termen relativ - maxim în raport cu ce? Ceea ce este maxim şi aparent final în prezenta epocă a universului se poate să nu reprezinte decât un real început în termenii epocilor care au să vină. Unele faze ale Havonei au atins ordinea maximă.
106:0.5 (1162.5) 3. Transcendentalele. Acest nivel suprafinit urmează progresul finit (anticipându-l). El implică geneza prefinită a începuturilor finite şi semnificaţia postfinită a tuturor sfârşiturilor sau a destinelor aparent finite. Multe dintre elementele Paradisului Havona par să aparţină ordinii transcendentale.
106:0.6 (1162.6) 4. Ultimele. Acest nivel înglobează ceea ce are o semnificaţie la nivelul maestrului univers şi are înrâurire asupra nivelului destinului maestrului univers desăvârşit. Paradisul Havona (şi în particular circuitul lumilor Tatălui) are, sub multe raporturi, o semnificaţie ultimă.
106:0.7 (1163.1) 5. Coabsolutele. Acest nivel implică proiecţia experienţialelor asupra unui câmp de expresie creativă depăşind maestrul univers.
106:0.8 (1163.2) 6. Absoluturile. Acest nivel implică prezenţa eternă a celor şapte Absoluturi existenţiale. El poate totodată să comporte un oarecare grad de realizări experienţiale asociate, însă, dacă este astfel, noi nu înţelegem cum. Poate că este aşa prin potenţialul de contact al personalităţii.
106:0.9 (1163.3) 7. Infinitatea. Acest nivel este preexistenţial şi postexistenţial. Unitatea necalificată a infinităţii este o realitate ipotetică anterioară tuturor începuturilor şi posterioară tuturor destinelor.
106:0.10 (1163.4) Aceste nivele ale realităţii sunt simboluri de compromis potrivite prezentei epoci a universului şi perspectivelor muritorilor. Există şi multe alte moduri de a contempla realitatea sub un unghi altul-decât-cel muritor şi din punctul de vedere al epocilor universale diferite. Trebuie deci să se recunoască că conceptele prezentate aici sunt în întregime relative, în sensul că ele sunt condiţionate şi mărginite de:
106:0.11 (1163.5) 1. Limitările limbajului muritorilor.
106:0.12 (1163.6) 2. Limitările minţii muritorilor.
106:0.13 (1163.7) 3. Dezvoltarea limitată a celor şapte suprauniversuri.
106:0.14 (1163.8) 4. Ignoranţa voastră în ceea ce priveşte cele şase ţeluri primordiale ale dezvoltării suprauniversale care nu ţin de ascensiunea muritorilor în Paradis.
106:0.15 (1163.9) 5. Inaptitudinea voastră de a înţelege un punct de vedere, chiar şi parţial, al eternităţii.
106:0.16 (1163.10) 6. Imposibilitatea de a descrie evoluţia şi destinul cosmice în raport cu toate epocile universale, şi nu numai în raport cu prezenta epocă de dezvoltare evolutivă a celor şapte suprauniversuri.
106:0.17 (1163.11) 7. Incapacitatea oricărei creaturi de a înţelege semnificaţia reală a preexistenţialelor sau a postexistenţialelor - ceea ce se întinde înainte de începuturi şi până după destine.
106:0.18 (1163.12) Creşterea realităţii este condiţionată de circumstanţele epocilor succesive ale universului. Universul central nu a suferit nici o schimbare evolutivă în era Havonei, însă, în prezentele epoci ale erei universale, el suferă anumite modificări progresive induse de coordonarea cu suprauniversurile evolutive. Cele şapte suprauniversuri care evoluează acum vor atinge cândva statutul consolidat al luminii şi al vieţii; ele vor ajunge, cândva, la limita lor de creştere pentru prezenta epocă a universului. Dar nu este nici o îndoială că noua epocă, epoca primului nivel al spaţiului exterior, va degaja universurile de ceea ce limitează destinul lor în prezenta epocă. Saturarea se suprapune continuu peste desăvârşire.
106:0.19 (1163.13) Acestea sunt câteva dintre limitările întâlnite în încercarea noastră de a prezenta un concept unificat al creşterii cosmice a lucrurilor, a semnificaţiilor şi a valorilor, şi a sintezei lor pe nivelele realităţii mereu ascendente.
106:1.1 (1163.14) Fazele primare (sau originare ale spiritului) ale realităţii finite găsesc o expresie imediată la nivelul creaturilor sub forma personalităţilor perfecte, iar la nivelul universurilor sub forma perfectei creaţii a Havonei. Chiar şi Deitatea experienţială este astfel exprimată în persoana spirituală a Dumnezeului Suprem în Havona. Dar fazele secundare ale finitului sunt evolutive, condiţionate de timp; integrarea lor cosmică depinde numai de creşterea şi de înfăptuirile lor. Toate ansamblurile finite secundare sau cele pe cale de perfecţionare trebuie în cele din urmă să atingă acelaşi nivel cu perfecţiunea primară, dar acest destin este supus unei întârzieri în timp. Această întârziere este o calitate constitutivă a suprauniversului care nu este înnăscut în creaţia centrală. (Noi ştim că există perioade terţiare finite, dar tehnica integrării lor nu este încă destăinuită.)
106:1.2 (1164.1) Această întârziere a suprauniversului, acest obstacol pe drumul perfecţiunii, le îngăduie creaturilor să participe la creşterea evolutivă. Aceasta le dă deci posibilitatea să intre în asociere cu Creatorul pentru a evolua ele însele. Şi, în timpul acestei perioade de expansiune crescândă, ceea ce este incomplet intră în legătură cu ceea ce este perfect cu ajutorul lui Dumnezeu cel Septuplu.
106:1.3 (1164.2) Dumnezeul Septuplu semnifică recunoaşterea de către Deitatea Paradisului a barierelor timpului în universurile evolutive din spaţiu. Oricât de departe de Paradis s-ar situa originea unei personalităţi materiale demne de a supravieţui, şi oricât de adânc afundată ar fi în spaţiu, ea îl va găsi pe Dumnezeul Septuplu prezent şi acordându-şi ajutorul său îndurător şi afectuos de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate acestei creaturi nedesăvârşite care se zbate în evoluţie. Ajutorul divinităţii celui Septuplu se extinde către interior, prin Fiul Etern până la Tatăl Paradisului, şi către exterior, prin Cei Îmbătrâniţi de Zile până la Părinţii universurilor locale - Fiii Creatori.
106:1.4 (1164.3) Fiind personal şi înălţându-se prin progres spiritual, omul găseşte divinitatea personală şi spirituală a Dumnezeului Septuplu; însă există şi alte faze ale Septuplului care nu ţin de progresul personalităţii. Aspectele divinităţii acestei grupări septuple de Deităţi sunt în prezent integrate în legătura dintre cei Şapte Maeştri Spirite şi Autorul Comun, dar ei sunt meniţi să fie veşnic unificaţi în personalitatea emergentă a Fiinţei Supreme. Celelalte faze ale Deităţii Septuple sunt în mod divers integrate în timpul prezentei epoci a universului, dar toate sunt deopotrivă menite să fie unificate în Suprem. În toate fazele, Septuplul este sursa unităţii relative a realităţii funcţionale a marelui univers în starea sa prezentă.
106:2.1 (1164.4) După cum Dumnezeu cel Septuplu coordonează funcţional evoluţia finită, tot astfel şi Fiinţa Supremă este culmea deităţii din evoluţia marelui univers - evoluţia fizică din jurul unui nucleu al spiritului, şi dominaţia finală a acestui nucleu de spirit peste domeniile evoluţiei fizice care se rotesc şi se învolburează în jurul lui. Toate acestea au loc potrivit cu mandatele personalităţii: personalitatea paradisiacă în sensul cel mai elevat, personalitatea Creatorului în sensul universului, personalitatea muritorului în sensul uman, personalitatea Supremă în sensul culminant sau totalizator experienţial.
106:2.2 (1164.5) Conceptul de Suprem trebuie să îngăduie recunoaşterea diferenţială a persoanei spirituale, a puterii evolutive şi a sintezei putere-personalitate - unificarea puterii evolutive cu personalitatea spirituală şi dominarea primei de către cea de-a doua.
106:2.3 (1164.6) În ultimă analiză, spiritul vine din Paradis prin Havona. Energia-materie pare să evolueze în profunzimile spaţiului; ea este organizată ca putere de către copiii Spiritului Infinit în conjuncţie cu Fiii Creatori ai lui Dumnezeu. Şi toate astea sunt experienţiale; este o operaţiune în timp şi în spaţiu, implicând un vast evantai de fiinţe vii cuprinzându-i chiar şi Creatorii divini, precum şi creaturile evolutive. Stăpânirea puterii Creatorilor divini în marele univers se extinde lent, pentru a îngloba stabilirea şi stabilizarea evolutivă a creaţiilor din spaţiu-timp, iar aceasta reprezintă înflorirea puterii experienţiale a Dumnezeului cel Septuplu. Ea înglobează toată gama de realizări ale divinităţii în timp şi în spaţiu, de la dăruirea Ajustorilor de către Tatăl Universal până la dăruirea vieţii de către Fiii Paradisului. Este vorba de o putere câştigată, de o putere demonstrată, de o putere experienţială a Deităţilor Paradisului.
106:2.4 (1165.1) Această putere experienţială care rezultă din realizările divinităţii Dumnezeului cel Septuplu manifestă ea însăşi calităţile coezive ale divinităţii sintetizându-se - totalizându-se - ca putere atotputernică a măiestriei experienţiale dobândite de către creaţiile evolutive. La rândul ei, această putere atotputernică îşi găseşte coeziunea spirit-personalitate pe sfera-pilot a centurii exterioare a lumilor Havonei, în uniune cu personalitatea spirituală, prezentă în Havona, a lui Dumnezeu Supremul. Deitatea experienţială duce astfel la apogeul ei lunga luptă evolutivă conferind, produsului puterii timpului şi a spaţiului, prezenţa spirituală şi personalitatea divină care rezidă în creaţia centrală.
106:2.5 (1165.2) În felul acesta reuşeşte Fiinţa Supremă, în cele din urmă, să înglobeze toate atributele a tot ceea ce evoluează în timp şi în spaţiu, şi să înzestreze aceste calităţi cu o personalitate spirituală. De vreme ce creaturile, şi chiar şi muritorii, participă în calitate de personalităţi la această maiestuoasă operaţiune, ele vor obţine în mod sigur capacitatea de a cunoaşte Supremul, precum şi de a percepe Supremul ca adevăraţi copiii ai unei asemenea Deităţi evolutive.
106:2.6 (1165.3) Mihail din Nebadon se aseamănă cu Tatăl Paradisului deoarece se împărtăşeşte din perfecţiunea sa paradisiacă. Tot astfel, muritorii evolutivi vor ajunge într-o zi la înrudirea cu Supremul experienţial, căci ei se împărtăşesc cu adevărat din perfecţiunea sa evolutivă.
106:2.7 (1165.4) Dumnezeu Supremul este experienţial; este deci complet cognoscibil prin experienţă. Realităţile existenţiale ale celor şapte Absoluturi nu sunt perceptibile prin tehnica experienţei; numai realităţile personalităţii Tatălui, Fiul şi Spiritul, pot fi pricepute de către personalitatea creaturii finite în atitudinea de rugăciune-adorare.
106:2.8 (1165.5) În sinteza desăvârşită putere-personalitate a Fiinţei Supreme se va găsi asociat întregul caracter absolut al mai multor triodităţi apte pentru această asociere, iar această personalitate, rodul evoluţiei, va fi susceptibilă de a fi contactată şi înţeleasă experienţial de către toate personalităţile finite. Când ascendenţii vor atinge cel de-al şaptelea stadiu postulat al existenţei spirituale, ei vor face experienţa realizării unei noi semnificaţii-valoare a caracterului absolut şi infinit al triodităţilor, aşa cum o revelează nivelele subabsolute ale Fiinţei Supreme, care este cognoscibilă prin experienţă. Dar, pentru a ajunge la aceste stadii de dezvoltare maximă, va trebui probabil să aştepte ca marele univers întreg să fie consolidat într-o manieră coordonată în lumină şi în viaţă.
106:3.1 (1165.6) Arhitecţii absoniţi întocmesc planul; Creatorii Supremi îl aduc în existenţă; Fiinţa Supremă îl va îndeplini în plenitudinea sa aşa cum a fost el creat în timp de către Creatorii Supremi şi prevăzut în spaţiu de către Maeştrii Arhitecţi.
106:3.2 (1165.7) În cursul epocii prezente a universului, Arhitecţii Universului Principal sunt cei care au sarcina de a coordona administrativ universul principal; dar apariţia Atotputernicului Suprem la încheierea prezentei epoci a universului va semnifica faptul că finitul evolutiv a ajuns la primul stadiu al destinului experienţial. Acest eveniment va conduce cu siguranţă la funcţionarea desăvârşită a primei Trinităţi experienţiale, uniunea Creatorilor Supremi, a Fiinţei Supreme şi a Arhitecţilor Universului Principal. Această Trinitate este menită să efectueze continuarea integrării evolutive a maestrului univers.
106:3.3 (1166.1) Trinitatea Paradisului este cu adevărat o Trinitate infinită, şi nici o Trinitate nu poate fi infinită fără a include această Trinitate originară. Dar trinitatea originară este rezultatul asocierii exclusive a Deităţilor absolute. Fiinţele subabsolute nu au avut nimic de a face cu această asociere primordială. Trinităţile experienţiale care apar ulterior înglobează chiar şi contribuţia personalităţilor create. Aceasta este cu siguranţă adevărat despre Ultimul Trinităţii, unde chiar prezenţa Maeştrilor Fii Creatori printre Creatorii Supremi este o garanţie a prezenţei simultane a experienţei actuale şi autentice a creaturii în interiorul acestei asocieri trinitare.
106:3.4 (1166.2) Prima Trinitate experienţială îngăduie grupurilor să ajungă la eventualităţile ultime. Grupurile asociative au facultatea de a anticipa, şi chiar de a transcende aptitudinile individuale, şi aceasta este adevărat chiar şi dincolo de nivelul finit. În epocile ce au să vină, după ce cele şapte suprauniversuri vor fi fost consolidate în lumină şi în viaţă, este dincolo de orice urmă de îndoială că Corpul Finalităţii va promulga scopurile Deităţii Paradisului după cum vor fi dictate de către cel Ultim al Trinităţii şi unificate în personalitatea-putere la Fiinţa Supremă.
106:3.5 (1166.3) În toate giganticele dezvoltări universale ale eternităţii trecute şi viitoare, noi detectăm expansiunea elementelor comprehensibile ale Tatălui Universal. În calitate de EU SUNT, noi postulăm filozofic că el impregnează întreg infinitul, dar nici o creatură nu poate concepe un asemenea postulat prin experienţă. Pe măsură ce universurile cresc, pe măsură ce gravitaţia şi iubirea se extind în spaţiul care se organizează în timp, noi devenim capabili de a înţelege, din ce în ce mai bine, Prima Sursă-Centru. Noi observăm că acţiunea gravitaţiei pătrunde în prezenţa spaţială a Absolutului Necalificat şi detectăm creaturi spirituale în evoluţie şi în expansiune în sânul prezenţei divine a Absolutului Deităţii, în vreme ce evoluţia spirituală şi evoluţia cosmică se unifică, prin acţiunea minţii şi prin experienţă, pe nivelele finite ale deităţii, în calitate de Fiinţă Supremă, şi se coordonează, pe nivelele transcendentale, în calitate de Ultim al Trinităţii.
106:4.1 (1166.4) În sens ultim, Trinitatea Paradisului coordonează cu siguranţă, însă, în această privinţă, ea funcţionează în calitate de absolut care se califică pe sine; Ultimul Trinităţii experienţiale coordonează transcendentalul în calitate de transcendental. În eternul viitor, prin întărirea unităţii, această trinitate experienţială va face şi mai activă prezenţa, în cursul exteriorizării, a Deităţii Ultime.
106:4.2 (1166.5) În vreme ce Ultimul Trinităţii este menit să coordoneze creaţia maestrului univers, Dumnezeul cel Ultim este puterea-personalizare transcendentală a ţelului către care se orientează întregul maestru univers. Exteriorizarea totală a celui Ultim implică desăvârşirea creaţiei maestrului univers, şi comportă deplina emergenţă a acestei Deităţi transcendentale. Noi nu cunoaştem schimbările care vor fi inaugurate de deplina emergenţă a celui Ultim. Însă, tot aşa cum Supremul este deja în mod spiritual şi personal prezent în Havona, aşa şi cea din urmă este acolo deopotrivă de prezentă, însă în sens absonit şi suprapersonal.
106:4.3 (1166.6) Pe de altă parte, existenţa Locţiitorilor Calificaţi ai Ultimului v-a fost adusă la cunoştinţă, fără totuşi să fi fost informaţi de locul lor de rezidenţă sau de funcţiunea lor prezentă.
106:4.4 (1167.1) Independent de repercusiunile administrative care însoţesc ivirea Deităţii Ultime, valorile personale ale divinităţii ei transcendentale vor putea fi experimentate de toate personalităţile care vor fi participat la actualizarea acestui nivel al Deităţii. Transcenderea finitului nu poate să conducă decât la realizarea ultimă. Dumnezeul Ultim există în transcenderea timpului şi a spaţiului, dar este totuşi subabsolut, în pofida aptitudinii sale inerente de a funcţiona în asociere cu absolutele.
106:5.1 (1167.2) Ultimul este apogeul realităţii transcendentale, aşa cum Supremul este piatra de încoronare a realităţii experienţial-evolutive. Iar emergenţa efectivă a acestor două Deităţi experienţiale pune fundamentele celei de-a doua Trinităţi experienţiale. Aceasta este Absolutul Trinităţii, uniunea lui Dumnezeului Suprem, a Dumnezeului Ultim şi a Consumatorului nerevelat al Destinului Universului. Şi această Trinitate are teoretic capacitatea de a activa Absoluturile potenţialităţii - Absolutul Deităţii, Absolutul Universal şi Absolutul Necalificat; însă formarea desăvârşită a acestui Absolut al Trinităţii nu s-ar putea realiza decât după desăvârşirea evoluţiei întregului maestru univers, de la Havona până la cel de-al patrulea şi al celui din urmă nivel al spaţiului exterior.
106:5.2 (1167.3) Precizăm că aceste Trinităţi experienţiale sunt corelative nu numai ale calităţilor personalităţii Divinităţii experienţiale, ci şi ale tuturor calităţilor altfel-decât-personale care caracterizează unitatea Deităţii pe care ele au atins-o. Deşi prezenta expunere tratează esenţialmente despre fazele personale ale unificării cosmosului, nu rămâne mai puţin adevărat că aspectele impersonale ale universului sunt în mod egal menite să se unifice, aşa cum este ilustrat de sinteza personalităţii-putere care se produce actualmente în legătură cu evoluţia Fiinţei Supreme. Calităţile spirituale personale ale Supremului sunt inseparabile de prerogativele de putere ale Atotputernicului, şi ambele sunt completate de potenţialul necunoscut al minţii Supremului. Dumnezeul ultim ca persoană nu poate nici el să fie considerat în afara aspectelor altfel-decât-personale ale Deităţii ultime. În fine, pe nivelul absolut, Absolutul Deităţii şi Absolutul Necalificat sunt inseparabile şi imperceptibile în prezenţa Absolutului Universal.
106:5.3 (1167.4) În ele însele şi prin ele însele, trinităţile nu sunt personale, dar ele nu sunt contrare personalităţii. Mai degrabă ele o înglobează şi, într-un sens colectiv, o pun în corelaţie cu funcţiunile impersonale. Trinităţile sunt deci întotdeauna realităţi ale deităţii, dar niciodată realităţi ale personalităţii. Aspectele personalităţii unei trinităţi sunt individual inerente membrilor ei, şi, ca persoane individuale, acestea nu sunt această trinitate; ele sunt trinitatea numai în calitate de grup. Acest grup este trinitatea, dar trinitatea include întotdeauna orice deitate pe care o înglobează, trinitatea este unitatea deităţii.
106:5.4 (1167.5) Cele trei Absoluturi - Absolutul Deităţii, Absolutul Universal şi Absolutul Necalificat - nu formează o trinitate, căci ele nu sunt toate deităţi. Numai ceea ce este deificat poate să devină o trinitate; toate celelalte asocieri sunt triunităţi sau triodităţi.
106:6.1 (1167.6) Potenţialul prezent al maestrului univers poate fi cu dificultate calificat drept absolut, deşi este probabil foarte aproape de ultim, şi noi socotim că este imposibil să se ajungă la revelarea deplină a valorilor-semnificaţii absolute din câmpul unui cosmos subabsolut. Noi întâlnim aşadar dificultăţi considerabile atunci când încercăm să concepem o exprimare totală a posibilităţilor nelimitate ale celor trei Absoluturi, sau chiar şi atunci când încercăm să ne reprezentăm personalizarea experienţială a Dumnezeului cel Absolut pe nivelul în prezent impersonal al Absolutului Deităţii.
106:6.2 (1168.1) Cadrul spaţial al maestrului univers pare să fie adecvat pentru actualizarea Fiinţei Supreme, pentru formarea şi deplina funcţiune a Ultimului Trinităţii, pentru exteriorizarea Dumnezeului cel Ultim, şi chiar şi pentru premisele Absolutului Trinităţii; dar conceptele noastre privitoare la deplina funcţiune a acestei a doua Triodităţi experienţiale par să implice un factor care depăşeşte chiar şi domeniul imens de întins al maestrului univers.
106:6.3 (1168.2) Dacă admitem ipoteza unui cosmos-infinit - un fel de cosmos nelimitat de dincolo de maestrul univers - şi dacă concepem că dezvoltările finale ale Absolutului Trinităţii vor avea loc la un asemenea stadiu supraultim de acţiune, atunci devine posibil să presupunem că funcţiunea desăvârşită a Absolutului Trinităţii îşi va găsi expresia finală în creaţiile infinităţii şi va încheia actualizarea absolută a tuturor potenţialelor. Integrarea şi asocierea segmentelor mereu mai întinse ale realităţii se vor apropia de caracterul absolut al statutului proporţional cu includerea oricărei realităţi în segmentele astfel asociate.
106:6.4 (1168.3) Cu alte cuvinte, Absolutul Trinităţii, după cum o indică şi numele lui, este realmente absolut în funcţiunea sa totală. Nu ştim cum poate o funcţiune absolută să atingă o expresie totală pe o bază calificată, limitată sau restrânsă în vreun alt mod. Pornind de aici, trebuie să presupunem că orice funcţiune a totalităţii de acest ordin va fi necondiţionată (în potenţial). Şi s-ar părea de asemenea că necondiţionatul ar fi şi el nelimitat, cel puţin dintr-un punct de vedere cantitativ, cu toate că nu suntem atât de siguri în ceea ce priveşte relaţiile cantitative.
106:6.5 (1168.4) Noi suntem totuşi siguri de acest lucrul: Trinitatea Paradisului existenţială este infinită, şi Ultimul Trinităţii experienţiale este subinfint, dar Absolutul Trinităţii nu este atât de uşor de clasificat; geneza şi constituirea lui sunt experienţiale, însă el are o înrâurire categorică asupra Absoluturilor existenţiale ale potenţialităţii.
106:6.6 (1168.5) Deşi nu este prea este profitabil pentru mintea umană să caute să înţeleagă aceste concepte îndepărtate şi supraumane, noi sugerăm ca voi să vă închipuiţi acţiunea eternităţii Absolutului Trinităţii ca una culminând într-un fel de experimentare a absoluturilor de potenţialitate. Aceasta pare să fie o concluzie rezonabilă în ceea ce priveşte Absolutul Universal, dacă nu şi Absolutul Necalificat; măcar ştim că Absolutul Universal nu este numai static şi potenţial, ci şi asociativ în sensul de Deitate totală al acestor cuvinte. Cât despre valorile conceptibile ale divinităţii şi ale personalităţii, aceste evenimente presupuse implică personalizarea Absolutului Deităţii precum şi apariţia valorilor suprapersonale şi a semnificaţiilor ultrapersonale inerente desăvârşirii personalităţii Dumnezeului cel Absolut - al treilea şi ultimul dintre Deităţile experienţiale.
106:7.1 (1168.6) Unele dificultăţi în conceperea integrării realităţii infinite sunt inerente faptului că toate aceste idei conţin ceva din finalitatea dezvoltării universale, un fel de realizare experimentabilă a tot ceea ce ar putea exista vreodată. Şi este de neconceput că infinitatea cantitativă ar putea vreodată să fie complet realizată în finalitate. În cele trei Absoluturi potenţiale rămân întotdeauna posibilităţi neexplorate pe care nici un grad de dezvoltare experienţială nu le-ar putea epuiza vreodată. Eternitatea însăşi, deşi absolută, nu este mai mult decât absolută.
106:7.2 (1169.1) Chiar şi o încercare de a concepe integrarea finală este inseparabilă de realizările eternităţii necalificate, şi prin urmare, acest concept este practic irealizabil în orice epocă ce se poate concepe în viitor.
106:7.3 (1169.2) Destinul este stabilit de actul volitiv al Deităţilor care constituie Trinitatea Paradisului; destinul este stabilit în imensitatea celor trei mari potenţiale, al căror caracter absolut înglobează posibilităţile tuturor dezvoltărilor viitoare; destinul este probabil consumat de actul Consumatorului Destinului Universului, şi acest act este probabil conţinut, precum şi Supremul şi Ultimul, în Trinitatea Absolută. Orice destin experienţial poate fi cuprins, cel puţin parţial, de creaturile care experimentează, dar un destin care atinge existenţialele infinite le este prea puţin comprehensibil. Destinul finalităţii este o realizare existenţial-experienţială care pare să implice Absolutul Deităţii. Or, Absolutul Deităţii stă în relaţii de eternitate cu Absolutul Necalificat graţie Absolutului Universal. Iar aceste trei Absoluturi, ale căror posibilităţi sunt experienţiale, sunt efectiv esenţiale, ba chiar mai mult, căci ele sunt fără limite, independente de timp şi de spaţiu, fără măsuri sau hotare - cu adevărat infinite.
106:7.4 (1169.3) Improbabilitatea de a atinge ţelul nu împiedică totuşi discutarea teoriilor filozofice privitoare la aceste destine ipotetice. Actualizarea Absolutului Deităţii ca un Dumnezeu absolut pe care îl poţi atinge poate fi practic imposibil de realizat; totuşi, această împlinire a finalităţii rămâne o posibilitate teoretică. Implicarea Absolutului Necalificat într-un cosmos-infinit de neconceput poate fi incomensurabil de îndepărtată în viitorul interminabilei eternităţi, însă o asemenea ipoteză este totuşi valabilă. Muritorii, morontialii, spiritele, finalitarii, transcedentalii şi alţii, precum şi universul însuşi şi toate celelalte faze ale realităţii, au cu siguranţă un destin final din punct de vedere potenţial a cărui valoare este absolută, dar noi ne îndoim că vreo fiinţă sau vreun univers va realiza vreodată complet toate aspectele unui astfel de destin.
106:7.5 (1169.4) Oricare ar fi stadiul vostru de creştere în înţelegerea Tatălui, mintea voastră se va clătina întotdeauna înaintea infinităţii nerevelate a Tatălui-UE SUNT, a cărei imensitate inexplorabilă va rămâne perpetuu insondabilă şi incomprehensibilă în cursul tuturor ciclurilor eternităţii. Oricât de mult aţi asimila voi din Dumnezeu, va rămâne întotdeauna o parte mult mai vastă din el, şi voi nici măcar nu-i veţi bănui existenţa. Iar noi credem că aceasta este tot atât de adevărat pe nivelurile transcendentale ca şi în domeniile existenţei finite. Căutarea după Dumnezeu nu are sfârşit!
106:7.6 (1169.5) Incapacitatea de a se contopi cu Dumnezeu în sensul final nu ar trebui nicicum să descurajeze creaturile universului. Într-adevăr, voi puteţi atinge şi atingeţi de fapt nivelele Deităţii Septuple, ale Supremului şi ale Ultimului, care reprezintă pentru voi ceea ce reprezintă realizarea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Etern şi pentru Autorul Comun în statutul lor absolut de existenţă eternă. Departe de a istovi creaturile, infinitatea lui Dumnezeu ar trebui să fie încredinţarea supremă că, în timpul întregului viitor fără sfârşit, o personalitate ascendentă va avea, înaintea ei, aceste posibilităţi de dezvoltare ale personalităţii şi de asociere a Deităţii pe care eternitatea însăşi nu le va epuiza sau limita.
106:7.7 (1169.6) Pentru creaturile finite ale marelui univers, conceptul de maestru univers pare aproape infinit, dar fără îndoială că arhitecţii săi absoniţi percep relativitatea sa în raport cu dezvoltările viitoare şi imaginabile în nesfârşitul EU SUNT. Spaţiul însuşi nu este decât o condiţie ultimă, o condiţie de calificare în interiorul absolutului relativ al zonelor liniştite ale spaţiului intermediar.
106:7.8 (1170.1) În viitorul inimaginabil de îndepărtat, în momentul de eternitate al desăvârşirii finale a întregului maestru univers, nu este nici urmă de îndoială că noi toţi vom contempla retrospectiv istoria sa completă ca fiind doar începutul, ca fiind numai creaţia unor fundamente finite şi transcendentale, în vederea unor metamorfoze încă şi mai mari şi mai captivante în infinitatea neexplorată. În acel moment viitor al eternităţii, maestrul univers va părea încă tânăr; într-adevăr, el va fi întotdeauna tânăr în faţa posibilităţilor nelimitate ale eternităţii fără sfârşit.
106:7.9 (1170.2) Improbabilitatea de a atinge un destin infinit nu împiedică nicidecum formarea de idei despre acest destin, şi noi nu ezităm a spune că, dacă cele trei potenţiale absolute ar putea într-o bună zi să fie complet actualizate, atunci ar fi posibil să se conceapă integrarea finală a realităţii totale. Dezvoltarea acestei realizări se bazează pe actualizarea făcută completă de Absolutul Necalificat, de cel Universal şi de cel al Deităţii, cele trei potenţialităţi a căror uniune constituie latenţa EU SUNT-ului, realităţile în suspans ale eternităţii, posibilităţile nerealizate ale întregului viitor, şi încă mai mult.
106:7.10 (1170.3) Tot ce se poate spune este că astfel de eventualităţi sunt mai degrabă îndepărtate. Cu toate acestea, în mecanismele, în personalităţile şi în asocierile celor trei Trinităţi, noi credem că detectăm posibilitatea teoretică a unei reunificări a celor şapte faze absolute ale Tatăl-EU SUNT. Iar aceasta ne pune faţă în faţă cu conceptul triplei Trinităţi care înglobează Trinitatea Paradisului de statut existenţial, şi cele două Trinităţi de natură şi de origine experienţială care apar pe urmă.
106:8.1 (1170.4) Natura Trinităţii Trinităţilor este dificil de descris minţii omeneşti. Aceasta este însumarea actuală a totalităţii infinităţii experienţiale aşa cum se manifestă ea într-o infinitate teoretică de realizare eternă. În Trinitatea Trinităţilor, infinitul experienţial ajunge să se identifice cu infinitul existenţial, şi amândouă nu sunt decât una în EU SUNT-ul preexperienţial şi preexistenţial. Trinitatea Trinităţilor este expresia finală a tot ceea ce este conţinut în cele cincisprezece triunităţi şi triodităţi asociate. Le este greu fiinţelor relative să înţeleagă finalităţile, fie ele existenţiale fie experienţiale; de aceea, ele trebuie prezentate întotdeauna ca fiind relativităţi.
106:8.2 (1170.5) Trinitatea Trinităţilor există în diverse faze. Ea conţine posibilităţi, probabilităţi şi inevitabilităţi care deconcertează imaginaţia fiinţelor situate mult deasupra nivelului uman. Ele comportă implicaţii probabil de nebănuit de către filozofiile celeste, căci implicaţiile lor sunt conţinute în triunităţi, şi, în ultimă analiză, triunităţile sunt insondabile.
106:8.3 (1170.6) Trinitatea Trinităţilor se poate descrie în diverse moduri. Noi alegem să prezentăm conceptul la trei nivele, adică după cum urmează:
106:8.4 (1170.7) 1. Nivelul celor trei Trinităţi.
106:8.5 (1170.8) 2. Nivelul Deităţii experienţiale.
106:8.6 (1170.9) 3. Nivelul EU SUNT-ului.
106:8.7 (1170.10) Acestea sunt nivele de unificare în creştere. În realitate, Trinitatea Trinităţilor este primul nivel, în timp ce al doilea şi al treilea sunt derivative de unificare ale primului.
106:8.8 (1171.1) PRIMUL NIVEL. Pe acest nivel iniţial de asociere, se socoteşte că cele trei Trinităţi funcţionează ca grupări perfect sincronizate, deşi distincte, de personalităţi ale Deităţii.
106:8.9 (1171.2) 1. Trinitatea Paradisului, asocierea celor trei Deităţi ale Paradisului - Tatăl, Fiul şi Spiritul. Trebuie amintit că Trinitatea Paradisului posedă o triplă funcţiune - o funcţiune absolută, o funcţiune transcendentală (Trinitatea Ultimului) şi o funcţiune finită (Trinitatea Supremaţiei). Trinitatea Paradisului este în acelaşi timp oricare dintre aceste funcţiuni şi toate aceste funcţiuni, în orice moment şi în permanenţă.
106:8.10 (1171.3) 2. Trinitatea Ultimă. Aceasta este asocierea Deităţii Creaturilor Supreme, a Dumnezeului Suprem şi a Arhitecţilor Universului Principal. Cu toate că această prezentare a aspectelor divine ale acestei Trinităţi este adecvată, trebuie notat că această Trinitate comportă şi alte faze, care par totuşi să se coordoneze perfect cu aspectele divinităţii.
106:8.11 (1171.4) 3. Trinitatea Absolută. Aceasta este gruparea Dumnezeului Suprem, a Dumnezeului Ultim şi a Consumatorului Destinului Universal în ceea ce priveşte toate valorile divinităţii. Anumite alte faze ale acestei grupări triunice privesc valori altele-decât-ale divinităţii din cosmosul în expansiune, dar ele se unifică cu fazele divinităţii, întocmai cum aspectele puterii şi personalităţii Deităţilor experienţiale sunt actualmente în curs de sinteză experienţială.
106:8.12 (1171.5) Asocierea celor trei Trinităţi în Trinitatea Trinităţilor oferă posibilitatea unei integrări nelimitate a realităţii. Această grupare conţine cauze, activităţi intermediare şi efecte finale; iniţiatori, realizatori şi consumatori; începuturi, existenţe şi destine. Asocierea Tată-Fiu a devenit Fiu-spirit apoi Spirit-suprem şi se continuă în Suprem-Ultim şi în Ultim-absolut, şi merge chiar şi până la Absolut şi la Tatăl-Infinit - desăvârşirea ciclului realităţii. Tot astfel, în alte faze care nu privesc atât de îndeaproape divinitatea şi personalitatea, Prima Mare Sursă-Centru realizează în sine nelimitarea realităţii urmând tot cercul eternităţii, de la deplinătatea existenţei în sine, trecând prin revelarea perpetuă de sine, până la finalitatea realizării de sine de la absolutul existenţialelor la finalitatea experienţialelor.
106:8.13 (1171.6) AL DOILEA NIVEL. Coordonarea celor trei Trinităţi implică inevitabil uniunea conjugată a Deităţilor experimentabile, care sunt genetic asociate cu aceste Trinităţi. Natura acestui al doilea nivel a fost uneori prezentată după cum urmează:
106:8.14 (1171.7) 1. Supremul. El este rezultanta deităţii din unitatea Trinităţii Paradisului în legătură experienţială cu Fiii Creatori şi cu Fiicele Creative ale Deităţilor Paradisului. Supremul este încorporarea în deitate a desăvârşirii primului stadiu al evoluţiei finite.
106:8.15 (1171.8) 2. Ultimul. El este rezultanta deităţii din unitatea provenită din cea de-a doua Trinitate, personificarea transcendentală şi absonită a divinităţii. Cel Ultim constă într-o unitate de numeroase calităţi considerate în mod divers. Conceperea sa de către oameni ar face bine să includă cel puţin fazele ultimităţii care gerează autoritate, care sunt personal experimentabile şi care unifică prin tensiuni, dar Deitatea exteriorizată comportă multe alte aspecte nerevelate. Ultimul şi Supremul sunt comparabile, dar nu identice, şi Ultimul nu este numai o amplificare a Supremului.
106:8.16 (1172.1) 3. Absolutul. Se susţin multe teorii despre caracterul celui de-al treilea membru al celui de-al doilea nivel al Trinităţii Trinităţilor. Dumnezeu cel Absolut este indubitabil implicat în această asociere în calitate de personalitate decurgând din funcţiunea finală a Trinităţii Absolute, şi, totuşi, Absolutul Deităţii este o realitate existenţială posedând un statut de eternitate.
106:8.17 (1172.2) Dificultatea conceptuală privitoare la acest al treilea membru este inerentă faptului că presupunerea prezenţei unui asemenea membru implică prezenţa unui singur Absolut. Teoretic, dacă un astfel de eveniment ar putea avea loc, noi am asista la unificarea experienţială a celor trei Absoluturi într-unul singur. Or, suntem învăţaţi că, în infinitate şi din punct de vedere existenţial, nu este decât un singur Absolut. Deşi identitatea acestui al treilea membru este doar puţin clară, se emite adesea ipoteza că el ar putea să constea într-o formă de legătură imaginabilă şi într-o manifestare cosmică a Absolutului Deităţii, a Absolutului Universal şi a Absolutului Necalificat. Este mai mult ca sigur că Trinitatea Trinităţilor ar putea atinge cu dificultate completa ei funcţionare fără unificarea totală a celor trei Absoluturi, iar cele trei a Absoluturi pot fi unificate cu dificultate fără realizarea completă a tuturor potenţialelor infinite.
106:8.18 (1172.3) Deformarea adevărului se va reduce probabil la minimum, dacă membrul Trinităţii Trinităţilor va fi conceput ca fiind Absolutul Universal, cu condiţia ca această concepţie să considere că Universalul nu este doar static şi potenţial, ci şi asociativ. Totuşi, noi încă nu percepem cum se leagă el de aspectele creative şi evolutive ale funcţiunii Deităţii totale.
106:8.19 (1172.4) Cu toate că este dificil să se formeze un concept desăvârşit al Trinităţii Trinităţilor, faptul de a avea un concept limitat nu este atât de greu. Dacă cel de-al doilea nivel al Trinităţii Trinităţilor este conceput ca esenţialmente personal, atunci devine întrutotul posibil să se presupună că uniunea Dumnezeului cel Suprem, a Dumnezeului cel Ultim şi a Dumnezeului cel Absolut reprezintă repercusiunea personală a uniunii Trinităţilor personale, care Trinităţi sunt ancestrale faţă de aceste Deităţi experienţiale. Noi îndrăznim să avansăm opinia că aceste trei Deităţi experienţiale se vor unifica cu siguranţă pe al doilea nivel, ca o consecinţă directă a unităţii crescânde a Trinităţilor lor ancestrale şi cauzative care formează primul nivel.
106:8.20 (1172.5) Primul nivel constă din trei Trinităţi. Al doilea nivel există ca asociere a personalităţii cuprinzând personalităţile Deităţii de evoluţie experienţială, de exteriorizare experienţială şi cele experienţial existenţiale. Şi, independent de orice dificultate conceptuală în înţelegerea completei trinităţi a Trinităţilor, asocierea personală a celor trei Deităţi pe cel de-al doilea nivel a devenit manifestă în epoca propriului nostru univers în fenomenul zeificării lui Majeston. Acesta din urmă a fost actualizat pe al doilea nivel de către Absolutul Deităţii acţionând prin intermediul Ultimului şi ca răspuns la porunca creativă iniţială a Fiinţei Supreme.
106:8.21 (1172.6) AL TREILEA NIVEL. Într-o ipoteză necalificată a celui de-al doilea nivel al Trinităţii Trinităţilor, este cuprinsă corelarea tuturor fazelor tuturor felurilor de realităţi care există, care au existat sau care ar putea exista în ansamblul infinităţii. Fiinţa Supremă nu este numai Spirit, ci şi minte, putere şi experienţă. Cel Ultim este toate acestea, şi mult mai mult. Cât despre conceptul unit al unicităţii Absolutului Deităţii, al celui Universal şi al celui Necalificat, el include finalitatea absolută a oricărei realizări a realităţii.
106:8.22 (1172.7) În uniunea Supremului, a Ultimului şi a Absolutului desăvârşit, s-ar putea produce o reconstituire funcţională a acestor aspecte ale infinităţii care au fost la origine fragmentate de EU SUNT şi care s-au tradus prin apariţia celor Şapte Absoluturi ale Infinităţii. Deşi filozofii universului socotesc că aceasta este o probabilitate extrem de îndepărtată, noi ne punem totuşi adesea următoarea întrebare: dacă al doilea nivel al Trinităţii Trinităţilor ar putea vreodată atinge o unitate trinitară, la ce s-ar ajunge atunci, ca o consecinţă a unei asemenea unităţi a deităţii? Noi nu ştim acest lucru, dar suntem convinşi că aceasta va conduce direct la realizarea EU SUNT-ului ca susceptibil de a fi atins prin experienţă. Din punct de vedere al fiinţelor personale, aceasta ar putea însemna că incognoscibilul EU SUNT a devenit accesibil experienţei ca Tată-Infinit. Cât despre semnificaţia acestor destine absolute punctului de vedere nepersonal, aceasta este o altă chestiune, pe care numai eternitatea ar putea-o clarifica. Însă, atunci când examinăm aceste eventualităţi îndepărtate în calitate de creaturi personale, noi deducem că destinul final al tuturor personalităţilor este cunoaşterea finală a Tatălui Universal al acestor aceleaşi personalităţi.
106:8.23 (1173.1) EU SUNT-ul aşa cum îl concepem filozofic în eternitatea trecută este singur, nu există nimeni în afară de el. Dacă privim în eternitatea viitoare, noi nu vedem că în calitate de existenţial, EU SUNT-ul s-ar putea schimba vreodată, dar avem tendinţa de a prevedea o vastă diferenţă experienţială. Un asemenea concept al lui EU SUNT implică deplina realizare de sine. El îmbrăţişează galaxia nelimitată a personalităţilor care au devenit participanţi voluntari în revelarea de sine a EU SUNT-ului, şi care vor rămâne veşnic părţi volitive absolute ale totalităţii infinităţii, fiii finalităţii ai Tatălui absolut.
106:9.1 (1173.2) În conceptul de Trinitate a Trinităţilor, noi postulăm posibilitatea unificării experienţiale a realităţii nelimitate, şi emitem uneori teoria că totul s-ar putea produce în extrema depărtare a foarte îndepărtatei eternităţi. Dar există totuşi o unificare actuală contemporană a infinităţii, chiar în epoca noastră, ca şi în toate epocile trecute şi viitoare ale universului; această unificare este existenţială în Trinitatea Paradisului. Unificarea infinităţii este inimaginabil de îndepărtată ca realitate experienţială, dar o unitate a infinităţii necalificate domină prezentul moment al existenţei universului şi uneşte divergenţele oricărei realităţi cu o măreţie existenţială absolută.
106:9.2 (1173.3) Când creaturile finite încearcă să conceapă o unificare a infinitului pe nivelele finalităţii eternităţii consumate, ele se găsesc în faţa limitărilor intelectuale inerente existenţei lor finite. Timpul, spaţiul şi experienţa formează bariere pentru conceptele creaturilor; şi totuşi, fără timp, în afara spaţiului şi în lipsa experienţei, nici o creatură nu ar putea ajunge la o înţelegere, chiar şi limitată, a realităţii universului. Nici o creatură evolutivă nu ar putea vreodată percepe relaţiile de secvenţă dacă ar fi insensibilă la timp. Nici o creatură nu ar putea sonda relaţiile de simultaneitate dacă nu ar percepe spaţiul. Nici o creatură evolutivă nu ar putea nici chiar să existe fără experienţă. Numai cele Şapte Absoluturi ale Infinităţii transcende realmente experienţa, şi chiar şi acelea pot fi experienţiale în anumite faze.
106:9.3 (1173.4) Timpul, spaţiul şi experienţa sunt cele mai mari auxiliare ale omului pentru perceperea realităţii relative, şi ele sunt totuşi cele mai formidabile obstacole ale lui în calea percepţiei realităţii complete. Muritorii şi multe alte creaturi ale universului găsesc necesar să se gândească la potenţiale ca fiind actualizate în spaţiu şi evoluând până la maturitate în timp, dar tot acest proces nu este decât un fenomen de spaţiu-timp, care nu se petrece efectiv în Paradis şi în eternitate. Pe nivelul absolut, nu este nici timp nici spaţiu; toate potenţialele pot fi percepute acolo ca actuale.
106:9.4 (1173.5) Conceptul de unificare a oricărei realităţi în prezenta epocă a universului, sau în orice altă epocă, este esenţialmente dublu: existenţial şi experienţial. Această unitate este în curs de realizare experienţială în Trinitatea Trinităţilor, dar gradul de actualizare aparentă a acestei triple Trinităţi este direct proporţional cu dispariţia calificărilor şi imperfecţiunilor realităţii din cosmos; totuşi, integrarea totală a realităţii este prezentă fără rezervă, veşnic şi existenţial, în Trinitatea Paradisului, înăuntrul căreia, chiar în acest moment al existenţei universului, realitatea infinită este absolut unificată.
106:9.5 (1174.1) Paradoxul creat de punctele de vedere experienţiale şi existenţiale este inevitabil; el rezultă, în parte, din faptul că Trinitatea Paradisului şi Trinitatea Trinităţilor sunt fiecare în parte relaţii de eternitate, pe care muritorii le pot percepe numai ca relativităţi din spaţiu-timp. Conceptul uman asupra actualizării experienţiale progresive a Trinităţii Trinităţilor este punctul de vedere al timpului. El trebuie completat prin postulatul adiţional că Trinitatea Trinităţilor este deja o realizare factuală care este punctul de vedere al eternităţii. Dar cum este posibil să se concilieze aceste două puncte de vedere? Noi le sugerăm muritorilor finiţi să accepte adevărul că Trinitatea Paradisului este unificarea existenţială a infinităţii, şi că inaptitudinea de a detecta prezenţa actuală şi manifestarea completă a Trinităţii Trinităţilor experienţiale provine, în parte, din deformările reciproc cauzate:
106:9.6 (1174.2) 1. În punctul de vedere uman limitat, inaptitudinea de a înţelege conceptul de eternitate necalificată.
106:9.7 (1174.3) 2. În statutul uman imperfect, în depărtarea nivelului absolut al experienţelor.
106:9.8 (1174.4) 3. În scopul existenţei umane, în faptul că umanitatea este concepută pentru a evolua prin tehnica experienţei; ea trebuie deci să depindă de experienţa prin inerenţă şi prin constituţie. Numai un Absolut poate fi în acelaşi timp existenţial şi experienţial.
106:9.9 (1174.5) În Trinitatea Paradisului, Tatăl Universal este EU SUNT-ul Trinităţii Trinităţilor. Acestea sunt limitările finite care împiedică să se facă experienţa Tatălui ca fiind infinit. Conceptul de EU SUNT existenţial, solitar, pretrinitar şi inaccesibil, şi postulatul EU SUNT-ului experienţial, posterior Trinităţii Trinităţilor şi accesibil, nu formează decât o singură şi aceeaşi ipoteză; nici o schimbare efectivă nu a avut loc în Infinit; toate dezvoltările aparente sunt datorate creşterii capacităţilor de receptare a realităţii şi de apreciere a cosmosului.
106:9.10 (1174.6) În ultimă analiză, EU SUNT-ul trebuie să existe înaintea tuturor existenţialelor şi după toate experienţialele. Aceste idei se poate să nu clarifice paradoxurile eternităţii şi ale infinităţii în mintea umană, dar ele ar trebui cel puţin să stimuleze intelectele finite să înfrunte din nou aceste probleme fără sfârşit. Aceste probleme vor continua să vă intrige pe Salvington, şi, mai târziu, atunci când veţi fi finalitari, şi mai departe de-a lungul viitorului nelimitat al carierelor voastre eterne în universul aflat în largă expansiune.
106:9.11 (1174.7) Mai devreme sau mai târziu, toate personalităţile universului vor începe să-şi dea seama că căutarea finală a eternităţii este explorarea fără sfârşit a infinităţii, călătoria de descoperire care nu va avea niciodată sfârşit în absolutul Primei Surse-Centru. Mai devreme sau mai târziu, ne vom da toţi seama că creşterea creaturilor este proporţională cu identificarea lor cu Tatăl. Noi ajungem la înţelegerea că faptul de a trăi voia lui Dumnezeu este paşaportul etern pentru posibilităţile fără sfârşit ale infinităţii însăşi. Muritorii vor înţelege, într-o bună zi, că reuşita în căutarea Infinitului este direct proporţională cu gradul atins în asemănarea cu Tatăl, şi că în cursul prezentei epoci a universului, realităţile Tatălui sunt revelate în calităţile divine. Şi aceste calităţi ale divinităţii sunt dobândite personal de către creaturile universale care fac experienţa trăirii dumnezeieşti, şi a trăi dumnezeieşte înseamnă a trăi efectiv voia lui Dumnezeu.
106:9.12 (1175.1) Pentru creaturile finite, materiale şi evolutive, o viaţă bazată pe faptul trăirii voinţei Tatălui conduce direct la supremaţia spiritului în cadrul personalităţii şi la apropierea cu un ceva mai mult a acestor creaturi de înţelegerea Tatălui Infinit. Viaţa astfel centrată asupra Tatălui este întemeiată pe adevăr, sensibilă la frumuseţe şi dominată de bunătate. Persoana care îl cunoaşte astfel pe Dumnezeu este lăuntric iluminată prin adorare şi în exterior devotată servirii sincere a fraternităţii universale a tuturor personalităţilor, o slujire plină de îndurare şi motivată de iubire. În acelaşi timp, toate aceste calităţi ale vieţii sunt unificate în personalitatea în evoluţie pe nivelele mereu ascendente ale înţelepciunii cosmice, ale realizării de sine, ale descoperirii lui Dumnezeu şi ale adorării Tatălui.
106:9.13 (1175.2) [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
Cartea Urantia
Capitolul 107
107:0.1 (1176.1) DEŞI Tatăl Universal locuieşte personal în Paradis, chiar în centrul universului, el este prezent într-un mod efectiv şi pe lumile spaţiului în mintea nenumăraţilor săi copii ai timpului, căci el sălăşluieşte în ei sub aspectul Veghetorilor de Mister. Tatăl etern este în acelaşi timp tot atât de îndepărtat pe cât posibil de Fiii planetari muritori şi tot atât de intim asociat cu ei pe cât posibil.
107:0.2 (1176.2) Ajustorii sunt actualitatea iubirii Tatălui încarnate în sufletul oamenilor; întemniţaţi în mintea muritorilor, ei sunt veritabila promisiune a carierei eterne a oamenilor. Ei sunt esenţa personalităţii umane a Finalitarului devenit perfect, stare din care omul poate avea o senzaţie anterioară în timp pe măsură ce el domină progresiv tehnica divină constând în a ajunge la trăirea voinţei Tatălui, pas cu pas, în toată ascensiunea universurilor succesive, până ce atinge efectiv divina prezenţă a Tatălui Paradisului.
107:0.3 (1176.3) După ce i-a poruncit omului să fie perfect după cum el însuşi este perfect, Dumnezeu a coborât sub forma Ajustorului pentru a deveni partener experienţial al omului în împlinirea menirii celeste astfel predestinate. Fragmentul de Dumnezeu care sălăşluieşte în mintea omului constituie încredinţarea, absolută şi fără rezervă, că omul îl poate găsi pe Tatăl Universal prin asocierea sa cu acest Ajustor divin, venit de la Dumnezeu pentru a-l găsi pe om şi a-l face fiul lui, chiar în cursul vieţii sale întrupate.
107:0.4 (1176.4) Orice muritor care a văzut un Fiu Creator a văzut un Tată Universal, şi cel care este locuit de un Ajustor divin este locuit de Tatăl Paradisului. Orice muritor care urmează, conştient sau inconştient, directivele Ajustorului său interior trăieşte conform voinţei lui Dumnezeu. Conştiinţa prezenţei Ajustorului este conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. Fuziunea eternă a Ajustorului cu sufletul evolutiv al omului este experienţa factuală a uniunii eterne cu Dumnezeu în calitate de asociat universal al Deităţii.
107:0.5 (1176.5) Ajustorul este cel care creează în om dorinţa nesăţioasă şi năzuinţa neîncetată de a fi asemenea lui Dumnezeu, de a atinge Paradisul şi acolo, înaintea persoanei reale a Deităţii, de a adora sursa infinită a acestui dar divin. Ajustorul este prezenţa vie care îl leagă efectiv din nou pe fiul muritor cu Tatăl Paradisului şi îl atrage din ce în ce mai aproape de Tată. Ajustorul este contraponderea pentru compensarea enormei tensiuni universale create de distanţa care îl separă pe Dumnezeu de om şi de către gradul de neplenitudine al omului în contrast cu universalitatea Tatălui etern.
107:0.6 (1176.6) Ajustorul este o esenţă absolută a unei fiinţe infinite, întemniţată în mintea unei creaturi finite. El poate, în cele din urmă, urmând alegerea făcută de această fiinţă muritoare, să ducă la îndeplinire această uniune temporară a lui Dumnezeu şi a omului, şi să facă cu adevărat actuală o nouă ordine de existenţă pentru un serviciu universal fără sfârşit. Ajustorul este divina realitate universală care factualizează adevărul că Dumnezeu este Tatăl omului. Ajustorul este infailibila busolă cosmică a omului, orientând întotdeauna şi cu precizie sufletul către Dumnezeu.
107:0.7 (1177.1) Pe lumile evolutive, creaturile volitive traversează trei stadii de existenţă în dezvoltarea lor generală. De la sosirea Ajustorului şi până la deplina creştere relativă, în jurul vârstei de douăzeci de ani pe Urantia, Veghetorii sunt uneori numiţi Schimbători ai Gândirii. De la această epocă până la vârsta discernământului, în jurul vârstei de patruzeci de ani, Veghetorii de Mister se numesc Ajustori ai Gândirii. De la dobândirea discernământului până la dezrobirea de carne, sunt numiţi adesea Controlori ai Gândirii. Aceste trei faze ale vieţii umane nu au nici o legătură cu cele trei stadii de progres ale Ajustorilor în duplicarea minţii şi în evoluţia sufletului.
107:1.1 (1177.2) Din moment ce Ajustorii Gândirii sunt esenţa Deităţii originare, nimeni nu poate pretinde să vorbească cu autoritate despre natura şi originea lor. Eu nu pot comunica decât tradiţiile Salvingtonului şi credinţele Uversei. Pot numai să explic cum îi considerăm noi pe aceşti Veghetori de Mister şi pe entităţile lor asociate din tot marele univers.
107:1.2 (1177.3) Deşi circulă diverse opinii asupra lumii de manifestare a Ajustorilor Gândirii, asupra originii lor nu există deloc astfel de divergenţe; toată lumea este de acord asupra faptului că ei emană direct de la Tatăl Universal, Prima Sursă-Centru. Ei nu sunt fiinţe create, ci entităţi de fragmentare constituind prezenţa factuală a Dumnezeului infinit. La fel cu numeroşii lor asociaţi nerevelaţi, Ajustorii sunt de o divinitate pură şi fără amestec, de părţi necalificate şi nediluate de Deitate. Ei sunt ai lui Dumnezeu şi, pe cât putem noi să discernem, ei sunt Dumnezeu.
107:1.3 (1177.4) În ce priveşte epoca când îşi încep existenţa lor separată în afara stăpânirii absolute a Primei Surse-Centru, noi nu o cunoaştem; nu cunoaştem nici numărul lor. Ştim foarte puţine lucruri despre cariera lor de dinaintea sosirii lor pe planetele timpului pentru a sălăşlui în mintea oamenilor. Pornind de acolo, noi suntem mai mult sau mai puţin la curent cu progresul lor cosmic până la, şi inclusiv, împlinirea destinului lor triunic: realizarea în personalitate prin fuziunea cu un ascendent muritor, realizarea în personalitate prin decizia Tatălui Universal sau eliberarea de afectările cunoscute pentru Ajustorii Gândirii.
107:1.4 (1177.5) Deşi nu o ştim, presupunem că noii Ajustori sunt continuu individualizaţi pe măsură ce universul se măreşte, şi că numărul de candidaţi la fuziunea cu Ajustorii se înmulţeşte. Dar este la fel de posibil şi să ne înşelăm în atribuirea unui număr cantităţii Ajustorilor. Ca şi Dumnezeu însuşi, se poate ca această fragmentare a naturii sale insondabile să fie infinită din punct de vedere existenţial.
107:1.5 (1177.6) Tehnica originii Ajustorului Gândirii este una din funcţiunile nerevelate ale Tatălui Universal. Avem toate motivele să credem că ceilalţi asociaţi absoluţi ai Primei Surse-Centru nu participă în nici un fel la producerea fragmentelor Tatălui. Ajustorii sunt în mod simplu şi veşnic darurile divine. Ei sunt Dumnezeu şi vin de la Dumnezeu, şi sunt asemănători cu Dumnezeu.
107:1.6 (1177.7) În relaţiile lor cu creaturile de fuziune, ei vădesc o iubire celestă şi o slujire spirituală care confirmă profund declaraţia că Dumnezeu este spirit; însă, în plus faţă de această slujire transcendentă, se petrec multe lucruri care nu au fost niciodată dezvăluite muritorilor Urantiei. Nici nu înţelegem exact ceea ce se petrece atunci când Tatăl Universal va da ceva din el însuşi care va face parte din personalitatea unei creaturi a timpului. Progresia ascendentă a finalitarilor Tatălui încă nu dezvăluie nici deplinele posibilităţi inerente acestei asocieri celeste a omului şi a lui Dumnezeu. În ultimă analiză, fragmentele Tatălui trebuie să fie darul Dumnezeului absolut pentru creaturile al căror destin înglobează posibilitatea de a-l atinge pe Dumnezeu ca absolut.
107:1.7 (1178.1) Aşa cum Tatăl Universal îşi fragmentează Deitatea sa personală, tot astfel şi Spiritul Infinit îşi individualizează porţiuni ale spiritului său premental pentru ca ele să locuiască şi să fuzioneze efectiv cu sufletele evolutive ale muritorilor supravieţuitori ai seriei din fuziunea cu spiritul. Dar natura Fiului Etern nu este fragmentabilă în felul acesta; spiritul Fiului Originar este sau difuz sau personal într-un mod discret. Creaturile fuzionate cu Fiul sunt unite cu manifestări individualizate ale spiritului Fiilor Creatori ai Fiului Etern.
107:2.1 (1178.2) Ajustorii sunt individualizaţi în calitate de entităţi virgine, şi toţi sunt meniţi să devină Veghetori, fie liberi, fie funcţionali, fie Personalizaţi. Credem că sunt şapte ordine de Ajustori ai Gândirii, dar nu înţelegem în întregime aceste diviziuni. Noi desemnăm adesea aceste diferenţe după cum urmează:
107:2.2 (1178.3) 1. Ajustorii virgini, cei care servesc pentru prima dată în mintea unui candidat evolutiv la supravieţuirea eternă. Veghetorii de Mister au o natură divină veşnic uniformă. Natura lor experienţială este uniformă atunci când ei ies pentru prima oară din Divinington; diferenţierea lor experienţială ulterioară rezultă din experienţa lor efectivă în slujirea universală.
107:2.3 (1178.4) 2. Ajustorii Avansaţi, care au servit, vreme de una sau mai multe perioade la creaturi volitive, pe lumi unde fuziunea finală are loc între identitatea creaturii timpului şi o porţiune individualizată a spiritului manifestării universului local a Celei de-a Treia Sursă-Centru.
107:2.4 (1178.5) 3. Ajustorii Supremi, Veghetorii care au servit în aventura timpului pe lumile evolutive, dar ai căror parteneri umani au refuzat dintr-un motiv oarecare supravieţuirea eternă, precum şi Veghetorii care au fost ulterior acordaţi altor muritori aparţinând altor lumi în evoluţie. Un Ajustor Suprem nu este mai divin decât un Veghetor virgin, dar el are mai multă experienţă şi poate să producă, în mintea umană, efecte pe care un Ajustor mai puţin experimentat ar fi incapabil să le obţină.
107:2.5 (1178.6) 4. Ajustorii Dispăruţi. Aici se produce o întrerupere în eforturile noastre de a urmări carierele Veghetorilor de Mister. Există un al patrulea stadiu de servire despre care nu avem nici o certitudine. Melchizedekii spun că Ajustorii celui de-al patrulea stadiu sunt detaşaţi în misiune şi că ei parcurg universul universurilor. Mesagerii Solitari înclină să creadă că ei sunt reuniţi în Prima Sursă-Centru şi se bucură de o perioadă de agreabilă asociere cu Tatăl însuşi. Şi este perfect posibil ca un Ajustor să fie în plină parcurgere a maestrului univers, fiind simultan reunit cu Tatăl omniprezent.
107:2.6 (1178.7) 5. Ajustorii Eliberaţi. Aceştia sunt Veghetorii de Mister care au fost eliberaţi pe vecie de servirea temporară pe lângă muritorii sferelor în evoluţie. Ce funcţii se poate ca ei să împlinească? Nu ştim.
107:2.7 (1179.1) 6. Ajustorii Fuzionaţi- finalitarii - cei care au devenit una cu o creatură ascendentă a suprauniversurilor; ei sunt partenerii eterni ai ascendenţilor temporali ai Corpului Paradisiac al Finalităţii. Ajustorii Gândirii fuzionează în general cu muritorii ascendenţi ai timpului. Ei sunt înregistraţi la intrarea şi la ieşirea din Ascendington cu aceşti muritori supravieţuitori; ei urmăresc soarta fiinţelor ascendente. După fuziunea cu un suflet evolutiv ascendent, se pare că Ajustorul trece de la nivelul existenţial absolut al universului la nivelul experienţial finit al asocierii funcţionale cu o personalitate ascendentă. Deşi el conservă caracterul naturii existenţiale divine, un Ajustor fuzionat devine indisolubil legat de cariera ascendentă a unui muritor supravieţuitor.
107:2.8 (1179.2) 7. Ajustorii Personalizaţi. Aceştia sunt cei care au servit împreună cu Fiii Paradisului încarnaţi, precum şi mulţi alţii care s-au distins mai ales în timpul în care ei sălăşluiesc într-un muritor care a respins supravieţuirea. Noi avem motive să credem că Ajustorii sunt personalizaţi la recomandarea Celor Îmbătrâniţi de Zile ai suprauniversului afectării lor.
107:2.9 (1179.3) Aceste misterioase fragmente de Dumnezeu pot fi clasificate în multe moduri: potrivit afectării lor în univers, potrivit gradului lor de reuşită la un muritor individual sau chiar şi potrivit ascendenţei rasiale a candidatului lor uman la fuziune.
107:3.1 (1179.4) Toate activităţile universale privitoare la trimiterea, la acordarea, la dirijarea şi la întoarcerea Veghetorilor de Mister din serviciu în cele şapte suprauniversuri par să fie concentrate pe sfera sacră a Diviningtonului. După câte ştiu, numai Ajustorii şi alte entităţi ale Tatălui au stat pe această sferă. Este probabil ca numeroase entităţi personale nedezvăluite să împărtăşească Diviningtonul cu Ajustorii ca sferă a căminului lor. Noi deducem că aceste entităţi tovarăşe pot, într-un fel, să fie asociate slujirii prezente şi viitoare a Veghetorilor de Mister, dar în realitate nu ştim dacă este astfel.
107:3.2 (1179.5) Când Ajustorii Gândirii se reîntorc pe lângă Tată, ei revin în Divinington, tărâmul presupus al originii lor. Un contact efectiv, făcând probabil parte din această experienţă, s-a stabilit atât cu personalitatea paradisiacă a Tatălui cât şi cu manifestarea specializată a divinităţii Tatălui situată, după informaţiile noastre, pe această sferă secretă.
107:3.3 (1179.6) Cu toate că noi cunoaştem ceva despre fiecare dintre cele şapte sfere secrete ale Paradisului, noi ştim mai puţin despre Divinington decât despre celelalte. Fiinţele de înalte ordine spirituale nu primesc decât următoarele trei porunci:
107:3.4 (1179.7) 1. Să arate întotdeauna un respect adecvat faţă de existenţă şi de înzestrările pe care le posedă seniorii şi superiorii lor.
107:3.5 (1179.8) 2. Să aibă întotdeauna consideraţie faţă de limitările şi lipsa de experienţă ale juniorilor şi subordonaţilor lor.
107:3.6 (1179.9) 3. Să nu caute niciodată să aterizeze pe malurile Diviningtonului.
107:3.7 (1179.10) Eu mi-am zis adesea că mi-ar fi cu totul inutil să mă duc pe Divinington. Aş fi probabil incapabil de a vedea acolo pe vreuna dintre fiinţele rezidente, afară de fiinţe precum Ajustorii Personalizaţi, pe care i-am văzut deja altundeva. Sunt foarte sigur că nu este nimic cu adevărat util sau profitabil pentru mine pe Divinington; nimic esenţial în creşterea mea şi în dezvoltarea mea, altminteri nu mi s-ar fi interzis să merg acolo.
107:3.8 (1180.1) Din moment ce nu putem învăţa aproape nimic de la Divinington despre natura şi originea Ajustorului, noi suntem obligaţi să adunăm informaţii provenind de la o mie şi una de surse diferite, şi trebuie să reunim, să asociem şi să facem să corespundă datele acumulate, pentru ca această cunoaştere să aibă o valoare de informare.
107:3.9 (1180.2) Curajul şi înţelepciunea de care dau dovadă Ajustorii Gândirii sugerează că ei au urmat o pregătire de o anvergură şi de o întindere prodigioase. De vreme ce ei nu sunt personalităţi, trebuie ca această pregătire să le fi fost dată în instituţiile educative ale Diviningtonului. Extraordinarii Ajustori Personalizaţi constituie fără îndoială cadrele şcolilor de instruire ale Ajustorilor Diviningtonului. Noi ştim totuşi că acest corp central supraveghetor este prezidat de Ajustorul, acum personalizat, al primului Fiu Paradisiac al ordinului Mihaililor care îşi desăvârşeşte manifestarea sa septuplă asupra raselor şi popoarelor tărâmurilor universului său.
107:3.10 (1180.3) Noi ştim în realitate foarte puţine lucruri despre Ajustorii nepersonalizaţi; nu luăm contact şi nu comunicăm decât cu ordinele personalizate. Aceştia primesc un nume pe Divinington şi sunt întotdeauna cunoscuţi după numele lor, iar nu după numărul lor. Ajustorii Personalizaţi sunt domiciliaţi în permanenţă pe Divinington; această sferă sacră este căminul lor. Ei nu ies din această locuinţă decât la voia Tatălui Universal. Sunt întâlniţi foarte puţini în domeniile universurilor locale, dar ei sunt prezenţi într-un număr mai mare în universul central.
107:4.1 (1180.4) A spune că un Ajustor este divin este pur şi simplu a recunoaşte natura originii sale. Este foarte probabil ca o asemenea puritate a divinităţii sale să îmbrăţişeze esenţa potenţialului tuturor atributelor Deităţii care pot fi conţinute în acest fragment de esenţă absolută a prezenţei universale a Tatălui Paradisului etern şi infinit.
107:4.2 (1180.5) Sursa efectivă a Ajustorului trebuie să fie infinită. Înaintea fuziunii sale cu sufletul nemuritor al unui muritor evolutiv, realitatea Ajustorului trebuie să frizeze absolutul. Ajustorii nu sunt absoluţi în sensul universal, în sensul Deităţii, ci sunt probabil adevărate absoluturi în limitele potenţialului naturii lor fragmentare. Ei sunt calificaţi în ceea ce priveşte universalitatea lor, dar nu şi în privinţa naturii lor. Ei sunt limitaţi în întindere, însă, în intensitatea semnificaţiei, a valorii şi a faptului, ei sunt absoluţi. Ei sunt darurile divine pe care le numim uneori, din aceste motive, fragmente calificate absolute ale Tatălui.
107:4.3 (1180.6) Nici un Ajustor nu a fost niciodată neloial faţă de Tatăl Paradisului. Ordinele inferioare de creaturi personale au trebuit uneori să se lupte cu tovarăşi neloiali, dar niciodată Ajustorii; aceştia din urmă sunt supremi şi infailibili în sfera lor celestă de slujire pe lângă creaturi, şi de funcţiuni în univers.
107:4.4 (1180.7) Ajustorii nepersonalizaţi nu le sunt vizibili decât Ajustorilor Personalizaţi. Mesagerii Solitari ai ordinului meu precum Spiritele Inspirate ale Trinităţii pot detecta prezenţa Ajustorilor prin intermediul fenomenelor de reacţie spirituală. Chiar şi serafimii pot uneori discerne luminozitatea spirituală presupusă a fi asociată prezenţei Veghetorilor în mintea materială a oamenilor. Însă nici unul dintre noi nu este capabil să discernă efectiv prezenţa reală a Ajustorului, decât dacă ei au fost personalizaţi, cu toate că natura lor este perceptibilă în uniunea cu personalităţile fuzionate ale ascendenţilor care vin din lumile evolutive. Invizibilitatea universală a Ajustorilor sugerează puternic că natura lor şi originea lor sunt elevate şi exclusiv divine.
107:4.5 (1181.1) O lumină caracteristică, o luminozitate spirituală, însoţită de prezenţa divină; ea este în general asociată cu Ajustorul Gândirii. În universul Nebadonului, această luminozitate paradisiacă este foarte larg cunoscută sub numele de „lumină pilot”. Pe Uversa, ea este numită „lumina vieţii”. Pe Urantia, s-a făcut uneori aluzie la acest fenomen ca fiind „adevărate lumină care îl iluminează pe orice om care vine în lume”.
107:4.6 (1181.2) Pentru toate fiinţele care au ajuns la Tatăl Universal, Ajustorii Gândirii Personalizaţi sunt vizibili. Ajustorii Gândirii din toate stadiile, precum şi toate celelalte fiinţe, entităţi, spirite, personalităţi şi manifestări de spirit, se pot întotdeauna discerne de către Personalităţile Creatoare Supreme provenite din Deităţile Paradisului şi care prezidează guvernele majore ale marelui univers.
107:4.7 (1181.3) Puteţi voi într-adevăr realiza adevărata semnificaţie a prezenţei interioare a Ajustorului? Măsuraţi voi cu adevărat ceea ce semnifică faptul că un fragment al Deităţii absolute şi infinite, Tatăl Universal, sălăşluieşte în natura voastră muritoare finită şi fuzionează cu ea? Când omul muritor fuzionează cu un fragment efectiv al Cauzei existenţiale a cosmosului total, nu se poate atribui nici o limită destinului acestei asocieri inimaginabile şi fără precedent. În eternitate, omul va descoperi nu numai infinitatea Deităţii obiective, ci şi potenţialitatea fără sfârşit a fragmentului subiectiv a acestui acelaşi Dumnezeu. Ajustorul va continua întotdeauna să reveleze minunăţia lui Dumnezeu personalităţii muritoare, şi această revelaţie celestă nu poate avea niciodată sfârşit, căci Ajustorul vine de la Dumnezeu şi îl reprezintă pe Dumnezeu pentru om.
107:5.1 (1181.4) Muritorii evolutivi au tendinţa de a considera mintea ca pe o mediere cosmică între spirit şi materie, şi acesta este într-adevăr principala slujire a minţii după cum puteţi discerne. Le este deci foarte dificil oamenilor să perceapă că Ajustorii Gândirii au o minte, căci Ajustorii sunt fragmentări ale lui Dumnezeu pe un nivel absolut de realitate care nu este numai prepersonal, ci şi anterior oricărei divergenţe dintre energie şi spirit. Pe un nivel monist anterior diferenţierii energiei şi spiritului, s-ar putea să nu existe nici o funcţiune mediatoare a minţii, deoarece nu există divergenţe de arbitrat.
107:5.2 (1181.5) Din moment ce Ajustorii pot să facă planuri, să călătorească şi să iubească, ei trebuie să aibă puteri de individualitate măsurabile cu mintea. Toate felurile de Veghetori superiori din primul grup, zis virgin, posedă o aptitudine nelimitată de a comunica unii cu alţii. În ceea ce priveşte natura şi scopul intercomunicării lor, noi nu putem destăinui aproape nimic, pentru că nu le cunoaştem. Cu toate acestea, noi ştim că Ajustorii sunt într-un oarecare fel dotaţi cu o calitate mentală, căci altfel ei nu ar putea fi niciodată personalizaţi.
107:5.3 (1181.6) Calităţile mentale ale Ajustorului Gândirii reflectă calităţile mentale ale Tatălui Universal şi ale Fiului Etern - cei care sunt ancestrali tuturor felurilor de minte provenite de la Autorul Comun.
107:5.4 (1181.7) Tipul de minte presupus a exista la un Ajustor trebuie să fie asemănător cu dotarea mentală a numeroase alte ordine de entităţi personale care noi presupunem că sunt deopotrivă provenite din Prima Sursă-Centru. Deşi multe dintre aceste ordine nu au fost revelate pe Urantia, ele dau toate dovadă de calităţi mentale. Este de asemenea posibil pentru aceste individualizări ale Deităţii originare să se unifice cu numeroase tipuri evolutive de fiinţe non-muritoare, şi chiar şi cu un număr limitat de fiinţe non-evolutive care au dobândit capacitatea de a fuziona cu aceste fragmente de Deitate.
107:5.5 (1182.1) Când un Ajustor al Gândirii a fuzionat cu nemuritorul suflet morontial evoluând al fiinţei umane supravieţuitoare, mintea Ajustorilor nu poate fi identificată ca continuând să existe separată de mintea creaturii decât până în momentul când muritorul ascendent a atins niveluri spirituale de progres universal.
107:5.6 (1182.2) Când aceste spirite ale celui de-al şaselea stadiu ating nivelurile finalitare de experienţă ascendentă, se pare că ele transmută un factor mental care reprezintă uniunea anumitor faze mentale ale muritorului şi ale Ajustorului, factor care funcţionase înainte ca legătură între fazele umane şi cele divine ale acestor personalităţi ascendente. Probabil că această calitate mentală experienţială „suprematizează” şi sporeşte ulterior dotarea experienţială a Deităţii evolutive - Fiinţa Supremă.
107:6.1 (1182.3) Ajustorii Gândirii, aşa cum îi întâlnesc creaturile în experienţa lor, revelează prezenţa şi călăuzirea unei influenţe spirituale. Ajustorul este cu siguranţă un spirit, un spirit pur, însă un spirit plus ceva. Noi nu am fost niciodată capabili să-i clasificăm pe Veghetorii de Mister într-un mod satisfăcător; tot ce se poate spune despre ei cu certitudine este că sunt cu adevărat asemănători cu Dumnezeu.
107:6.2 (1182.4) Ajustorul este posibilitatea pentru om de a deveni etern. Omul este posibilitatea pentru Ajustor de a se personaliza. Ajustorul vostru individual munceşte ca să vă spiritualizeze în speranţa de a eterniza identitatea voastră temporară. Ajustorii sunt saturaţi de magnifica dragoste a Tatălui spiritelor, o dragoste care se revarsă din el însuşi. Ei vă iubesc autentic şi dumnezeieşte; ei sunt prizonierii speranţei spirituale închise în mintea oamenilor. Ei doresc fierbinte ca mintea voastră muritoare să atingă divinitatea, pentru ca solitudinea lor să ia sfârşit şi ca ei să fie eliberaţi odată cu voi de limitările învestiturii materiale şi ale învestiturii timpului.
107:6.3 (1182.5) Cărarea care vă duce în Paradis este cea a realizării spirituale, şi natura Ajustorilor vă va revela fidel natura spirituală a Tatălui Universal. Dincolo de ascensiunea în Paradis şi în stadiile postfinalitare ale carierei eterne, este posibil ca Ajustorul să ia contact cu partenerul său cândva uman pentru o slujire altfel decât spirituală; dar ascensiunea către Paradis şi cariera finalitară reprezintă asocierea dintre ascendentul cunoscător de Dumnezeu, care se spiritualizează, şi Ajustorul, a cărui slujire spirituală îl revelează pe Dumnezeu.
107:6.4 (1182.6) Noi ştim că Ajustorii Gândirii sunt spirite, spirite pure, probabil spirite absolute. Dar Ajustorul trebuie să fie ceva mai mult decât o realitate spirituală exclusivă. Factorii de energie pură sunt deopotrivă prezenţi la el în plus faţă de calitatea sa mentală presupusă. Dacă cineva va vrea să-şi amintească că Dumnezeu este sursa energiei pure şi a spiritului pur, nu va fi atât de dificil să perceapă că fragmentele sale sunt energie şi spirit. Este un fapt că Ajustorii traversează spaţiul pe circuitele de gravitaţie instantanee şi universale ale Insulei Paradisului.
107:6.5 (1182.7) Este de bună seamă surprinzător că Veghetorii de Mister sunt astfel asociaţi cu circuitele materiale ale universului universurilor, însă este un fapt că, de la un capăt la celălalt al marelui univers, ei trec ca fulgerele peste circuitele de gravitaţie materială. Este perfect posibil ca ei să poată chiar să pătrundă nivelurile spaţiului exterior; ei ar putea desigur să urmărească prezenţa gravitaţională a Paradisului în aceste regiuni. Deşi personalităţile ordinului meu pot de asemenea să parcurgă circuitele mentale ale Autorului Asociat dincolo de hotarele marelui univers, noi nu am fost niciodată siguri de detectarea prezenţei Ajustorilor în regiunile neexplorate ale spaţiului exterior.
107:6.6 (1183.1) Cu toate acestea, deşi Ajustorii utilizează circuitele gravitaţiei materiale, ei nu le sunt supuşi aşa cum este creaţia materială. Ajustorii sunt fragmente ale străbunului gravitaţiei, iar nu consecinţele gravitaţiei; ei sunt fracţionaţi pe un nivel de existenţă al universului ipotetic anterior apariţiei gravitaţiei.
107:6.7 (1183.2) Ajustorii nu se bucură de nici o destindere din momentul manifestării lor până în ziua în care sunt liberi să plece în Divinington după moartea naturală a subiectului lor uman. Iar cei ai căror subiecte nu trec prin porţile morţii naturale nu beneficiază nici chiar de acest răgaz temporar. Ajustorii nu au nevoie să absoarbă energie; ei sunt energie, energia ordinului cel mai elevat şi cel mai divin.
107:7.1 (1183.3) Ajustorii Gândirii nu sunt personalităţi, însă ei sunt entităţi reale. Ei sunt în mod veritabil şi perfect individualizaţi, deşi nu sunt niciodată efectiv personalizaţi în timp ce sălăşluiesc într-un muritor. Ajustorii Gândirii nu sunt adevărate personalităţi, dar sunt adevărate realităţi, realităţi de ordinul cel mai pur care este cunoscut în universul universurilor - ei sunt prezenţa divină. Cu toate că aceste minunate fragmente ale Tatălui nu sunt personale, ele sunt menţionate de obicei ca fiinţe, şi uneori ca entităţi spirituale, din cauza fazelor spirituale ale prezentei lor slujiri pe lângă oameni.
107:7.2 (1183.4) Dacă Ajustorii nu sunt personalităţi care să se bucure de prerogativele voinţei şi puterii de a alege, cum pot ei atunci să aleagă subiecte umane şi să se ducă voluntari ca să locuiască în aceste creaturi în lumile evolutive? Aceasta este o întrebare uşor de pus, dar probabil că nici o fiinţă din universul universurilor nu a găsit niciodată răspunsul exact. Chiar şi personalităţile ordinului meu, Mesagerii Solitari, nu înţeleg pe deplin facultăţile voinţei, ale alegerii şi ale dragostei la entităţi care nu sunt personale.
107:7.3 (1183.5) Noi am presupus adesea că Ajustorii Gândirii trebuie să fie înzestraţi cu voinţă pe toate nivelele prepersonale de alegere. Ei se oferă voluntari ca să sălăşluiască în fiinţele umane, ei stabilesc, pentru cariera eternă a oamenilor, planuri pe care le adaptează, le modifică şi le substituie după împrejurări, iar aceste activităţi implică o voinţă autentică. Ei au afecţiune pentru muritori, ei operează în crizele din univers, ei sunt mereu gata să acţioneze într-o manieră decisivă conform alegerii oamenilor, şi toate aceste reacţii sunt în cel mai înalt grad volitive. În toate situaţiile care nu interesează domeniul voinţei umane, conduita lor denotă indiscutabil exersarea puterilor echivalente, sub toate raporturile, cu voinţa, cu maximum de decizie.
107:7.4 (1183.6) Dacă Ajustorii Gândirii posedă o voinţă, de ce sunt atunci supuşi vrerii muritorilor? Acest lucru ţine, credem noi, de aceea că voinţa Ajustorilor, deşi absolută în natură, este prepersonală în manifestare. Voinţa umană funcţionează pe nivelul personalităţii realităţii universale şi, în tot cosmosul, impersonalul - no-personalul, subpersonalul şi prepersonalul este întotdeauna sensibil la voinţa şi la actele personalităţii existente.
107:7.5 (1183.7) În tot universul de fiinţe create şi de energii non-personale, noi nu constatăm nici o manifestare a voinţei, a voliţiei, a alegerii şi a dragostei în afara personalităţii. Noi nu vedem nicăieri aceste atribute ale personalităţii care să funcţioneze în asociere cu realităţile impersonale, decât la Ajustori şi la alte fiinţe similare. Nu ar fi corect nici să se califice un Ajustor drept subpersonal, nici just să se menţioneze această entitate ca suprapersonală, dar este perfect admisibil să se folosească cuvântul prepersonal pentru a o distinge.
107:7.6 (1184.1) Fiinţele ordinelor noastre numesc „daruri divine” aceste fragmente de Deitate. Noi recunoaştem că Ajustorii au o origine divină şi că ei constituie probabil dovada şi demonstraţia că Tatăl Universal şi-a rezervat posibilitatea de a comunica direct şi fără limită cu toate creaturile materiale, şi cu fiecare dintre ele, pe toate tărâmurile practic infinite; şi aceasta complet în afara prezenţei sale în personalitatea Fiilor săi Paradisiaci sau a ajutorului său indirect prin personalităţile Spiritului Infinit.
107:7.7 (1184.2) Toate fiinţele creaţiei s-ar bucura să îi primească pe Veghetorii de Mister, dar nici un ordin de fiinţe nu este astfel locuit, cu excepţia creaturilor evolutive volitive cu destin de finalitari.
107:7.8 (1184.3) [Prezentat de un Mesager Solitar din Orvonton]
Cartea Urantia
Capitolul 108
108:0.1 (1185.1) MISIUNEA Ajustorului Gândirii pe lângă rasele umane constă în a reprezenta, în a fi, Tatăl Universal pentru creaturile muritoare ale timpului şi ale spaţiului; aceasta este lucrarea fundamentală a darurilor divine. Misiunea lor este şi de a înălţa mintea muritorilor şi de a transfera sufletele nemuritoare ale oamenilor până la înălţimile divine şi la nivelele spirituale de perfecţiune paradisiace. Şi, transformând astfel prin experienţă natura umană a creaturilor temporare în natura divină a finalitarilor eterni, Ajustorii dau naştere unui tip unic de fiinţe formate prin uniunea eternă a Ajustorului perfect şi a creaturii devenite perfecte, tip pe care nici o altă tehnică din univers nu va fi în măsură să o reproducă.
108:0.2 (1185.2) În tot universul, nimic nu poate înlocui faptul experienţei pe nivelele neexistenţiaele. Ca întotdeauna, Dumnezeul infinit este complet şi desăvârşit, incluzând infinit toate lucrurile, în afară de rău şi de experienţa creaturilor. Dumnezeu nu poate să facă rău; el este infailibil. Dumnezeu nu poate să cunoască experienţial ceea ce nu a experimentat niciodată personal. Precunoaşterea lui Dumnezeu este existenţială. De aceea spiritul Tatălui coboară din Paradis pentru a participa cu muritorii finiţi la orice experienţă de bună credinţă din cariera ascendentă; numai prin această metodă poate Dumnezeul existenţial să devină, în adevăr şi în fapt, Tatăl experienţial al omului. Infinitatea Dumnezeului etern înglobează potenţialul pentru experienţa finitului, potenţial care se actualizează, într-adevăr, în slujirea fragmentelor Ajustori care împărtăşesc efectiv experienţa vicisitudinilor vieţii umane.
108:1.1 (1185.3) Când Ajustorii sunt trimişi din Divinington să servească pe lângă muritori, înzestrările lor cu divinitate existenţială sunt identice, însă ei diferă în calităţile experienţiale proporţional cu contactele lor anterioare cu creaturile evolutive şi în aceste creaturi. Noi nu putem explica după care idei fundamentale sunt acordaţi Ajustorii, dar presupunem că aceste daruri divine sunt atribuite potrivit unei înţelepte şi eficiente politici a unei veşnice aptitudini de a se adapta la personalitatea locuită. Constatăm că Ajustorii cei mai experimentaţi sălăşluiesc adesea în mintea umană de tip superior. Factorii ereditari umani trebuie deci să joace un rol considerabil în selecţia şi acordarea Ajustorului.
108:1.2 (1185.4) Deşi nu o ştim cu precizie, noi credem ferm că toţi Ajustorii Gândirii sunt voluntari; însă, înainte ca ei să se angajeze de bună voie, ei sunt în posesia unor date complete privitoare la candidatul susceptibil de a fi locuit. Dările de seamă serafice asupra genealogiei candidaţilor şi asupra modelelor proiectate pentru conduita lor de viaţă sunt transmise, pe calea Paradisului, corpului rezervat de Ajustori de pe Divinington. Transmisia se efectuează prin tehnica reflectivităţii dirijate către interior, de la capitalele universurilor locale până la sediile suprauniversurilor. Aceste previziuni nu acoperă nu numai antecedentele ereditare ale candidatului muritor, ci şi evaluarea facultăţilor intelectuale şi a capacităţii sale spirituale probabile. Ajustorul sălăşluieşte deci voluntar în mintea a cărei natură intimă el o cunoaşte pe deplin.
108:1.3 (1186.1) Ajustorul care se oferă voluntar este în particular interesat de trei calificări ale candidatului uman:
108:1.4 (1186.2) 1. Capacitatea intelectuală. Mintea este oare normală? Care este potenţialul intelectual, capacitatea de inteligenţă? Individul poate oare deveni o creatură volitivă autentică? Înţelepciunea va avea oare ocazia să se manifeste?
108:1.5 (1186.3) 2. Percepţia spirituală. Perspectivele dezvoltării sentimentului de veneraţie, naşterea şi creşterea naturii religioase. Care este potenţialul sufletului, capacitatea sa de receptivitate spirituală probabilă?
108:1.6 (1186.4) 3. Puterile intelectuale şi spirituale conjugate. Gradul în care aceste două facultăţi pot fi asociate, conjugate, astfel încât să dea forţă caracterului uman şi să contribuie într-o manieră sigură la evoluţia unui suflet nemuritor având valoare de supravieţuire.
108:1.7 (1186.5) Noi credem că în prezenţa acestor fapte, Veghetorii se oferă voluntar pentru o acordare. Este probabil ca mai mulţi Ajustori să se prezinte pentru un post. Poate că ordinele personalizate supervizoare îi aleg, din grupul de voluntari, pe cel care este cel mai bine calificat pentru sarcina de a spiritualiza şi de a face eternă personalitatea candidatului muritor. (Pentru acordarea şi pentru serviciul Ajustorilor, sexul creaturii nu este luat în considerare.)
108:1.8 (1186.6) Scurtul interval de timp dintre oferirea de a fi voluntar şi trimiterea efectivă a Ajustorilor este probabil petrecut pe Divinington în şcolile Veghetorilor Personalizaţi. Acolo, un model activ al minţii muritorului în expectativă serveşte la a-l învăţa pe Ajustorul acordat planurile cele mai eficiente pentru abordarea personalităţii şi pentru spiritualizarea minţii. Modelul minţii în discuţie este stabilit printr-o combinaţie de date furnizate de serviciul de reflectivitate al suprauniversului. Cel puţin aceasta este ceea ce înţelegem noi, iar credinţa noastră vine din aceea că, Mesagerii Solitari în cursul lungii lor cariere universale, au reunit informaţii obţinute prin contactul cu mulţi Ajustori Personalizaţi.
108:1.9 (1186.7) Atunci când Ajustorii sunt efectiv expediaţi din Divinington, nu este practic nici un interval de timp între momentul plecării lor şi cel al apariţiei lor în mintea subiectului pe care l-au ales. Durata medie a tranzitului unui Ajustor între Divinington şi Urantia este de 117 ore 42 de minute şi 7 secunde. Totalitatea acestui timp este practic folosită la înregistrarea pe Uversa.
108:2.1 (1186.8) Deşi Ajustorii se oferă voluntar serviciului de îndată ce previziunile care se referă la o personalitate au fost transmise în Divinington, de fapt ei nu primesc misiunea lor înainte ca subiectul uman să ia prima sa decizie de personalitate morală. Prima alegere morală a unui copil al oamenilor este automat indicată în cel de-al şaptelea adjutant mental şi înregistrată imediat, prin intermediul Spiritului Creativ al universului local, pe circuitul universal de gravitaţie mentală a Autorului Asociat. Această înregistrare se înscrie în prezenţa Spiritului Stăpân care are jurisdicţia asupra suprauniversului, iar acesta transmite de îndată informaţia Diviningtonului. Ajustorii ajung la subiecţii lor umani de pe Urantia, în medie, cu puţin înainte ca ei să împlinească şase ani. În generaţia prezentă, cifra medie este de cinci ani, zece luni şi patru zile, adică după 2 134 zile de viaţă terestră a copilului.
108:2.2 (1187.1) Ajustorii nu pot investi mintea muritoare înainte ca ea să fie pregătită cum se cuvine prin călăuzirea interioară a spiritelor adjutante şi încircuitate în Sfântul Spirit. Acţiunea coordonată a celor şapte adjutanţi este necesară pentru a califica mintea umană pentru a primi un Ajustor. Mintea creaturii trebuie să manifeste o tendinţă la adorare şi să denote funcţionarea înţelepciunii arătând aptitudinea sa de a alege dintre valorile emergente ale binelui şi răului - de a face o alegere morală.
108:2.3 (1187.2) Astfel, scena minţii umane este pregătită pentru a primi Ajustorul, însă, ca o regulă generală, aceştia nu vin imediat să ocupe o astfel de minte, decât pe lumile unde Spiritul Adevărului funcţionează în calitate de coordonator spiritual al unor diverse servicii ale spiritelor. Dacă acest spirit al Fiilor de consacrare este prezent, Ajustorii sosesc infailibil de îndată ce al şaptelea spirit-minte adjutant începe să funcţioneze şi semnalează Spiritului Mamă al Universului că el a împlinit, în potenţial, coordonarea celor şase adjutanţi asociaţi care îşi aduseseră anterior serviciul lor intelectului muritorului respectiv. De aceea, din ziua Rusaliilor, Ajustorii divini au fost universal atribuiţi pe Urantia oricărei minţi normale având statut moral.
108:2.4 (1187.3) Chiar si intr-o minte înzestrată cu Spiritul Adevărului, Ajustorii nu pot intra în mod arbitrar în intelectul unui muritor înainte de apariția unei decizii morale. Dar când a fost luată o astfel de decizie morală, acest ajutor spiritual își asumă jurisdicția direct din Divinington. Nu există intermediari sau alte autorități sau puteri care să funcționeze între Ajustorii divini și subiecții lor umani; Dumnezeu și omul sunt direct legați.
108:2.5 (1187.4) Înainte de epoca în care Spiritul Adevărului s-a răspândit peste locuitorii unei lumi evolutive, manifestarea Ajustorilor pare a fi determinată de numeroase influenţe ale spiritelor şi de atitudini ale personalităţii. Noi nu înţelegem pe deplin legea care guvernează aceste manifestări; nu înţelegem exact ce anume determină acordarea unui Ajustor care se oferă de voluntar pentru a sălăşlui într-o minte în evoluţie. În schimb, observăm numeroase influenţe şi condiţii care par asociate sosirii Ajustorului în această minte înainte de revărsarea Spiritului Adevărului, şi putem să cităm următoarele:
108:2.6 (1187.5) 1. Afectarea păzitorilor serafici superiori. Dacă un muritor nu a fost încă locuit de un Ajustor, acordarea unui păzitor personal face de îndată să sosească un Ajustor. Există o relaţie foarte netă, dar necunoscută, între slujirea Ajustorilor şi cea a păzitorilor serafici personali.
108:2.7 (1187.6) 2. Faptul atingerii celui de-al treilea cerc de înfăptuire intelectuală şi de realizare spirituală. Eu am observat Ajustorii care sosesc într-o minte muritoarea în momentul cuceririi celui de-al treilea cerc, şi chiar şi înainte ca această realizare să fi putut fi semnalată personalităţilor universului local însărcinate cu acest tip de probleme.
108:2.8 (1187.7) 3. În momentul luării unei decizii supreme de importanţă spirituală neobişnuită. Un asemenea comportament uman, într-o criză planetară în care este implicată persoana, provoacă în general sosirea imediată a Ajustorului în aşteptare.
108:2.9 (1187.8) 4. Spiritul de fraternitate. Independent de depăşirea cercurilor psihice şi de acordarea păzitorilor personali - în absenţa oricărui factor care seamănă cu o decizie de criză - atunci când un muritor în evoluţie începe să fie dominat de dragostea faţă de tovarăşii lui şi se consacră unei slujiri dezinteresate pe lângă fraţii săi încarnaţi, Ajustorii în aşteptare coboară invariabil pentru a sălăşlui într-un asemenea muritor.
108:2.10 (1188.1) 5. Declararea intenţiei de a face voinţa lui Dumnezeu. Noi constatăm că mulţi muritori din lumile spaţiului par gata să primească Ajustorii şi că, totuşi, aceşti Veghetori nu apar. Continuăm să observăm aceste creaturi în viaţa lor de zi cu zi. Curând, ele ajung pe nesimţite şi aproape inconştient la decizia de a începe să vrea a face voinţa Tatălui care este în ceruri. Noi remarcăm, atunci, că Ajustorii Gândirii le sunt trimişi imediat.
108:2.11 (1188.2) 6. Influenţa Fiinţei Supreme. Pe lumile unde Ajustorii nu fuzionează cu sufletul în evoluţie al locuitorilor muritori, constatăm că Ajustorii sunt adesea atribuiţi ca răspuns la influenţe care depăşesc în întregime comprehensiunea noastră. Noi presupunem că aceste manifestări sunt determinate printr-o acţiune reflexă cosmică care ia naştere în Fiinţa Supremă. Cât despre motivele din care aceşti Ajustori nu fuzionează sau nu pot fuziona cu acest tip particular de minte muritoare în evoluţie, noi nu avem nici o idee despre ele. Aceste operaţiuni nu ne-au fost niciodată dezvăluite.
108:3.1 (1188.3) După câte ştim, Ajustorii sunt organizaţi într-o unitate operatorie independentă în universul universurilor şi sunt aparent administraţi direct din Divinington. Ei sunt uniformi în cele şapte suprauniversuri; toate universurile locale sunt servite de tipuri identice de Veghetori de Mister. Noi ştim, prin observare, că există numeroase serii de Ajustori ce implică o organizare serială care se extinde prin rase, pe distribuiri, şi în lumi, în sisteme şi în universuri. Cu toate acestea, este extrem de dificil să se ia urma acestor daruri divine de vreme ce ele funcţionează într-un mod interschimbabil în tot marele univers.
108:3.2 (1188.4) Lista completă a Ajustorilor nu există (în afara Diviningtonului) decât în sediile celor şapte suprauniversuri. Numărul şi ordinul fiecărui Ajustor care locuieşte fiecare creatură ascendentă sunt indicate de autorităţile Paradisului sediului suprauniversului; de acolo, ele sunt comunicate sediului universului local interesat şi transmise planetei particulare implicate. Dar arhivele universului local nu dezvăluie numărul total al Ajustorilor Gândirii; arhivele Nebadonului conţin numai numărul Ajustorilor ataşaţi universului local, aşa cum acest număr este indicat de reprezentanţii Celor Îmbătrâniţi de Zile. Adevărata importanţă a numărului complet al Ajustorului nu este cunoscută decât pe Divinington.
108:3.3 (1188.5) Subiecţii umani sunt adesea cunoscuţi după numărul Ajustorilor lor. Muritorii nu primesc adevărate nume universale înaintea fuziunii lor cu Ajustorii lor, uniune care este just semnalată de acordarea noului nume noii creaturi de către păzitorul destinului ei.
108:3.4 (1188.6) Deşi cunoaştem arhivele Ajustorilor din Orvonton şi deşi nu avem nici o autoritate asupra Ajustorilor şi nici o legătură administrativă cu ei, noi credem cu fermitate că există o foarte strânsă legătură administrativă între lumile individuale ale universurilor locale şi locuinţa centrală a darurilor divine de pe Divinington. Noi ştim că în urma apariţiei unui Fiu de consacrare Paradisiac pe o lume evolutivă, un Ajustor Personalizat este acordat acestei lumi ca supraveghetor planetar al Ajustorilor.
108:3.5 (1189.1) Este interesant de notat că procedând la examinarea unei planete, inspectorii universului local se adresează întotdeauna şefului planetar al Ajustorilor Gândirii, la fel cum, pentru a prezenta recomandările lor, ei se adresează şefilor serafimi şi conducătorilor altor ordine de fiinţe ataşate administrării unei lumi în evoluţie. Urantia a avut recent una dintre aceste inspectări periodice din partea lui Tabamantia, supraveghetorul suveran al tuturor planetelor unde sunt efectuate experienţele vieţii universului Nebadonului. Arhivele arată că în plus faţă de mustrările şi de criticile sale formulate pe lângă diverşii şefi de personalităţi supraumane, el a remis de asemenea şefului Ajustorilor dovada de recunoaştere de mai jos. Nu ştim clar dacă acest şef se găsea pe Urantia, pe Salvington, pe Uversa sau pe Divinington, dar iată ce a zis Tbamantia:
108:3.6 (1189.2) ”Primind temporar autoritatea asupra seriilor de planete experimentale, eu vin către voi, care sunteţi de departe superiorii mei, şi vin să îmi exprim admiraţia şi profundul meu respect pentru magnificul grup de slujitori celeşti, Veghetorii de Mister, care au servit voluntar pe această sferă anormală. Oricât de chinuitoare ar fi crizele, voi nu vă veţi clătina niciodată. Nici în analele Nebadonului, nici înaintea comisiilor Orvontonului, nimeni n-a adus vreodată vreo acuzaţie contra unui Ajustor divin. Voi aţi fost loiali în misiunile voastre, voi aţi fost fideli dumnezeieşte. Aţi ajutat la rectificarea erorilor şi la compensarea slăbiciunilor tuturor celor care muncesc pe această planetă tulburată. Voi sunteţi fiinţe minunate, păzitori ai binelui în sufletele acestei lumi înapoiate. Vă aduc omagiile mele, deşi sunteţi aparent sub jurisdicţia mea ca slujitori voluntari. Mă înclin înaintea voastră recunoscând cu umilinţă dezinteresul vostru delicat, slujirea voastră înţelegătoare şi devotamentul vostru imparţial. Voi meritaţi numele de divini servitori ai locuitorilor muritori ai acestei lumi sfâşiate de conflicte, lovită de nenorociri şi atinsă de boli. Vă onorez! Nu pot decât să mă închin vouă!”
108:3.7 (1189.3) Ca urmare a unei serii de fapte ce tind să o dovedească, noi credem că Ajustorii sunt organizaţi în cel mai înalt grad, că există o administrare profund inteligentă şi eficientă care conduce aceste daruri divine pornind de la o foarte îndepărtată sursă centrală, probabil Divinington. Ştim că ei vin din Divinington spre lumi, şi se reîntorc acolo indubitabil după moartea subiectului lor.
108:3.8 (1189.4) La ordinele superioare ale spiritelor, este excesiv de dificil să descoperi mecanismele de administrare. În timp ce se ocupă de îndeplinirea îndatoririlor lor specifice, personalităţile ordinului meu participă în mod sigur inconştient, cu numeroase alte grupuri de subdeităţi personale şi impersonale, la servirea împreună ca agenţi de legătură ai imensului univers. Noi bănuim că servim astfel pentru că noi suntem ( în afară de Ajustorii Personalizaţi) singurul grup de creaturi personalizate care sunt uniform conştiente de prezenţa a numeroase ordine ale entităţilor prepersonale.
108:3.9 (1189.5) Noi suntem conştienţi de prezenţa Ajustorilor, care sunt fragmente ale Deităţii prepersonale a Primei Surse-Centru. Noi simţim prezenţa Spiritelor Inspirate ale Trinităţii, care sunt expresiile suprapersonale ale Trinităţii Paradisului. La fel, noi detectăm infailibil prezenţa spirituală a anumitor ordine nedezvăluite de entităţi izvorâte din Fiul Etern şi din Spiritul Infinit, şi nu suntem în întregime insensibili la alte entităţi care nu vă sunt dezvăluite.
108:3.10 (1190.1) Melchizedekii din Nebadon propovăduiesc că Mesagerii Solitari sunt coordonatorii de personalitate ai acestor diferite influenţe pe măsură ce ele se înregistrează în Deitatea în expansiune a Fiinţei Supreme evolutive. Este foarte posibil ca noi să participăm la unificarea experienţială a multor fenomene neexplicate ale timpului, dar nu suntem în mod conştient siguri că funcţionează astfel.
108:4.1 (1190.2) În afara unei coordonări posibile cu alte fragmente ale Deităţii, Ajustorii sunt în întregime singuri în sfera lor de activitate din mintea muritorilor. În aparenţă, Tatăl se poate să fi renunţat la orice exercitare directă a puterii sau a autorităţii personale în marele univers printr-un act de abnegaţie în favoarea Creatorilor Supremi, copiii Deităţilor Paradisului. Veghetorii de Mister demonstrează elocvent că, în ciuda a toate, Tatăl îşi rezervă cu siguranţă dreptul imprescriptibil de a fi prezenţi în sufletul şi în mintea creaturilor sale cu scopul de a putea atrage către el ansamblul creaturilor, în coordonare cu gravitaţia spirituală a Fiilor Paradisului. Când Fiul vostru de consacrare din Paradis era încă pe Urantia, el a zis: „Iar eu, dacă voi fi înălţat, voi atrage toţi oamenii la mine”. Noi recunoaştem şi înţelegem această putere spirituală de atracţie a Fiilor Paradisului şi a asociaţilor lor creativi, dar nu înţelegem tot atât de bine metodele Tatălui infinit de înţelept atunci când operează în şi prin Veghetorii de Mister care trăiesc şi muncesc cu atâta curaj în mintea umană.
108:4.2 (1190.3) Cu toate că misterioasele prezenţe nu sunt subordonate muncii universului universurilor, nici coordonate cu ea, nici aparent în legătură cu ea, şi cu toate că ele acţionează independent în mintea copiilor oamenilor, ele îmboldesc constant creaturile în care sălăşluiesc către idealuri divine, atrăgându-le mereu mai sus către ţelurile şi planurile unei vieţi viitoare şi mai bune. Aceşti Veghetori de Mister ajută continuu la stabilirea dominaţiei spirituale a lui Mihail în tot universul Nebadonului, în vreme ce contribuie în mod misterios la stabilizarea suveranităţii Celor Îmbătrâniţi de Zile în Orvonton. Ajustorii sunt voinţa lui Dumnezeu, şi din moment ce Creatorii Supremi, fii ai lui Dumnezeu, încorporează personal, de asemenea, aceeaşi voinţă, este inevitabil ca actele Ajustorilor şi suveranitatea şefilor universului local sunt mutual interdependente. Deşi fără conexiune aparentă, prezenţa Tatălui prin Ajustor şi suveranitatea Tatălui prin Mihail din Nebadon trebuie să fie manifestări diferite ale aceleiaşi divinităţi.
108:4.3 (1190.4) Ajustorii Gândirii par să plece şi să vină fără a ţine câtuşi de puţin seama de orice altă prezenţă spirituală; ei par să opereze potrivit legilor universale întru totul diferite de acele care guvernează şi controlează înfăptuirile tuturor celorlalte influenţe spirituale. În ciuda acestei independenţe aparente, observaţiile pe termen lung revelează indiscutabil că Ajustorii operează în mintea omenească în coordonare şi în sincronizare perfecte cu toţi ceilalţi slujitori ai spiritului, incluzând spiritele mentale adjutante, Sfântul Spirit, Spiritul Adevărului şi alte influenţe.
108:4.4 (1190.5) Atunci când o lume este izolată ca urmare a rebeliunii, când o planetă este deconectată de la toate circuitele de comunicaţii exterioare, aşa cum a fost Urantia după rebeliunea lui Caligastia, nu rămân, în afară de mesagerii personali, decât o singură posibilitate de a comunica direct cu universul, şi aceasta este prin legătura Ajustorilor Gândirii ai sferelor. Indiferent de ce s-ar întâmpla pe o lume sau într-un univers, Ajustorii nu sunt niciodată direct preocupaţi. Izolarea unei planete nu îi afectează în nici un fel nici pe Ajustori, nici aptitudinea lor de a comunica cu orice parte a universului local, a suprauniversului sau a universului central. De aceea, pe lumile aflate în carantină, se stabilesc atât de frecvent contacte cu Ajustorii supremi şi autonomi ai corpului de rezervă ai destinului. S-a recurs la această tehnică ca mijloc de a atenua handicapurile izolării planetare. În cursul ultimilor ani, circuitul Arhanghelilor a funcţionat pe Urantia, dar acest mijloc de comunicare este în principal limitat la chestiunile proprii grupului arhanghelilor.
108:4.5 (1191.1) Noi suntem la curent cu multe fenomene spirituale care se produc în vastul univers şi pe care nu ajungem să le înţelegem complet. Nu suntem încă stăpânii a tot ceea ce se petrece în jurul nostru; iar eu cred că o mare parte a acestei munci insondabile este efectuată de Mesagerii Gravitaţiei şi de anumite tipuri de Veghetori de Mister. Nu cred că Ajustorii se consacră numai remodelării minţii omeneşti. Sunt convins că Veghetorii Personalizaţi şi alte ordine de spirite prepersonale nedezvăluite reprezintă contactul direct şi neexplicat al Tatălui Universal cu creaturile lumilor locuite.
108:5.1 (1191.2) Ajustorii acceptă o misiune dificilă atunci când se oferă ca voluntari pentru a locui în fiinţele compozite de felul celor care locuiesc pe Urantia. Dar ei şi-au asumat sarcina de a exista în mintea voastră, de a primi recomandările inteligenţelor spirituale ale tărâmurilor şi de a încerca să dicteze sau să traducă aceste mesaje spirituale în mintea materială. Ei sunt indispensabili pentru ascensiunea către Paradis.
108:5.2 (1191.3) Ceea ce Ajustorul nu poate utiliza în viaţa voastră prezentă, aceste adevăruri pe care nu poate reuşi să le transmită omului ca care s-a însoţit, el le va păstra cu fidelitate pentru a le utiliza în cursul următorului vostru stadiu de existenţă, tot aşa cum actualmente el transportă din cerc în cerc elementele pe care nu le poate încorpora în experienţa subiectului său uman, din cauza inaptitudinii sau a carenţei creaturii de a acorda un grad suficient de cooperare.
108:5.3 (1191.4) Voi puteţi conta pe un lucru: Ajustorii nu vor pierde niciodată nimic din ceea ce se limitează la grijile lor; noi nu am auzit niciodată de slăbiciuni la aceste ajutoare de spirit. Îngerii şi alte fiinţe spirituale de tip elevat, inclusiv tipurile de Fii ai universurilor locale, pot ocazional să îmbrăţişeze răul, pot uneori să se îndepărteze de pe calea divină, dar Ajustorul nu se clatină niciodată. Te poţi bizui în mod absolut pe ei, şi este tot atât de adevărat pentru fiecare dintre cele şapte grupuri ale lor.
108:5.4 (1191.5) Ajustorul vostru este potenţialul vostru nou şi următorul ordin de existenţă, darul anticipat al filiaţiei voastre eterne cu Dumnezeu. Prin şi cu consimţământul voinţei voastre, Ajustorul are puterea de a supune tendinţele naturale ale minţii materiale acţiunii transformatoare a motivaţiilor şi a intenţiilor sufletului vostru morontial emergent.
108:5.5 (1191.6) Veghetorii de Mister nu ajută la gândit; ei ajustează gândirea. Ei lucrează cu mintea morontială cu intenţia de a construi, prin ajustare şi prin spiritualizare, o nouă minte prin cariera voastră viitoare pe noile lumi şi sub un nou nume. Misiunea lor ţine în principal de viaţa viitoare, iar nu de cea prezentă. Ei se numesc ajutoare celeste, iar nu ajutoare pământene. Ei nu caută să faciliteze cariera muritoare; ei sunt interesaţi mai degrabă să facă viaţa rezonabil de dificilă şi de accidentată, pentru a stimula şi a multiplica deciziile voastre. Prezenţa unui mare Ajustor al Gândirii nu vă dă o viaţă uşoară şi nu vă scuteşte de o gândire asiduă, dar acest dar divin ar trebui să vă confere o sublimă pace mentală şi o magnifică linişte a spiritului.
108:5.6 (1192.1) Emoţiile voastre pasagere şi mereu schimbătoare de bucurie şi de tristeţe sunt mai ales reacţii pur omeneşti şi materiale la climatul vostru psihic intern şi la anturajul vostru material extern. Nu contaţi deci pe Ajustor pentru nişte consolări egoiste şi pentru o mângâiere omenească. Treaba lui este de a vă pregăti în aventura veşnică, de a asigura supravieţuirea voastră. Veghetorul de Mister nu are ca misiune domolirea sentimentelor voastre de iritare sau de a alina orgoliul vostru rănit. Pregătirea sufletului vostru pentru lunga carieră ascendentă este ceea ce reţine atenţia şi ocupă timpul Ajustorului.
108:5.7 (1192.2) Eu mă îndoiesc de aptitudinea mea de a vă explica cu exactitate ceea ce fac Ajustorii în mintea voastră şi pentru sufletul vostru. Eu nu ştiu prea bine ce se petrece în asocierea cosmică a unui Veghetor divin şi a unei minţi umane. Lucrul acesta rămâne întrucâtva misterios pentru noi, nu în ce priveşte planul şi intenţia, ci în ceea ce priveşte modul efectiv de înfăptuire. Iată de ce ne găsim în faţa unor aşa mari dificultăţi în a da un nume potrivit acestor daruri celeste făcute muritorilor.
108:5.8 (1192.3) Ajustorilor Gândirii le-ar place să vă schimbe sentimentele de teamă în convingeri de dragoste şi de încredere, însă ei nu pot face acest lucru în mod arbitrar şi mecanic; aceasta vă revine vouă. Executând deciziile care vă dezrobesc din cătuşele fricii voastre, voi oferiţi literalmente punctul de sprijin psihic pe care Ajustorul poate apoi aplica pârghia spirituală a unei iluminări care vă înalţă şi vă face să progresaţi.
108:5.9 (1192.4) Când se ajunge la conflicte acute şi bine definite între tendinţele superioare şi inferioare ale raselor, între ceea ce este realmente bine sau rău (iar nu numai ceea ce puteţi voi numi bine şi rău), voi puteţi conta pe Ajustor că el va participa în mod clar şi activ la astfel de experienţe. Faptul că partenerul uman poate să fie inconştient de asemenea activităţi ale Ajustorului nu răpeşte acestei activităţi nimic din valoarea şi din realitatea sa.
108:5.10 (1192.5) Dacă veţi avea un păzitor personal de destin şi dacă nu veţi reuşi să supravieţuiţi, acest păzitor va trebui să fie judecat pentru a primi justificarea execuţiei fidele a misiunii sale de încredere. În schimb, Ajustorii Gândirii nu sunt supuşi astfel unei anchete atunci când subiecţii lor nu reuşesc să supravieţuiască. Toţi ştim că unui înger îi poate lipsi uneori perfecţiunea în slujirea sa, dar că Ajustorii Gândirii lucrează cu Perfecţiunea Paradisului; slujirea lor este caracterizată printr-o tehnică impecabilă care scapă de orice critică posibilă din partea fiinţelor exterioare Diviningtonului. Voi aveţi călăuze perfecte; de aceea perfecţiunea este un scop cu siguranţă accesibil.
108:6.1 (1192.6) Este într-adevăr o minune de condescendenţă divină că Ajustorii exaltaţi şi perfecţi se oferă pentru o existenţă efectivă în mintea creaturilor materiale, precum muritorii Urantiei, pentru a încheia realmente o uniune probatorie cu fiinţele terestre de origine animală.
108:6.2 (1193.1) Oricare ar fi statutul anterior al locuitorilor unei lumi, consecutiv coborârii unui Fiu divin şi după revărsarea Spiritului Adevărului peste toţi oamenii, Ajustorii aleargă în masă pe această lume pentru a sălăşlui în mintea tuturor creaturilor volitive normale. În urma desăvârşirii misiunii unui Fiu de consacrare al Paradisului, aceşti Veghetori devin cu adevărat „împărăţia cerurilor în voi”. Prin acordarea darurilor divine, Tatăl se apropie atât cât este posibil de rău şi de păcat, căci este literalmente adevărat că Ajustorii trebuie să coexiste în mintea muritoare, chiar şi în mijlocul nedreptăţii umane. Ajustorii interiori sunt în particular munciţi de gânduri pur egoiste şi josnice. Ei sunt mâhniţi de lipsa de consideraţie faţă de ceea ce este frumos şi divin, şi sunt practic contracaraţi în munca lor de multe dintre absurdele frici animale şi de neliniştile infantile ale oamenilor.
108:6.3 (1193.2) Veghetorii de Mister sunt fără îndoială darul Tatălui Universal, reflectarea imaginii lui Dumnezeu proiectată în univers. Un mare învăţător a avertizat cândva oamenii că ei ar trebui să fie reînnoiţi în spiritul minţii lor, că ar trebui să devină oameni noi, asemănători lui Dumnezeu, creaţi în justeţea şi în desăvârşirea adevărului. Ajustorul este marca divinităţii, prezenţa lui Dumnezeu. „Imaginea lui Dumnezeu” nu se raportează nici la o asemănare fizică nici la limitările restrânse ale facultăţilor creaturilor materiale, ci mai degrabă la darul prezenţei spirituale a Tatălui Universal în consacrarea celestă a Ajustorilor Gândirii peste umilele creaturi ale universului.
108:6.4 (1193.3) Ajustorul este sursa realizării spirituale şi speranţa de a avea în voi un caracter divin. El este puterea, privilegiul şi posibilitatea de supravieţuire care vă distinge atât de bine şi pentru totdeauna, de creaturile pur şi simplu animale. El este stimulul spiritual al gândirii, superior şi într-adevăr intern, prin opoziţie cu stimulul extern şi fizic care atinge mintea prin mecanismul nervos-energetic al corpului material.
108:6.5 (1193.4) Aceşti fideli conservatori ai carierei viitoare dublează infailibil fiecare creaţie mentală cu o contrapondere spirituală; lent şi sigur, ei vă re-creează aşa cum sunteţi voi realmente (dar numai în spirit) în vederea reînvierii pe lumile de supravieţuire. Toate aceste delicate re-creări spirituale sunt conservate în realitatea emergentă a sufletului vostru nemuritor în evoluţie, sinele vostru morontial. Aceste realităţi există efectiv, cu toate că Ajustorul are rar posibilitatea de a înălţa aceste reproduceri la un nivel suficient pentru a le expune la lumina conştiinţei.
108:6.6 (1193.5) După cum voi sunteţi părintele uman, tot aşa Ajustorul este părintele divin al persoanei voastre reale, sinele vostru superior care progresează, sinele vostru morontial mai bun şi sinele vostru spiritual viitor. Sufletul vostru morontial în evoluţie este cel pe care îl disting judecătorii şi cenzorii atunci când decretează supravieţuirea voastră şi atunci când vă înalţă în noi lumi şi în nesfârşita existenţa în legătură veşnică cu fidelul vostru partener - Dumnezeu, Ajustorul.
108:6.7 (1193.6) Ajustorii sunt strămoşii eterni, divinele originale ale sufletului vostru nemuritor în evoluţie; ei sunt îndemnul neîncetat care îl determină pe om să încerce să stăpânească prezenta sa existenţă materială în lumina viitoarei sale cariere spirituale. Veghetorii sunt prizonierii unei speranţe invincibile, sursele unui progres perpetuu. Şi cât sunt ei de fericiţi să comunice cu subiectul lor prin canale mai mult sau mai puţin directe! Ce imensă bucurie încearcă ei în a se lipsi de simboluri şi de alte metode ocolite pentru a adresa direct mesajele lor precum fulgerele către intelectul partenerilor lor umani!
108:6.8 (1194.1) Voi oamenii aţi început desfăşurarea fără sfârşit a unei panorame aproape infinite, o expansiune nelimitată şi perpetuă în sfere mereu mai vaste, voi oferiţi ocazii de servire voioasă, de aventuri incomparabile, de incertitudini sublime şi de înfăptuiri nemărginite. Când norii se îngrămădesc deasupra capului vostru, credinţa voastră ar trebui să accepte faptul prezenţei Ajustorului interior, voi ar trebui aşadar să fiţi capabili de a privi dincolo de negurile de incertitudini de muritor, în lumina soarelui eternei dreptăţi care iluminează înălţimile lumilor locuinţelor ale Sataniei, şi care vă cheamă.
108:6.9 (1194.2) [Prezentat de un Mesager Solitar de pe Orvonton.]
Cartea Urantia
Capitolul 109
109:0.1 (1195.1) AJUSTORII Gândirii sunt copiii carierei universale, şi într-adevăr Ajustorii virgini trebuie să dobândească experienţă în timp ce creaturile muritoare cresc şi se dezvoltă. Întocmai cum personalitatea copilului creşte pentru luptele existenţei evolutive, tot astfel şi Ajustorul se măreşte în cursul pregătirii sale a stadiului următor de viaţă ascendentă. Întocmai cum copilul dobândeşte o flexibilitate de adaptare în vederea activităţilor sale de adult dedicându-se, în prima sa copilărie, vieţii de societate şi de joacă, tot astfel şi Ajustorul interior dobândeşte abilitatea, pentru stadiul următor al vieţii cosmice, pregătindu-se şi repetând, pe planul muritor, activităţile preliminare care corespund carierei morontiale. Existenţa umană constituie o perioadă de practică, folosită în mod eficient de Ajustor în a se pregăti pentru responsabilităţile sporite şi pentru ocaziile mai importante ale unei vieţi viitoare. Dar eforturile Ajustorului, în timp ce trăieşte în voi, nu sunt în mod particular întoarse către chestiunile vieţii temporale şi ale existenţei planetare. Ajustorii Gândirii fac, astăzi, un fel de repetiţie generală a realităţilor carierei universale în mintea evoluândă a fiinţelor umane.
109:1.1 (1195.2) Trebuie să existe un plan complet şi minuţios pentru educarea şi dezvoltarea Ajustorilor virgini înainte de a-i trimite afară din Divinington, dar în realitate noi nu ştim mare lucru despre acest subiect. Există fără îndoială şi un sistem extins pentru reeducarea Ajustorilor care au experienţa de a fi sălăşluit într-un muritor, înainte ca ei să se lanseze într-o nouă misiune de asociere cu un altul, însă despre aceasta nu mai suntem realmente informaţi.
109:1.2 (1195.3) Ajustorii Personalizaţi mi-au spus că, de fiecare dată când un om locuit de un Veghetor nu reuşeşte să supravieţuiască, Veghetorul este supus unui curs de pregătire complementar din momentul întoarcerii sale în Divinington. Această educaţie suplimentară este făcută posibilă prin experienţa de a fi locuit într-o fiinţă umană, şi ea este întotdeauna dată înainte ca Ajustorul să fie retrimis pe lumile evolutive ale timpului.
109:1.3 (1195.4) Experienţa vie efectivă nu are substitut cosmic. Perfecţiunea divinităţii unui Ajustor al Gândirii nou format nu îl dotează, în nici un fel, pe acest Veghetor de Mister cu o aptitudine de a îndeplini o slujire experimentată. Experienţa este inseparabilă de o existenţă vie; ea este singurul lucru de care nici o înzestrare divină nu vă poate scuti de a o dobândi prin viaţă efectivă. De aceea, laolaltă cu toate fiinţele care trăiesc şi funcţionează în sfera prezentă a Supremului, Ajustorii Gândirii trebuie să dobândească experienţă. Ei trebuie să avanseze prin evoluţie, de la grupurile inferioare neexperimentate până la grupurile superioare mai experimentate.
109:1.4 (1196.1) Ajustorii trec printr-o carieră precisă de dezvoltare în mintea muritorilor. Ei ating o realitate a înfăptuirii care rămâne veşnic activul lor. Ei îşi dobândesc progresiv abilitatea şi aptitudinile de Ajustor în urma tuturor contactelor lor cu rasele materiale, independent de supravieţuirea sau non-supravieţuirea subiectului lor muritor particular. Ei sunt de asemenea asociaţi la egalitate cu mintea umană pentru a stimula evoluţia sufletului nemuritor capabil să supravieţuiască.
109:1.5 (1196.2) Ajustorii ating primul lor stadiu de evoluţie fuzionând cu sufletul supravieţuitor al unei fiinţe muritoare. Astfel, prin natură, voi evoluaţi spre interior şi în sus, de la om până la Dumnezeu, în timp ce Ajustorul evoluează spre exterior şi în jos, de la Dumnezeu până la om. Şi astfel produsul final al acestei uniuni de divinitate şi de umanitate va fi veşnic fiul omului şi fiul lui Dumnezeu.
109:2.1 (1196.3) Voi aţi fost puşi la curent cu clasificarea Ajustorilor după experienţa lor - Ajustorii virgini, avansaţi şi supremi. Trebuie de asemenea să recunoaşteţi o anumită clasificare funcţională - Ajustorii autonomi. Un Ajustor este clasat ca autonom dacă:
109:2.2 (1196.4) 1. El a dobândit o anumită experienţă necesară în viaţa evoluândă a unei creaturi volitive, fie locuind temporar pe un tip de lume unde Ajustorii sunt pregătiţi numai cu subiecţi muritori, fie pe o planetă unde fuziunea este efectivă, dar unde fiinţa sa umană nu a reuşit să supravieţuiască. Acest Veghetor este ori un Ajustor avansat ori un Ajustor suprem.
109:2.3 (1196.5) 2. El a dobândit echilibrul puterii spirituale la o fiinţă umană care a trecut de cel de-al treilea cerc psihic şi căreia i s-a acordat un înger păzitor personal.
109:2.4 (1196.6) 3. El are un subiect care a luat decizia supremă, care s-a logodit în mod solemn şi sincer cu Ajustorul său. Ajustorul vede dinainte clipa când se va realiza fuziunea şi când se va considera uniunea ca un fapt împlinit.
109:2.5 (1196.7) 4. El are un subiect care a fost înrolat într-unul dintre corpurile de rezervă ale destinului pe o lume evolutivă de ascensiune a muritorilor.
109:2.6 (1196.8) 5. La un moment dat, în cursul somnului omenesc, el a fost temporar detaşat de mintea muritorului, unde era închis, pentru a înfăptui vreo misiune de legătură, de contact, de reînregistrare sau un alt serviciu extrauman legat de administrarea spirituală a lumii afectării sale.
109:2.7 (1196.9) 6. El a servit, în vreme de criză, în experienţa unei fiinţe care era complementul material al unei personalităţi spirituale însărcinate cu îndeplinirea vreunei misiuni cosmice esenţiale în economia spirituală a planetei.
109:2.8 (1196.10) Ajustorii autonomi par înzestraţi cu voinţă de un grad însemnat în toate chestiunile care nu implică personalitatea umană a sălaşului lor imediat, aşa cum o dovedesc numeroasele lor misiuni dinăuntrul şi din afara muritorilor cărora le sunt ataşaţi. Aceşti Ajustori participă la multiplele activităţi ale tărâmului, dar funcţionează mai adesea ca oaspeţi nepercepuţi de tabernacolele pământene pe care ei înşişi le-au ales.
109:2.9 (1196.11) Este dincolo de orice îndoială că aceşti Ajustori de un tip mai elevat şi mai experimentat pot comunica cu aceia care lucrează pe alte tărâmuri. Deşi Ajustorii autonomi comunică astfel efectiv între ei, ei nu o fac decât pe nivelurile muncii lor reciproce şi în scopul de a conserva datele pe care ei trebuie să le păstreze şi care sunt esenţiale slujirii Ajustorilor pe tărâmurile şederii lor; s-a ştiut totuşi că, în anumite ocazii, ei au acţionat în treburile interplanetare în vremuri de criză.
109:2.10 (1197.1) Ajustorii supremi şi autonomi pot părăsi corpul uman la voinţă. Aceşti locuitori nu formează o parte organică sau biologică a vieţii unui muritor; ei se suprapun dumnezeieşte peste această viaţă. Ei au fost prevăzuţi în planurile de viaţă originare, însă nu sunt indispensabili existenţei materiale. Este totuşi bine să notăm că, chiar şi temporar, ei îşi părăsesc rar tabernacolul lor muritor după ce au fost odată instalaţi acolo.
109:2.11 (1197.2) Ajustorii care acţionează pe un plan superior sunt cei care au îndeplinit triumfal sarcinile care le-au fost încredinţate şi care nu aşteaptă decât disoluţia vehiculului vieţii materiale sau transferul sufletului nemuritor.
109:3.1 (1197.3) Caracteristicile muncii specifice a Veghetorilor de Mister variază conform cu natura afectării lor, potrivit căreia ei sunt Ajustorii de legătură sau Ajustorii de fuziune. Unii Ajustori sunt pur şi simplu pregătiţi pentru durata de viaţă temporară a subiectului lor; alţii sunt dăruiţi în calitate de candidaţi la personalitate cu permisiunea de a fuziona pe vecie dacă subiectul lor supravieţuieşte. Munca lor comportă de asemenea uşoare variante printre diverse tipuri planetare precum şi în diferite sisteme şi universuri. Însă, în ansamblu, muncile lor sunt remarcabil de uniforme, mai uniforme decât sunt îndatoririle oricărui alt ordin creat al unor fiinţe celeste.
109:3.2 (1197.4) Pe anumite lumi primitive (grupul primei serii) Ajustorii sălăşluiesc în mintea creaturilor cu titlu de pregătire experienţială, mai ales pentru a se cultiva şi a se dezvolta progresiv. Ajustorii virgini sunt în general trimişi în aceste lumi în perioada iniţială sau oamenii primitivi ajung în valea deciziilor, însă unde relativ puţini dintre ei aleg să se înalţe la înălţimile morale care depăşesc stăpânirea de sine şi dobândirea caracterului, pentru a atinge nivelele superioare ale spiritualităţii emergente. (Totuşi, multe dintre fiinţele umane care nu reuşesc să fuzioneze cu Ajustorii lor supravieţuiesc ca ascendenţi contopiţi cu Spiritul.) Ajustorii primesc o instruire preţioasă şi dobândesc o experienţă minunată în cursul asocierii lor tranzitorii cu mintea primitivă, şi ei pot utiliza ulterior această experienţă în beneficiul fiinţelor superioare de pe alte lumi. Nimic din ceea ce are o valoare de supravieţuire nu s-a pierdut vreodată în vastul univers.
109:3.3 (1197.5) Pe un alt tip de lume (grupul celei de-a doua serii), Ajustorii sunt pur şi simplu pregătiţi pentru fiinţe umane. Acolo, Veghetorii nu pot niciodată atinge personalitatea prin fuziunea cu ajutorul acestei şederi, dar ei aduc un ajutor considerabil subiecţilor lor umani în timpul vieţii muritoare ale acestora din urmă, mult mai mult decât pot ei să dea muritorilor Urantiei. În speţă, Ajustorii sunt detaşaţi pe lângă creaturile muritoare pentru durata unei singure vieţi, ca modele pentru realizarea lor spirituală superioară. Ei servesc ca auxiliari temporari în sarcina misterioasă de a perfecţiona un caracter susceptibil de supravieţuire. Aceşti Ajustori nu revin după moartea naturală. Partenerii lor supravieţuitori ating viaţa eternă prin fuziunea cu Spiritul.
109:3.4 (1197.6) Pe lumile precum Urantia (grupul celei de-a treia serii), există adevărate logodne cu „darurile divine”, un angajament pe viaţă şi pe moarte. Dacă supravieţuiţi, se va produce o uniune eternă, o fuziune perpetuă, reunirea într-o singură fiinţă a omului şi a Ajustorului.
109:3.5 (1197.7) În muritorii tricerebrali ai acestei serii de lumi, Ajustorii ajung să stabilească un contact real mult mai extins cu subiecţii lor în timpul vieţii lor temporale decât în cazul tipurilor umane monocerebrale sau bicerebrale. Însă, după moarte, tipurile tricerebrale îşi urmăresc cariera întocmai ca şi fiinţele cu unul sau cu două creiere - de felul raselor Urantiei.
109:3.6 (1198.1) Pe lumile unde oamenii sunt bicerebrali, şi după şederea unui Fiu de consacrare al Paradisului, este ceva rar ca Ajustorii virgini să fie acordaţi unor persoane a căror capacitate de a supravieţui este indubitabilă. Noi credem că, pe aceste lumi, practic toţi Ajustorii, sălăşluind în bărbaţii şi femeile inteligenţi şi având capacitate de supravieţuire, aparţin tipului avansat sau tipului suprem.
109:3.7 (1198.2) În multe rase evolutive primitive ale Urantiei, existau trei grupe de fiinţe. În primul rând, cele care erau atât de apropiate de animale încât capacitatea de a primi un Ajustor le lipsea totalmente. În al doilea rând, cele care arătau referitor la această problemă o capacitate incontestabilă şi care primeau rapid un Ajustor din momentul când atingeau vârsta responsabilităţii morale. O a treia clasă de oameni ocupa o poziţie de frontieră; ei erau apţi să primească Ajustorul, dar Veghetorul nu putea sălăşlui în mintea lor decât la cererea personală a fiecărui individ.
109:3.8 (1198.3) Mulţi Ajustori virgini au dobândit o preţioasă experienţă preliminară luând contact cu mintea evolutivă la fiinţele virtual descalificate pentru supravieţuire, ca urmare a tarelor ereditare provenind de la strămoşii inapţi şi inferiori. Aceşti Ajustori sunt astfel mai bine calificaţi pentru a fi acordaţi ulterior unei minţi de un tip superior pe vreo altă lume.
109:4.1 (1198.4) Formele superioare de intercomunicare inteligentă dintre fiinţele umane sunt în mare măsură ajutate de Ajustorii interiori. Animalele au efectiv sentimente de simpatie, dar nu îşi comunică concepte unele altora; ele pot exprima emoţii, dar nu idei sau idealuri. Înainte să-i primească pe Ajustorii Gândirii, oamenii de origine animală nu au nici raporturi intelectuale de un tip superior, nici de comuniune spirituală cu tovarăşii lor. Totuşi, atunci când creaturile evolutive îşi dezvoltă facultatea lor de vorbire, ele se află pe calea bună a primirii Ajustorului.
109:4.2 (1198.5) Animalele comunică efectiv între ele într-o manieră grosolană, dar nu este decât puţină sau nici un pic personalitate în acest contact primitiv. Ajustorii nu sunt personalitatea, ci fiinţe prepersonale. Totuşi, ei vin din sursa personalităţii, iar prezenţa lor sporeşte calitatea manifestărilor personalităţii umane; aceasta este în special adevărat dacă Ajustorul a avut experienţe anterioare.
109:4.3 (1198.6) Tipul de Ajustor are mare influenţă asupra potenţialului de expresie al personalităţii umane. În cursul tuturor epocilor, mulţi mari conducători intelectuali şi spirituali ai Urantiei şi-au datorat influenţa lor în principal superiorităţii şi experienţei prealabile a Ajustorului interior.
109:4.4 (1198.7) Ajustorii interiori au cooperat, într-o mare măsură, cu alte influenţe spirituale pentru a-i transforma şi umaniza pe descendenţii oamenilor primitivi ai vremurilor de demult. Dacă Ajustorii care locuiesc în mintea locuitorilor Urantiei ar urma să fie retraşi, lumea ar reveni lent la multe dintre moravurile şi practicile oamenilor din epocile primitive. Veghetorii divini sunt unul dintre adevăratele potenţiale ale civilizaţiei progresive.
109:4.5 (1198.8) Eu am observat un Ajustor al Gândirii care locuia într-o o minte de pe Urantia şi care, după arhivele Uversei, locuise anterior cincisprezece gânditori din Orvonton. Noi nu ştim dacă acest Veghetor avusese experienţe similare în alte suprauniversuri, dar presupun ca a avut. El este un Ajustor minunat şi una dintre forţele Urantiei cele mai utile şi cele mai puternice din prezenta epocă. Ceea ce alţii au pierdut pentru a fi refuzat să supravieţuiască, gazda umană a acestui Ajustor (şi întreaga voastră lume) câştigă acum. Celui care n-are calităţi de supravieţuire, i se va lua chiar şi Ajustorul experimentat pe care îl are acum; pe când cel căruia are perspective de supravieţuire, i se va da chiar şi Ajustorul cu experienţă prealabilă al unui dezertor indolent.
109:4.6 (1199.1) Într-un sens, se poate ca Ajustorii să întreţină un anumit grad de fecundaţie încrucişată la nivel planetar în domeniile adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii, dar rar li se dă ocazia să mai locuiască o a doua oară pe aceeaşi planetă. Nici un Ajustor care serveşte acum pe Urantia nu a mai stat înainte pe această lume. Ştiu despre ce vorbesc, deoarece noi avem numărul şi biografia lor în arhivele Uversei.
109:5.1 (1199.2) Ajustorii supremi şi autonomi sunt adesea în măsură să aducă factori importanţi din punct de vedere spiritual minţii umane atunci când ea îşi dă drumul liber în canalele deblocate, dar controlate ale imaginaţiei creatoare. În aceste momente, şi adesea în timpul somnului, Ajustorul poate opri curenţii mentali, blocând cursul, şi deviind astfel procesiunea ideilor. Acest lucru este menit să efectueze profunde transformări spirituale în străfundurile supraconştiinţei. Forţele şi energiile minţii sunt astfel mai bine ajustate la accentul tonalităţilor de contact ale nivelului spiritual al prezentului şi al viitorului.
109:5.2 (1199.3) Este uneori posibil să vă aveţi mintea iluminată, să auziţi vocea divină care vorbeşte continuu în voi şi să deveniţi parţial conştienţi de înţelepciunea, de adevărul, de bunătatea şi de frumuseţea personalităţii potenţiale care vă locuieşte constant.
109:5.3 (1199.4) Dar atitudinile voastre mentale instabile şi adesea schimbătoare au frecvent ca efect contracararea planurilor Ajustorilor şi întreruperea muncii lor. Nu este numai natura înnăscută a raselor umane aceea care interferează cu operaţiunile Ajustorilor. Propriile voastre opinii preconcepute, idei înapoiate şi prejudecăţi învechite întârzie foarte mult slujirea lor. Din cauza acestor handicapuri, creaţiile lor nedesăvârşite sunt adesea singurele care să se ivească în conştiinţă; confuzia conceptelor este atunci inevitabilă. De aceea, în analiza situaţiilor mentale, nu se găseşte siguranţă decât în recunoaşterea fiecărui gând şi a fiecărei experienţe exact ca ceea ce este ea realmente şi esenţialmente, fără a ţine câtuşi de puţin cont de ceea ce ar putea ea să fie.
109:5.4 (1199.5) Marea problemă a vieţii constă în ajustarea tendinţelor ancestrale ale vieţii la cerinţele imboldurilor spirituale provocate de gândirea divină a Veghetorilor de Mister. În carierele universului şi suprauniversului, nici un om nu poate servi doi stăpâni în acelaşi timp; în viaţa pe care o trăiţi în prezent pe Urantia, fiecare om este obligat să o facă. El trebuie să devină expert în arta practicării unui compromis omenesc continuu şi temporar, neascultând din punct de vedere spiritual decât de un maestru; de aceea atât de multe persoane se poticnesc şi eşuează, se ostenesc şi sucombă sub tensiunea luptei evolutive.
109:5.5 (1199.6) Legatele ereditare ale facultăţilor cerebrale şi cele ale supracontrolului electrochimic concură ambele la delimitarea sferei de activitate a unui Ajustor, dar nici un handicap ereditar nu împiedică niciodată (într-o minte normală) împlinirea spirituală finală. Ereditatea poate să intervină în rapiditatea cuceririi personalităţii, dar ea nu împiedică consumarea finală a aventurii ascendente. Dacă chiar vreţi să cooperaţi cu Ajustorul vostru, mai devreme sau mai târziu el va dezvolta un suflet morontial nemuritor. După contopirea cu acest suflet, darul divin va prezenta noua creatură Fiului Stăpân suveran al universului local şi, în cele din urmă, Tatălui Ajustorilor din Paradis.
109:6.1 (1200.1) Ajustorii nu eşuează niciodată. Nimic din ceea ce merită să supravieţuiască nu se pierde vreodată. Orice valoare semnificativă la o creatură volitivă este sigură de supravieţuire, independent de supravieţuirea sau nesupravieţuirea personalităţii care a descoperit această semnificaţie sau apreciază această valoare. Desigur, o creatură muritoare poate să respingă supravieţuirea, dar experienţa vieţii sale nu este risipită. Ajustorul etern duce cu sine într-o altă lume caracteristicile valabile ale acestei vieţi aparent ratate. Acolo, el conferă aceste înţelesuri şi valori supravieţuitoare unei minţi de tip mai elevat, unei minţi apte să supravieţuiască. Nici o experienţă valabilă nu are vreodată loc în van; nici un adevărat înţeles, nici o valoare reală nu piere vreodată.
109:6.2 (1200.2) În ceea ce priveşte candidaţii la fuziune, dacă un Veghetor de Mister este părăsit de asociatul său muritor, dacă acest partener uman refuză să urmărească cariera ascendentă, atunci, în clipa în care este eliberat prin moartea naturală (sau mai înainte), Ajustorul duce cu sine tot ceea ce are o valoare de supravieţuire şi ceea ce a evoluat în mintea creaturii nesupravieţuitoare. Dacă, de nenumărate ori, un Ajustor nu reuşeşte să fuzioneze cu o personalitate fiindcă subiecţii lui umani succesivi nu au supravieţuit, şi dacă acest Veghetor va fi ulterior personalizat, orice experienţă dobândită de a fi locuit în mintea tuturor acestor subiecţi, şi de a-i stăpâni, devine deplina posesiune a acestui Ajustor din nou Personalizat; el va beneficia de această dotare şi va o va întrebuinţa în cursul tuturor epocilor viitoare. Un Ajustor Personalizat de acest ordin este o reunire compozită a tuturor acestor trăsături supravieţuitoare ale tuturor creaturilor care au fost gazdele lui.
109:6.3 (1200.3) Când Ajustorii având o lungă experienţă de univers se oferă de bună voie ca să locuiască în Fii divini în misiunea de consacrare, ei ştiu perfect că acest serviciu, prin el însuşi, nu le va permite niciodată să atingă personalitatea. Însă Tatăl spiritelor acordă adesea personalitate acestor voluntari şi îi stabileşte drept conducători ai speciei lor. Aceste personalităţi sunt cele care, pe Divinington, au onoarea de a se vedea investite cu autoritate. Natura lor excepţională încorporează un mozaic de calităţi omeneşti provenind de la multiplele lor experienţe de locuire în muritori, şi de asemenea transcrierea spirituală a divinităţii umane a Fiului paradisiac de manifestare cu care ei şi-au terminat experienţa de locuire.
109:6.4 (1200.4) Activităţile Ajustorilor din universul vostru local sunt dirijate de Ajustorul Personalizat al lui Mihail din Nebadon, chiar Veghetorul care l-a călăuzit pas cu pas în cursul vieţii sale umane în trupul lui Ioşua ben Iosif. Acest extraordinar Ajustor a fost fidel misiunii sale. Acest brav Ajustor a condus cu înţelepciune natura umană a Fiului Paradisiac, călăuzind întotdeauna mintea lui muritoare în alegerea căii perfectei voinţe a Tatălui. Acest Ajustor îl servise mai întâi pe Machiventa Melchizedek în vremea lui Abraham; el se lansase în isprăvi prodigioase înainte de a locui în el, dar şi în intervalul acestor experienţe de manifestare.
109:6.5 (1200.5) Acest Ajustor va triumfa realmente în mintea umană a lui Isus - această minte care menţine, în fiecare dintre situaţiile recurente ale vieţii, o consacrare devotată voinţei Tatălui, zicând: „Facă-se voia ta, iar nu mea”. O asemenea consacrare constituie un adevărat paşaport pentru a trece peste limitările de natură omenească către realitatea de realizare divină.
109:6.6 (1200.6) Acest acelaşi Ajustor reflectă acum, în natura de nepătruns a puternicei lui personalităţi, umanitatea lui Ioşua ben Iosif anterioară botezului său, transcrierea veşnică şi vie a valorilor veşnice şi vii pe care cei mai mari dintre urantieni le-au scos la iveală din umilele circumstanţe ale unei vieţi obişnuite, aşa cum a fost ea trăită până la înflorirea totală a valorilor spirituale susceptibile de a fi atinse în experienţa unui muritor.
109:6.7 (1201.1) Orice lucru având o valoare permanentă şi care este încredinţat unui Ajustor este asigurat de o supravieţuire eternă. În anumite cazuri, Veghetorii deţin aceste posesiuni pentru a le revărsa în viitor peste o minte umană pe care o vor locui. În alte cazuri, Veghetorii, o dată personalizaţi, conservă în depuneri aceste realităţi păstrate şi supravieţuitoare pentru a le întrebuinţa mai târziu în serviciul Arhitecţilor Universului Principal.
109:7.1 (1201.2) Noi nu putem afirma că fragmentele non-Ajustori ale Tatălui sunt personalizabile, dar voi aţi fost informaţi că personalitatea este conferită de Tatăl Universal care acţionează suveran din liberul său arbitru. După câte ştim, fragmente de tipul Ajustor ale Tatălui nu ating personalitatea decât dobândind atribute personale prin exercitarea slujbei lor de servire pe lângă o fiinţă personală. Aceşti Ajustori Personalizaţi îşi au căminul în Divinington, unde îi instruiesc şi îi conduc pe asociaţii lor prepersonali.
109:7.2 (1201.3) Ajustorii Gândirii Personalizaţi, lipsiţi de piedici şi de sarcini, sunt stabilizatorii şi compensatorii suverani ai imensului univers al universurilor. Ei combină experienţa Creatorului şi cea a creaturilor. Ei sunt existenţialul şi experienţialul. Ei sunt fiinţe izvorâte concomitent din timp şi din eternitate. Ei asociază factorul personal şi cel prepersonal în administrarea universului.
109:7.3 (1201.4) Ajustorii Personalizaţi sunt agenţi de execuţie infinit de înţelepţi şi de puternici ai Arhitecţilor maestrului Univers. Ei sunt agenţi personali cu deplină slujire ai Tatălui Universal - personal, prepersonal, suprapersonal. Ei sunt slujitori personali a tot ceea ce este extraordinar, neobişnuit şi neaşteptat pe toate tărâmurile absonite transcendentale ale domeniului Dumnezeului cel Ultim, chiar şi până la nivelele Dumnezeului cel Absolut.
109:7.4 (1201.5) Ei sunt singurele fiinţe din univers care îmbrăţişează în ele înseşi toate relaţiile cunoscute de personalitate. Ei sunt omnipersonali ei sunt înaintea personalităţii, sunt personalitatea şi sunt după personalitate. Întocmai ca în eternul trecut, ei administrează personalitatea Tatălui Universal în eternul prezent şi în eternul viitor.
109:7.5 (1201.6) Tatăl a dăruit Fiului Etern personalitate existenţială pe nivelele infinitului şi ale absolutului, dar el a ales să rezerve pentru propria sa slujire personalitatea experienţială proprie Ajustorului Personalizat, personalitate care este dată Ajustorului prepersonal existenţial. Aceste două tipuri de personalitate sunt deci destinate suprapersonalităţii eterne viitoare de slujire transcendentală pe tărâmurile absonite ale celui Ultim şi ale Supremului Ultim, mergând chiar şi până la nivelele celui Ultim Absolut.
109:7.6 (1201.7) Rar se văd Ajustori fără misiune în univers. Ocazional, ei se consultă cu Cei Îmbătrâniţi de Zile; Ajustorii Personalizaţi ai septuplilor Fii Creatori vin uneori pe lumile sediu ale constelaţiilor pentru a discuta cu şefii Vorondadeki.
109:7.7 (1201.8) Atunci când observatorul planetar Vorondadek al Urantiei - Prea Înaltul conservator care şi-a asumat de urgenţă, cu puţină vreme în urmă, regenţa lumii voastre - şi-a afirmat autoritatea în prezenţa guvernatorului general rezident, el a debutat în administrarea sa provizorie a Urantiei cu o echipă completă aleasă de el. El a atribuit imediat, tuturor asociaţilor lui şi asistenţilor lui, posturile lor planetare respective, dar nu el a fost cel care i-a desemnat pe cei trei Ajustori Personalizaţi care au apărut înaintea lui de îndată ce şi-a asumat regenţa. El nici nu a ştiut că ei vor apărea astfel, căci ei nu manifestaseră în felul acesta prezenţa lor în epoca unei regenţe anterioare. Preaînaltul regent nu a dat misiune şi nu a atribuit post acestor Ajustori Personalizaţi voluntari. Totuşi, aceste trei fiinţe omnipersonale se numărau printre cele mai active dintre fiinţele celeste numeroase şi variate care serveau atunci pe Urantia.
109:7.8 (1202.1) Ajustorii Personalizaţi îndeplinesc o gamă largă de servicii pentru numeroase ordine de personalităţi din univers, dar noi nu suntem autorizaţi să discutăm despre aceste slujiri cu creaturi evolutive locuite de Ajustor. Aceste extraordinare divinităţi umane se numără printre personalităţile cele mai remarcabile din tot marele univers, şi nimeni nu îndrăzneşte să prezică care ar putea fi misiunile lor viitoare.
109:7.9 (1202.2) [Prezentat de un Mesager Solitar al Orvontonului]
Cartea Urantia
Capitolul 110
110:0.1 (1203.1) ÎNZESTRAREA cu libertate a fiinţelor imperfecte implică inevitabil nişte tragedii, şi intră în natura perfectă a Deităţii ancestrale de a împărtăşi în mod universal şi afectuos aceste suferinţe cu o dragoste fraternă.
110:0.2 (1203.2) În măsura în care sunt la curent cu problemele unui univers, eu consider iubirea şi devotamentul unui Ajustor al Gândirii ca fiind afecţiunea cea mai veritabil divină din toată creaţia. Iubirea Fiilor în slujirea lor pe lângă rase este magnifică, dar devotamentul unui Ajustor faţă de un individ este de o sublimitate impresionantă, dumnezeieşte asemănătoare cu aceea a Tatălui. Tatăl Paradisului pare să fi rezervat această formă de contact personal cu creaturile lui individuale ca prerogativă exclusivă a sa de Creator. Şi, în tot universul universurilor, nimic nu este pe deplin comparabil cu slujirea minunată a acestor entităţi impersonale care locuiesc într-o manieră atât de încântătoare copiii planetelor evolutive.
110:1.1 (1203.3) Nu ar trebui să ne imaginăm Ajustorii ca trăind în creierul material al fiinţelor umane. Ei nu sunt elemente organice ale creaturilor fizice ale tărâmurilor. Ajustorii gândirii ar fi de preferat să fie consideraţi ca locuind în mintea muritoare a omului, mai degrabă decât închişi într-un anume organ fizic. Indirect şi nerecunoscut, Ajustorul comunică constant cu subiectul său uman, mai ales în cursul acestor experienţe sublime în care mintea ia, în supraconştiinţă, contactul de adorare cu spiritul.
110:1.2 (1203.4) Aş dori să am posibilitatea de a-i ajuta pe muritorii în evoluţie să înţeleagă mai bine şi să aprecieze mai pe de-a-ntregul splendida şi generoasa lucrare a Ajustorilor care locuiesc în ei şi care manifestă un devotament atât de fidel în sarcina de promovare a bunăstării spirituale a oamenilor. Veghetorii aduc un sprijin eficient în fazele superioare ale minţii umane. Ei mânuiesc cu înţelepciune şi cu experienţă potenţialul spiritual al intelectului uman. Aceste ajutoare celeste se văd devotate sarcinii prodigioase de a vă călăuzi în siguranţă, spre interior şi spre înalt, până la portul celest al fericirii. Aceşti lucrători neobosiţi se consacră personificării viitoare a triumfului adevărului divin în viaţa voastră veşnică. Ei sunt lucrătorii vigilenţi care ghidează mintea umană conştientă de Dumnezeu, ferind-o de a se împotmoli în rău, călăuzind în acelaşi timp cu abilitate sufletul în evoluţie al oamenilor către divinele porturi ale perfecţiunii de pe ţărmurile veşnice şi îndepărtate. Ajustorii sunt conducătorii iubitori, călăuzele voastre sigure şi certe prin labirinturile obscure şi pline de primejdii ale bravei voastre cariere pământeşti. Ei sunt învăţătorii plini de răbdare care îi încurajează constant pe subiecţii lor să avanseze pe cărările perfecţiunii progresive. Ei sunt păstrătorii atenţi ai valorilor sublime ale caracterului creaturilor. Vă doresc să îi puteţi iubi mai mult, să cooperaţi mai deschis cu ei şi să-i îndrăgiţi cu mai multă afecţiune.
110:1.3 (1204.1) Deşi aceşti locuitori divini se ocupă în principal de pregătirea voastră spirituală pentru următorul stadiu al existenţei fără de sfârşit, ei se interesează profund şi de bunăstarea voastră temporală şi de realizările voastre reale de pe pământ. Ei sunt bucuroşi să contribuie la sănătatea voastră, la fericirea voastră şi la adevărata voastră prosperitate. Ei nu sunt deloc indiferenţi la reuşita voastră în toate chestiunile de avansare planetară care nu se opun vieţii voastre viitoare de progres etern.
110:1.4 (1204.2) Ajustorii sunt interesaţi şi preocupaţi de faptele voastre zilnice şi de multiplele detalii ale vieţii voastre, exact în măsura în care aceste fapte şi detalii au influenţă în determinarea alegerilor voastre semnificative şi a deciziilor voastre spirituale vitale, şi sunt, în consecinţă, factori în soluţionarea problemei supravieţuirii sufletului vostru şi a progresului vostru etern. Ajustorul este pasiv în ceea ce priveşte bunăstarea voastră pur temporală, dar suprem activ în toate treburile legate de viitorul vostru etern.
110:1.5 (1204.3) Ajustorul rămâne cu voi în toate dezastrele şi în timpul tuturor bolilor care nu distrug în întregime funcţiile mentale. Nu este ceva crud să pângăreşti conştient sau să poluezi în mod deliberat în vreun alt fel corpul fizic care trebuie să servească de tabernacol pământesc acestui minunat dar de la Dumnezeu? Toate otrăvurile fizice întârzie treptat eforturile Ajustorilor de a înălţa mintea materială, şi, pe de altă parte, toate otrăvurile mentale, precum frica, mânia, invidia, gelozia, suspiciunea şi intoleranţa, interferează prodigios şi cu progresul spiritual al sufletului în evoluţie.
110:1.6 (1204.4) Voi traversaţi astăzi perioada în care Ajustorul vă face curte. Este suficient ca să vă arătaţi demni de încrederea pusă în voi de spiritul divin, care caută mintea şi sufletul vostru în vederea unei uniuni eterne, pentru a se stabili în cele din urmă această unitate morontială, această armonie celestă, această coordonare cosmică, acest acord divin, această fuziune celestă, acest amestec perpetuu de identitate, această unitate de existenţă, care este atât de perfectă şi definitivă încât nici chiar şi personalităţile cele mai experimentate nu pot niciodată să disocieze sau să recunoască, ca identităţi separate, pe cei doi parteneri fuzionaţi - omul muritor şi Ajustorul divin.
110:2.1 (1204.5) Când Ajustorii Gândirii locuiesc în mintea omenească, ei aduc cu ei carierele model, vieţile ideale, aşa cum au fost ele determinate şi preordonate de ei înşişi şi de Ajustorii Personalizaţi ai Diviningtonului, şi a căror validitate a fost confirmată de Ajustorul Personalizat al Urantiei. Ei încep aşadar să lucreze cu un plan definit şi predeterminat pentru dezvoltarea intelectuală şi spirituală a subiectului lor uman, dar nici o fiinţă umană nu este obligată să accepte acest plan. Voi sunteţi cu toţii subiecţi predestinaţi, dar nu se ordonă dinainte faptul că voi trebuie să acceptaţi această predestinare divină. Voi sunteţi pe deplin liberi să respingeţi tot programul Ajustorilor Gândirii, sau parte din el. Misiunea lor este de a efectua schimbările mentale şi ajustările spirituale pe care voi le încuviinţaţi de bună voie şi cu inteligenţă; ei caută astfel să câştige mai multă influenţă asupra orientării personalităţii voastre. Însă, în nici o împrejurare, Veghetorii divini nu profită de voi şi nu influenţează în mod arbitrar alegerile şi deciziile voastre. Ajustorii respectă suveranitatea personalităţii voastre; ei se supun întotdeauna voinţei voastre.
110:2.2 (1204.6) Ei sunt perseverenţi, ingenioşi şi perfecţi în metodele lor de lucru, dar nu violează niciodată individualitatea volitivă a gazdelor lor. Nici un om nu va fi niciodată spiritualizat împotriva voinţei sale de către un Veghetor divin; supravieţuirea este un dar al Zeilor care trebuie să fie dorit de creaturile timpului. În ultimă analiză, orice ar fi reuşit să facă pentru voi Ajustorul, analele vor arăta că transformarea a fost înfăptuită cu consimţământul vostru cooperativ. Voi veţi fi fost de bună voie un partener al Ajustorului pentru a atinge fiecare etapă a prodigioasei transformări a carierei ascensionale.
110:2.3 (1205.1) Ajustorul nu caută să controleze lumea voastră de gândire ca atare, ci mai degrabă să o spiritualizeze, să îi dea un caracter etern. Nici îngerii, nici Ajustorii nu se ocupă direct de influenţarea gândirii umane; aceasta este exclusiv prerogativa personalităţii voastre. Ajustorii se consacră îmbunătăţirii, modificării, ajustării şi coordonării proceselor voastre mentale. Cu toate acestea, ei lucrează într-un mod mai special şi mai specific la clădirea unei contraponderi spirituale în cariera voastră, o transpunere morontială a sinelui vostru veritabil aflat în progres, pentru a-l face să supravieţuiască.
110:2.4 (1205.2) Ajustorii operează pe nivelele superioare ale minţii umane, căutând fără încetare să creeze replici morontiale ale fiecărui concept al intelectului material. Există deci două realităţi care sunt centrate pe circuitele minţii umane şi care au înrâurire asupra acestor circuite: una este sinele muritor provenit prin evoluţie din planurile originare ale Purtătorilor Vieţii, cealaltă este o entitate nemuritoare care vine din înaltele sfere ale Diviningtonului, un dar interior al lui Dumnezeu. Dar sinele muritor este totodată un sine personal; el este înzestrat cu personalitate.
110:2.5 (1205.3) În calitate de creatură personală, voi aveţi o minte şi o voinţă. În calitate de creatură prepersonală, Ajustorul are o preminte şi o prevoinţă. Dacă voi vă conformaţi atât de complet minţii Ajustorului încât vederile voastre să fie perfect acordate, atunci mintea voastră şi mintea lui formează numai una, iar a voastră este întărită de cea a Ajustorului. Apoi, dacă voinţa voastră ordonă şi pune în executare deciziile acestei minţi noi şi combinate, voinţa prepersonală a Ajustorului atinge, graţie deciziei voastre, o expresie a personalităţii şi, în ceea ce priveşte acest proiect particular, voi şi Ajustorul nu sunteţi decât una. Mintea voastră s-a acordat cu divinitatea, iar voinţa Ajustorului a reuşit să se exprime personal.
110:2.6 (1205.4) În măsura în care această identitate este realizată, voi vă apropiaţi mental de ordinul morontial al existenţei. Termenul minte morontială înseamnă substanţa şi suma unei minţi de natură materială şi a alteia de natură spirituală, aflate în cooperare. Intelectul morontial implică deci, în universul local, o minte dublă, dominată de o singură voinţă. La muritori, aceasta este o voinţă de origine umană care devine divină atunci când omul identifică mintea sa umană cu calitatea mentală a lui Dumnezeu.
110:3.1 (1205.5) Ajustorii joacă jocul sacru şi magnific al epocilor; ei sunt angajaţi într-una dintre aventurile supreme ale timpului în spaţiu. Cât sunt ei de fericiţi când cooperarea voastră le îngăduie să vă acorde asistenţă în bravele voastre lupte temporale în vreme ce continuă să îşi urmărească sarcinile lor mai vaste ale eternităţii! Însă, atunci când Ajustorul vostru încearcă să comunice cu voi, mesajul său se pierde în general în fluxul material al curenţilor de energie al minţii umane; numai ocazional se face că voi profitaţi de un ecou, un slab şi îndepărtat ecou al vocii divine.
110:3.2 (1205.6) Ţelul Ajustorului vostru este acela de a vă călăuzi prin viaţa pământeană şi să ducă la bun sfârşit supravieţuirea voastră. Reuşita sa nu depinde atât de teoriile crezurilor voastre, cât de deciziile voastre, de hotărârile voastre, precum şi de fermitatea credinţei voastre. Toate aceste mişcări de creştere a personalităţii devin influenţe puternice care contribuie la avansarea voastră, deoarece ele vă ajută la cooperarea cu Ajustorul şi la încetarea de a-i mai rezista. În întreprinderile lor pământene, Ajustorii Gândirii reuşesc sau eşuează aparent exact în măsura în care muritorii reuşesc sau nu reuşesc să coopereze cu planul destinat să îi ridice de-a lungul cărării ascendente care rezultă în perfecţiune. Secretul supravieţuirii este învăluit în suprema dorinţă a oamenilor de a fi asemănători lui Dumnezeu, şi în bunăvoinţa corespondentă de a face şi de a fi tot ceea ce este esenţial pentru a satisface în cele din urmă această dorinţă dominantă.
110:3.3 (1206.1) Când vorbim despre succesul sau eşecul unui Ajustor, noi vorbim de punctul de vedere al supravieţuirii umane. Ajustorii nu eşuează niciodată; ei sunt de esenţă divină şi ies întotdeauna triumfători din fiecare din întreprinderile lor.
110:3.4 (1206.2) Eu sunt forţat să constat că mulţi dintre voi petrec atât de mult timp şi fac atâtea eforturi mentale pentru lucrurile nesemnificative ale vieţii, în timp ce neglijaţi aproape în întregime realităţile mai esenţiale care au o importanţă veşnică, anume aceste înfăptuiri care se referă la stabilirea unui acord de lucru mai armonios între voi şi Ajustorul vostru. Marele ţel al existenţei umane constă în a se acorda cu divinitatea Ajustorului interior. Marea înfăptuire a vieţii muritoare este de a ajunge să se consacre cu adevărat şi în mod inteligent ţelurilor eterne ale spiritului divin care aşteaptă şi lucrează în mintea voastră. Dar un efort devotat şi determinat pentru a împlini destinul etern este în întregime compatibil cu veselia şi cu bucuria de a trăi, precum şi cu o anumită carieră pământeană onorabilă şi reuşită. Cooperarea cu Ajustorul Gândirii nu implică faptul de a se tortura, de a se preface a fi pios sau umil într-un mod ipocrit şi ostentativ. Viaţa ideală constă în a servi cu dragoste mai degrabă decât de a duce o existenţă de nelinişte temătoare.
110:3.5 (1206.3) Faptul de a fi dezorientat, şi chiar şi oarecum descurajat şi a, nu semnifică în mod necesar o rezistenţă la îndrumarea Ajustorului interior. Aceste atitudini denotă uneori o lipsă de cooperare activă cu Veghetorul divin şi pot deci să întârzie întrucâtva progresul spiritual, dar, pentru sufletul care-l cunoaşte pe Dumnezeu, asemenea dificultăţi emotive intelectuale nu interferează câtuşi de puţin cu certitudinea supravieţuirii. Ignoranţa singură nu poate niciodată împiedica supravieţuirea; nici îndoielile care prezintă caracteristicile confuziei mintale sau incertitudinea temătoare. Singură rezistenţa conştientă la călăuzirea Ajustorului poate să împiedice supravieţuirea sufletului nemuritor aflat în evoluţie.
110:3.6 (1206.4) Nu trebuie să consideraţi cooperarea cu Ajustorul vostru ca un proces în mod particular conştient, căci nu este astfel. Mobilurile şi deciziile voastre, hotărârile voastre fidele şi dorinţele voastre supreme sunt ceea ce constituie o cooperare reală şi eficientă. Voi puteţi spori în mod conştient armonia cu Ajustorul:
110:3.7 (1206.5) 1. Alegând să răspundeţi la apelul îndrumării divine, întemeind în mod sincer viaţa voastră umană pe cea mai înaltă conştiinţă a adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii pe care o aveţi voi, şi apoi coordonând aceste calităţi divine prin înţelepciune, prin adorare, prin credinţă şi prin iubire.
110:3.8 (1206.6) 2. Iubindu-l pe Dumnezeu şi dorind să-i semănaţi - prin recunoaşterea sinceră a paternităţii divine şi a adorării iubitoare a Tatălui celest.
110:3.9 (1206.7) 3. Iubind oamenii şi dorind sincer să-i serviţi - recunoscând din toată inima fraternitatea umană dublată de o afecţiune înţeleaptă şi inteligentă pentru fiecare dintre semenii voştri muritori.
110:3.10 (1206.8) 4. Acceptând cu bucurie cetăţenia cosmică - recunoscând cu onestitate obligaţiile voastre progresive faţă de Fiinţa Supremă, având conştiinţa interdependenţei dintre omul evolutiv şi Deitatea în evoluţie. Aceasta este naşterea moralităţii cosmice şi realizarea datoriei universale.
110:4.1 (1207.1) Ajustorii sunt capabili să primească curentul continuu de inteligenţă cosmică venind prin circuitele conducătoare ale timpului şi ale spaţiului. Ei au contact deplin cu inteligenţa şi energia spirituale ale universurilor. Cu toate acestea, aceşti puternici locuitori lăuntrici sunt incapabili să transmită multe dintre aceste comori de înţelepciune şi de adevăr minţii subiecţilor lor muritori, ca urmare a lipsei de natură comună şi a absenţei de recunoaştere sensibilă.
110:4.2 (1207.2) Ajustorul Gândirii este angajat într-un efort constant pentru spiritualizarea minţii voastre, astfel încât să facă să evolueze sufletul vostru morontial, însă voi înşivă rămâneţi aproape inconştienţi de acest ajutor lăuntric. Voi sunteţi întru totul incapabili să distingeţi roadele propriului vostru intelect material de cele ale activităţilor asociate ale sufletului vostru şi ale Ajustorului vostru.
110:4.3 (1207.3) Anumite prezentări abrupte ale gândirii, anumite concluzii şi anumite alte imagini mentale sunt uneori opera directă sau indirectă a Ajustorului; însă, mult mai adesea, ele reprezintă emergenţa subită, în conştiinţă, a ideilor care se grupaseră ele însele pe nivelele mentale subconştiente, sau a multora dintre evenimentele naturale şi banale ale funcţiunii fizice normale şi obişnuite, inerente circuitelor minţii animale în evoluţie. (În contrast cu aceste emanaţii subconştiente, revelaţiile Ajustorului apar în domeniile supraconştiinţei.)
110:4.4 (1207.4) Încredințați toate chestiunile mentale care depășesc nivelul conștiinței muritorului în custodia Ajustorilor. La momentul potrivit, fie pe această lume sau pe lumile palat, aceștia își vor da socoteală pentru buna lor administrare și, în cele din urmă, vor scoate la iveală semnificațiile și valorile încredințate în grijă și păstrare. Ei vor învia fiecare comoară demnă de prețuire a minții muritoare, dacă veți supraviețui.
110:4.5 (1207.5) Există o imensă prăpastie între uman şi divin, între om şi Dumnezeu. Rasele Urantiei sunt atât de mult controlate de procesele electrice şi chimice, comportamentul lor obişnuit seamănă atât de mult cu cel al animalelor, reacţiile lor obişnuite sunt atât de emotive, încât Veghetorilor le devine extrem de dificil să le călăuzească şi să le dirijeze. Voi sunteţi atât de lipsiţi de curaj în decizii şi de devotament în cooperare, încât Ajustorii voştri lăuntrici se găsesc aproape în imposibilitatea de a comunica direct cu mintea umană. Chiar şi atunci când ei ajung să facă să se perceapă o rază de adevăr nou pentru sufletul în evoluţie, această revelaţie spirituală orbeşte adesea creatura până la a-i provoca o criză de fanatism sau de a declanşa vreo altă bulversare intelectuală având rezultate dezastruoase. Multe dintre religiile noi şi dintre ciudatele culte în „isme” sunt născute din comunicările nereuşite, imperfecte, neînţelese şi deformate ale Ajustorilor Gândirii.
110:4.6 (1207.6) Arhivele Ierusemului arată că în decursul a numeroase milenii, fiecare generaţie a avut din ce în ce mai puţine fiinţe susceptibile de a opera fără pericol cu Ajustorii autonomi. Acest tablou alarmant a condus personalităţile care supraveghează Satania să considere cu favoare propunerile unora dintre supraveghetorii voştri planetari mai imediaţi, care recomandă să se ia măsuri proprii pentru a favoriza şi a conserva tipurile spirituale superioare ale raselor Urantiei.
110:5.1 (1207.7) Să distingeţi bine şi să nu confundaţi misiunea şi influenţa Ajustorului cu ceea ce se numeşte în mod obişnuit conştiinţă; nu există legătură directă între Ajustor şi conştiinţă. Conştiinţa este o reacţie umană şi pur psihică. Nu trebuie să fie dispreţuită, dar ea reprezintă prea puţin vocea lui Dumnezeu pentru suflet, pe când într-adevăr Ajustorul o reprezintă, dacă vocea sa ar putea fi auzită. Conştiinţa vă sfătuieşte pe bună dreptate să faceţi ceea ce este just, dar Ajustorul se străduieşte în plus să vă zică ceea ce este cu adevărat just, în momentul şi în măsura în care voi sunteţi capabili să percepeţi directivele Veghetorului.
110:5.2 (1208.1) Experienţa umană a viselor, aceste desfăşurări dezordonate şi dezlânate ale minţii adormite, incoerente, aduc o bună dovadă că Ajustorii nu pot reuşi să armonizeze şi să asocieze factorii mentali divergenţi ai omului. În spaţiul unei singure vieţi, Ajustorii pur şi simplu nu pot coordona şi sincroniza arbitrar două lumi de gândire atât de neasemănătoare şi de diferite cum sunt cea umană şi cea divină. Când ei ajung acolo, după cum au şi făcut-o uneori, sufletele interesate sunt transferate direct în lumile locuinţelor fără a trebui să treacă prin experienţa morţii.
110:5.3 (1208.2) În timpul perioadelor de somn, Ajustorul nu încearcă să îndeplinească decât ceea ce voinţa personalităţii locuite aprobase, în prealabil, pe deplin prin deciziile luate şi prin alegerile făcute în momentele în care conştiinţa era pe deplin trează. Aceste decizii şi aceste alegeri se plasează în domeniile supramentale, domeniile în care se leagă relaţii reciproce între uman şi divin.
110:5.4 (1208.3) Pe durata somnului gazdelor lor muritoare, Ajustorii încearcă să îşi imprime creaţiile pe nivelele superioare ale minţii materiale; unele dintre visele voastre groteşti arată că Ajustorii nu reuşesc să stabilească un contact eficient. Absurdităţile vieţii de vis nu demonstrează numai presiunea emoţiilor refulate, ci dovedesc totodată că conceptele spirituale prezentate de Ajustori sunt oribil deformate. Propriile voastre pasiuni, impulsurile voastre şi alte tendinţe înnăscute se traduc în tablou şi substituie dorinţele lor neexprimate cu mesajele divine pe care Veghetorii se străduiesc să le introducă în arhivele psihice în timpul somnului inconştient.
110:5.5 (1208.4) Este extrem de periculos să se facă supoziţii asupra a ceea ce provine, în viaţa onirică, de la Ajustor. Ajustorii lucrează într-adevăr în timpul somnului, dar visele voastre obişnuite sunt fenomene pur fiziologice şi psihologice. Tot astfel, există riscul de a încerca o discriminare între înregistrarea conceptelor Ajustorului şi receptarea mai mult sau mai puţin continuă a ordinelor conştiinţei muritoare. Acestea sunt probleme care trebuie să fie rezolvate prin discernământ individual şi prin decizii personale. În orice caz, dacă o fiinţă umană se amăgeşte respingând expresia unui Ajustor pentru că ea crede că aceasta este o experienţă pur umană, acest lucru ar fi mai bun pentru ea, decât să comită greşeala de a înălţa o reacţie a minţii umane atribuindu-i o demnitate divină. Nu uitaţi că influenţa unui Ajustor al Gândirii se exercită în cea mai mare parte, deşi nu în întregime, ca o experienţă supraconştientă.
110:5.6 (1208.5) În diverse grade, şi tot mai mult în cursul ascensiunii voastre a cercurilor psihice, voi comunicaţi efectiv uneori direct, dar mai adesea indirect cu Ajustorul vostru. Este totuşi primejdios să se nutrească ideea că fiecare nou concept ce se naşte în mintea umană este dictat de Ajustor. La fiinţele din ordinul vostru, ceea ce voi acceptaţi ca fiind vocea Ajustorului este în realitate cel mai adesea emanaţia propriului vostru intelect. Terenul este primejdios; şi fiecare fiinţă umană trebuie să rezolve aceste probleme pentru sine însăşi după înţelepciunea sa umană naturală şi după perspicacitatea sa supraumană.
110:5.7 (1208.6) Dacă Ajustorul fiinţei omeneşti prin care este transmisă această comunicare se bucură de un câmp de acţiune atât de larg, aceasta ţine mai ales de faptul că această fiinţă umană manifestă o indiferenţă aproape completă pentru toată manifestarea exterioară a prezenţei interioare a Ajustorului. Din fericire este într-adevăr bine că ea rămâne conştientă cu totul indiferentă la acest proces. Ea deţine unul dintre Ajutorii cei mai experimentaţi din vremea sa şi din generaţia sa. Păzitorul ei de destin estimează totuşi ca fiind rară şi fortuită reacţia ei de pasivitate şi absenţa ei de interes pentru fenomenele asociate prezenţei, în mintea sa, a acestui Ajustor cu talente variate. Toate acestea constituie o coordonare benefică de influenţe, favorabilă în acelaşi timp pentru Ajustorul din sfera superioară de acţiune, şi pentru partenerul uman sub raporturile sănătăţii, ale eficacităţii şi ale liniştii.
110:6.1 (1209.1) Realizarea totală a personalităţii pe o lume materială este înglobată în cucerirea celor şapte cercuri succesive ale potenţialităţii muritorilor. Intrarea în cel de-al şaptelea cerc marchează funcţionarea iniţială a adevăratei personalităţi umane. Stăpânirea primului cerc denotă maturitatea relativă a muritorului. Cu toate că traversarea celor şapte cercuri ale creşterii cosmice nu este echivalentul fuziunii cu Ajustorul, stăpânirea acestor cercuri marchează trecerea de etapele preliminare acestei fuziuni cu Ajustorul.
110:6.2 (1209.2) Ajustorul este partenerul vostru egal pentru trecerea celor şapte cercuri - pentru ajungerea la o maturitate umană relativă. Ajustorul face cu voi ascensiunea cercurilor de la al şaptelea până la primul, dar progresează către statutul de activitate autonomă şi de supremaţie întrutotul independent de cooperarea activă a minţii muritoare.
110:6.3 (1209.3) Cercurile psihice nu sunt nici exclusiv intelectuale nici în întregime morontiale. Ele ţin de statutul personalităţii, de înfăptuirile mentale, de creşterea sufletului şi de acordul cu Ajustorul. Traversarea reuşită a acestor nivele necesită funcţionarea armonioasă a întregii personalităţi, şi nu numai a uneia din fazele ei. Creşterea fracţiunilor nu este echivalentă cu adevărata maturizare a întregului; în realitate, părţile cresc proporţional cu expansiunea totalităţii sinelui - întregul sine - material, intelectual şi spiritual.
110:6.4 (1209.4) Când dezvoltarea naturii intelectuale o anticipează pe cea a spiritualului, situaţia face comunicările cu Ajustorul Gândirii atât dificile cât şi primejdioase. În mod asemănător, un exces de dezvoltare spirituală tinde să producă o interpretare fanatică şi pervertită a directivelor spirituale ale locuitorului divin. Lipsa de capacitate spirituală face foarte dificilă transmiterea unui intelect material a adevărurilor spirituale situate în supraconştientul superior. Numai într-o minte perfect echilibrată, instalat într-un corp cu obiceiuri sănătoase, cu energii nervoase stabilizate şi cu funcţiuni chimice echilibrate - când puterile fizice, mentale şi spirituale se dezvoltă în armonie triunică - se face că pot fi comunicate un maximum de lumină şi de adevăr cu un minimum de pericol temporar şi de riscuri pentru veritabila bunăstare a unui asemenea individ. Prin această creştere echilibrată face omul, unul câte unul, ascensiunea cercurilor de progres planetar, de la al şaptelea până la primul.
110:6.5 (1209.5) Ajustorii sunt întotdeauna aproape de voi şi în voi, dar este ceva rar ca ei să vă poată vorbi direct, aşa cum v-ar vorbi o altă fiinţă. Cerc după cerc, deciziile voastre intelectuale, alegerile voastre morale şi dezvoltarea voastră spirituală îl fac pe Ajustor apt să funcţioneze în mintea voastră. Cerc după cerc, voi vă ridicaţi astfel de la stadiile inferioare de asociere şi de acord mental cu Ajustorul, astfel încât el poate din ce în ce mai mult să îşi imprime imaginile destinului, cu o claritate şi cu o convingere crescânde pe conştiinţa în evoluţie a acestei minţi-suflet care îl caută pe Dumnezeu.
110:6.6 (1210.1) Fiecare decizie pe care o luaţi are ca efect fie stânjenirea, fie facilitarea funcţiunii Ajustorului. În paralel, însăşi aceste decizii determină înaintarea voastră în cercurile de înfăptuire umană. Este adevărat că supremaţia unei decizii, relaţia sa cu o criză, are multe raporturi cu influenţa sa pentru depăşirea cercurilor; totuşi numărul de decizii, repetările frecvente şi persistente, sunt deopotrivă de esenţiale pentru a fi ceva sigur că aceste relaţii vor forma obişnuinţe.
110:6.7 (1210.2) Cele şapte nivele de progres uman sunt greu de definit cu precizie, deoarece aceste nivele sunt personale. Ele variază pentru fiecare individ, şi sunt aparent determinate de capacitatea de creştere a fiecărei fiinţe umane. Cucerirea acestor nivele de evoluţie cosmică se reflectă în trei feluri:
110:6.8 (1210.3) 1. Acordul cu Ajustorul. Spiritualizându-se, mintea se apropie de prezenţa Ajustorului proporţional cu străbaterea cercurilor.
110:6.9 (1210.4) 2. Evoluţia sufletului. Emergenţa sufletului morontial indică întinderea şi adâncimea stăpânirii cercurilor.
110:6.10 (1210.5) 3. Realitatea personalităţii. Gradul de realitate a individualităţii este direct determinat de cucerirea cercurilor. Persoanele devin mai reale pe măsură ce se ridică de la cel de-al şaptelea la primul nivel al existenţei muritoare.
110:6.11 (1210.6) Pe măsură ce copilul ieşit din evoluţia materială traversează cercurile, el creşte şi devine omul matur cu potenţialităţi nemuritoare. Realitate sumbră a naturii embrionare a unui om în stadiul celui de-al şaptelea cerc cedează locul manifestării mai clare a naturii morontiale emergente a unui cetăţean al universului local.
110:6.12 (1210.7) Este imposibil de definit cu precizie cele şapte nivele, sau cercuri psihice ale creşterii umane, dar este îngăduit să se sugereze limitele minime şi maxime ale acestor stadii de realizare a maturităţii:
110:6.13 (1210.8) Al şaptelea cerc. Fiinţele umane pătrund în acest nivel atunci când îşi dezvoltă puterile de alegere personală, decizia individuală, responsabilitatea morală şi capacitatea lor de a atinge individualitatea spirituală. Aceasta denotă funcţionarea unificată a celor şapte spirite-minte adjutante sub conducerea spiritului înţelepciunii, punerea în circuit a creaturii omeneşti în influenţa Duhului Sfânt şi, pe Urantia, funcţionarea esenţială a Spiritului Adevărului împreună cu recepţia unui Ajustor al Gândirii în mintea muritoare. Intrarea în cel de-al şaptelea cerc face, dintr-o creatură umană, un adevărat cetăţean în putere al universului local.
110:6.14 (1210.9) Al treilea cerc. Munca Ajustorului este mult mai eficientă după ce ascendentul uman a atins al treilea cerc şi a primit, cu titlu personal, un păzitor serafic de destin. Deşi aparent nu există eforturi concertate între Ajustor şi păzitorul serafic, se poate totuşi observa, după acordarea însoţitorului serafic personal, o ameliorare indubitabilă în toate fazele de înfăptuire cosmică şi de dezvoltare spirituală. Când al treilea cerc este atins, Ajustorul se străduieşte să facă morontială mintea omului în timpul restului vieţii sale de muritor, să străbată cercurile rămase şi să atingă stadiul final al asocierii divin-uman înainte ca moartea naturală să dizolve această asociere unică.
110:6.15 (1210.10) Primul cerc. În general, Ajustorul nu poate vorbi direct şi imediat cu voi înainte ca voi să fi atins primul cerc, cercul final de înfăptuire progresivă a unui muritor. Acest nivel reprezintă cea mai mare realizare posibilă a relaţiilor minte-Ajustor de pe parcursul experienţei umane, înainte ca sufletul morontial în evoluţie să fi fost eliberat de suportul său corporal material. În ceea ce priveşte mintea, emoţiile şi clarviziunea cosmică, realizarea primului cerc psihic reprezintă cea mai mare apropiere posibilă dintre mintea materială şi Ajustorul spiritual în experienţa oamenilor.
110:6.16 (1211.1) Poate că aceste cercuri psihice de înaintare a muritorilor ar fi mai bine să fie denumite nivele cosmice: nivele unde noi înţelegem efectiv semnificaţiile şi realizările valorilor unei apropieri progresive de conştiinţa morontială a existenţei unei relaţii iniţiale dintre sufletul evolutiv şi Fiinţa Supremă emergentă. Chiar această relaţie este ceea ce face veşnic imposibilă explicarea deplină a semnificaţiei cercurilor cosmice minţii materiale. Aceste străbateri ale cercurilor nu au decât raporturi relative cu faptul de a fi conştient de Dumnezeu. Cel care este în cel de-al şaptelea sau al şaselea cerc poate să-l cunoască pe Dumnezeu - să fie conştient de filiaţia sa - aproape tot atât de bine ca şi cel care este în primul sau în al doilea cerc, dar fiinţele cercurilor inferioare sunt mult mai puţin conştiente de relaţia lor experienţială cu Fiinţa Supremă, de cetăţenia lor universală. Depăşirea acestor cercuri cosmice va face parte din experienţa ascendenţilor pe lumile locuinţelor dacă ei nu reuşesc această înfăptuire înainte de moartea naturală.
110:6.17 (1211.2) Motivaţia credinţei transformă în experienţă deplina realizare a filiaţiei omului cu Dumnezeu, dar acţiunea, executarea deciziilor, este esenţială pentru a atinge, prin evoluţie, conştiinţa de înrudirea progresivă cu actualizarea cosmică a Fiinţei Supreme. Credinţa transmută potenţialele în actuale în lumea spirituală, dar potenţialele nu devin actuale, în domeniile finite ale Supremului, decât prin realizarea experienţei alegerii şi graţie ei. Alegerea de a face voia lui Dumnezeu reuneşte, într-un act al personalităţii, credinţa spirituală şi deciziile materiale, şi oferă astfel un punct de sprijin divin şi spiritual permiţând pârghiei umane şi materiale a setei de Dumnezeu să acţioneze mai eficient. Această înţeleaptă coordonare de forţe materiale şi spirituale sporeşte considerabil realizarea cosmică a Supremului şi înţelegerea morontială a Deităţilor Paradisului.
110:6.18 (1211.3) Stăpânirea cercurilor cosmice este legată de creşterea cantitativă a sufletului morontial, de comprehensiunea semnificaţiilor supreme. Însă statutul calitativ al acestui suflet nemuritor depinde în întregime de gradul în care el înţelege, prin credinţă vie, valoarea faptului, având potenţial paradisiac, a filiaţiei omului muritor faţă de Dumnezeu cel etern. De aceea, cei care sunt în cel de-al şaptelea cerc, se duc pe lumile locuinţelor pentru a urmări realizarea creşterii lor cosmice cantitative întocmai ca şi cei din cel de-al doilea cerc, sau chiar şi din primul.
110:6.19 (1211.4) Nu există decât o relaţie indirectă între străbaterea cercurilor cosmice şi experienţa religioasă spirituală actuală; asemenea înfăptuiri sunt reciproce, deci mutual benefice. Dezvoltarea pur spirituală poate să rămână aproape fără influenţă asupra prosperităţii materiale planetare, dar depăşirea cercurilor sporeşte întotdeauna potenţialul reuşitei şi al înfăptuirii umane.
110:6.20 (1211.5) De la cel de-al şaptelea cerc până la al treilea, cele şapte spirite minte adjutante exercită o acţiune sporită şi unificată pentru a scăpa mintea umană de dependenţa de realităţile mecanismelor vieţii materiale, ceea ce o pregăteşte să pătrundă mai bine nivelele morontiale de experienţă. Pornind de la al treilea cerc, influenţa adjutanţilor se diminuează progresiv.
110:6.21 (1211.6) Cele şapte cercuri îmbrăţişează experienţa muritorilor care se întinde, de la nivelul pur animal cel mai elevat, până la cel mai de jos nivel de contact morontial efectiv al conştiinţei de sine ca experienţă a personalităţii. Stăpânirea primului cerc cosmic denotă că s-a atins maturitatea premorontială a muritorului, şi marchează terminarea slujirii asociate a spiritelor adjutante ca influenţă exclusivă a acţiunii mentale în personalitatea umană. Dincolo de primul cerc, mintea se înrudeşte tot mai mult cu inteligenţa stadiului morontial de evoluţie, slujirea asociată a minţii cosmice şi a facultăţilor supraadjutante ale Spiritului Creativ al unui univers local.
110:6.22 (1212.1) Marile zile din cariera individuală a Ajustorilor sunt următoarele: mai întâi, atunci când subiectul lor uman străpunge cel de-al treilea cerc psihic, ceea ce asigură activitatea autonomă a Veghetorului şi o gamă sporită de funcţiuni (dacă Ajustorul nu era deja autonom). Apoi, când partenerul lor uman atinge primul cerc psihic, ceea ce face posibilă comunicarea reciprocă între ei, cel puţin într-o oarecare măsură. Şi, în sfârşit, atunci când ei sunt definitiv şi veşnic contopiţi.
110:7.1 (1212.2) Străbaterea celor şapte cercuri cosmice nu este echivalentă cu fuziunea cu Ajustorul. Mulţi muritori vii de pe Urantia au străbătut cercurile, dar fuziunea depinde de încă alte realizări spirituale mai mari şi mai sublime; trebuie să se ajungă la armonizarea într-un mod definitiv şi complet a voinţei umane cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum rezidă ea în Ajustorul Gândirii.
110:7.2 (1212.3) Atunci când o fiinţă umană a desăvârşit cercurile realizării cosmice, şi când după aceea alegerea finală a voinţei muritorului permite Ajustorului să desăvârşească asocierea identităţii umane cu sufletul morontial în timpul vieţii evolutive fizice, atunci aceste legături consumate ale unui suflet cu un Ajustor se fac independent pe lumile locuinţelor. Un ordin provenit din Uversa stipulează fuziunea imediată a Ajustorului şi a sufletului morontial. Dacă această fuziune are loc în timpul vieţii fizice, corpul material este consumat instantaneu, şi fiinţele umane care ar asista la acest spectacol ar constata pur şi simplu că muritorul în transfer dispare „în care de foc”.
110:7.3 (1212.4) Majoritatea Ajustorilor care au transferat subiecţii lor în afara Urantiei erau foarte experimentaţi şi cunoscuţi pentru a fi locuit anterior numeroşi muritori de pe alte sfere. Trebuie reamintit că Ajustorii dobândesc o preţioasă experienţă din locuirea pe planetele unde ei sunt doar pregătiţi; de aici nu rezultă că experienţa necesară unei munci avansate se câştigă numai la subiecţii muritori care nu reuşesc să supravieţuiască.
110:7.4 (1212.5) În urma fuziunii cu voi, Ajustorii voştri împărtăşesc destinul vostru şi experienţa voastră; ei sunt voi. După fuziunea nemuritorului suflet morontial cu Ajustorul asociat, toată experienţa şi toate valorile unuia devin în cele din urmă proprietatea celuilalt, astfel încât cei doi formează efectiv o singură entitate. Într-un anumit sens, această nouă fiinţă aparţine trecutului etern şi există pentru eternul viitor. Tot ceea ce era cândva uman în sufletul care supravieţuieşte şi tot ceea ce este în mod experienţial divin la Ajustor devine acum posesiunea efectivă a noii şi mereu ascendentei personalităţi universale. Totuşi, pe fiecare nivel universal, Ajustorul nu poate înzestra creatura decât cu atributele care au la acest nivel o semnificaţie şi o valoare. Unicitatea absolută cu Veghetorul divin, epuizarea completă a dotării unui Ajustor, nu se poate împlini decât în eternitate, după ce a fost atins în cele din urmă Tatăl universal, Tatăl spiritelor, sursa permanentă a acestor daruri divine.
110:7.5 (1212.6) Când sufletul în evoluţie şi Ajustorul divin au fuzionat veşnic în cele din urmă, fiecare dintre ei dobândeşte toate calităţile susceptibile de a fi dobândite de celălalt. Această personalitate coordonată posedă toată memoria experienţială a supravieţuirii deţinută odinioară de mintea muritoare ancestrală şi, acum, de către sufletul morontial. Pe de altă parte, finalitarul potenţial înglobează toată memoria experienţelor Ajustorului din cursul şederilor sale din toate timpurile la muritori. Cu toate acestea, Ajustorul va avea nevoie de eternitatea viitoare pentru a dota complet această asociere a personalităţii cu înţelesurile şi cu valorile pe care acest Veghetor divin le duce mai departe din eternitatea trecută.
110:7.6 (1213.1) Dar, la marea majoritate a Urantienilor, Ajustorul trebuie să aştepte cu răbdare descătuşarea prin moarte a subiectului său, să aştepte ca sufletul emergent să se elibereze de dominaţia aproape completă a modelelor energetice şi a forţelor chimice inerente ordinului vostru material de existenţă. Principala dificultate pe care o întâmpinaţi pentru intrarea în contact cu Ajustorul vostru constă în această natură materială atât de ancorată. Foarte puţini muritori sunt realmente gânditori. Din punct de vedere spiritual, voi nu vă dezvoltaţi mintea şi nu v-o disciplinaţi până în punctul unei legături favorabile cu Ajustorii divini. Mintea umană se face surdă la argumentele spirituale pe care Ajustorul le traduce extrăgându-le din multiplele mesaje ale teledifuziunilor universale ale iubirii provenind de la Tatăl îndurător. Ajustorul constată cvasi-imposibilitatea de a înregistra aceste directive spirituale însufleţitoare într-o minte animală şi complet dominată de forţele chimice şi electrice inerente naturii voastre fizice.
110:7.7 (1213.2) Ajustorii se bucură de stabilirea contactului cu mintea umană, dar ei trebuie să fie răbdători pe durata lungilor ani de şedere tăcută, în timpul cărora ei sunt neputincioşi în a învinge rezistenţa voastră animală şi în a comunica direct cu voi. Cu cât se înalţă Ajustorii Gândirii mai mult pe scara servirii, cu atât devin ei mai eficienţi; însă, în timpul şederii voastre în carne, ei nu pot niciodată să vă abordeze cu aceeaşi afecţiune deplină, simpatică şi expresivă ca în momentul în care voi îi discerneţi, de la minte la minte, pe lumile locuinţelor.
110:7.8 (1213.3) În timpul vieţii muritoare, corpul şi mintea materiale vă separă de Ajustorul vostru şi împiedică libera comunicare cu el. După moarte şi după fuziunea eternă, voi sunteţi una cu Ajustorul vostru - nu puteţi să fiţi distinşi ca fiinţe separate - şi astfel nu mai există nevoia de a comunica în maniera în care înţelegeţi voi acest lucru.
110:7.9 (1213.4) Deşi vocea Ajustorului este întotdeauna în voi, cea mai mare parte din voi o aud rareori în cursul unei vieţi. Fiinţele umane care nu au atins cercurile al treilea şi al doilea aud rar vocea directă a Ajustorului, şi aceasta doar în momentele supreme de dorinţă, într-o situaţie supremă, şi în urma vreunei decizii supreme.
110:7.10 (1213.5) În intervalul de timp dintre stabilirea şi ruperea contactului dintre mintea umană a unui rezervist al destinului şi supraveghetorii planetari, Ajustorul interior se găseşte uneori plasat astfel încât îi devine posibil să transmită un mesaj partenerului său muritor. Destul de recent, pe Urantia, un Ajustor autonom transmite un mesaj de acest ordin asociatului său uman, membru al corpului de rezervă al destinului. Acest mesaj începea cu aceste cuvinte: „Şi acum, fără a răni sau a pune în pericol subiectul devoţiunii mele curtenitoare şi, în ce mă priveşte pe mine, fără intenţia de a-i aplica o pedeapsă excesivă sau de a-l descuraja, înregistraţi rugămintea pe care i-o adresez.” Urmează un îndemn magnific de mişcător şi de implorător în care Ajustorul cerea, între altele, ca subiectul „să îmi acorde mai fidel cooperarea sa sinceră, să suporte mai cu veselie obligaţiile pe care le-am impus, să execute mai fidel programul pe care l-am întocmit, să treacă mai răbdător prin încercările pe care le-am ales, să urmeze cu mai multă perseverenţă şi ardoare cărarea pe care am trasat-o, să primească mai umil creditul care i se poate atribui ca urmare a eforturilor mele neîncetate - să transmiteţi astfel mustrările mele omului în care locuiesc. Eu îmi revărs asupra lui afecţiunea şi devotamentul supreme ale unui spirit divin. Ziceţi astfel subiectului meu mult-iubit, că eu voi acţiona cu înţelepciune şi putere până la capăt, până ce ultima sa bătălie a luat sfârşit. Eu voi fi fidel personalităţii care îmi este încredinţată. Eu o îndemn să urmeze şi să nu mă dezamăgească, să nu mă priveze de răsplata luptei mele perseverente şi intense. Pentru a atinge personalitatea, noi depindem de voinţa umană. Eu am făcut cu răbdare să progreseze această minte, cerc după cerc, iar şeful ordinului meu mi-a exprimat aprobarea sa. Cerc după cerc, eu merg mai departe până la judecată. Eu aştept cu plăcere şi fără nelinişte apelul nominal al destinului. Eu sunt pregătit să mă supun cu totul tribunalelor Celor Îmbătrâniţi de Zile.”
110:7.11 (1214.1) [Prezentat de un Mesager Solitar al Orvontonului]
Cartea Urantia
Capitolul 111
111:0.1 (1215.1) PENTRU ştiinţă şi pentru filozofie, prezenţa Ajustorului divin în mintea umană face, pentru totdeauna, imposibilă atingerea unei înţelegeri satisfăcătoare a sufletului în evoluţie al personalităţii umane. Sufletul morontial este copilul universului, şi nu poate fi cunoscut cu adevărat decât prin clarviziune cosmică şi prin descoperire spirituală.
111:0.2 (1215.2) Conceptul de suflet şi de spirit lăuntric nu este nou pe Urantia. El a apărut frecvent în diversele sisteme de credinţe planetare. Multe dintre religiile orientale şi unele religii occidentale au perceput că omul este atât divin prin moştenire, cât şi uman prin ereditate. Sentimentul prezenţei interioare adăugat omniprezenţei exterioare a Deităţii a făcut mult timp parte din multe religii urantiene. Oamenii au crezut multă vreme în existenţa a ceva care creşte înăuntrul naturii umane, ceva vital menit să dureze dincolo de scurta durată a unei vieţi temporale.
111:0.3 (1215.3) Înainte ca oamenii să îşi dea seama că sufletul lor în evoluţie era zămislit de un spirit divin, ei au crezut că el se găsea în diverse organe fizice - ochiul, ficatul, rinichii, inima şi, mai târziu, creierul. Sălbaticii asociau sufletul cu sângele, cu respiraţia, cu umbrele, precum şi cu imaginea reflectată în apă.
111:0.4 (1215.4) În concepţia lor despre atman, învăţătorii hinduşi s-au apropiat realmente de o apreciere a naturii şi a prezenţei Ajustorilor, însă nu au reuşit să distingă prezenţa concomitentă a sufletului în evoluţie şi a potenţialului nemuritor. Chinezii recunosc totuşi două aspecte ale unei fiinţe umane, yang- ul şi yin- ul, sufletul şi spiritul. Egiptenii şi multe triburi africane credeau de asemenea în doi factori, ka- ul şi ba- ul; ei nu credeau în general că sufletul a fost preexistent, ci numai spiritul.
111:0.5 (1215.5) Locuitorii văii Nilului credeau că individul favorizat se vedea atribuindu-i-se la naşterea sa, sau puţin după, un spirit protector pe care îl numea ka. Ei susţineau că acest spirit păzitor rămânea cu subiectul muritor în timpul întregii sale vieţi şi trecea înaintea lui în starea viitoare. Pe zidurile unui templu din Luxor, unde se găseşte descrisă naşterea lui Amenhotep III, micul prinţ este zugrăvit pe braţul unui zeu al Nilului, şi lângă el se găseşte un alt copil, aparent identic cu prinţul, care simbolizează entitatea pe care egiptenii o numeau ka. Această sculptură a fost terminată în al cincisprezecelea secol dinaintea lui Cristos.
111:0.6 (1215.6) Ka-ul era considerat un geniu spiritual care dorea să călăuzească pe cele mai bune căi ale vieţii temporale sufletul uman asociat, dar mai ales să influenţeze prosperitatea subiectului în viaţa de dincolo. Când un egiptean din această perioadă murea, se conta pe faptul că ka-ul său îl va aştepta pe cealaltă parte a Marelui Fluviu. La început de tot, s-a presupus că numai regii posedau un ka, dar curând s-a ajuns a se crede că toţi oamenii drepţi aveau unul. Vorbind de ka-ul lăuntric din inima sa, un conducător indian a zis: „Eu nu am neglijat cuvintele sale, mi fost teamă să încalc indicaţiile sale. Aceasta m-a făcut să prosper foarte mult. Eu am reuşit graţie a ceea ce m-a făcut să fac. Am fost distins prin îndrumarea sa.” Mulţi considerau ka-ul „un oracol al lui Dumnezeu în fiecare” şi ei aveau să „petreacă o veşnicie cu o inimă voioasă în graţiile Dumnezeului care este în voi”.
111:0.7 (1216.1) Fiecare rasă urantiană de muritori în evoluţie are un cuvânt echivalent cu conceptul de suflet. Multe dintre popoarele primitive credeau că sufletul arunca priviri în afară asupra lumii prin ochii omeneşti; de aceea ele se temeau cu atâta laşitate de rea-voinţa ochiului rău. Ele au crezut multă vreme că „spiritul omului este lampa Domnului”. Rig-Veda spune: „Mintea mea vorbeşte inimii mele.”
111:1.1 (1216.2) Cu toate că Ajustorii au de efectuat o muncă de natură spirituală, ei sunt obligaţi să o execute în întregime pe baze intelectuale. Mintea este terenul uman de la care Veghetorul spiritului trebuie să facă să apară, prin evoluţie, sufletul morontial, cu cooperarea personalităţii în care locuieşte.
111:1.2 (1216.3) Există o unitate cosmică în diversele nivele mentale ale universului universurilor. Sinele intelectual îşi are originea în mintea cosmică într-o manieră mult asemănătoare cu nebuloasele, a căror origine este în energiile cosmice ale spaţiului universal. Pe nivelul uman (deci personal) al sinelui intelectual, potenţialul de evoluţie al spiritului devine dominant cu consimţământul minţii muritoare, din cauza înzestrării spirituale a personalităţii umane asociate cu prezenţa creativă din acest sine uman a unui cămin-entitate având o valoare absolută. Totuşi, această dominare a minţii materiale de către spirit este subordonată faţă de două experienţe: pe de o parte, trebuie ca sinele material (personal) să aleagă să coopereze cu Ajustorul lăuntric pentru a crea şi a întreţine sinele morontial, sufletul evolutiv potenţial nemuritor.
111:1.3 (1216.4) Mintea materială este cadrul în care personalităţile umane trăiesc, sunt conştiente de ele înseşi, iau decizii, îl aleg sau îl abandonează pe Dumnezeu, se fac eterne sau se distrug pe ele însele.
111:1.4 (1216.5) Evoluţia materială v-a format un mecanism de trăit, corpul vostru. Tatăl însuşi v-a înzestrat cu realitatea spiritului cel mai pur care se cunoaşte în univers, Ajustorul vostru al Gândirii. Dar mintea a fost lăsată în grija voastră, ea este supusă propriilor voastre decizii, şi prin minte se face că voi trăiţi sau muriţi. Înăuntrul acestei minţi şi cu această minte, voi luaţi decizii morale care vă permit să deveniţi asemănători cu Ajustorul, adică asemănători lui Dumnezeu.
111:1.5 (1216.6) Mintea de muritor este un sistem intelectual temporar pregătit în fiinţele umane pentru durata unei vieţi materiale, şi, în funcţie de modul în care ele întrebuinţează această minte, ele acceptă sau resping potenţialul de existenţă veşnică. Mintea este aproape singura fracţiune a realităţii universale pe care o posedaţi şi care este supusă voinţei voastre. Sufletul - sinele morontial - va arăta în cele din urmă acumularea de decizii umane pe care le va fi luat sinele muritor. Conştiinţa umană se sprijină uşor pe mecanismul electrochimic subiacent, şi atinge cu delicateţe sistemul energetic morontial-spiritual care o domină. În cursul vieţii de muritor, fiinţa omenească nu este niciodată complet conştientă de nici unul din aceste două sisteme, şi de aceea trebuie ea să lucreze în mintea de care este conştientă. Ceea ce asigură supravieţuirea nu este atât de mult ceea ce mintea înţelege, cât mai degrabă ceea ce mintea caută să înţeleagă. Nu este atât de important cu ce se aseamănă mintea, cât cu ceea ce se străduieşte ea să semene, ceea ce constituie identificarea ei cu spiritul. Nu atât faptul ca omul să fie conştient de Dumnezeu este cel care se traduce prin ascensiunea sa în univers, cât mai degrabă dorinţa sa fierbinte de a-l întâlni pe Dumnezeu. Ceea ce sunteţi astăzi nu este la fel de important ca ceea ce deveniţi voi zi de zi şi în veşnicie.
111:1.6 (1217.1) Mintea este instrumentul cosmic pe care voinţa omenească poate să interpreteze disonanţele distrugerii sau pe care această aceeaşi voinţă omenească poate să facă să rezoneze delicatele melodii ale identificării cu Dumnezeu şi ale supravieţuirii eterne care rezultă din aceasta. Ajustorul dăruit omului este, în ultimă analiză, impermeabil la rău şi incapabil să facă păcate, dar mintea umană poate efectiv să fie denaturată, deformată şi făcută urâtă şi rea prin maşinaţiile culpabile ale unei voinţe umane egoiste şi perverse. Tot astfel, mintea poate să fie făcută nobilă, frumoasă, adevărată şi bună - efectiv mare - în acord cu voinţa iluminată de spiritul unei fiinţe omeneşti cunoscătoare de Dumnezeu.
111:1.7 (1217.2) Mintea evolutivă nu este pe deplin stabilă şi demnă de încredere decât atunci când se manifestă în cele două extremităţi de intelectualitate cosmică - total mecanizate şi în întregime spiritualizate. Între cele două extreme intelectuale de pur control automat şi de adevărată natură spirituală, se situează acest imens grup de indivizi a căror minte evoluează şi se înalţă, şi a cărei stabilitate şi linişte depind de alegerea făcută de către personalitatea lor, şi de identificarea lor cu spiritul.
111:1.8 (1217.3) Cu toate acestea, omul nu abandonează servil şi pasiv voinţa sa Ajustorului. El alege mai degrabă activ, pozitiv şi cooperativ, să urmeze indicaţiile Ajustorului, atunci când el este conştient că aceste indicaţii diferă de dorinţele şi de impulsiile minţii muritoare naturale. Ajustorii manipulează mintea omului, dar nu o domină niciodată împotriva voinţei lui. Pentru Ajustori, voinţa omului este supremă. Şi astfel o consideră şi o privesc ei, în timp ce se străduiesc să atingă ţelurile spirituale de ajustare a gândirii şi de transformare a caracterului în cadrul aproape nelimitat al intelectului uman în evoluţie.
111:1.9 (1217.4) Mintea este nava voastră, Ajustorul este pilotul vostru, voinţa umană este căpitanul. Stăpânul vasului muritor ar trebui să aibă înţelepciunea de a se încrede în pilotul divin pentru conducerea sufletului ascendent în porturile morontiale ale supravieţuirii veşnice. Numai prin egoism, prin trândăvie şi prin păcat se face că voinţa omului poate să respingă îndrumarea unei călăuze atât de iubitore, şi să facă să naufragieze în cele din urmă cariera muritorului pe primejdioasele stânci submarine ale refuzului îndurării şi pe recifurile săvârşirii păcatului. Cu consimţământul vostru, această fidelă călăuză traversează în siguranţă obstacolele timpului şi piedicile spaţiului, până la sursa însăşi a minţii divine şi merge chiar şi până dincolo, până la Tatăl Ajustorilor din Paradis.
111:2.1 (1217.5) În toate funcţiunile mentale de inteligenţă cosmică, totalitatea minţii domină funcţiunile intelectuale fracţionare. În esenţa sa, mintea este o unitate funcţională, şi de aceea mintea nu uită niciodată să manifeste această unitate constitutivă, chiar şi atunci când este stânjenită şi împiedicată de alegerile şi de faptele neînţelepte ale unui sine rătăcit. Această unitate a minţii caută invariabil coordonarea spiritului pe toate nivelele asocierii ei cu un sine care are demnitate volitivă şi prerogative de ascensiune.
111:2.2 (1217.6) Mintea materială a omului muritor este războiul cosmic care poartă ţesutul morontial pe care Ajustorul Gândirii interior brodează modelele spirituale ale unui caracter universal posesor de valori durabile şi de semnificaţii divine - un suflet supravieţuitor destinului ultim şi carierei fără sfârşit, un finalitar potenţial.
111:2.3 (1218.1) Personalitatea umană se identifică cu mintea şi cu spiritul menţinute în raport funcţional de către viaţa într-un corp material. Această relaţie funcţională dintre această minte şi acest spirit nu are ca rezultat o combinaţie de calităţi sau atribute ale minţii şi ale spiritului, ci mai degrabă o valoare universală în întregime nouă, originală şi unică, având un potenţial de durată eternă, sufletul.
111:2.4 (1218.2) Creaţia evolutivă a acestui suflet nemuritor rezultă din trei factori, iar nu din doi. Cele trei antecedente ale sufletului morontial uman sunt următoarele:
111:2.5 (1218.3) 1. Mintea omenească şi toate influenţele cosmice care o preced şi care acţionează asupra ei.
111:2.6 (1218.4) 2. Spiritul divin care locuieşte în această minte omenească şi toate potenţialurile inerente unui astfel de fragment de spiritualitate absolută, precum şi toate influenţele şi toţi factorii spirituali care îi sunt asociaţi în viaţa umană.
111:2.7 (1218.5) 3. Relaţia dintre mintea materială şi spiritul divin, care denotă o valoare şi comportă o semnificaţie ce nu se găsesc în nici unul din cei doi factori ai acestei asocieri. Realitatea acestei relaţii unice nu este nici materială nici spirituală, ci morontială. Aceasta este sufletul.
111:2.8 (1218.6) Medianii au numit de multă vreme minte intermediară acest suflet evoluând al omului, în contrast cu mintea inferioară sau materială şi mintea superioară sau cosmică. Mintea intermediară este în realitate un fenomen morontial, de vreme ce există în domeniul intermediar dintre material şi spiritual. Potenţialul acestei evoluţii morontiale este inerent celor două impulsuri universale ale minţii: impulsul minţii finite a creaturii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se reuni cu divinitatea Creatorului, şi impulsul minţii infinite a Creatorului de a cunoaşte omul şi de a ajunge la experienţa creaturii.
111:2.9 (1218.7) Această operaţiune celestă ce face să apară prin evoluţie sufletul nemuritor este făcută posibilă pentru că mintea muritoare este, în primul rând, personală şi, în al doilea rând, în contact cu realităţi supraanimale; ea posedă o dotare supramaterială cu facultăţi cosmice care asigură evoluţia unei naturi morale capabile de a lua decizii morale, ceea ce produce un contact creativ de bună credinţă cu slujitorii spirituali asociaţi şi cu Ajustorul Gândirii interior.
111:2.10 (1218.8) Rezultatul inevitabil al acestei spiritualizări a minţii umane prin contact este naşterea treptată a unui suflet, progenitură unită cu o minte adjutant dominată de o voinţă omenească dornică cu ardoare să-l cunoască pe Dumnezeu, şi care lucrează în legătură cu forţele spirituale ale universului, care sunt sub controlul unui fragment efectiv din însuşi Dumnezeul întregii creaţii - Veghetorul de Mister. Astfel că realitatea materială şi muritoare a sinelui transcende limitările temporare ale mecanismului vieţii fizice, şi atinge o nouă expresie şi o nouă identificare în vehiculul în evoluţie care trebuie să asigure continuitatea individualităţii, sufletul morontial şi nemuritor.
111:3.1 (1218.9) Greşelile minţii muritoare şi neregulile conduitei umane pot întârzia mult evoluţia sufletului. Cu toate acestea, ele nu ar putea inhiba acest fenomen morontial odată ce a fost declanşat de Ajustorul interior cu consimţământul voinţei creaturii. Însă, în orice moment anterior morţii fizice, aceeaşi voinţă materială şi umană are puterea de a reveni la alegerea ei şi de a respinge supravieţuirea. Chiar şi după ce a supravieţuit, muritorul ascendent păstrează prerogativa de a alege respingerea vieţii veşnice. În orice moment dinaintea fuziunii cu Ajustorul, creatura evoluândă şi ascendentă poate decide să renunţe la urmarea voinţei Tatălui Paradisului. Fuziunea cu Ajustorul denotă că ascendentul a ales pe veci şi în mod irevocabil, să facă voia Tatălui.
111:3.2 (1219.1) Pe durata vieţii în trup, sufletul în evoluţie are facultatea de a întipări şi mai adânc deciziile supramateriale ale minţii umane. Fiind supramaterial, sufletul material nu funcţionează prin el însuşi pe nivelul material de experienţă umană. Fără colaborarea unui spirit al Deităţii precum Ajustorul, acest suflet spiritual nu poate să mai funcţioneze deasupra nivelului morontial. Tot astfel, sufletul nu ia decizii finale înainte ca moartea sau transferul să fi rupt asocierea sa materială cu mintea muritoare, afară de cazul când mintea materială nu a delegat în mod liber şi de bunăvoie autoritatea necesară sufletului ei morontial în mod funcţional asociat. Pe durata vieţii, voinţa muritoare, puterea de decizie şi de alegere a personalităţii, rezidă în circuitele mentale materiale. Pe măsură dezvoltării de muritor pe pământ, acest sine, cu inestimabilele lui puteri de alegere, se identifică cu sinele morontial. Sufletul este astfel embrionul viitorului vehicul morontial al identităţii personalităţii.
111:3.3 (1219.2) Acest suflet nemuritor are mai întâi o natură în întregime morontială, dar el posedă o asemenea capacitate de dezvoltare încât se înalţă invariabil la adevăratele nivele spirituale demne de fuziunea cu spiritele Deităţii. Fuziunea are în general loc cu acelaşi spirit al Tatălui Universal care declanşase acest fenomen creativ în mintea creaturii.
111:3.4 (1219.3) Mintea umană şi Ajustorul divin sunt amândoi conştienţi de prezenţa şi de natura distincte ale sufletului în evoluţie - Ajustorul pe deplin, iar mintea parţial. În ceea ce priveşte sufletul, pe măsura propriei sale creşteri evolutive, el devine din ce în ce mai conştient de mintea umană şi de Ajustorul divin ca identităţi asociate. Sufletul participă la calităţile minţii umane precum şi la cele ale spiritului divin, dar el evoluează constant către sporirea controlului spiritual şi a dominaţiei divine, stimulând o funcţiune mentală ale cărei semnificaţii caută să se coordoneze cu adevăratele valori spirituale.
111:3.5 (1219.4) Cariera de muritor, evoluţia sufletului, nu este atât o încercare cât o educare. Credinţa în supravieţuirea valorilor supreme este esenţa religiei. Experienţa religioasă autentică constă în unirea valorilor supreme şi a semnificaţiilor cosmice ca realizare a realităţii universale.
111:3.6 (1219.5) Mintea cunoaşte cantitatea, realitatea, semnificaţiile. Dar calitatea - valorile - este simţită. Ceea ce simte este creaţia unită a minţii care cunoaşte şi a spiritului asociat care conferă realitate.
111:3.7 (1219.6) În măsura în care sufletul morontial evoluând al omului se impregnează de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate ca fiind realizarea valorii conştiinţei de Dumnezeu, fiinţa care rezultă devine indestructibilă. Dacă nu este nici o supravieţuire a valorilor eterne în sufletul care evoluează al omului, atunci existenţa muritoare este lipsită de sens, iar viaţa însăşi este o iluzie tragică. Dar aceasta este veşnic adevărat: ceea ce începeţi în timp voi isprăviţi în mod sigur în veşnicie--dacă acel lucru merită a fi încheiat.
111:4.1 (1219.7) Recunoaşterea este procesul intelectual care constă în potrivirea impresiilor senzoriale primite din lumea exterioară cu lumile aparţinând memoriei individului.
111:4.2 (1220.1) Înţelegerea implică faptul că aceste impresii senzoriale recunoscute şi modelele memoriei care le sunt asociate au fost integrate sau organizate într-o reţea dinamică de principii.
111:4.3 (1220.2) Semnificaţiile decurg dintr-o combinare de recunoaştere şi înţelegere. Semnificaţiile nu există într-o lume în întregime senzorială sau materială. Semnificaţiile şi valorile nu sunt percepute decât în sferele interioare sau supramateriale ale experienţei umane.
111:4.4 (1220.3) Progresele adevăratei civilizaţii sunt toate născute din această lume lăuntrică a omenirii. Numai viaţa lăuntrică este cu adevărat creativă. Civilizaţia abia dacă progresează atunci când majoritatea tineretului unei generaţii îşi consacră atenţia şi energia urmăririi materialiste a lumii senzoriale sau exterioare. Lumea interioară şi lumea exterioară au serii diferite de valori. Orice civilizaţie este în pericol când trei sferturi din tineretul ei neglijează să se intereseze de etică, de sociologie, de eugenie, de filozofie, de artele frumoase, de religie şi de cosmologie.
111:4.5 (1220.4) Numai la nivelul superior al minţii supraconştiente care vine în contact cu domeniul spiritului al experienţei umane se găsesc aceste concepte superioare asociate cu modele maestru eficiente care vor contribui la clădirea unei civilizaţii mai bune şi mai durabile. Personalitatea este creativă prin natură, dar ea nu funcţionează creativ decât în viaţa interioară a individului.
111:4.6 (1220.5) Cristalele de zăpadă au întotdeauna o formă hexagonală, dar niciodată două din ele nu sunt identice. Copiii se modelează după tipuri, dar nu există doi care să fie identici, chiar dacă sunt gemeni. Personalităţile se înrudesc cu tipurile, dar sunt întotdeauna unice.
111:4.7 (1220.6) Fericirea şi bucuria îşi au originea în viaţa interioară. Nu poţi simţi o bucurie reală de unul singur. O viaţă solitară este fatală pentru fericire. Chiar şi familiile şi naţiunile se bucură mai bine de viaţă dacă o împărtăşesc cu alţii.
111:4.8 (1220.7) Voi nu puteţi controla realmente lumea exterioară - mediul înconjurător. Creativitatea lumii interioare este cea care este cea mai supusă directivelor voastre, deoarece acolo personalitatea este atât de eliberată din cătuşele legii cauzei şi efectului. O suveranitate volitivă limitată este asociată cu personalitatea.
111:4.9 (1220.8) Din moment ce viaţa interioară a omului este cu adevărat creativă, fiecare persoană poartă responsabilitatea de a alege dacă această creativitate va fi spontană şi în întregime dependentă de hazard, sau dacă va fi controlată, dirijată şi constructivă. Cum poate o imaginaţie creativă să producă rezultate valabile dacă scena pe care funcţionează este deja ocupată de prejudecăţi, de ură, de frici, de ranchiune, de răzbunări şi de sectarisme?
111:4.10 (1220.9) Ideile îşi pot avea originea în stimulii lumii exterioare, dar idealurile se nasc numai pe tărâmurile creative ale lumii interioare. Naţiunile lumii sunt actualmente dirijate de către oamenii care au o supraabundenţă de idei, dar o carenţă de idealuri. Aceasta este explicaţia sărăciei, a divorţurilor, a războaielor şi a conflictelor rasiale.
111:4.11 (1220.10) Iată problema: dacă omul cu liberul său arbitru este dotat lăuntric cu puteri creative, trebuie atunci să recunoaştem că libera creativitate conţine potenţialul liberei distructivităţi. Iar atunci când creativitatea se orientează către puterea distrugătoare, fiinţa se găseşte în faţa devastărilor răului şi ale păcatului - asupriri, războaie şi distrugeri. Răul este o creativitate parţială care tinde către dezintegrare şi, în cele din urmă, către distrugerea finală. Orice conflict este rău în sensul că el inhibă funcţiunea creativă a vieţii lăuntrice - el reprezintă un fel de război civil în personalitate.
111:4.12 (1221.1) Creativitatea interioară contribuie la înnobilare prin integrarea personalităţii şi unificarea individualităţii. Este pe veci adevărat că trecutul este imposibil de schimbat, şi că numai viitorul poate fi modificat prin intermediul creativităţii sinelui lăuntric în momentul prezent.
111:5.1 (1221.2) Făcând voia lui Dumnezeu, o creatură nu face nici mai mult nici mai puţin decât să îşi arate bunăvoinţa de a împărtăşi viaţa sa interioară cu Dumnezeu - chiar Dumnezeul care a făcut posibilă viaţa acestei creaturi, cu valorile ei şi cu înţelesurile ei interioare. A împărtăşi, înseamnă a fi asemeni lui Dumnezeu - divin. Dumnezeu împărtăşeşte totul cu Fiii Eterni şi cu Spiritul Infinit; şi aceştia, la rândul lor, împărtăşesc toate lucrurile cu Fiii divini şi cu Fiicele-spirite ale universurilor.
111:5.2 (1221.3) Imitarea lui Dumnezeu este cheia perfecţiunii. Secretul supravieţuirii şi al perfecţiunii în supravieţuire este să faci voia sa.
111:5.3 (1221.4) Muritorii trăiesc în Dumnezeu, şi Dumnezeu a vrut aşadar să trăiască în muritori. Aşa cum oamenii i se încredinţează lui, tot aşa şi el, primul, a încredinţat o parte din el însuşi oamenilor pentru a-i însoţi. El a consimţit să trăiască în oameni şi să locuiască în ei supunându-se voinţei umane.
111:5.4 (1221.5) Pacea în viaţa prezentă, supravieţuirea în moarte, perfecţiunea în viaţa următoare, serviciul în eternitate, toate acestea sunt înfăptuite (în spirit) încă de acum, când personalitatea creată consimte - alege - să supună voinţa creaturii voinţei Tatălui. Cât despre Tată, el a ales deja să subordoneze un fragment din el însuşi voinţei personalităţii creaturii.
111:5.5 (1221.6) Această alegere a creaturii nu este o lepădare a voinţei. Ea este o consacrare a voinţei, o expansiune a voinţei, o glorificare a voinţei, o perfecţionare a voinţei. O asemenea alegere înalţă voinţa creaturii de la nivelului de semnificaţie temporală la acea stare superioară în care personalitatea fiului creat comunică cu personalitatea Tatălui-spirit.
111:5.6 (1221.7) Alegerea de a face voia Tatălui este descoperirea spirituală a Tatălui-spirit de către omul muritor, chiar dacă trebuie să se scurgă o perioadă din viaţă înainte ca fiul creat să poată efectiv să se menţină în prezenţa reală a Dumnezeului Paradisului. Această alegere nu constă atât de mult într-o negare a voinţei creaturii - „facă-se nu voia mea, ci voia ta” - cât mai degrabă într-o afirmare a creaturii: „este voinţa mea ca voia ta să se facă”. Dacă această alegere este decisivă, fiul care-l alege pe Dumnezeu va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la uniunea interioară (fuziunea) cu fragmentul de Dumnezeu care locuieşte în el. Deşi se perfecţionează, acest acelaşi fiu va găsi satisfacţia supremă a personalităţii într-o comuniune adoratoare dintre personalitatea omului şi personalitatea Autorului său, două personalităţi ale căror atribute creatoare s-au unit pentru totdeauna într-o reciprocitate de expresie liber voită - naşterea unei alte asocieri eterne dintre voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu.
111:6.1 (1221.8) Multe dificultăţi temporale ale muritorilor provin din dubla lor relaţie cu cosmosul. Omul este o parte a naturii - el există în natură - şi, totuşi, el este capabil de a transcende natura. Omul este finit, dar el este locuit de o scânteie a infinităţii. Această situaţie dublă nu oferă numai un potenţial pentru rău, ci ea generează şi numeroase situaţii sociale şi morale impregnate de multe incertitudini şi de o mulţime de griji.
111:6.2 (1222.1) Curajul cerut pentru învingerea naturii şi pentru transcenderea sinelui este un curaj care poate sucomba înaintea tentaţiilor orgoliului. Muritorul capabil să îşi depăşească sinele poate ceda tentaţiei de a deifica conştiinţa sa de sine. Dilema umană rezultă din dublul fapt că omul este aservit naturii, şi în acelaşi timp, el posedă o libertate unică - libertatea de alegere şi de acţiune spirituale.
111:6.3 (1222.2) Pe nivelele materiale, omul se găseşte subordonat naturii, în vreme ce, pe nivelele spirituale, el triumfă asupra naturii şi a tuturor elementelor temporale şi finite. Un asemenea paradox este inseparabil de tentaţii, de rău potenţial şi de erori de decizie - el este opera Fiilor săi divini - şi trebuie deci să fie bun. Întrebuinţarea greşită a finitului, deformarea şi pervertirea sa, sunt cele care dau naştere răului şi păcatului.
111:6.4 (1222.3) Spiritul poate să domine mintea; tot astfel, mintea poate să controleze energia, dar ea nu poate să o facă decât prin propria sa manipulare inteligentă a potenţialurilor de metamorfoză inerente nivelului matematic al cauzelor şi al efectelor din domeniile fizice. Controlul energiei nu este inerent minţii creaturii; el este o prerogativă a Deităţii, dar mintea creaturii poate să manipuleze energia, şi o manipulează efectiv exact în măsura în care ea a devenit stăpâna secretelor energiei universului fizic.
111:6.5 (1222.4) Când omul doreşte să modifice realitatea fizică, fie că este vorba de el însuşi, fie că este mediul său înconjurător, el reuşeşte acest lucru în măsura în care a descoperit modul şi mijloacele de a controla materia şi de a dirija energia. Fără ajutor, mintea este neputincioasă în a influenţa orice este material, în afară de propriul său mecanism fizic de care este inevitabil legată. Însă, prin folosirea inteligentă a mecanismului corporal, mintea poate să creeze alte mecanisme, chiar şi raporturi de energii şi relaţii vii, în mijlocul cărora această minte poate să controleze tot mai bine şi chiar să domine nivelul său fizic în univers.
111:6.6 (1222.5) Ştiinţa este sursa faptelor, şi mintea nu poate să opereze în absenţa faptelor. În edificarea înţelepciunii, faptele sunt pietrele cioplite prinse cu cimentul experienţei vieţii. Omul poate să găsească iubirea lui Dumnezeu fără fapte şi să descopere legile lui Dumnezeu fără iubire, dar niciodată nu poate începe să aprecieze simetria infinită, armonia celestă şi splendida plenitudine a naturii care include cu totul Prima Sursă-Centru înainte de a fi găsit legea divină şi iubirea divină, şi de a le fi unificat experienţial în propria sa filozofie cosmică în evoluţie.
111:6.7 (1222.6) Expansiunea cunoaşterii materiale permite o mai mare apreciere intelectuală a înţelesurilor ideilor şi a valorilor idealurilor. O fiinţă umană poate să găsească adevărul în experienţa sa interioară, dar ea are nevoie să cunoască clar faptele pentru a aplica descoperirea sa personală a adevărului în cerinţele brutal de practice ale vieţii de toate zilele.
111:6.8 (1222.7) Este întru totul natural ca omul să fie chinuit de sentimente de nesiguranţă atunci când se vede inextricabil legat de natură, în vreme ce el posedă puteri spirituale care transcend în întregime toate lucrurile temporale şi finite. Numai încrederea religioasă - credinţa vie - poate să susţină omul în mijlocul acestor probleme dificile şi tulburătoare.
111:6.9 (1223.1) Dintre toate primejdiile care iau cu asalt natura muritoare a omului şi pun în pericol integritatea sa spirituală, orgoliul este cel mai mare. Curajul este valoros, dar egoismul este vanitos şi sinucigaş. O încredere rezonabilă în sine nu este ceva deplorabil. Aptitudinea omului de a se transcende este singurul lucru care îl distinge de regnul animal.
111:6.10 (1223.2) Orgoliul este amăgitor, îmbătător, şi generează păcatul, fie că este la un individ, fie că este la un grup, o rasă, sau naţiune. Este literalmente adevărat că „orgoliul merge înaintea ruinei”.
111:7.1 (1223.3) Incertitudinea însoţită de încredere este esenţa aventurii Paradisului - incertitudinea faţă de timp şi minte, incertitudinea legată de evenimentele derulării ascensiunii spre Paradis; încrederea în spirit şi în eternitate, încredere în încrederea fără rezerve a fiului creatură în compasiunea divină şi iubirea infinită a Tatălui Universal; incertitudinea în calitate de cetăţean neexperimentat al universului; încrederea ca fiu ascendent în locuinţele universale ale unui Tată infinit de puternic, de înţelept şi de iubitor.
111:7.2 (1223.4) Pot eu să vă îndemn să vă îndreptaţi atenţia către ecoul îndepărtat al apelului fidel pe care Ajustorul îl adresează sufletului vostru? Ajustorul interior nu poate nici să oprească, nici chiar să schimbe din punct de vedere material lupta inerentă carierei voastre în timp; Ajustorul nu poate să reducă necazurile vieţii voastre din cursul călătoriei voastre în această lume în care vă zbateţi. Locuitorul divin nu poate decât să se abţină cu răbdare, în timp ce voi duceţi lupta vieţii aşa cum este ea trăită pe planeta voastră. În schimb, în cursul muncilor şi frământărilor voastre, ale luptelor şi ale durerilor voastre, voi aţi putea, dacă aţi dori acest lucru, să îi îngăduiţi bravului Ajustor să lupte cu voi şi pentru voi. Voi aţi fi atât de mult încurajaţi şi inspiraţi, pasionaţi şi intrigaţi, doar dacă aţi vrea să permiteţi Ajustorului să prezinte constant tabloul adevăratului mobil, al ţelului final şi a veşnicei intenţii a acestei întregi grele lupte ascendente cu problemele obişnuite ale prezentei voastre lumi materiale.
111:7.3 (1223.5) De ce nu ajutaţi voi Ajustorul în sarcina lui care constă în a vă arăta contraponderea spirituală a tuturor acestor eforturi materiale îndârjite? De ce nu-i permiteţi Ajustorului să vă fortifice cu ajutorul adevărurilor spirituale de putere cosmică, în timp ce vă luptaţi contra dificultăţilor temporale ale existenţei creaturilor? De ce nu încurajaţi voi ajutorul divin în a vă îmbărbăta arătându-vă clar panorama eternă a vieţii universale, în timp ce consideraţi cu perplexitate problemele ceasului care trece? De ce refuzaţi să fiţi iluminaţi şi inspiraţi de punctul de vedere al universului, în timp ce vă osteniţi în mijlocul piedicilor timpului şi vă zbateţi în labirintul de incertitudini care iau cu asalt călătoria vieţii voastre muritoare? De ce să nu permiteţi Ajustorului să vă spiritualizeze gândurile, chiar dacă picioarele voastre trebuie să păşească pe cărările materiale ale eforturilor pământeşti?
111:7.4 (1223.6) Rasele superioare ale Urantiei sunt amestecate într-un mod complex. Ele sunt un amestec de numeroase rase şi neamuri de origini diferite. Această natură compusă face dificil Veghetorilor să lucreze eficient în cursul vieţii, şi complică net problemele Ajustorului şi ale păzitorului serafic după moarte. Nu cu mult timp în urmă, eu mă găseam pe Salvington, şi am auzit un păzitor de destin prezentând o expunere formală pentru a scuza dificultăţile întâmpinate în slujirea sa pe lângă subiectul său uman. Acest serafim zicea:
111:7.5 (1223.7) ”O mare parte a dificultăţilor mele proveneau din interminabilul conflict dintre cele două naturi ale subiectului meu: imboldul ambiţiei contrat de indolenţa animală; idealurile unui popor superior barate de instinctele unei rase inferioare; intenţiile elevate ale unei minţi elevate care întâmpină antagonismul impulsurilor ereditare primitive; vederile pe termen lung ale unui Veghetor prevăzător contracarate de îngustimea vederilor unei creaturi a timpului; planurile progresive ale unei fiinţe ascendente modificate de dorinţele şi de poftele unei naturi materiale; străfulgerările de inteligenţă universală anulate de imperativele energetice chimice ale unei rase în evoluţie; emoţiile unui animal care se opun presiunii îngerilor; pregătirea unui intelect anihilat de tendinţele instinctului; experienţa individului care se izbeşte de predispoziţiile acumulate ale rasei; ţelurile aceluia mai bun dominate de impulsul celui mai rău; zborul geniului neutralizat de greutatea mediocrităţii; progresul celui bun întârziat de inerţia celui rău; arta frumosului pângărită de prezenţa răului; vioiciunea sănătăţii neutralizată de astenia cauzată de boală; izvorul credinţei poluat de otrăvurile fricii; sursa bucuriei făcută amară de apele amărăciunilor; veselia anticipării deziluzionată de amărăciunea realizării; bucuriile vieţii mereu ameninţate de tristeţile morţii. Ce viaţă, şi pe ce planetă! Şi totuşi, din cauza indemnului şi a sprijinului mereu prezente ale Ajustorului Gândirii, acest suflet a atins un mare grad de fericire şi de succes, şi se înalţă încă de acum în sălile de judecată ale lumilor palat.”
111:7.6 (1224.1) [Prezentat de un Mesager Solitar al Orvontonului]
Cartea Urantia
Capitolul 112
112:0.1 (1225.1) PLANETELE evolutive sunt sferele de origine ale oamenilor, lumile initiale ale carierei de muritor ascendente. Urantia este punctul vostru de plecare; aici sunteti uniti cu divinul vostru Ajustor al Gândirii într-o uniune temporară. Ati fost înzestrati cu o călăuză desăvârşită; de aceea, dacă vreti sincer să alergati în cursa timpului şi să atingeti telul final al credintei, răsplata timpurilor va fi a voastră: veti fi pe vecie uniti cu Ajustorul ce se află în voi. Numai atunci va începe viata voastră reală, viata de ascensiune pentru care prezenta voastră stare de muritor nu este decât un vestibul. Atunci va începe misiunea voastră sublimă şi progresivă ca finalitar în veşnicia care vi se desfăşoară înainte. Şi, de-a lungul tuturor acestor epoci şi stadii succesive de creştere evolutivă, rămâne din voi o parte întotdeauna absolut neschimbată; aceasta este personalitatea - permanenta în prezenta schimbării.
112:0.2 (1225.2) Deşi ar fi o îndrăzneală să se încerce definirea personalitătii, s-ar putea dovedi totuşi folositor să se reamintească unele lucruri cunoscute despre ea:
112:0.3 (1225.3) 1. Personalitatea este acea calitate din realitate care este conferită de Tatăl Universal însuşi, sau de Autorul Comun care actionează în numele Tatălui.
112:0.4 (1225.4) 2. Ea poate fi conferită oricărui sistem energetic viu care include mintea sau spiritul.
112:0.5 (1225.5) 3. Nu este în întregime supusă lanturilor de cauze antecedente. Ea este relativ creativă sau cocreativă.
112:0.6 (1225.6) 4. Când este conferită făpturilor materiale evolutive, ea face ca spiritul să se străduiască pentru a stăpâni energia-materie prin intermediul mintii.
112:0.7 (1225.7) 5. Cu toate că este lipsită de identitate, personalitatea poate unifica identitatea oricărui sistem energetic viu.
112:0.8 (1225.8) 6. Ea manifestă numai răspunsuri calitative la circuitul personalitătii, contrar celor trei energii care sunt atât calitativ, cât şi cantitativ sensibile la gravitatie.
112:0.9 (1225.9) 7. Personalitatea este neschimbătoare în prezenta schimbării.
112:0.10 (1225.10) 8. Ea poate să facă un dar lui Dumnezeu - consacrarea liberului arbitru înfăptuirii voii lui Dumnezeu.
112:0.11 (1225.11) 9. Ea este caracterizată prin moralitate - conştiinta relativitătii relatiilor cu alte persoane. Ea discerne nivelele de conduită şi face dintre ele o alegere judicioasă.
112:0.12 (1225.12) 10. Personalitatea este unică, absolut unică: ea este unică în timp şi în spatiu; este unică în veşnicie şi în Paradis; este unică când este conferită - nu există copii; este unică în orice moment al existentei; este unică fată de Dumnezeu - el nu face deosebire de persoane, dar nici nu le poate adăuga una alteia, căci ele nu sunt însumabile - ele sunt asociabile, dar netotalizabile.
112:0.13 (1226.1) 11. Personalitatea răspunde direct la prezenta unei alte personalităti.
112:0.14 (1226.2) 12. Ea este un element ce poate fi adăugat spiritului, ilustrând în felul acesta întâietatea Tatălui fată de Fiu. (Mintea n-are nevoie să fie adăugată spiritului.)
112:0.15 (1226.3) 13. Personalitatea poate supravietui mortii fizice cu identitatea care este în sufletul supravietuitor. Ajustorul şi personalitatea sunt invarianti; relatia dintre el şi ea (în suflet) nu este decât schimbare, evolutie continuă; şi, dacă această schimbare (creşterea) ar înceta, ar fi atunci sfârşitul sufletului.
112:0.16 (1226.4) 14. Personalitatea are o conştiintă unică a timpului, şi aceasta este ceva diferit de perceptia timpului prin minte sau prin spirit.
112:1.1 (1226.5) Personalitatea este conferită de Tatăl Universal făpturilor sale ca o înzestrare potential veşnică. Un asemenea dar divin este destinat să functioneze pe numeroase nivele şi în situatii universale succesive mergând de la umilul finit până la cel mai înalt absonit, şi chiar şi până la hotarele absolutului. Personalitatea îşi joacă astfel rolul pe trei planuri cosmice sau în trei faze ale universului:
112:1.2 (1226.6) 1. Statutul pozitiei. Personalitatea functionează deopotrivă de eficient în universul local, în supraunivers şi în universul central.
112:1.3 (1226.7) 2. Statutul semnificatiei. Personalitatea joacă un rol efectiv pe nivelele finitului, ale absonitului şi a4e înrâurire chia4 şi asupra absolutului.
112:1.4 (1226.8) 3. Statutul valorii. Personalitatea poate fi realizată experiential în domeniile progresive: cel material, cel morontial şi cel spiritual.
112:1.5 (1226.9) Personalitatea are un câmp de actiune desăvârşit a cărui realizare este de dimensiuni cosmice. Personalitatea finită are trei dimensiuni care functionează cam în felul următor:
112:1.6 (1226.10) 1. Lungimea reprezintă directia şi natura progresului - mişcarea prin spatiu şi în acord cu timpul - evolutia.
112:1.7 (1226.11) 2. Adâncimea verticală îmbrătişează îndemnurile şi atitudinile organismelor, nivelele variabile ale realizării de sine şi fenomenul general al reactiei la mediul înconjurător.
112:1.8 (1226.12) 3. Lărgimea îmbrătişează domeniile de coordonare, de asociere şi de organizare a individualitătii.
112:1.9 (1226.13) Tipul de personalitate conferit muritorilor Urantiei are un potential de şapte dimensiuni ale exprimării de sine sau ale realizării persoanei. Aceste fenomene dimensionale sunt realizabile în număr de trei pe nivelul finit, trei pe nivelul absonit, şi unul pe nivelul absolut. Pe nivelele subabsolute această a şaptea dimensiune, sau dimensiune a totalitătii, este experimentabilă ca fapt al personalitătii. Această dimensiune supremă este un absolut asociabil şi, deşi nefiind infinită, ea posedă un potential dimensional ce permite o pătrundere subinfinită a absolutului.
112:1.10 (1226.14) Dimensiunile finite ale personalitătii au de-a face cu lungimea, cu adâncimea şi cu lărgimea cosmice. Lungimea denotă un înteles; adâncimea semnifică o valoare; lătimea cuprinde clarviziunea - capacitatea de a experimenta o conştiintă indiscutabilă a realitătii cosmice.
112:1.11 (1227.1) Pe nivelul morontial, toate aceste dimensiuni finite ale nivelului material sunt foarte mult mărite, şi sunt realizabile unele noi valori dimensionale. Toate aceste experiente dimensionale amplificate ale nivelului morontial se unesc minunat cu dimensiunea supremă, aceea a personalitătii, prin influenta motei, şi totodată datorită matematicii morontiale.
112:1.12 (1227.2) Multe greutăti încercate de către muritori în studierea personalitătii lor umane ar putea fi evitate dacă făptura finită ar vrea să-şi reamintească faptul că nivelele dimensionale şi nivelele spirituale nu sunt coordonate în realizarea experientială a personalitătii.
112:1.13 (1227.3) Viata este în realitate un proces care are loc între organism (individualitatea) şi mediul lui. Personalitatea comunică valori ale identitătii şi semnificatii ale continuitătii acestei asocieri a unui organism şi a unui mediu înconjurător. Se va recunoaşte astfel că fenomenul de stimulare-reactie nu este un simplu proces maşinal, întrucât personalitatea functionează ca factor în situatia totală. Rămâne întotdeauna adevărat că mecanismele sunt prin natura lor pasive, iar organismele sunt intrinsec active.
112:1.14 (1227.4) Viata fizică este un proces având loc între organism şi mediu, mai degrabă decât în interiorul organismului. Orice proces de ordinul acesta tinde să creeze şi să stabilească modele organice de reactiune la acest mediu înconjurător, şi toate aceste modele directoare exercită o mare înrâurire asupra alegerii telului.
112:1.15 (1227.5) Prin mijlocirea mintii sinele şi mediul ambiant stabilesc un contact semnificativ. Abilitatea şi disponibilitatea organismului de a stabili contacte semnificative cu mediul (pentru a reactiona la impulsiuni) reprezintă atitudinea întregii personalităti.
112:1.16 (1227.6) Personalitatea actionează cu dificultate în izolare. Omul este, prin naştere, o creatură sociabilă; el este dominat de o dorintă arzătoare de apartenentă. Este literalmente adevărat „că nici un om nu trăieşte pentru sine.”
112:1.17 (1227.7) Dar conceptul personalitătii ca însemnând totalitatea creaturii care trăieşte şi functionează, reprezintă mult mai mult decât integrarea relatiilor; el semnifică unificarea tuturor factorilor realitătii, precum şi coordonarea relatiilor. Între două obiecte există relatii, dar trei sau mai multe obiecte duc la un sistem, şi un astfel de sistem reprezintă mult mai mult decât nişte relatii lărgite sau complexe. Această distinctie este vitală, căci, într-un sistem cosmic, membrii individuali nu sunt legati unii de altii decât în raport cu întregul, şi gratie individualitătii acestui întreg.
112:1.18 (1227.8) În organismul omenesc însumarea părtilor lui constituie individul - individualitatea - dar acest proces n-are nimic în comun cu personalitatea, care este unificatorul tuturor acestor factori în raporturile lor cu realitătile cosmice.
112:1.19 (1227.9) Într-un agregat, părtile sunt adăugate. În sisteme, părtile sunt îmbinate. Sistemele sunt semnificative prin organizarea lor - valori de pozitie. Într-un sistem bun, toti factorii sunt în pozitie cosmică. Într-un sistem rău ori lipseşte ceva, ori ceva este deplasat - deranjat. In sistemul uman personalitatea este ceea ce unifică toate activitătile şi care, la rândul ei, comunică calităti de identitate şi de creativitate.
112:2.1 (1227.10) În studiul individualitătii, ar fi bine să se reamintească:
112:2.2 (1227.11) 1. Că sistemele fizice sunt subordonate.
112:2.3 (1227.12) 2. Că sistemele intelectuale sunt coordonate.
112:2.4 (1227.13) 3. Că personalitatea este supraordonată.
112:2.5 (1227.14) 4. Că forta spirituală interioară este potential directoare.
112:2.6 (1228.1) În toate conceptele asupra individualitătii, ar trebui recunoscut că faptul vietii vine primul, iar evaluarea lui sau interpretarea lui după aceea. Un copil începe prin a trăi, şi reflectă ulterior asupra vietii sale. În economia cosmică, spiritul de pătrundere precedă previziunea.
112:2.7 (1228.2) Faptul universal al lui Dumnezeu care se face om a schimbat pentru totdeauna toate semnificatiile şi a modificat toate valorile personalitătii umane. În adevăratul sens al cuvântului, iubirea implică o stimare reciprocă a personalitătilor întregi, fie ele umane sau divine, fie umane şi divine. Părti ale sinelui pot să functioneze în numeroase feluri - să gândească, să simtă, să dorească - dar numai atributele coordonate ale întregii personalităti sunt focalizate într-o actiune inteligentă. Toate aceste puteri sunt asociate cu înzestrarea spirituală a mintii omeneşti atunci când o fiintă umană iubeşte cu sinceritate şi într-un mod dezinteresat o altă fiintă, umană sau divină.
112:2.8 (1228.3) Toate conceptele omeneşti asupra realitătii sunt întemeiate pe ipoteza că personalitatea umană este actuală. Toate conceptele asupra realitătilor supraomeneşti sunt întemeiate pe experienta personalitătii umane cu realitătile cosmice şi în aceste realităti cosmice care sunt unele entităti spirituale şi personalităti divine asociate. În experienta omenească, tot ceea ce nu este spiritual, cu exceptia personalitătii, este un mijloc în vederea unui scop. Orice relatie autentică dintre un muritor şi alte persoane - umane sau divine - este un scop în sine. Şi o astfel de asociere cu personalitatea Deitătii este telul etern al ascensiunii universului.
112:2.9 (1228.4) Posedarea unei personalităti identifică omul ca fiintă spirituală din moment ce unitatea individualitătii şi a conştiintei de sine a personalitătii sunt daruri ale lumii supramateriale. Chiar faptul că un muritor materialist poate să nege existenta realitătilor supramateriale demonstrează, în el însuşi şi prin el însuşi, că sinteza spirituală şi conştiinta cosmică sunt prezente în mintea sa umană şi acolo sunt ele la lucru.
112:2.10 (1228.5) Există o mare prăpastie cosmică între materie şi gândire, iar această prăpastie este nemăsurat mai mare între mintea materială şi iubirea spirituală. Conştiinta, şi încă mult mai putin conştiinta de sine, nu pot fi explicate prin nici un fel de teorie de asociere electronică mecanică sau de fenomene de energie materialiste.
112:2.11 (1228.6) Pe măsură ce mintea urmăreşte realitatea până la ultima ei analiză, materia scapă de simturile ei materiale, dar poate încă să rămână reală pentru minte. Când clarviziunea spirituală caută realitatea care subzistă după disparitia materiei şi o urmăreşte până la o analiză ultimă, materia dispare pentru minte, dar clarviziunea spiritului poate încă să perceapă realitătile cosmice şi valorile supreme de natură spirituală. În consecintă, ştiinta cedează locul ei filozofiei, pe câtă vreme filozofia trebuie să se predea în fata concluziilor inerente experientei spirituale autentice. Gândirea abdică înaintea întelepciunii, iar întelepciunea se pierde într-o adorare iluminată şi meditativă.
112:2.12 (1228.7) În ştiintă, sinele uman observă lumea materială; filozofia este observarea acestei observări a lumii materiale; religia, adevărata experientă spirituală, este realizarea experientială a realitătii cosmice a observării acestei întregi sinteze relative a materialelor energetice ale timpului şi ale spatiului. A clădi o filozofie a universului în mod exclusiv pe materialism este a ignora faptul că toate lucrurile sunt initial concepute ca reale în experienta conştiintei umane. Observatorul nu poate fi lucrul observat. Evaluarea cere ca cel care evaluează să transcende oarecum lucrul evaluat.
112:2.13 (1228.8) În timp, gândirea conduce la întelepciune, iar întelepciunea duce la adorare. În veşnicie, adorarea conduce la întelepciune, iar întelepciunea se termină în finalitatea gândirii.
112:2.14 (1229.1) Posibilitatea de a unifica sinele aflat în evolutie este inerentă calitătilor factorilor constitutivi care sunt: energiile de bază, tesuturile esentiale, supracontrolul chimic fundamental, ideile supreme, mobilurile supreme, telurile supreme şi spiritul divin de manifestare al Paradisului - secretul conştiintei de sine a naturii spirituale a omului.
112:2.15 (1229.2) Planul evolutiei cosmice este de a atinge unitatea personalitătii printr-o dominare crescândă a spiritului, printr-un răspuns volitional la învătăturile şi la îndrumările Ajustorului Gândirii. Personalitatea, atât umană cât şi supraumană, este caracterizată printr-o calitate cosmică inerentă care ar putea fi numită „evolutia dominatiei”, extinderea controlului atât asupra sa, cât şi a mediului ei înconjurător.
112:2.16 (1229.3) O personalitate ascendentă cândva umană trece prin două mari faze de stăpânire volitivă în creştere a sinelui şi în univers:
112:2.17 (1229.4) 1. Experienta prefinalitară, sau căutarea lui Dumnezeu, constă în a mărirea realizării de sine printr-o tehnică de expansiune şi de actualizare a identitătii odată cu solutionarea problemelor cosmice şi cu stăpânirea universului care rezultă din asta.
112:2.18 (1229.5) 2. Experienta postfinalitară, sau relevatoare de Dumnezeu, în care realizarea de sine suferă o expansiune creativă prin revelatia Fiintei experientiale Supreme inteligentelor căutătoare de Dumnezeu, dar care n-au atins încă nivelele divine unde ele sunt asemenea lui Dumnezeu.
112:2.19 (1229.6) Personalitătile descendente trec prin experiente analoage în cursul diverselor lor aventuri din univers, în timp ce ele caută mărirea capacitătii lor de a cunoaşte cu certitudine şi de a executa voile divine ale Deitătilor, cea Supremă, cea Ultimă şi cea Absolută.
112:2.20 (1229.7) În timpul vietii fizice, sinele material, ego-entitatea identitătii umane, depinde de functionarea continuă a vehiculului vital material, de mentinerea continuă a echilibrului instabil al energiilor şi al intelectului, căreia, pe Urantia, i sa dat numele de viată. Dar individualitatea care are valoare de supravietuire, individualitatea care poate transcende experienta mortii, nu se constituie decât prin stabilirea unui transfer potential al sediului identitătii personalitătii evoluânde, de la vehiculul vietii tranzitorii - corpul material - până la sufletul morontial de natură mai durabilă şi nemuritoare, şi după aceea dincolo, pe nivelele unde sufletul se impregnează de realitatea spirituală şi atinge în cele din urmă statutul realitătii spirituale. Acest transfer efectiv de la o asociere materială la o identificare morontială se efectuează prin sinceritatea, prin persistenta şi prin fermitatea deciziilor creaturii umane în căutarea ei după Dumnezeu.
112:3.1 (1229.8) Urantienii nu recunosc, în general, decât un singur fel de moarte: încetarea fizică a energiilor vitale; însă, în ceea ce priveşte supravietuirea personalitătii, există în realitate trei tipuri de moarte:
112:3.2 (1229.9) 1. Moartea spirituală (a sufletului). Dacă un muritor respinge supravietuirea, atunci când a respins-o definitiv; când a fost declarat insolvabil din punct de vedere spiritual şi falimentar din punct de vedere morontial, după opinia comună a Ajustorului şi a serafimului supravietuitor, când un asemenea sfat coordonat a fost înregistrat pe Uversa, şi după ce Cenzorii şi asociatii lor care gândesc au verificat aceste concluzii, conducătorii Orvontonului ordonă eliberarea imediată a Veghetorului interior. Totuşi, această eliberare a Ajustorului nu afectează în nici un fel îndatoririle serafimului personal sau colectiv care se ocupă de acest individ abandonat de Ajustor. Felul acesta de moarte are o semnificatie definitivă, independent de energiile vii care pot continua temporar să însufletească mecanismele fizice şi mentale. Din punct de vedere cosmic, acest muritor este deja mort. Continuarea vietii denotă numai persistenta fortei vii materiale a energiilor cosmice.
112:3.3 (1230.1) 2. Moartea intelectuală (a mintii). Când circuitele vitale ale slujitorului adjutant superior sunt întrerupte de aberatiile intelectului, sau de distrugerea partială a mecanismului cerebral, şi dacă această stare de lucruri depăşeşte un anumit punct critic unde a devenit ireparabilă, Ajustorul interior este imediat eliberat şi pleacă în Divinington. În analele universului, se consideră că o personalitate muritoare a întâlnit moartea din clipa când circuitele mentale esentiale ale actiunii volitive umane au fost distruse. Şi iarăşi, aceasta este tot moarte, independent de faptul că mecanismul viu al corpului fizic continuă să functioneze. Privat de mintea volitivă, corpul a încetat să mai fie omenesc, dar sufletul unui astfel de individ poate supravietui; asta depinde de alegerea anterioară a vointei sale omeneşti.
112:3.4 (1230.2) 3. Moartea fizică (a corpului şi a mintii). Când o ajunge moartea pe o fiintă umană, Ajustorul rămâne în citadela mintii până ce ea încetează să mai functioneze ca un mecanism inteligent, adică până aproape de momentul în care energiile cerebrale măsurabile îşi încetează pulsatiile vitale ritmice. În urma acestei dezintegrări, Ajustorul îşi i-a adio de la mintea pe cale de disparitie, cu tot atâta de putină ceremonie ca şi la intrarea sa cu un anumit număr de ani mai înainte, şi porneşte către Divinington străbătând Uversa.
112:3.5 (1230.3) După moarte corpul material se reîntoarce în lumea elementală din care provenea, dar doi factori imateriali ai personalitătii supravietuitoare persistă: în primul rând, Ajustorul Gândirii preexistent, cu memoria transcrisă a căii muritoare, se duce pe Divinington; în al doilea rând, sufletul morontial nemuritor al celui răposat rămâne în grija păzitorului destinului. Aceste faze şi aspecte ale sufletului, aceste formule de identitate cândva cinetice şi acum statice, sunt esentiale pentru repersonalizarea pe lumile morontiale; şi reuniunea Ajustorului şi a sufletului este ceea ce reconstituie personalitatea supravietuitoare, ceea ce vă face din nou conştienti în momentul deşteptării morontiale.
112:3.6 (1230.4) Pentru cei care n-au păzitor serafic personal, ocrotitorii colectivi îndeplinesc cu fidelitate şi eficacitate acelaşi serviciu de ocrotire a identitătii şi de înviere a personalitătii. Serafimii sunt indispensabili pentru a reconstitui personalitatea.
112:3.7 (1230.5) La moarte, Ajustorul Gândirii îşi pierde temporar personalitatea, dar nu şi identitatea, în timp ce subiectul uman îşi pierde temporar identitatea, dar nu şi personalitatea; pe lumile de locuinte, Ajustorul şi personalitatea se reunesc într-o manifestare veşnică. Niciodată un Ajustorul plecat nu revine pe pământ cu identitatea fiintei în care locuise anterior. Niciodată personalitatea nu s-a manifestat fără vointa umană; şi niciodată o fiintă umană separată de Ajustorul ei după moarte nu manifestă o identitate activă sau nu stabileşte în nici un fel o comunicare cu fiintele vii de pe pământ. Aceste suflete separate de Ajustor sunt în întregime şi absolut inconştiente în timpul scurtului sau lungului somn al mortii. Nu se poate produce nici o manifestare de nici un fel a personalitătii, nici nu există vreo aptitudine de a angaja comunicări cu alte personalităti înainte de desăvârşirea supravietuirii. Cei care merg pe lumile de locuinte nu au permisiunea de a trimite mesaje înapoi celor pe care îi iubeau. Este un soi de lege, în toate universurile, aceea a se interzice acest gen de comunicatii pe durata regimului în curs.
112:4.1 (1231.1) Când survine o moarte de natură materială, intelectuală sau spirituală, Ajustorul îşi ia adio de la gazda sa muritoare şi pleacă în Divinington. Pornind de la sediul lor respectiv, se stabileşte un contact reflexiv între supraveghetorii guvernării universului local şi cei ai suprauniversului, după care ieşirea Veghetorului este înregistrată sub acelaşi număr de înscriere ca şi intrarea sa în domeniile timpului.
112:4.2 (1231.2) Într-un mod pe care nu-l întelegem în întregime, Cenzorii Universali sunt capabili să intre în posesia unui rezumat al vietii omeneşti după cum este el încorporat în duplicatul transcrierii, făcută de Ajustor, a valorilor spirituale şi a semnificatiilor morontiale ale mintii locuite. Cenzorii au facultatea de a-şi însuşi versiunea Ajustorului asupra caracterului supravietuirii şi a calitătilor spirituale ale fiintei umane decedate, şi toate aceste date, precum şi înregistrările serafice, sunt disponibile pentru a fi prezentate în momentul judecătii individului respectiv. Aceste informatii sunt deopotrivă utilizate pentru a confirma mandatele suprauniversale care fac posibil ca anumiti ascenderi să-şi înceapă imediat cariera morontială, adică de a se duce pe lumile de locuinte îndată după dezintegrarea lor fizică, în aşteptarea încheierii oficiale a unei dispense planetare.
112:4.3 (1231.3) După moartea fizică, şi făcând abstractie de indivizi transferati de printre cei vii, Ajustorul eliberat se duce numaidecât pe sfera-cămin a Diviningtonului. Detaliile a ceea ce se petrece pe această lume, în aşteptarea reaparitiei efective a muritorului supravietuitor, depinzând în principal de răspunsul la următoarea întrebare: oare fiinta umană se înaltă ea la lumile de locuinte care i se cuvine de drept individual, ori aşteaptă ea o convocare dispensatională a supravietuitorilor adormiti ai unei vârste planetare?
112:4.4 (1231.4) Dacă asociatul său muritor apartine unui grup care va fi repersonalizat la sfârşitul unei dispense, Ajustorul nu se va reîntoarce imediat în lumea de locuinte a fostului sistem în care servea, ci va opta pentru una dintre numirile temporare următoare:
112:4.5 (1231.5) 1. Înrolarea în rândurile Sfătuitorilor dispăruti pentru servicii nedezvăluite.
112:4.6 (1231.6) 2. Afectarea pe o anumită perioadă pentru observarea regimului Paradisului.
112:4.7 (1231.7) 3. Înrolarea într-una dintre numeroasele şcoli de instruire din Divinington.
112:4.8 (1231.8) 4. Stationarea pentru o vreme ca student observator pe una dintre celelalte şase sfere sacre care constituie circuitul lumilor paradisiace ale Tatălui.
112:4.9 (1231.9) 5. Numirea în serviciul mesagerilor Ajustorilor Personalizati.
112:4.10 (1231.10) 6. Activarea ca instructor asociat în şcolile Diviningtonului consacrate educării Sfătuitorilor ce apartin grupului virgin.
112:4.11 (1231.11) 7. Desemnarea de a se ocupa de alegerea unui grup de lumi posibile pentru a servi în cazul în care ar exista motive rezonabile de a crede că partenerul uman ar fi putut respinge supravietuirea.
112:4.12 (1231.12) Dacă, în momentul în care moartea vă surprinde, ati atins cumva cel de-al treilea cerc sau un tărâm superior şi, în consecintă, v-a fost atribuit un păzitor personal al destinului, şi dacă transcrierea finală a rezumatului caracterului vostru de supravietuire înaintat de Ajustor este certificat în mod neconditionat de păzitorul destinului - dacă serafimul şi Ajustorul sunt în esentă de acord asupra fiecărei chestiuni din expunerile şi din recomandările referitoare la viata voastră - dacă Cenzorii Universali şi asociatii lor reflexivi de pe Uversa confirmă aceste date fără echivoc şi fără rezervă, atunci Străvechii Zilelor lansează ca un fulger, pe circuitele de comunicatii către Salvington, ordinul de înăltare a statutului vostru. Astfel deschise, tribunalele Suveranului Nebadonului vor decreta trecerea imediată a sufletului supravietuitor în sălile de înviere ale lumilor de locuinte.
112:4.13 (1232.1) Dacă individul uman supravietuieşte fără întârziere, Ajustorul, după cum sunt eu informat, se înregistrează în Divinington, se duce în Paradis în fata persoanei Tatălui Universal, revin de îndată pentru a fi îmbrătişati de Ajustorii Personalizati ai suprauniversului şi ai universului local pentru care este destinat, primeşte confirmarea conducătorului Sfătuitor Personalizat al Diviningtonului, şi trece apoi imediat la „realizarea transferului de identitate”. De acolo, el este invitat, în cea de-a treia perioadă şi pe lumea de locuinte, să locuiască în forma reală a personalitătii pregătite pentru a primi sufletul supravietuitor al muritorului pământean, aşa cum a fost această formă proiectată de către păzitorul destinului.
112:5.1 (1232.2) Individualitate este o realitate cosmică, fie ea materială, fie morontială, fie spirituală. Actualitatea stării personale este darul Tatălui Universal care actionează de la sine şi prin sine însuşi sau prin multimea lui de agenti universali. A spune că o fiintă este personală, este a recunoaşte delimitarea relativă a unei astfel de fiinte, în interiorul organismului cosmic. Cosmosul viu este un agregat aproape infinit integrat de unităti reale dintre care fiecare este relativ supusă destinului întregului. Dar unitătile personale au fost dotate cu facultatea efectivă de a alege dintre acceptarea şi respingerea destinului lor.
112:5.2 (1232.3) Ceea ce vine de la Tată este veşnic ca şi Tatăl, şi aceasta este tot atât de adevărat pentru personalitate, pe care Dumnezeu o dă în virtutea liberului său arbitru, ca şi pentru divinul Ajustor al Gândirii, un fragment actual de Dumnezeu. Personalitatea omului este veşnică, dar, în ce priveşte identitatea, ea este o realitate veşnică conditionată. Dat fiind că ea a apărut ca răspuns la voia Tatălui, personalitatea va atinge un destin de Deitate, dar omul trebuie să aleagă dacă va fi prezent sau nu la împlinirea acestui destin. În lipsa unei astfel de alegeri, personalitatea atinge direct Deitatea experientială devenind o parte a Fiintei Supreme. Ciclul este predestinat, dar participarea omului la acest ciclu este optională, personală şi experientială.
112:5.3 (1232.4) Identitatea muritorului este o conditie tranzitorie a vietii temporare în univers. Ea nu este reală decât în măsura în care personalitatea alege să devină un fenomen continuu al universului. Iată deosebirea esentială dintre om şi un sistem energetic: sistemul energetic trebuie să continue, n-are de ales, dar omul are întru totul răspunzător de determinarea propriului său destin. Ajustorul este cu adevărat cărarea către Paradis, dar trebuie ca omul să urmeze el însuşi această cărare din propria sa hotărâre, prin alegerea liberului său arbitru.
112:5.4 (1232.5) Fiintele umane nu posedă identitate decât în sensul material. Asemenea însuşiri ale eului sunt exprimate de mintea materială aşa cum functionează ea în sistemul energetic al intelectului. Când se spune că omul are o identitate, se recunoaşte că el posedă un circuit mental care a fost subordonat actelor şi alegerilor vointei personalitătii omeneşti. Dar aceasta este o manifestare materială şi pur temporară, tot aşa cum embrionul uman este un stadiu tranzitoriu parazit al vietii umane. În perspectiva cosmică, fiintele umane se nasc, trăiesc şi mor relativ într-o clipă; ele nu sunt durabile. Însă, la alegerea sa, personalitatea muritoare posedă puterea de a transfera sediul identitătii sistemului efemer intelect-materie la sistemul superior suflet-morontia care, în asociere cu Ajustorul Gândirii, este creat ca nou vehicul pentru manifestarea personalitătii.
112:5.5 (1233.1) Şi chiar această putere de alegere, această marcă distinctivă universală a creaturilor înzestrate cu liber arbitru, care constituie cea mai mare şansă a omului şi suprema sa responsabilitate cosmică. De integritatea volitiunii umane depinde destinul etern al viitorului finalitar. Pentru a dobândi personalitate veşnică, Ajustorul divin depinde de sinceritatea liberului arbitru al muritorului. Pentru a realiza un nou fiu ascendent, Tatăl Universal depinde de fidelitatea alegerii muritorului. Pentru a face actuală evolutia experientială, Fiinta Supremă depinde de fermitatea şi de întelepciunea deciziilor-actiuni umane.
112:5.6 (1233.2) Cercurile cosmice de creştere a personalitătii trebuie ca în cele din urmă să fie atinse, dar se poate întâmpla ca, fără nici o greşeală din partea voastră, accidentele timpului şi obstacolele existentei materiale v-au împiedicat să dominati aceste nivele pe planeta voastră natală. Dacă intentiile şi dorintele voastre au o valoare de supravietuire, vor fi emise decrete pentru a se prelungi perioada voastră probatorie. Vi se va aloca timp suplimentar pentru a demonstra care vă este valoarea.
112:5.7 (1233.3) Dacă există vreodată vreo îndoială cu privire la oportunitatea de a face să avanseze o identitate umană pe lumile de locuinte, guvernele universului decid invariabil în interesul personal al individului. Fără şovăială, ele înaltă acest suflet la statutul de fiintă de tranzitie, continuându-şi totodată observatiile asupra intentiilor lui morontiale şi asupra obiectivelor sale spirituale emergente. Astfel, justitia divină va fi cu sigurantă înfăptuită şi îndurării divine i se va acorda un nou prilej de a-şi extinde serviciul.
112:5.8 (1233.4) Guvernele Orvontonului şi ale Nebadonului nu pretind că ar atinge o perfectiune absolută în executarea detaliată a planului universal de repersonalizare a muritorilor, ci sustin că manifestă răbdare, tolerantă, întelegere şi o compasiune plină de îndurare, şi chiar asta şi fac. Noi preferăm să ne asumăm riscul unei rebeliuni într-un sistem mai degrabă decât să lăsăm să apară riscul de priva un singur individ care se află în luptă în oricare lume evolutivă, de bucuria veşnică de a urma cariera ascendentă.
112:5.9 (1233.5) Aceasta nu înseamnă că fiintele omeneşti trebuie să beneficieze de o a doua şansă după ce au respins-o pe prima; nu este aşa câtuşi de putin. Însă aceasta înseamnă că toate creaturile volitive trebuie să aibă o adevărată ocazie de a face o alegere indubitabilă, pe deplin conştientă şi definitivă. Judecătorii suverani ai universului nu vor priva niciodată de mântuirea personalitătii vreo fiintă care n-a făcut definitiv şi pe deplin alegerea eternă. Sufletul omenesc trebuie să primească şi va primi oportunitatea deplină şi suficientă de a a-şi dezvălui intentia sa reală şi obiectivul său real.
112:5.10 (1233.6) După moartea lor, fiintele cele mai evoluate din punct de vedere spiritual şi cosmic se duc imediat pe lumile de locuinte. În general, această dispozitie operează pentru cei care au un păzitor serafic menit persoanei lor. Alti muritori pot fi detinuti până ce judecarea problemelor lor a fost încheiată, după care ei pot merge în lumile de locuinte. Ei pot, de asemenea, să fie afectati rândurilor de supravietuitori adormiti care vor fi repersonalizati în masă la sfârşitul dispensei planetare în curs.
112:5.11 (1233.7) Există două dificultăti care împiedică eforturile mele de a explica exact ceea ce se petrece pentru voi în moarte, acel tu supravietuitor, care este distinct de Ajustorul care vă părăseşte. Una dintre ele constă în imposibilitatea de a transmite, la nivelul vostru de întelegere, o descriere adecvată a unei operatii ce se situează la granita dintre domeniul fizic şi cel morontial. Cealaltă dificultate provine din restrictiile puse de autoritătile celeste ce guvernează Urantia asupra misiunii mele în calitate de revelator al adevărului. Ar putea fi prezentate multe detalii interesante, însă la sfatul supraveghetorilor voştri planetari imediati eu nu le dezvălui. Totuşi, eu rămân în limitele atributiilor mele în expunerea a ceea ce urmează:
112:5.12 (1234.1) Un element real, un produs al evolutiei umane, ceva mai mult decât Veghetorul Misterului, supravietuieşte mortii. Această entitate nou apărută este sufletul, şi ea supravietuieşte atât mortii corpului vostru fizic, cât şi celei a mintii voastre materiale. Această entitate este copilul comun al vietii şi al eforturilor voastre combinate ale eului uman în legătură cu eul divin, Ajustorul. Acest copil cu ascendentă umană şi divină constituie elementul supravietuitor de origine pământeană; el este eul morontial, sufletul nemuritor.
112:5.13 (1234.2) Acest copil, a cărui semnificatie persistă şi a cărui valoare supravietuieşte, este cu totul inconştient pe durata perioadei ce tine de la moarte la repersonalizare; el rămâne în seama păzitorului serafic al destinului pe toată perioada de aşteptare. După moarte, voi nu veti actiona ca fiintă conştientă înainte de a fi atins noua conştiintă morontială pe lumile de locuinte ale Sataniei.
112:5.14 (1234.3) În clipa mortii, identitatea functională asociată personalitătii umane este întreruptă de încetarea mişcării vitale. Cu toate că personalitatea umană transcende aceste fragmente constituente, ea depinde de ele pentru această identitate functională. Oprirea vietii distruge structurile creierului fizic necesare dotării mentale, şi această întrerupere a mintii pune capăt conştiintei umane. După aceea, conştiinta creaturii nu mai poate să reapară înainte să se fi aranjat o situatie cosmică care să permită aceleiaşi personalităti umane de a functiona din nou în relatie cu energia vie.
112:5.15 (1234.4) Pe durata trecerii muritorilor ce supravietuiesc între lumea lor de origine şi lumile de locuinte, că personalitatea lor a fost reconstituită în cea de-a treia perioadă, ori că îşi face ascensiunea până la epoca unei reînvieri colective, datele constitutive ale personalitătii lor sunt cu fidelitate păstrate de către arhanghelii de pe lumile lor de activităti speciale. Arhanghelii nu sunt ocrotitori ai personalitătii (în felul în care îngerii păzitori păzesc sufletul), însă nu-i mai putin adevărat că orice factor identificabil al personalitătii este eficient păstrat sub paza acestor fideli depozitari ai elementelor supravietuirii umane. Cât despre amplasarea exactă a personalitătii muritorului pe perioada intermediară dintre moarte şi supravietuire, noi nu îl cunoaştem.
112:5.16 (1234.5) Situatia care face repersonalizarea posibilă este creată în sălile de înviere ale planetelor receptoare morontiale ale universului local. Acolo, în camerele de asamblare a vietii, autoritătile supraveghetoare oferă această combinatie de energie universală - morontială, mentală şi spirituală - care permite să se restituie conştiinta supravietuitorului adormit. Reasamblarea părtilor alcătuitoare ale unei personalităti cândva materiale implică:
112:5.17 (1234.6) 1. Alcătuirea unei forme potrivite, un model morontial de energie, în care noul supravietuitor poate stabili contactul cu realitatea nespirituală, şi în interiorul căreia varianta morontială a mintii cosmice poate fi pusă în circuit.
112:5.18 (1234.7) 2. Întoarcerea Ajustorului la creatura morontială aflată în aşteptare. Ajustorul este veşnicul păstrător al identitătii voastre ascendente. Veghetorul vostru reprezintă încredintarea absolută că voi înşivă, iar nu un altul, sunteti cei care vor ocupa forma morontială creată pentru trezirea personalitătii voastre. Iar Ajustorul va fi prezent la reconstituirea personalitătii voastre pentru a relua rolul de călăuză paradisiacă al eului vostru supravietuitor.
112:5.19 (1235.1) 3. Când aceste conditii prealabile ale personalizării au fost întrunite, păstrătorul serafic al potentialitătilor sufletului nemuritor adormit, cu ajutorul a numeroase personalităti cosmice, atribuie această entitate morontială formei corporale şi mentale morontiale pregătită pentru aceasta; în acelaşi timp, el pune acest copil evolutiv al supremului în asociere veşnică cu Ajustorul în aşteptare. Acest lucru încheie repersonalizarea, reconstituirea memoriei, a intuitiei şi a conştiintei - identitatea.
112:5.20 (1235.2) Faptul repersonalizării constă în luarea în posesie, de către sinele omenesc care se trezeşte, a fazei morontiale racordate a mintii cosmice nou separate. Fenomenul personalitătii depinde de persistenta identitătii reactiei individului la mediul său universal; iar acest lucru nu se poate produce decât prin intermediul mintii. Individualitatea persistă în pofida unei continue schimbări în toti factorii care compun eul; în viata fizică, schimbarea este treptată; la moarte, şi după repersonalizare, schimbarea este bruscă. Adevărata realitate a oricărei individualităti (personalităti) este capabilă să răspundă într-o manieră adecvată la situatiile universului prin modificările permanente ale părtilor sale constitutive; stagnarea se încheie inevitabil prin moarte. Viata omenească este o nesfârşită schimbare a factorilor vietii, unificati prin stabilitatea unei personalităti invariante.
112:5.21 (1235.3) Iar atunci când vă veti trezi astfel în lumile de locuinte ale Ierusemului, voi veti fi atât de schimbati, transformarea spirituală va fi atât de mare încât, dacă nu ar exista Ajustorul Gândirii şi păzitorul destinului care să coreleze cu atâta desăvârşire noua voastră viată din noile lumi cu vechea voastră viată din prima lume, ati avea la început dificultăti în conectarea noii conştiinte morontiale cu memoria readusă la viată a fostei voastre identităti. În ciuda continuitătii identitătii personale, cea mai mare parte a vietii voastre de muritor vi s-ar părea la început un vis vag şi neguros. Timpul va limpezi însă multe dintre asocierile vietii voastre de muritor.
112:5.22 (1235.4) Ajustorul gândirii va readuce şi va repeta doar acele amintiri şi experiente care fac parte din cariera voastră universală şi sunt esentiale pentru aceasta. Dacă Ajustorul a fost un partener în evolutia a ceea ce s-a petrecut în mintea omenească, atunci aceste experiente demne de a fi păstrate vor supravietui în conştiinta eternă a Ajustorului. Cu toate acestea, cea mai mare parte a vietii voastre şi a amintirilor ei - neavând nici semnificatie spirituală, nici valoare morontială - vor muri odată cu creierul material; o mare parte din experienta materială va dispărea, la fel ca un fost eşafodaj, care a servit drept pod pentru trecerea la nivel morontial şi nu mai are nici o utilitate într-un univers. Personalitatea şi relatiile dintre personalităti nu reprezintă însă niciodată eşafodaje; memoria omenească a relatiilor personalitătii are o valoare cosmică şi va persista. În lumile de locuinte nu numai că veti cunoaşte şi veti fi cunoscuti de către cei care v-au fost cândva asociati în scurta, dar misterioasa viată de pe Urantia, ci, mai mult, vă veti aminti de ei, iar ei îşi vor aduce aminte de voi.
112:6.1 (1235.5) Aşa cum un fluture iese la iveală din stadiul de omidă, tot astfel adevăratele personalităti ale fiintelor omeneşti ies la iveală în lumile de locuinte revelându-se, pentru prima oară, separate de vechea lor învăluire din trupul lor material. Cariera morontială în universul local corespunde înăltării permanente a mecanismului personalitătii, de la nivelul morontial initial al existentei sufletului până la nivelul morontial final de spiritualitate progresivă.
112:6.2 (1235.6) Este dificil să vă instruim asupra formelor voastre morontiale de personalitate pentru cariera universului local. Veti fi înzestrati cu modele morontiale capabile să manifeste personalitatea, însă acestea sunt învelişuri care, în cele din urmă, se află dincolo de întelegerea voastră. Cu toate că sunt pe deplin reale, astfel de forme nu reprezintă modelele energetice de ordin material pe care le întelegeti acum. Ele joacă însă, în lumile universului local, acelaşi rol pe care îl joacă propriile voastre corpuri materiale pe planetele pe care se nasc oamenii.
112:6.3 (1236.1) Într-o oarecare măsură, înfătişarea formei corporale materiale este sensibilă la caracterul identitătii personale; corpul fizic reflectă, într-o anumită măsură, ceva din natura intrinsecă a personalitătii. Forma morontială realizează o reflectare mai avansată. În viata fizică, muritorii pot fi frumoşi în exterior, fiind în acelaşi timp urâti în interior; în viata morontială, şi din ce în ce mai mult pe nivelele ei mai înalte, forma personalitătii se va modifica direct conform naturii persoanei interioare. La nivelul spiritual, forma exterioară şi natura interioară încep să se apropie de o identificare completă, care se perfectionează tot mai mult pe nivele spirituale tot mai înalte.
112:6.4 (1236.2) În starea morontială, ascenderul muritor este înzestrat cu varianta nebadoniană a mintii cosmice a Maestrului Spirit din Orvonton. Intelectul muritor ca atare a pierit, a încetat să existe ca o entitate universală focalizată, separată de circuitele mentale, nediferentiate ale Spiritului Creativ. În schimb, semnificatiile şi valorile mintii umane n-au dispărut. Anumite faze ale mintii se continuă în sufletul supravietuitor; anumite valori experientiale ale fostei minti omeneşti sunt păstrate de Ajustor; iar înregistrarea vietii omeneşti aşa cum a fost ea trăită în timp, rămâne în universul local, împreună cu anumite înregistrări vii detinute de numeroase fiinte preocupate de evoluarea finală a muritorului ascendent, fiinte al căror rang începe de la serafim, continuă cu Cenzorii Universali, şi dincolo de aceştia până la Suprem.
112:6.5 (1236.3) Vointa unei creaturi nu poate exista fără minte, însă ea persistă în ciuda pierderii intelectului material. În timpul imediat următor reînvierii, personalitatea ascendentă este călăuzită, într-o mare măsură, de modelele caracteriale moştenite din viata sa umană şi de actiunea nou apărută a motei morontiale. I-ar aceşti îndrumători ai conduitei de pe lumile de locuinte activează într-o manieră acceptabilă pe durata primelor etape ale vietii morontiale şi înainte ca vointa morontială să apară în întreaga sa plenitudine ca expresie volitională a personalitătii ascendente.
112:6.6 (1236.4) În cariera universului local nu există nici o influentă care să se compare cu aceea a celor şapte spirite-mentale adjutante ale existentei umane. Mintea morontială trebuie să evolueze prin contact direct cu mintea cosmică, aşa cum a fost modificată şi tradusă această minte cosmică de către sursa creativă a intelectului universului local - Călăuzirea Divină.
112:6.7 (1236.5) Înainte de moarte, mintea muritoare are conştiinta de a fi independentă de prezenta Ajustorului; pentru a putea functiona mintea adjutantă are nevoie doar de modelul asociat material-energetic. Sufletul morontial fiind însă supraadjutant, nu are o conştiintă de sine fără Ajustor atunci când este lipsit de mecanismul mental material. Acest suflet evoluat posedă, cu toate acestea, o continuitate a caracterului provenită din deciziile luate de fostul său mental adjutant asociat, iar acest caracter devine memorie activă atunci când modelele sale primesc energia Ajustorului revenit.
112:6.8 (1236.6) Persistenta memoriei este dovada că identitatea originară este retinută; ea este esentială pentru a completa autoconştiinta continuitătii şi a expansiunii personalitătii. Muritorii care se ridică fără Ajustori depind de instructiunile asociatilor serafici pentru reconstructia memoriei umane; în afară de aceasta, sufletul morontial al muritorilor fuzionati cu Spiritul nu este limitat. Modelul memoriei persistă în suflet, însă acest model necesită prezenta fostului Ajustor pentru a deveni imediat capabil să se realizeze pe sine ca o memorie continuă. Fără Ajustor, supravietuitorul muritor are nevoie de o perioadă de timp considerabilă pentru a reexplora şi reînvăta, pentru a redobândi memoria conştientă a semnificatiilor şi valorilor existentei sale anterioare.
112:6.9 (1237.1) Sufletul având o valoare de supravietuire reflectă atât actiunile şi motivatiile cantitative cât şi pe cele calitative ale intelectului material, fostul sediu al identitătii de sine. Alegând adevărul, frumusetea şi bunătatea, mintea muritoare intră în cariera ei universală premorontială sub tutela celor şapte spirite-mentale adjutante unificate sub conducerea spiritului întelepciunii. Prin urmare, după trecerea de cel şapte cercuri de realizare morontială, darul mintii morontiale se suprapune mentalului adjutant, fapt care inaugurează cariera prespirituală sau morontială de progres în universul local.
112:6.10 (1237.2) Când o creatură îşi părăseşte planeta natală, ea lasă în urma ei îndrumătorul adjutant şi nu mai depinde decât de intelectul morontial. Când un ascender părăseşte universul local, el a atins nivelul spiritual al existentei, trecând deasupra nivelului morontial. Această entitate spirituală nou apărută devine atunci acordată îndrumării directe a mintii cosmice de pe Orvonton.
112:7.1 (1237.3) Fuziunea cu Ajustorul Gândirii conferă personalitătii actualităti eterne, care înainte nu erau decât potentiale. Printre aceste noi daruri putem mentiona: fixarea calitătii divinitătii, memoria şi experienta veşniciei trecute, nemurirea şi o fază de absolut potential calificat.
112:7.2 (1237.4) Când cursa voastră pământească într-o formă temporară s-a încheiat, sunteti sortiti să vă treziti pe tărmurile unei lumi mai bune, şi în cele din urmă veti fi uniti cu Ajustorul vostru fidel într-o îmbrătişare veşnică. Iar această fuziune constituie misterul care face ca Dumnezeu şi omul să fie una, misterul evolutiei creaturii finite, însă acesta este veşnic adevărat. Fuziunea este taina sferei sacre a Ascendingtonului, şi nici o creatură, în afară de cele care au experimentat fuziunea cu Spiritul Deitătii, nu poate întelege semnificatia reală a valorilor efective care sunt unite atunci când identitatea unei creaturi a timpului devine pe vecie una cu Spiritul Deitătii Paradisului.
112:7.3 (1237.5) Fuziunea cu Ajustorul se efectuează de obicei în timp ce ascenderul încă se mai află în sistemul său local. Ea se poate produce pe planeta natală ca o transcendere a mortii naturale; ea poate avea loc pe oricare dintre lumile locuintelor sau în cartierul general al unui sistem. Ea poate fi chiar şi întârziată până în momentul şederii în sediul constelatiei; sau, la ocazii speciale, ea nu poate fi încheiată până când ascenderul n-a ajuns capitala universului local.
112:7.4 (1237.6) După ce s-a efectuat fuziunea cu Ajustorul, nu mai poate apărea nici un pericol pentru cariera eternă a unei astfel de personalităti. Fiintele celeste, pentru a fi încercate, trec printr-o lungă experientă, însă muritorii trec prin încercări relativ scurte şi intense pe lumile evolutive şi morontiale.
112:7.5 (1237.7) Fuziunea cu Ajustorul nu are loc niciodată înainte ca decretele suprauniversului să fi confirmat că natura umană a făcut o alegere definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte cariera eternă. Aceasta este autorizarea uniunii care, odată proclamată, constituie pentru personalitatea fuzionată permisiunea de a părăsi în cele din urmă hotarele universului local pentru a ajunge apoi în cartierul general al suprauniversului. De acolo, şi într-un viitor îndepărtat, un seconafim va purta pelerinul timpului în lungul zbor ce îl va conduce în universul central al Havonei şi spre aventura Deitătii.
112:7.6 (1238.1) Pe lumile evolutive, individualitatea este materială; ea este un obiect din univers şi este supusă ca atare legilor existentei materiale. Ea este un fapt în timp şi este sensibilă la vicisitudinile acestuia. Aici trebuie să fie formulate deciziile de supravietuire. În starea morontială sinele a devenit o realitate universală nouă şi mai durabilă, iar creşterea sa permanentă se întemeiază pe armonizarea sa continuă cu circuitele mentale şi spirituale ale universurilor. Acum sunt confirmate deciziile de supravietuire. Când sinele atinge nivelul spiritual, el a devenit atunci o valoare sigură în univers, iar această nouă valoare se întemeiază pe faptul că s- au luat deciziile de supravietuire; dovada este eterna fuziune cu Ajustorul Gândirii. După ce a atins statutul de valoare universală autentică, creatura devine potential liberă pentru a căuta cea mai înaltă valoare universală - Dumnezeu.
112:7.7 (1238.2) Asemenea fiinte fuzionate sunt duble în reactiile lor universale. Ele sunt indivizi morontiali distincti având anumite analogii cu serafimii, şi potential ei sunt deopotrivă fiinte din ordinul finalitarilor Paradisului.
112:7.8 (1238.3) Individul fuzionat reprezintă însă, într-adevăr, o personalitate, o fiintă, a cărei unitate sfidează orice încercare de analiză din partea oricărei inteligente a universurilor. Şi astfel, după ce ati trecut prin fata tribunalelor universului local de la cel mai modest până la cel mai înalt, fără ca vreunul dintre ele să poată identifica separat omul şi Ajustorul, sunteti în cele din urmă conduşi în fata Suveranului Nebadonului, Tatăl universului vostru local. Iar acolo primiti, chiar din mâna fiintei a cărei paternitate creativă în acest univers al timpului a făcut posibil faptul vietii voastre, acreditările care vă dau dreptul de a continua apoi cariera voastră suprauniversală în căutarea Tatălui Universal.
112:7.9 (1238.4) Oare triumfătorul Ajustor a câştigat personalitate prin magnificul său serviciu pentru omenire, sau nemurirea a fost dobândită de brava fiintă umană prin eforturile ei sincere de a deveni asemeni Ajustorului? Nu este nici una dintre acestea; doar împreună au împlinit evolutia unui membru al unuia dintre ordinele unice ale personalitătilor ascendente ale Supremului, o fiintă care va fi întotdeauna serviabilă, fidelă şi eficientă, un candidat pentru o creştere şi o dezvoltare nouă, încercând mereu să se ridice şi neoprindu-se niciodată din ascensiunea celestă înainte ca cele şapte circuite ale Havonei să fie străbătute şi înainte ca sufletul, a cărui origine a fost cândva pământească, să aibă o recunoştintă plină de adoratie în fata personalitătii însăşi a Tatălui din Paradis.
112:7.10 (1238.5) De-a lungul acestei întregi ascensiuni, Ajustorul Gândirii este garantia divină a viitoarei şi deplinei stabilizări spirituale a ascenderului muritor. În acelaşi timp, prezenta liberului arbitru omenesc oferă Ajustorului un canal etern pentru a pune în libertate natura divină şi infinită. Acum aceste două identităti au devenit una; nici un eveniment din timp sau din eternitate nu mai poate separa omul sau Ajustorul; ei sunt inseparabili, contopiti pe vecie.
112:7.11 (1238.6) Pe lumile de fuziune a Ajustorilor, destinul Veghetorului Misterului este identic cu acela al muritorului ascendent - Corpul Paradisiac al Finalitătii. Nici Ajustorul, nici muritorul nu pot atinge acel tel unic fără cooperarea deplină şi ajutorul plin de încredere acordate reciproc. Această asociere extraordinară este unul dintre fenomenele cosmice cele mai pasionante şi cele mai stupefiante ale prezentei vârste a universului.
112:7.12 (1239.1) Din momentul fuziunii cu Ajustorul, statutul ascenderului este acela al unei creaturi evolutive. Partenerul uman a fost primul care s-a bucurat de personalitate; el este deci superior Ajustorului în toate problemele ce se referă la recunoaşterea personalitătii.
112:7.13 (1239.2) Pentru aceste fiinte contopite cartierul general din Paradis este Ascendington, nu Divinington, iar această îmbinare unică dintre Dumnezeu şi om are rang de muritor ascender pe toată calea ascendentă către Corpul Finalitătii. Când un Ajustor se contopeşte cu un muritor ascender, numărul acelui Ajustor este şters din arhivele suprauniversului. Nu ştiu ce se întâmplă în arhivele de pe Divinington, însă presupun că dosarul acelui Ajustor este transferat în cercurile secrete ale curtilor interioare ale lui Grandfanda, conducătorul în exercitiu al Corpului Finalitătii.
112:7.14 (1239.3) Odată cu fuziunea Ajustorului, Tatăl Universal şi-a tinut făgăduiala de a se dărui pe sine făpturilor sale materiale; el şi-a dus la îndeplinire promisiunea şi a realizat planul de revărsare eternă a divinitătii asupra umanitătii. Acum începe încercarea omenească de a realiza şi actualiza posibilitătile nelimitate care sunt inerente asocierii celeste cu Dumnezeu, care a devenit astfel un fapt.
112:7.15 (1239.4) Destinul actualmente cunoscut al muritorilor supravietuitori este Corpul Finalitătii din Paradis; acesta este şi telul destinului pentru toti Ajustorii de Gândire care s-au alăturat într-o uniune veşnică partenerilor lor muritori. Finalitarii Paradisului lucrează acum la multe proiecte îndrăznete în marele univers, însă noi presupunem cu totii că vor avea alte sarcini, poate şi mai celeste, de îndeplinit în viitorul îndepărtat, după ce cele şapte suprauniversuri vor fi fost ancorate în lumină şi în viată şi când Dumnezeul finit va fi ieşit la iveală din misterul care înconjoară acum această Deitate Supremă.
112:7.16 (1239.5) Vi s-a descris, într-o anumită măsură, organizarea şi personalul universului central, al suprauniversurilor şi al universurilor locale. Vi s-au spus unele lucruri asupra caracterului şi a originii diverselor personalităti care conduc acum aceste vaste creatii. Ati fost de asemenea informati că sunt pe cale de a se organiza vaste galaxii de universuri, aflate cu mult dincolo de periferia marelui univers, pe primul nivel al spatiului exterior. De-a lungul acestor expuneri vi s-a împărtăşit şi faptul că Fiinta Supremă va dezvălui functia sa tertiară nerevelată în aceste regiuni actualmente neexplorate ale spatiului exterior; şi vi s-a mai spus, de asemenea, că finalitarii din corpul Paradisului sunt copiii experientiali ai Supremului.
112:7.17 (1239.6) Noi credem că muritorii fuzionati cu Ajustorul lor împreună cu tovarăşii lor finalitari, sunt meniti să functioneze, într-un fel sau altul, în administratia universurilor de pe primul nivel al spatiului exterior. Nu avem nici cea mai mică urmă de îndoială că, la timpul potrivit, aceste enorme galaxii vor deveni universuri locuite. Şi suntem deopotrivă convinşi că, printre administratorii lor, vom găsi finalitari paradisiaci a căror natură este consecinta cosmică a întrepătrunderii creaturii şi a Creatorului.
112:7.18 (1239.7) Ce aventură! Ce poveste! O creatie gigantică care să fie administrată de copiii Supremului, aceşti Ajustori personalizati şi umanizati, aceşti muritori deveniti veşnici şi asemeni Ajustorilor, aceste îmbinări misterioase şi asocieri veşnice dintre cele mai înalte manifestări cunoscute ale Primei Surse-Centru şi cea mai umilă formă de viată inteligentă capabilă să înteleagă şi să ajungă la Tatăl Universal. Ne imaginăm că astfel de fiinte amestecate, asemenea asocieri dintre Creator şi creatură, vor deveni conducători minunati, administratori incomparabili şi directori plini de întelegere şi de compasiune fată de toate formele de viată inteligentă susceptibile să se nască în aceste universuri viitoare ale primului nivel al spatiului exterior.
112:7.19 (1240.1) Originea voastră este, într-adevăr, pământească, animală, iar corpul vostru este tărână. Însă dacă vreti în mod efectiv, dacă doriti realmente, moştenirea erelor este cu sigurantă a voastră şi, într-o bună zi, veti sluji în universuri cu adevărata voastră calitate - copii ai Dumnezeului Suprem al experientei şi fii divini ai Tatălui Paradisiac al tuturor personalitătilor.
112:7.20 (1240.2) [Prezentat de un Mesager Solitar din Orvonton]
Cartea Urantia
Capitolul 113
113:0.1 (1241.1) DUPĂ ce am prezentat relatările noastre despre Spiritele Tutelare ale Timpului şi despre Armata Mesagerilor Spaţiului, ajungem la studierea îngerilor păzitori, serafimii consacraţi slujirii pe lângă muritorii individuali pentru a căror înălţare şi perfecţionare a fost pregătit întregul imens plan de supravieţuire şi de progres spiritual. Pe Urantia, în epocile trecute, aceşti păzitori ai destinului erau aproape singurul grup de îngeri recunoscut. Serafimii planetari sunt, într-adevăr, nişte spirite tutelare trimise pentru a face servicii celor care vor supravieţui. Aceşti serafimi însoţitori au funcţionat ca ajutoare spirituale ale oamenilor muritori în toate marile evenimente din trecut şi din prezent. Cu ocazia multor revelaţii, „cuvântul a fost rostit de îngeri”, şi numeroase directive ale cerului au fost „primite prin intermediul îngerilor”.
113:0.2 (1241.2) Serafimii sunt tradiţionalii îngeri celeşti, spiritele tutelare care trăiesc atât de aproape de voi şi fac atât de multe pentru voi. Ei au servit pe Urantia încă din timpurile cele mai îndepărtate ale inteligenţei umane.
113:1.1 (1241.3) Învăţătura referitoare la îngerii păzitori nu este un mit; anumite grupuri de fiinţe umane au efectiv îngeri personali. Ca recunoaştere a acestui fapt a zis Iisus, vorbind despre copiii împărăţiei cerurilor: „Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe nici unul dintre cei mici, căci eu vă spun că îngerii lor văd continuu prezenţa spiritului Tatălui meu”.
113:1.2 (1241.4) La origine, serafimii au fost special desemnaţi pentru fiecare rasă distinctă a Urantiei. Însă, încă de la manifestarea lui Mihail, ei primesc sarcini în acord cu inteligenţa, cu spiritualitatea şi cu destinul uman. Din punct de vedere intelectual, omenirea este împărţită în trei categorii:
113:1.3 (1241.5) 1. Oamenii dotaţi cu o minte sub normal - cei care nu exercită o putere normală de voinţă; cei care nu iau decizii curente. Această categorie îi include pe cei care nu pot să îl înţeleagă pe Dumnezeu; lor le lipseşte capacitatea de a adora în mod inteligent Deitatea. Un corp de serafimi, o companie, cu un batalion de heruvimi, este afectat tutelei uranienilor mental inferiori faţă de normal, şi vegherii ca justiţia şi îndurarea să le fie exprimate în lupta pentru viaţă de pe pământ.
113:1.4 (1241.6) 2. Tipul mediu normal de minte umană. Din punct de vedere al tutelei serafice, cea mai mare parte a bărbaţilor şi a femeilor sunt grupaţi în şapte categorii potrivit statutului lor în depăşirea cercurilor progresului uman şi ale dezvoltării spirituale.
113:1.5 (1241.7) 3. Oamenii dotaţi cu o minte superioară celei normale - bărbaţii şi femeile cu multă hotărâre, înzestraţi cu un potenţial indubitabil de înfăptuire spirituală; cei care au stabilit mai mult sau mai puţin contactul cu Ajustorul interior; membri ai unor diverse corpuri de rezervă ale destinului. Oricare ar fi cercul în care se găseşte o fiinţă omenească, dacă cel interesat se înrolează într-unul dintre diversele corpuri de rezervă ale destinului, atunci îi este imediat afectat un serafim personal; de acum înainte, şi până la capătul carierei sale pământene, acest muritor va beneficia de îndrumarea continuă şi de vigilenţa neîncetată a unui înger păzitor. Tot astfel, când o fiinţă omenească ia decizia supremă, când ea se logodeşte realmente cu Ajustorul ei, sufletului ei îi este numaidecât afectat un păzitor personal.
113:1.6 (1242.1) În slujirea pe lângă fiinţele aşa-zise normale, afectările serafice sunt făcute după cercul intelectualităţii şi cel al spiritualităţii pe care le-au atins oamenii. Voi începeţi îmbrăcaţi cu mintea voastră de muritori în cel de-al şaptelea cerc, şi progresaţi către interior, căutând să vă înţelegeţi pe voi înşivă, să vă cuceriţi, să vă stăpâniţi pe voi înşivă; iar dacă moartea naturală nu pune capăt carierei voastre prin transferarea luptelor voastre în lumile palat, voi avansaţi, cerc după cerc, până ce ajungeţi la primul cerc, sau cercul interior de contact şi de comunicare relativă cu Ajustorul interior.
113:1.7 (1242.2) În cercul iniţial, al şaptelea, un înger păzitor şi o companie de heruvimi asistenţi sunt însărcinaţi cu paza vigilentă a o mie de muritori. În al şaselea cerc, un cuplu serafic şi o companie de heruvimi sunt însărcinaţi cu îndrumarea ascenderilor în grupuri de câte cinci sute. Când este atins al cincilea cerc, fiinţele umane sunt grupate în companii de aproximativ o sută şi sunt luate în grijă de un cuplu de păzitori serafici cu un grup de heruvimi. După ce au atins al patrulea cerc, muritorii sunt grupaţi câte zece, şi acolo iarăşi un cuplu de serafimi, asistat de o companie de heruvimi, este însărcinat să vegheze asupra lor.
113:1.8 (1242.3) Când o minte omenească transcende inerţia eredităţii animale şi atinge al treilea cerc al intelectualităţii umane şi al spiritualităţii dobândite, un înger personal (în realitate doi) va fi de acum înainte în întregime şi exclusiv consacrat acestui muritor ascensionar. Astfel, în plus faţă de Ajustorii gândirii interiori mereu prezenţi şi din ce în ce mai eficienţi, aceste suflete umane primesc asistenţa nedivizată a acestor păzitori personali ai destinului, în toate eforturile lor de a completa experienţa celui de-al treilea cerc, a-l traversa pe al doilea şi a-l atinge pe primul.
113:2.1 (1242.4) Serafimii nu sunt numiţi păzitori ai destinului înainte de a fi fost desemnaţi pentru a se asocia unui suflet omenesc care a realizat una sau mai multe dintre cele trei următoare înfăptuiri: a luat decizia supremă de a deveni asemănător lui Dumnezeu, a intrat în cel de-al treilea cerc, ori s-a înrolat într-unul dintre corpurile de rezervă ale destinului.
113:2.2 (1242.5) În evoluţia raselor, un păzitor al destinului este afectat chiar primei fiinţe care atinge cercul de cucerire cerut. Pe Urantia, primul muritor care a obţinut un păzitor personal a fost Rantowoc, un înţelept al rasei roşii din antichitatea foarte îndepărtată.
113:2.3 (1242.6) Toţi îngerii desemnaţi sunt aleşi dintr-un grup de serafimi voluntari, iar afectările sunt întotdeauna decise potrivit nevoilor umane şi ţinând seama de statutul cuplului îngeresc - în lumina experienţei sale serafice, a priceperii sale şi a înţelepciunii sale. Numai serafimii care au servit un timp îndelungat, cei de tipurile cele mai experimentate şi cel mai bine puse la încercare, primesc o afectare de păzitor de destin. Numeroşi păzitori au câştigat o preţioasă experienţă pe lumile de serii fără fuziune cu Ajustorii. Asemeni Ajustorilor, serafimii însoţesc aceste fiinţe pe durata unei singure vieţi; apoi, ei sunt eliberaţi în vederea unei noi afectări. Mulţi păzitori ai Urantiei au beneficiat de această experienţă practică prealabilă pe alte lumi.
113:2.4 (1243.1) Când fiinţele umane nu reuşesc să supravieţuiască, păzitorii lor personali sau colectivi pot servi, în repetate rânduri, în roluri asemănătoare pe aceeaşi planetă. Serafimii dobândesc o consideraţie sentimentală pentru lumile particulare şi nutresc o afecţiune specială pentru anumite rase şi pentru anumite tipuri de creaturi muritoare cu care ei au fost strâns şi intim asociaţi.
113:2.5 (1243.2) Îngerii dezvoltă o afecţiune durabilă pentru asociaţii lor umani, şi o caldă prietenie pentru ei se va naşte de asemenea în voi numai dacă vă puteţi face o imagine despre ei. Despuiaţi de corpurile voastre materiale şi asiguraţi cu forme spirituale, voi aţi fi foarte aproape de îngeri prin multe dintre însuşirile personalităţii. Ei împărtăşesc cea mai mare parte a emoţiilor voastre şi mai simt câteva în plus. Singura emoţie care vă face să acţionaţi şi care le este oarecum dificil s-o înţeleagă este moştenirea fricii animale care ocupă un loc atât de important în viaţa mentală a locuitorului de rând al Urantiei. Îngerii găsesc realmente greu de înţeles de ce îngăduiţi, cu atâta stăruinţă, puterilor voastre intelectuale superioare, şi chiar şi credinţei voastre religioase, să fie atât de dominate de frică şi să fie atât de complet demoralizate de panici nechibzuite pricinuite de teamă şi de îngrijorare.
113:2.6 (1243.3) Toţi serafimii au nume individuale, dar în lista de afectare pentru servirea lumilor, ei sunt desemnaţi frecvent după numărul lor planetar. În sediul universului, ei sunt înregistraţi cu numele şi cu numărul lor planetar. Păzitorul de destin al subiectului uman folosit pentru prezenta comunicare prin contact este numărul 3 din grupul 17 al companiei 126 din batalionul 4 al unităţii 384 din legiunea 6 a corpului 37 din a 182.314-a oaste serafică a Nebadonului. Sub numărul planetar 3.641.852 este el actualmente afectat acestui subiect de pe Urantia.
113:2.7 (1243.4) În serviciul de tutelă personală, în afectarea îngerilor ca păzitori ai destinului, serafimii îşi oferă întotdeauna voluntar serviciile lor. În oraşul prezentei vizite, un muritor a fost recent admis în corpul de rezervă al destinului. Din moment ce îngerii păzitori personali servesc oamenii care se găsesc în această situaţie, mai mult de o sută de serafimi se oferă candidaţi. Directorul planetar a ales doisprezece dintre cei mai experimentaţi, şi l-a desemnat apoi pe serafimul pe care ei l-au selecţionat ca fiind cel mai indicat pentru a călăuzi această fiinţă umană în timpul călătoriei sale de o viaţă. Pentru a fi mai precişi, ei au selecţionat un cuplu de serafimi deopotrivă de bine calificaţi, din care unul dintre membri va fi întotdeauna la datorie.
113:2.8 (1243.5) Serafimii pot avea de asigurat servicii continue, dar unul dintre membrii cuplului îngeresc poate întotdeauna să renunţe de orice responsabilitate de servire. Asemeni heruvimilor, serafimii servesc în general în cupluri, însă, contrar asociaţilor lor mai puţin avansaţi, serafimii lucrează uneori izolat. Practic, în toate contactele lor cu fiinţele umane, ei pot opera cu titlu individual. Prezenţa ambilor îngeri este necesară numai pentru a comunica şi a servi pe circuitele superioare ale universurilor.
113:2.9 (1243.6) Când un cuplu serafic acceptă o afectare de păzitor, el serveşte astfel pentru restul vieţii fiinţei umane interesate. Complementul existenţei (unul dintre cei doi îngeri) devine istoricul întreprinderii. Aceşti serafimi complementari sunt îngeri înregistratori pentru muritorii lumilor evolutive. Arhivele sunt păstrate de cuplul de heruvimi (un heruvim şi un sanobim) care este întotdeauna asociat cu păzitorii serafici, dar aceste arhive sunt întotdeauna aflate în seama unuia dintre serafimi.
113:2.10 (1244.1) Pentru a se odihni şi a se reîncărca cu energia vitală a circuitelor universale, păzitorul este periodic reînsufleţit de complementul său şi, în timpul absenţei sale, heruvimul asociat operează ca arhivist; este acelaşi lucru şi atunci când serafimul complementar este la rândul său absent.
113:3.1 (1244.2) Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care un păzitor al destinului le face pentru subiectul său uman constă în efectuarea unei coordonări personale a numeroase influenţe spirituale impersonale care locuiesc, înconjoară şi afectează mintea şi sufletul creaturii muritoare în evoluţie. Fiinţa umană este o personalitate, iar spiritelor nepersonale şi entităţilor prepersonale le este extrem de greu să stabilească un contact direct cu o minte atât de complet materială şi atât de personal distinctă. Slujirea îngerului păzitor unifică mai mult sau mai puţin aceste influenţe şi le permite să fie mai bine apreciate de natura morală în expansiune a personalităţii umane în evoluţie.
113:3.2 (1244.3) Acest păzitor serafic corelează mai ales multiplii agenţi şi influenţe ai Spiritului Infinit, de la domeniile controlorilor fizici şi ale spiritelor-minte adjutante până la Duhul Sfânt al Divinei Ocrotitoare şi la prezenţa Spiritului Omniprezent al celei de-a Treia Surse-Centru din Paradis. După ce a unificat astfel şi a făcut mai personale aceste servicii ale Spiritului Infinit, serafimul începe să coreleze această influenţă integrată a Autorului Comun cu prezenţele spirituale ale Tatălui şi ale Fiilor.
113:3.3 (1244.4) Ajustorul este prezenţa Tatălui; Spiritul Adevărului este prezenţa Fiilor. Aceste daruri divine sunt unificate şi coordonate pe nivelele inferioare de experienţă spirituală umană cu ajutorul păzitorilor serafici. Servitorii îngereşti au darul de a combina dragostea Tatălui şi a îndurării Fiilor în slujirea lor pe lângă oameni.
113:3.4 (1244.5) Acolo se vădeşte raţiunea pentru care păzitorul serafic devine în cele din urmă conservatorul personal al lumilor mentale, al formulelor mnemotehnice şi al realităţilor sufletului supravieţuitorului uman în intervalul dintre moartea sa fizică şi învierea sa morontială. În afară de copiii tutelari ai Spiritului Infinit, nici unul nu ar putea acţiona astfel în contul creaturilor umane în timpul acestei faze de tranziţie de la un nivel al universului la un alt nivel mai elevat. Chiar şi atunci când intraţi în somnul de tranziţie final, în clipa în care treceţi din timp în veşnicie, un înalt supernafim participă similar la tranzitul vostru pentru a conserva identitatea voastră de creatură şi pentru a asigura integritatea persoanei voastre.
113:3.5 (1244.6) Pe nivelul spiritual, serafimii fac personale multe servicii universale care, altfel, ar rămâne impersonale şi prepersonale; ei sunt coordonatori. Pe nivelul intelectual, ei pun în legătură mintea şi morontia; ei sunt interpreţi. Pe nivelul fizic, ei manipulează mediul pământean prin legătura lor cu Maeştrii Controlori Fizici şi prin serviciul cooperativ al creaturilor mediane.
113:3.6 (1244.7) Aceasta este o expunere a funcţiilor multiple şi complicate ale unui serafim asistent; dar cum poate o asemenea personalitate îngerească, creată pe un nivel care, în univers, de-abia este superior celui al omenirii, să înfăptuiască nişte lucruri atât de dificile şi de complexe? Noi nu ştim efectiv acest lucru, dar presupunem că acest serviciu extraordinar este facilitat într-o manieră misterioasă de către acţiunea nerecunoscută şi nerevelată a Fiinţei Supreme, Deitatea pe calea de actualizare a universurilor în evoluţie ale timpului şi ale spaţiului. Pe tot tărâmul supravieţuirii progresive, în Fiinţa Supremă şi prin Fiinţa Supremă, serafimii sunt o parte esenţială a continuităţii înaintării umane.
113:4.1 (1245.1) Păzitorii serafici nu sunt minte, deşi provin din Spiritul Creativ, sursa care dă totodată naştere minţii omeneşti. Serafimii sunt stimulatorii minţii; ei caută continuu să provoace, în mintea umană, decizii propice atingerii cercurilor. Ei nu fac la fel cu Ajustorii, care operează din interior şi prin suflet; ei acţionează mai degrabă din exterior către interior, lucrând prin mediul social, etic şi moral al fiinţelor omeneşti. Serafimii nu exercită atracţia divină a Ajustorilor Tatălui Universal, însă ei operează ca agenţi personali ai serviciului Spiritului Infinit.
113:4.2 (1245.2) Muritorul supus directivelor Ajustorului este deopotrivă de receptiv la îndrumarea serafică. Ajustorul este esenţa naturii veşnice a omului; serafimul este educatorul naturii evoluânde a omului - mintea umană din această viaţă şi sufletul morontial din următoarea. Pe lumile palat, vă veţi da pe deplin seama şi veţi avea cunoştinţă de instructorii serafici, dar, în prima lor viaţă, oamenii nu sunt în general conştienţi de ei.
113:4.3 (1245.3) Serafimii operează ca educatori, călăuzind paşii personalităţii umane pe cărări de experienţe noi şi progresive. Acceptarea îndrumării unui serafim duce rareori la o viaţă tihnită. Urmând aceste directive, voi sigur veţi întâlni şi, dacă aveţi curajul, veţi traversa pantele abrupte ale alegerii morale şi ale progresului spiritual.
113:4.4 (1245.4) Îndemnul la adorare îşi are în mare măsură originea în sugestiile spirituale ale adjutanţilor mentali superiori, reîntărite de directivele Ajustorului. Dar tendinţa de a se ruga, pe care muritorii conştienţi de Dumnezeu o încearcă atât de frecvent, ia adesea naştere ca urmare al unei influenţe serafice. Păzitorul serafic manipulează constant mediul înconjurător uman pentru a spori perspicacitatea cosmică a ascendentului uman cu scopul ca un asemenea candidat la supravieţuire să îşi dea seama, cât se poate de bine, de prezenţa Ajustorului interior şi să conducă, astfel, la o cooperare sporită cu misiunea spirituală a prezenţei divine.
113:4.5 (1245.5) Cu toate că aparent nu există nici o comunicare între Ajustorul interior şi serafimul din preajma sa, cei doi par să lucreze întotdeauna în perfectă armonie şi în excelent acord. Păzitorii sunt activaţi cel mai mult în momentul în care Ajustorii sunt activaţi cel mai puţin, dar există o ciudată corelaţie între serviciile lor. Nu prea este posibil ca această magnifică cooperare să fie accidentală sau fortuită.
113:4.6 (1245.6) Personalitatea tutelară a păzitorului serafic, prezenţa lui Dumnezeu prin Ajustorul interior, acţiunea încircuitată a Sfântului Spirit şi conştiinţa Fiului prin Spiritul Adevărului, sunt toate divin legate într-o unitate semnificativă de slujire spirituală într-o personalitate omenească şi pe lângă ea. Deşi aceste influenţe celeste provin de la diferite surse şi de pe diferite nivele, ele sunt toate integrate în prezenţa învăluitoare şi evoluândă a Fiinţei Supreme.
113:5.1 (1245.7) Îngerii nu invadează sanctuarul minţii umane. Ei nu manipulează voinţa muritorilor şi nici nu intră în contact direct cu Ajustorii interiori. Păzitorul destinului vostru vă influenţează pe toate căile compatibile cu demnitatea personalităţii voastre. Aceşti îngeri nu interferează, sub nici o împrejurare, cu liberul arbitru uman. Nici îngerii, nici vreun alt ordin de personalitate din univers nu au puterea sau autoritatea de a restrânge prerogativele alegerii umane.
113:5.2 (1246.1) Îngerii sunt atât de apropiaţi de voi şi veghează asupra voastră într-o manieră atât de emoţionantă încât, la figurat, ei „plâng din pricina intoleranţei voastre şi a încăpăţânării voastre voluntare”. Serafimii nu varsă lacrimi fizice; ei nu au corpuri fizice şi nu posedă aripi. În schimb, ei au emoţii spirituale şi încearcă senzaţii şi sentimente de natură spirituală comparabile, sub anumite raporturi, cu emoţiile umane.
113:5.3 (1246.2) Serafimii acţionează pentru voi întru totul independent de apelurile voastre directe. Ei execută ordinele superiorilor lor şi funcţionează astfel fără a-şi face griji din pricina capriciilor voastre trecătoare sau a dispoziţiilor voastre schimbătoare. Aceasta nu înseamnă că voi nu le puteţi face sarcinile mai uşoare sau mai grele, ci mai degrabă că îngerii nu se ocupă direct de apelurile sau de rugăciunile voastre.
113:5.4 (1246.3) Câtă vreme oamenii muritori trăiesc în trup, inteligenţa îngerilor nu le este direct accesibilă. Serafimii nu sunt nici suzerani nici directori, ci pur şi simplu păzitori. Serafimii vă păzesc şi nu caută să vă influenţeze direct. Voi trebuie să întocmiţi harta propriului vostru parcurs, dar după aceea îngerii acţionează pentru a face cel mai bun uz posibil al drumului pe care l-aţi ales. Fără excepţie, ei nu intervin arbitrar în treburile curente ale vieţii umane, dar, atunci când primesc de la superiorii lor instrucţiuni pentru a înfăptui vreo ispravă neobişnuită, voi puteţi fi siguri că ei vor găsi mijloacele de a duce la îndeplinire aceste ordine. Păzitorii nu îşi impun deci prezenţa în tablourile dramei umane, decât în caz de urgenţă, şi atunci în general la ordinele superiorilor lor. Ei sunt fiinţele care au să vă urmeze timp de numeroase epoci, şi ei vor primi astfel o pregătire pentru munca lor viitoare şi pentru asocierea lor cu personalitatea.
113:5.5 (1246.4) În anumite împrejurări, serafimii pot acţiona ca slujitori sub formă materială pe lângă fiinţe umane, dar cazurile în care se produce acest lucru sunt foarte rare. Cu asistenţa creaturilor mediane şi a controlorilor fizici, serafimii pot exercita o vastă gamă de activităţi în profitul fiinţelor umane, mergând până la contactul efectiv cu omenirea, însă asemenea cazuri sunt neobişnuite. În majoritatea cazurilor, evenimentele tărâmului fizic continuă fără a fi modificate de acţiunea serafică. Totuşi, s-au produs împrejurări în care verigile vitale din lanţul evoluţiei umane erau în pericol, şi în care păzitorii serafici au acţionat atunci, şi, pe drept cuvânt, cu de la sine putere.
113:6.1 (1246.5) După ce vi s-a oferit o privire de ansamblu a serviciului serafimilor din cursul vieţii pământeşti, am să încerc să vă informez despre conduita păzitorilor de destin din momentul dezintegrării fizice a asociaţilor lor umani. Când veţi muri, biografia voastră, specificările voastre de identitate, precum şi entitatea morontială a sufletului omenesc - produsă împreună de mintea umană şi de Ajustorul divin - sunt fidel conservate de către păzitorul destinului, împreună cu toate celelalte valori legate de existenţa voastră viitoare, în fine, tot ceea ce constituie sinele vostru, adevăratul vostru sine, în afară de identitatea existenţei continue reprezentate de către Ajustorul care pleacă, şi actualitatea personalităţii.
113:6.2 (1246.6) Îndată ce, din mintea umană, dispare lumina călăuzitoare, luminozitatea spirituală pe care serafimii o asociază prezenţei Ajustorului, îngerul însoţitor raportează personal îngerilor care comandă ierarhic grupul său, compania sa, batalionul său, unitatea sa, legiunea sa, oastea sa. Apoi, după ce a fost cum se cuvine înscris pentru aventura finală din timp şi spaţiu, acest înger primeşte de la şeful serafimilor planetari un ordin de misiune pentru a se prezenta la Steaua de Seară (sau la un alt locotenent al lui Gabriel) care comandă oastea serafică a acestui candidat la ascensiune în univers. După ce comandantul acestei supreme unităţi organizate i-a dat permisiunea, păzitorul destinului se duce pe prima lume a locuinţelor pentru aştepta acolo să fie restabilită conştiinţa vechiului său elev întrupat.
113:6.3 (1247.1) În cazul în care sufletul uman nu ar reuşi să supravieţuiască după ce a primit afectarea unui înger personal, serafimul însoţitor trebuie să meargă în sediul universului local, pentru a fi martor la raportul complet al complementului său, după cum indică anterior. Apoi, el se prezintă înaintea tribunalelor de arhangheli pentru a fi absolvit de orice vină cu privire la eşecul subiectului său care nu a supravieţuit. În sfârşit, el se reîntoarce pe lumi pentru a fi afectat unui nou muritor având potenţial de ascensiune, sau vreunui alt departament de slujire serafic.
113:6.4 (1247.2) Însă îngerii servesc făpturile evolutive în multe alte feluri decât tutela individuală sau cea colectivă. Păzitorii personali ai căror subiecţi nu merg imediat pe lumile palat nu aşteaptă acolo, în lenevie, apelul nominal al judecăţii de împărţire a dreptăţii; ei sunt trimişi din nou în numeroase misiuni tutelare în întregul univers.
113:6.5 (1247.3) Serafimul păzitor este cel însărcinat cu păstrarea valorilor de supravieţuire a sufletului adormit al muritorului, în vreme ce Ajustorul absent este identitatea acestei fiinţe nemuritoare a universului. Când cei doi colaborează în sălile de înviere ale locuinţei în conjuncţie cu forma morontială nou construită, are loc reasamblarea factorilor constituenţi ai personalităţii ascendentului muritor.
113:6.6 (1247.4) Ajustorul vă va identifica. Îngerul păzitor vă va repersonaliza şi vă va prezenta din nou fidelului Veghetor din zilele voastre pământene.
113:6.7 (1247.5) Totuşi, când o epocă planetară se termină, când se reunesc într-un loc cei care se găsesc în cercurile inferioare ale înfăptuirii omeneşti, păzitorul lor colectiv este cel care îi adună în sălile de înviere ale sferelor locuinţelor, după cum relatează Scripturile voastre: „Şi el îşi va trimite îngerii cu o voce puternică, şi îi va aduna pe aleşii săi de la un capăt la celălalt al tărâmului”.
113:6.8 (1247.6) Tehnica justiţiei cere ca păzitorii personali sau colectivi să răspundă la apelul nominal de împărţire a dreptăţii în numele tuturor personalităţilor nesupravieţuitoare. Ajustorii acestor nesupravieţuitori nu revin; când are loc apelul, serafimul răspunde, dar Ajustorii nu dau nici un răspuns. Aceasta constituie „învierea celui nedrept”, în realitate constatarea oficială a încetării lor din existenţă în calitate de creaturi. Acest apel nominal al justiţiei urmează imediat apelului nominal al îndurării, învierea supravieţuitorilor adormiţi. Dar acestea sunt chestiuni care nu privesc pe nimeni altcineva decât pe Judecătorii supremi şi atotştiutori ai valorilor de supravieţuire. Aceste probleme de judecată realmente nu ne preocupă.
113:6.9 (1247.7) Păzitorii colectivi pot servi pe o planetă epoci de-a rândul şi deveni, în cele din urmă, păstrătorii sufletelor adormite a mii şi mii de supravieţuitori adormiţi. Ei pot servi astfel pe numeroase lumi diferite într-un sistem dat, din moment ce răspunsul reînvierii are loc pe lumile de palate.
113:6.10 (1247.8) Toţi păzitorii personali şi colectivi din sistemul Sataniei care s-au rătăcit în rebeliunea lui Lucifer trebuie să fie deţinuţi pe Ierusem până la judecata finală a rebeliunii, cu toate că mulţi dintre ei se căiesc sincer de nebunia lor. Cenzorii Universali au luat deja, într-un mod discreţionar, de la aceşti păzitori neascultători şi infideli toate elementele depozitelor lor de suflete şi au încredinţat conservarea acestor realităţi morontiale păstrării seconafimilor voluntari.
113:7.1 (1248.1) Prima deşteptare pe ţărmurile lumii locuinţelor marchează cu adevărat o dată în cariera unui muritor ascendent. Acolo îi vedeţi voi efectiv, pentru prima dată, pe tovarăşii angelici multă vreme iubiţi şi mereu prezenţi ai zilelor voastre terestre. Acolo deveniţi voi cu adevărat conştienţi de identitatea şi de prezenţa Veghetorului divin care a locuit atât de mult timp în mintea voastră de pe pământ. O asemenea experienţă constituie o glorioasă deşteptare, o veritabilă înviere.
113:7.2 (1248.2) Pe sferele morontiale, serafimii însoţitori (sunt doi acolo) sunt în mod deschis tovarăşii voştri. Aceşti îngeri nu numai că se asociază progresului vostru în cariera lumilor de tranziţie, ajutându-vă în toate felurile posibile să dobândiţi statutul morontial şi spiritual, dar ei iau totodată ocazia de a avansa studiind ei înşişi în şcolile complementare pentru serafimi evolutivi, întreţinuţi pe lumile palat.
113:7.3 (1248.3) Rasa umană a fost creată doar cu puţin inferioară tipurilor celor mai simple de ordine îngereşti. De aceea, prima afectare din viaţa voastră morontială va fi să fiţi asistenţi ai serafimilor în munca imediată care vă aşteaptă în momentul în care atingeţi conştiinţa personalităţii după ce veţi fi fost degajaţi de legăturile trupului.
113:7.4 (1248.4) Înainte de părăsirea lumilor locuinţelor, toţi ascendenţii muritori vor avea asociaţi ori păzitori serafici permanenţi. În cursul ascensiunii voastre a sferelor morontiale, păzitorii serafici sunt în cele din urmă cei a căror mărturie autentifică decretele care certifică uniunea voastră eternă cu Ajustorul Gândirii. Îngerul şi Ajustorul au stabilit împreună identitatea personalităţii voastre în calitate de copii ai trupului veniţi din lumile timpului. Apoi, când atingeţi maturitatea stării morontiale, îngerii voştri păzitori vă însoţesc prin Ierusem şi prin lumile asociate de progres şi de cultură ale sistemului. După aceea, ei merg cu voi pe Edentia şi pe cele şaptezeci de sfere ale ei de viaţă socială înaintată. Ulterior, ei vă vor pilota până la Melchisedeci şi vă vor urma în magnifica carieră a lumilor-sediu din univers. Iar când voi veţi fi asimilat înţelepciunea şi cultura Melchisedecilor, ei vă vor duce pe Salvington, unde vă veţi găsi faţă în faţă cu Suveranul întregului Nebadon. Aceşti ghizi serafici vă vor urma încă prin sectoarele, minore şi majore ale suprauniversului, până la lumile de primire ale Uversei, şi vor rămâne cu voi până în momentul final când un seconafim vă va purta în lunga călătorie către Havona.
113:7.5 (1248.5) Câţiva păzitori de destin ataşaţi pelerinilor ascendenţi în timpul carierei lor terestre îi urmează în parcursul lor prin Havona. Ceilalţi îşi iau un rămas bun temporar de la asociaţii lor umani de vreme lungă, iar apoi, în timp ce ascendenţii traversează cercurile universului central, aceşti păzitori ai destinului străpung cercurile Serafingtonului. Ei vor fi pregătiţi pe ţărmurile Paradisului, atunci când asociaţii lor muritori se vor deştepta din cel din urmă somn temporar de tranzit în noile experienţe ale veşniciei. Aceşti serafimi ascendenţi intră ulterior în diferite servicii ale corpului finalitar şi ale Corpului Serafic al Desăvârşirii.
113:7.6 (1248.6) Omul şi îngerul pot să fie sau să nu fie reuniţi în serviciul veşnic, dar, oricare ar fi locul unde sunt însărcinaţi serafimii, ei rămân întotdeauna în comunicare cu vechii lor pupili ai lumilor evolutive, muritorii ascendenţi ai timpului. Asocierile intime şi legăturile afectuoase ale tărâmurilor de origine umană nu sunt niciodată uitate, nici complet rupte. În epocile eterne, oamenii şi îngerii vor coopera în serviciul divin aşa cum au făcut-o în cariera din timp.
113:7.7 (1249.1) Pentru serafimi, modul cel mai sigur de a ajunge la Deităţile Paradisului constă în a călăuzi cu succes un suflet de origine evolutivă până la porţile Paradisului. De aceea, o afectare ca păzitor al destinului este postul serafic cel mai mult apreciat.
113:7.8 (1249.2) Numai păzitorii de destin sunt înrolaţi în corpurile primare sau în corpul de muritori al Finalităţii; iar aceste cupluri sunt lansate în aventura supremă a unităţii de identitate. Aceste două fiinţe au atins deja biunificarea lor spirituală pe Serafington înainte de a fi admise în corpul finalitar. În această experienţă, cele două naturi îngereşti, atât de complementare în toate funcţiunile din univers, devin cu adevărat două într-una, în spirit, în stadiul ultim având drept consecinţă o nouă capacitate de primire a unui fragment non-Ajustor al Tatălui Paradisului şi de fuzionare cu el. Astfel, unii dintre îngerii care vă iubesc şi care vă erau asociaţi în timp, devin totodată asociaţii voştri finalitari în eternitate, copii ai Supremului şi fii perfecţi ai Tatălui Paradisului.
113:7.9 (1249.3) [Prezentat de un Conducător al Serafimilor staţionaţi pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 114
114:0.1 (1250.1) CEI Prea Înalţi guvernează în împărăţiile oamenilor cu ajutorul multor forţe şi agenţi celeşti, dar în principal prin intermediul serafimilor.
114:0.2 (1250.2) Astăzi la prânz, lista de apel a îngerilor planetari, păzitori, precum şi de alt fel, de pe Urantia, cuprindea 501.234.619 cupluri de serafimi. Eu aveam sub ordinele mele două sute de oşti serafice - 597.196.800 cupluri serafice, ori 1.194.393.600 îngeri individuali. Totuşi, controlul nu a indicat decât 1.002.469.238. Urmează deci că 191.924.362 îngeri erau absenţi din această lume pentru servicii privind transporturile, mesajele sau moartea. (Pe Urantia există aproape tot atâţia heruvimi cât serafimi, şi sunt organizaţi într-un mod similar.)
114:0.3 (1250.3) Serafimii şi heruvimii lor asociaţi se ocupă activ de detaliile guvernării supraumane a unei planete, în special pe lumile izolate în urma rebeliunii. Îngeri cu pricepere ajutaţi de mediani, funcţionează pe Urantia ca veritabili slujitori supramateriali care execută ordinele guvernatorului general rezident şi al tuturor asociaţilor şi subordonaţilor lui. În calitate de clasă, serafimii ocupă multe alte posturi în afară de cele de păzitor individual sau colectiv.
114:0.4 (1250.4) Urantia nu este privată de o supraveghere adecvată şi eficientă din partea conducătorilor sistemului ei, a constelaţiei ei şi a universului ei local, însă guvernarea ei planetară nu seamănă cu a nici unei alte lumi din sistemul Sataniei, nici chiar din tot Nebadonul. Caracterul unic al planului vostru de supraveghere se datorează numărului de împrejurări neobişnuite:
114:0.5 (1250.5) 1. Statutul de modificare a vieţii de pe Urantia.
114:0.6 (1250.6) 2. Situaţia critică care rezultă din rebeliunea lui Lucifer.
114:0.7 (1250.7) 3. Dezmembrările pricinuite de greşeala adamică.
114:0.8 (1250.8) 4. Neregularităţile care decurg din faptul că Urantia a fost una dintre lumile de manifestare ale Suveranului Universului. Mihail din Nebadon este Prinţul Planetar al Urantiei.
114:0.9 (1250.9) 5. Funcţiunea specială a celor douăzeci şi patru de directori planetari.
114:0.10 (1250.10) 6. Instalarea pe planetă a unui circuit de arhangheli.
114:0.11 (1250.11) 7. Desemnarea mai recentă, ca Prinţ Planetar vice-gerant, a lui Machiventa Melchisedec, întrupat odinioară pe Urantia.
114:1.1 (1250.12) Suveranitatea originară a Urantiei era în sarcina suveranului sistemului Sataniei. El a delegat-o mai întâi unei comisii mixte de Melchisedeci şi de Purtători ai Vieţii, iar acest grup a operat pe Urantia până la sosirea Prinţului Planetar numit în mod regulat. După căderea Prinţului Caligastia, în epoca rebeliunii lui Lucifer. Urantia nu a avut o relaţie sigură şi bine stabilită cu universul local şi cu diviziunile lui administrative până când Mihail nu a desăvârşit manifestarea sa în trup, când a fost proclamat Prinţ Planetar al Urantiei de către Uniunea de Zile. Această proclamare a fixat, în principiu pentru totdeauna, statutul lumii voastre în siguranţă, însă în practică, Fiul Creator Suveran nu a făcut nimic pentru a administra personal planeta, atâta doar că el a stabilit pe Ierusem comisia celor douăzeci şi patru de străvechi muritori ai Urantiei cu autoritatea de a-l reprezenta în guvernarea Urantiei şi a tuturor celorlalte planete în carantină ale sistemului. Un membru al consiliului se află acum în permanenţă pe Urantia ca guvernator general rezident.
114:1.2 (1251.1) Autoritatea vice-gerantului de a acţiona în locul lui Mihail ca Prinţ Planetar a fost recent conferită lui Machiventa Melchisedec, dar acest Fiu al universului local nu a luat nici cea mai mică măsură de a modifica regimul planetar actual al administratorilor succesivi ai guvernatorilor generali rezidenţi.
114:1.3 (1251.2) Este puţin probabil să se aducă vreo schimbare notabilă în guvernarea Urantiei în timpul prezentei dispensări, dacă Prinţul Planetar vice-gerant nu vine să îşi asume responsabilităţile lui titulare. Unii dintre asociaţii noştri socotesc că, într-un viitor apropiat, planul care constă în trimiterea pe Urantia a unuia dintre cei douăzeci şi patru de consilieri ca să activeze ca guvernator general va fi înlocuit prin sosirea oficială a lui Machiventa Melchisedec cu mandatul de vice-gerant al suveranităţii Urantiei. Ca Prinţ Planetar în exerciţiu, el va continua indubitabil să administreze planeta până la judecarea finală a rebeliunii lui Lucifer, şi probabil chiar şi până la epoca îndepărtată a ancorării planetei în lumină şi viaţă.
114:1.4 (1251.3) Unii cred că Machiventa nu va veni să ia personal în mână treburile Urantiei înainte de sfârşitul prezentei distribuiri. Alţii susţin că Prinţul vice-gerant nu poate veni, ca atare, înainte ca Mihail să revină pe Urantia, aşa cum a promis pe când era încă în trup. Încă alţii, inclusiv povestitorul, se aşteaptă ca Melchisedec să apară oricând din nou.
114:2.1 (1251.4) Încă din epoca efuziunii lui Mihail pe lumea voastră, conducerea generală a Urantiei a fost încredinţată pe Ierusem unui grup special compus din douăzeci şi patru de urantieni de odinioară. Calificările pentru a face parte din această comisie ne sunt necunoscute, dar noi am constatat că cei care au devenit membri ai ei au contribuit cu toţii la extinderea suveranităţii Supremului în sistemul Sataniei. Prin natură, ei erau toţi adevăraţi conducători atunci când operau pe Urantia. În afară de Machiventa Melchisedec, aceste calităţi de conducători au fost şi mai sporite de experienţa lumii locuinţelor şi completate prin pregătirea cetăţeniei Ierusemului. Nominalizările membrilor consiliului celor douăzeci şi patru sunt propuse de cabinetul lui Lanaforge, sprijinite de cei Prea Înalţi ai Edentiei, aprobate de Santinela Afectată a Ierusemului şi decise de Gabriel din Salvington conform ordinelor lui Mihail. Membrii numiţi temporar au exact aceleaşi prerogative ca şi membrii permanenţi ai acestei comisii de supraveghetori speciali.
114:2.2 (1251.5) Acest consiliu de administratori planetari se ocupă cu precădere de supravegherea activităţilor Urantiei care rezultă din faptul că Mihail a efectuat manifestarea sa finală. Membrii săi sunt menţinuţi în contact strâns şi imediat cu Mihail, graţie activităţilor de legătură ale unei Strălucite Stele de Seară, aceeaşi fiinţă care l-a servit pe Iisus în timpul întregii sale manifestări de muritor.
114:2.3 (1252.1) În prezent, Ioan pe care l-aţi numit „Botezătorul” este cel care prezidă atunci când consiliul este în sesiune pe Ierusem, dar cel care este, de drept, şef al consiliului este Santinela Afectată a Sataniei, reprezentantul direct şi personal al Inspectorului Asociat al Salvingtonului şi al Agentului Executiv Suprem al Orvontonului.
114:2.4 (1252.2) Membrii acestei aceeaşi comisii de străvechi Urantieni activează totodată cu titlu consultativ ca supervizori ai altor treizeci şi şase de lumi ale sistemului izolate prin rebeliune. Ei fac un foarte preţios serviciu menţinându-l pe Lanaforge, Suveranul Sistemic, în contact strâns şi plin de compasiune cu treburile acestor planete, care încă rămân mai mult sau mai puţin sub supracontrolul Părinţilor Constelaţiei Norlatiadekului. Cu titlu individual, aceşti douăzeci şi patru de consilieri se duc frecvent pe fiecare dintre planetele în carantină, şi mai ales pe Urantia.
114:2.5 (1252.3) Fiecare dintre celelalte lumi izolate posedă o comisie consultativă similară şi mai mult sau mai puţin numeroasă de membri care le-au locuit altădată, dar aceste alte comisii sunt subordonate unui grup de douăzeci şi patru de străvechi ai Urantiei. Membrii acestui grup se interesează aşadar de toate fazele progresului uman de pe fiecare dintre lumile în carantină ale Sataniei, dar ei se ocupă în special şi în particular de bunăstarea şi de înaintarea raselor umane ale Urantiei. Într-adevăr, ei nu supraveghează direct treburile nici unei planete în afară de Urantia, şi nici chiar acolo, autoritatea lor nu este completă, făcând excepţie în anumite domenii preocupate cu supravieţuirea muritorilor.
114:2.6 (1252.4) Nimeni nu ştie cât timp vor continua în prezentul lor statut aceşti douăzeci şi patru de consilieri ai Urantiei, detaşaţi de programul regulat de activităţi universale. Fără nici o îndoială, ei îşi vor continua serviciul lor prezent până când se va produce, în statutul planetar, o schimbare precum sfârşitul unei dispensări, deplina preluare de putere de către Machiventa Melchisedec, judecata finală a rebeliunii lui Lucifer sau reapariţia lui Mihail pe lumea efuziunii lui finale. Prezentul guvernator general rezident al Urantiei înclină să creadă că toţi, în afară de Machiventa, ar putea fi eliberaţi pentru ascensiunea către Paradis, de îndată ce sistemul Sataniei va fi restabilit în circuitele constelaţiei. Totuşi, sunt curente şi alte opinii.
114:3.1 (1252.5) La fiecare sută de ani a timpului Urantiei, corpul celor douăzeci şi patru de supraveghetori planetari ai Ierusemului desemnează unul dintre membrii săi pentru a rămâne pe lumea voastră şi a activa ca delegat executiv, ca guvernator general rezident. În epoca în care se pregăteau aceste relatări, acest agent executiv a fost schimbat, şi al douăzecilea care să asigure acest serviciu l-a înlocuit pe al nouăsprezecelea. Numele prezentului supraveghetor planetar nu vă este comunicat, tocmai din cauza tendinţei excesive a muritorilor de a-i venera, chiar şi de a-i deifica, pe compatrioţii lor extraordinari şi pe superiorii lor supraumani.
114:3.2 (1252.6) Guvernatorul general rezident nu are nici o autoritate personală efectivă pentru a dirija treburile lumii, decât în calitate de reprezentant al celor douăzeci şi patru de consilieri ai Ierusemului. El activează în calitate de coordonator al administraţiei supraumane; el este şeful respectat şi conducătorul universal recunoscut al fiinţelor celeste care îşi exercită funcţia pe Urantia. Toate ordinele de oştiri îngereşti îl consideră ca fiind directorul lor coordonator, în timp ce medianii reuniţi (de pe când 1-2-3 primul a plecat pentru a deveni unul dintre cei douăzeci şi patru de consilieri) îi consideră pe guvernatorii generali succesivi ca pe părinţii lor planetari.
114:3.3 (1253.1) Deşi guvernatorul general nu posedă autoritate efectivă şi personală asupra planetei, el comunică în fiecare zi zeci de ordonanţe şi decizii, care sunt acceptate ca finale de toate personalităţile interesate. El ţine mult mai mult de un consilier patern decât de un conducător tehnic. Sub anumite raporturi, el operează aşa cum ar face-o un Prinţ Planetar, dar administrarea sa se apropie mai mult de acea a Fiilor Materiali.
114:3.4 (1253.2) Guvernul Urantiei este reprezentat în consiliile Ierusemului potrivit unui aranjament conform căruia guvernatorul general, revenind pentru a servi, rămâne în calitate de membru temporar al cabinetului Prinţilor Planetari ai Suveranului Sistemic. Când Machiventa a fost desemnat ca Prinţ vice-gerant, era de aşteptat ca el să îşi ia imediat locul în consiliul Prinţilor Planetari din Satania, dar până acum, el nu a făcut nici un gest în acest sens.
114:3.5 (1253.3) Guvernul supramaterial al Urantiei nu menţine relaţii organice foarte strânse cu unităţile superioare ale universului local. Într-un sens, guvernatorul general rezident reprezintă Salvingtonul precum şi Ierusemul, de vreme ce el acţionează în numele celor douăzeci şi patru de consilieri care îl reprezintă direct pe Mihail şi pe Gabriel; iar guvernatorul planetar, fiind un cetăţean al Ierusemului, poate să opereze ca purtător de cuvânt al Suveranului Sistemului. Autorităţile constelaţiei sunt reprezentate direct de un Fiu Vorondadek, observatorul Edentiei.
114:4.1 (1253.4) Suveranitatea Urantiei este şi mai complicată de faptul că altădată, la puţină vreme după rebeliunea planetară, guvernul Norlatiadekului a luat iniţiativa discreţionară de a exercita autoritatea planetară. Pe Urantia se mai găseşte încă un Fiu Vorondadek, observator pentru Preaînalţii Edentiei şi, în absenţa acţiunii directe din partea lui Mihail, însărcinat al suveranităţii planetare. Prezentul Preaînalt observator (şi cândva regent) este al douăzeci şi treilea aflat astfel în serviciu pe Urantia.
114:4.2 (1253.5) Anumite grupuri de probleme planetare rămân încă sub controlul Prea Înalţilor Edentiei, jurisdicţia lor fiind exercitată în timpul rebeliunii lui Lucifer. Un fiu Vorondadek, observatorul Norlatiadekului, este cel care exercită autoritatea în aceste chestiuni şi menţine relaţii consultative foarte strânse cu supraveghetorii planetari. Comisarii rasiali sunt foarte activi pe Urantia, şi diverşii şefi ai grupurilor lor sunt informal ataşaţi observatorului Vorondadek rezident, care joacă, după ei, un rol de director consultativ.
114:4.3 (1253.6) În caz de criză, acest fiu Vorondadek al Edentiei, care ocupă actualmente un post de observaţie, ar fi şeful efectiv şi suveran al guvernului, dar nu şi pentru anumite chestiuni pur spirituale. (În aceste probleme exclusiv spirituale şi în anumite chestiuni pur personale, autoritatea supremă pare cuvenită de drept arhanghelului comandant ataşat cartierului general divizionar al ordinului de arhangheli recent stabilit pe Urantia.)
114:4.4 (1253.7) Un Preaînalt observator se bucură de puterea discreţionară de a lua în mână guvernarea planetară în vremurile de criză gravă, iar analele relatează că acesta a fost cazul de treizeci de ori în istoria Urantiei. În aceste epoci, Preaînaltul Observator activează ca Preaînalt regent. El exercită atunci o autoritate indiscutabilă asupra tuturor miniştrilor şi administratorilor care îşi au reşedinţa pe planetă, făcând excepţie numai organizaţia divizionară a arhanghelilor.
114:4.5 (1253.8) Regenţele Vorondadekilor nu sunt specifice planetelor izolate după rebeliune, căci Preaînalţii pot să intervină în orice clipă în chestiunile lumilor locuite, interpunând înţelepciunea superioară a conducătorilor constelaţiei în treburile regatelor oamenilor.
114:5.1 (1254.1) Administrarea actuală a Urantiei este într-adevăr greu de descris. Nu există guvernare oficială definită după liniile organizării universului, cu departamente legislative, executive şi judiciare separate. Cei douăzeci şi patru de consilieri formează grupul care se apropie cel mai mult de ramura legislativă a guvernului planetar. Guvernatorul general este un conducător executiv provizoriu şi consultativ, Preaînaltul observator având drept de veto. Nici o putere judecătorească nu operează pe planetă cu o autoritate absolută - nu există decât comisii de conciliere.
114:5.2 (1254.2) Prin consimţământ reciproc, majoritatea problemelor care implică serafimi şi mediani este tranşată de guvernatorul general. Totuşi, în afara cazului în care guvernatorul general exprimă ordinele celor douăzeci şi patru de consilieri, ordonanţele sale sunt toate supuse apelului pe lângă comisiile de conciliere, pe lângă autorităţile locale constituite pentru funcţionarea planetară sau chiar şi pe lângă Suveranul Sistemic al Sataniei.
114:5.3 (1254.3) Absenţa statului-major al unui Prinţ Planetar şi a regimului material al unui Fiu şi al unei Fiice Adamici este parţial compensat de ajutorul special al serafimilor şi de serviciile excepţionale ale medianilor. Absenţa Prinţului Planetar este eficient compensată de prezenţa triunică a arhanghelilor, a Preaînaltului observator, precum şi a guvernului general.
114:5.4 (1254.4) Acest guvern planetar, organizat de o manieră mai degrabă vagă şi oarecum personală, este mai eficient decât s-a prevăzut, datorită câştigului de timp adus de asistenţa arhanghelilor şi de circuitul lor mereu disponibil şi atât de adesea utilizat în caz de urgenţă planetară sau de dificultăţi administrative. Din punct de vedere tehnic, planeta este încă spiritual izolată în circuitele Norlatiadekului, însă, în caz de urgenţă, se poate acum evita această piedică folosind circuitul arhanghelilor. Bineînţeles, izolarea planetară are puţină importanţă pentru muritorii individuali de când Spiritul Adevărului a fost răspândit peste fiecare trup, cu o mie nouă sute de ani în urmă.
114:5.5 (1254.5) Fiecare zi administrativă de pe Urantia începe printr-o întrunire consultativă la care asistă guvernul general, conducătorul planetar al arhanghelilor, Preaînaltul observator, supranafimul supervizor, şeful Purtătorilor Vieţii rezidenţi şi ai oaspeţilor invitaţi dintre Fiii înălţaţi ai universului sau dintre anumiţi vizitatori-studenţi care se află în acel moment pe planetă.
114:5.6 (1254.6) Cabinetul administrativ direct al guvernului general se compune din doisprezece serafimi, conducătorii în exerciţiu ai celor douăsprezece grupuri de îngeri speciali care operează ca directori supraumani imediaţi ai progresului şi ai stabilităţii planetare.
114:6.1 (1254.7) Când primul guvernator general a sosit pe Urantia odată cu manifestarea Spiritului Adevărului, el era însoţit de douăsprezece grupuri de serafimi speciali, diplomaţi ai Serafingtonului, care au fost imediat însărcinaţi cu anumite servicii planetare particulare. Aceşti îngeri superiori sunt cunoscuţi sub numele de maeştri serafimi de supraveghere planetară. Separat de supracontrolul Preaînaltului observator, ei sunt sub îndrumarea imediată a guvernatorului general rezident.
114:6.2 (1255.1) În vreme ce operează sub supravegherea generală a guvernatorului general rezident, aceste douăsprezece grupuri de îngeri îşi primesc ordinele direct de la consiliul serafic al celor doisprezece conducători în exerciţiu ai fiecărui grup. Acest consiliu serveşte şi în calitate de cabinet voluntar pentru guvernatorul general rezident.
114:6.3 (1255.2) În calitate de conducător planetar al serafimilor, eu prezidez acest consiliu de şefi serafici. Eu sunt un supernafim voluntar de ordin primar, servind pe Urantia ca succesor al celui care a fost cândva şeful oştilor de îngeri ale planetei, şi care nu s-a prezentat la datorie în momentul secesiunii lui Caligastia.
114:6.4 (1255.3) Cele douăsprezece corpuri de maeştri serafimi de supraveghere planetară operează pe Urantia după cum urmează:
114:6.5 (1255.4) 1. Îngerii epocii. Ei sunt îngerii epocii în curs, grupul de dezlegare. Aceşti slujitori celeşti sunt însărcinaţi cu supravegherea şi cu dirijarea problemelor fiecărei generaţii, pentru ca ele să se insereze potrivit previziunilor în mozaicul perioadei pe durata căreia apar. Prezentul corp de îngeri ai epocii care servesc pe Urantia este al treilea grup afectat planetei în timpul prezentei dispensări.
114:6.6 (1255.5) 2. Îngerii progresului. Aceşti serafimi au sarcina de a inaugura progresul evolutiv al vârstelor sociale succesive. Ei încurajează dezvoltarea tendinţei la progres, inerentă creaturilor evolutive. Ei lucrează fără încetare la stabilirea stării de lucruri aşa cum ar trebui să fie. Grupul care este acum la datorie este al doilea de acest ordin afectat planetei.
114:6.7 (1255.6) 3. Păzitorii religiei. Ei sunt „îngerii Bisericilor” care luptă cu înflăcărare pentru ceea ce este şi pentru ceea ce a fost. Ei se străduiesc să menţină idealurile a ceea ce a supravieţuit, pentru a asigura siguranţa tranzitului valorilor morale dintre două epoci. Ei formează contraponderea îngerilor progresului, căutând constant să transfere, de la o generaţie la următoarea, valorile nepieritoare ale străvechilor structuri demodate, în modele noi, şi deci mai puţin cristalizate, de gândire şi de conduită. Aceşti îngeri susţin formele spirituale, dar nu sunt sursa sectarismului excesiv şi a absurdelor controverse sfâşietoare dintre persoanele fals religioase. Corpul acestor păzitori care funcţionează în prezent pe Urantia este al cincilea care serveşte astfel.
114:6.8 (1255.7) 4. Îngerii vieţii naţionale. Ei sunt „îngerii cu trompete”, care dirijează înfăptuirile politice ale vieţii naţionale de pe Urantia. Grupul care asigură în prezent supracontrolul relaţiilor internaţionale este al patrulea de acest fel servind pe planetă. În particular prin intermediul acestei diviziuni serafice „domnesc cei Prea Înalţi în regatele oamenilor”.
114:6.9 (1255.8) 5. Îngerii raselor. Ei lucrează la conservarea raselor evolutive ale timpului, fără a ţine seama de încurcăturile lor politice şi de grupările religioase. Pe Urantia, se găsesc rămăşiţele a nouă rase umane care s-au contopit şi s-au combinat pentru a forma popoarele din timpurile moderne. Aceşti serafimi ataşaţi raselor sunt strâns asociaţi serviciului comisarilor rasiali. Grupul lor care locuieşte în prezent pe Urantia este corpul originar afectat planetei la puţin timp după ziua Rusaliilor.
114:6.10 (1255.9) 6. Îngerii viitorului. Ei sunt îngerii proiectelor, care prevăd o epocă viitoare şi fac planuri pentru realizarea a ceea ce este mai bun dintr-o nouă epocă de reglementare în progres. Ei sunt arhitecţii erelor succesive. Grupul care este acum pe planetă a funcţionat ca atare de la începerea prezentei dispensări.
114:6.11 (1256.1) 7. Îngerii iluminării. Urantia primeşte în prezent ajutorul celui de-al treilea ei corp de serafimi consacraţi dezvoltării educaţiei planetare. Aceşti îngeri se ocupă de instruirea mentală şi morală a indivizilor, a familiilor, a grupurilor, a şcolilor, a comunităţilor, a naţiunilor, precum şi a tuturor raselor.
114:6.12 (1256.2) 8. Îngerii sănătăţii. Ei sunt slujitori serafici însărcinaţi cu ajutarea agenţilor umani consacraţi promovării sănătăţii şi prevenirii bolilor. Prezentul corp este al şaselea grup care serveşte astfel pe parcursul prezentei dispensări.
114:6.13 (1256.3) 9. Serafimii căminului. Urantia beneficiază în acest moment de serviciile celui de-al cincilea grup al acestui ordin de slujitori îngereşti consacraţi păstrării şi avansării vieţii căminelor, instituţia fundamentală a civilizaţiei umane.
114:6.14 (1256.4) 10. Îngerii industriei. Acest grup serafic se ocupă de stimularea dezvoltării industriale şi de ameliorarea condiţiilor economice printre popoarele Urantiei. El a fost înlocuit de şapte ori de la manifestarea lui Mihail.
114:6.15 (1256.5) 11. Îngerii recreaţiei. Ei sunt serafimii care stimulează valorile jocului, ale umorului şi ale odihnei. Ei caută mereu să ridice nivelul de divertisment al oamenilor şi să promoveze astfel folosirea cea mai profitabilă a răgazului oamenilor. Prezentul corp este al treilea de acest ordin care slujeşte pe Urantia.
114:6.16 (1256.6) 12. Îngerii serviciului suprauman. Ei sunt îngerii, serafimii însărcinaţi cu slujirea tuturor celorlalte vieţi supraumane, temporare sau permanente de pe planetă. Acest corp a servit de la începerea prezentei dispensări.
114:6.17 (1256.7) Când aceste grupuri de maeştri serafimi au opţiuni diferite în materie de politică sau de procedură planetară, diferendele lor sunt în general arbitrate de guvernatorul general; toate ordonanţele acestuia din urmă sunt însă supuse apelului, potrivit naturii şi gravităţii chestiunilor implicate în dezacord.
114:6.18 (1256.8) Nici unul dintre aceste grupuri îngereşti nu exercită control direct sau arbitrar asupra domeniilor afectării lor. Ele nu pot controla în întregime problemele câmpurilor lor de acţiune respective, dar le este îngăduit să manipuleze condiţiile planetare şi să asocieze circumstanţele astfel încât să influenţeze favorabil sferele de activitate umană de care sunt ataşaţi, şi ei chiar realizează acest lucru.
114:6.19 (1256.9) Maeştrii serafimi de supraveghere planetară folosesc numeroase dispozitive pentru a-şi executa misiunile. Ei operează în calitate de centre de schimb pentru idei, ca focalizatori pentru minte şi ca promotori de proiecte. Ei sunt incapabili să introducă concepte noi şi mai elevate în mintea umană, dar acţionează adesea pentru intensificarea unui ideal deja apărut în intelectul uman.
114:6.20 (1256.10) În afară de aceste numeroase mijloace de acţiune pozitivă, maeştrii serafimi asigură progresul planetar contra pericolelor vitale prin mobilizarea, prin pregătirea şi prin menţinerea corpurilor de rezervă ale destinului. Principala funcţiune a acestor rezervişti este protejarea şi progresul evolutiv contra unei prăbuşiri. Ei reprezintă dispozitivul instalat de forţele celeste pentru a se înarma împotriva surprizelor; acest corp este garantul lor contra dezastrelor.
114:7.1 (1257.1) Corpurile de rezervă ale destinului se compun din cei vii, bărbaţi şi femei, care au fost admişi în serviciul special al administraţiei supraumane a problemelor lumii. Acest corp cuprinde bărbaţi şi femei din fiecare generaţie, aleşi de îndrumătorii spirituali ai împărăţiei pentru a contribui la slujirea de îndurare şi de înţelepciune pe lângă copiii timpului de pe lumile evolutive. În executarea planurilor privitoare la ascensiune, regula generală este să începi să utilizezi această legătură a creaturilor volitive umane îndată ce ele sunt competente şi demne de a-şi asuma aceste responsabilităţi. În consecinţă, îndată ce bărbaţii şi femeile apar pe scena acţiunii temporare cu o capacitate mentală suficientă, cu un statut moral adecvat şi cu spiritualitatea cerută, ei sunt rapid ataşaţi grupului celest apropiat de personalităţi planetare cu titlu de agenţi umani de legătură, de asistenţi muritori.
114:7.2 (1257.2) Când fiinţele umane sunt alese ca protectoare ale destinului planetar şi devin indivizi-pivot în planurile urmărite de administratorii lumii, atunci conducătorul serafimilor planetari confirmă ataşamentul lor temporar faţă de corpul serafic, şi desemnează păzitorii personali ai destinului pentru a servi pe lângă aceşti muritori. Toţi aceşti rezervişti au Ajustori conştienţi de ei înşişi, şi cea mai mare parte dintre ei operează în cercurile cosmice superioare de înfăptuire intelectuală şi de realizare spirituală.
114:7.3 (1257.3) Muritorii tărâmului sunt aleşi, pentru a servi în corpul de rezervă al destinului pe lumile locuite, din următoarele motive:
114:7.4 (1257.4) 1. Capacitatea specială în a fi pregătiţi în taină pentru numeroasele misiuni de urgenţă posibile în conduita diverselor activităţi din treburile lumii.
114:7.5 (1257.5) 2. Consacrarea sinceră faţă de o cauză socială, economică, politică, spirituală sau de alt fel, dublată de o bunăvoinţă pentru a servi fără răsplată şi fără semne de recunoştinţă umane.
114:7.6 (1257.6) 3. Posedarea unui Ajustor al Gândirii înzestrat cu o extraordinară varietate de talente, şi care a avut probabil, înainte de a veni pe Urantia, experienţa de a fi înfruntat dificultăţile planetare şi de a fi luptat în situaţiile critice în care o lume era ameninţată.
114:7.7 (1257.7) Fiecare diviziune a serviciului celest planetar are dreptul la un corp de legătură compus din aceşti muritori care au statutul de rezervişti ai destinului. O lume locuită foloseşte în medie şaptezeci de corpuri ale destinului separate, care sunt în relaţie intimă cu conduita supraumană curentă a treburilor acestei lumi. Pe Urantia, există doisprezece corpuri de rezervă ale destinului, câte unul pentru fiecare dintre grupurile planetare de supraveghere serafică.
114:7.8 (1257.8) Cele douăsprezece grupuri urantiene de rezervişti ai destinului se compun din locuitori muritori ai sferei, care au fost formaţi pentru a ocupa numeroase poziţii cheie pe pământ şi sunt menţinuţi gata de acţiune în caz de urgenţă planetară. Ansamblul acestor corpuri cuprinde în prezent 962 de persoane. Corpul cel mai restrâns numără 41, iar cel mai numeros 172. Cu excepţia a mai puţin de douăzeci de personalităţi de contact, membrii acestui grup unic nu au deloc conştiinţa de a fi fost pregătiţi pentru a acţiona eventual în anumite crize planetare. Aceşti rezervişti muritori sunt aleşi de corpurile cărora ei le sunt respectiv ataşaţi; ei sunt totodată instruiţi şi pregătiţi în mintea lor profundă prin tehnica combinată a slujirii Ajustorului Gândirii şi a păzitorului serafic. Foarte adesea, numeroase alte personalităţi celeste participă la această instruire inconştient; în toată această pregătire specială, medianii fac servicii preţioase şi indispensabile.
114:7.9 (1258.1) Pe multe lumii, medianii secundari cel mai bine adaptaţi sunt capabili să stabilească în grade variabile contactul cu Ajustorii Gândirii ai anumitor muritori favorabil constituiţi, pătrunzând cu abilitate mintea în care locuieşte Ajustorul. (Tocmai printr-o astfel de combinaţie fortuită de adaptare cosmică au fost materializate prezentele revelaţii în limba engleză pe Urantia.) Asemenea muritori ai lumilor evolutive, care oferă posibilităţi de contact, sunt mobilizaţi în numeroase corpuri de rezervă. Într-o oarecare măsură, graţie acestor mici grupuri de personalităţi umane cu vederi către viitor se face că civilizaţia spirituală progresează, iar cei Prea Înalţi pot să domnească în regatele oamenilor. Bărbaţii şi femeile acestor corpuri de rezervă ale destinului au astfel diverse grade de contact cu Ajustorii lor cu ajutorul intermediar al creaturilor mediane; dar aceşti oameni sunt puţin cunoscuţi tovarăşilor lor, în afara rarelor crize sociale şi situaţii spirituale critice în care aceste personalităţi de rezervă acţionează pentru a împiedica prăbuşirea culturii evolutive sau stingerea luminii adevărului viu. Pe Urantia, aceşti rezervişti ai destinului nu au fost decât rareori scoşi în evidenţă în paginile istoriei umane.
114:7.10 (1258.2) Rezerviştii operează inconştient ca păstrători de cunoştinţe planetare esenţiale. De multe ori, la moartea unui rezervist, anumite date vitale ale minţii sunt transferate de la rezervistul care murea la un succesor mai tânăr prin intermediul unei legături între cei doi Ajustori ai Gândirii ai lor. Nu încape nici o îndoială că Ajustorii operează astfel, cu aceste corpuri de rezervă, în multe moduri care ne sunt necunoscute.
114:7.11 (1258.3) Pe Urantia, corpul de rezervă al destinului nu are conducător permanent, însă el îşi are propriile consilii permanente, care constituie organizaţia sa guvernamentală. Aceştia cuprind consiliul judecătoresc, consiliul autenticităţii istorice, consiliul legat de suveranitatea politică, şi multe altele. Din timp în timp, şi conform organizării corpurilor de rezervă, aceste consilii permanente au numit şefi (muritori) titulari ai întregului corp de rezervă pentru o funcţie specifică. Mandatul unor astfel de şefi rezervişti este în general o treabă de câteva ore, şi se limitează la executarea unei sarcini precise şi imediate.
114:7.12 (1258.4) În epoca adamiţilor şi a andiţilor, corpul de rezervă al Urantiei a atins efectivul lui maxim. El s-a a diminuat constant, în vreme ce sângele violet se dilua, şi a trecut printr-un minim în preajma zilei de Rusalii; încă de pe atunci, el a început să crească regulat.
114:7.13 (1258.5) (Corpul de rezervă cosmic al cetăţenilor Urantiei conştienţi de univers cuprinde în prezent peste o mie de muritori care au, cu privire la cetăţenia cosmică, o clarviziune care transcende pe departe sfera locuinţei lor terestre, însă îmi este interzis să dezvălui adevărata natură a funcţiei acestui grup excepţional de fiinţe umane vii.)
114:7.14 (1258.6) Urantienii, care suferă o izolare spirituală relativă a lumii lor faţă de anumite circuite ale universului local, nu ar trebui să îngăduie acestei situaţii să le inducă un sentiment de abandon cosmic sau de orfelinat planetar. Există, pe planetă, o supraveghere supraumană foarte precisă şi eficientă a problemelor lumii şi a destinelor umane.
114:7.15 (1258.7) Este totuşi adevărat că, în cel mai bun caz, voi nu puteţi avea decât o slabă idee despre un guvern planetar ideal. Din vremurile de început ale Prinţului Planetar, Urantia a suferit de pe urma neîndeplinirii planului divin pregătit pentru creşterea sa mondială şi pentru dezvoltarea sa rasială. Lumile loiale ale Sataniei nu sunt guvernate ca şi Urantia. Cu toate acestea, în comparaţie cu celelalte lumi izolate, guvernul vostru planetar nu a făcut o impresie atât de proastă; se poate spune că este mai rău numai pe una sau două alte lumi, şi puţin mai bine pe alte câteva, dar majoritatea se găsesc pe picior de egalitate cu voi.
114:7.16 (1259.1) În universul local nimeni nu pare a şti când va lua sfârşit statutul instabil al administraţiei voastre planetare. Melchisedecii din Nebadon sunt înclinaţi să creadă că se vor produce puţine schimbări în guvernarea şi administrarea planetei până la cea de-a doua venire personală a lui Mihail pe Urantia. Este neîndoielnic că în momentul acela, dacă nu mai înainte, vor fi efectuate schimbări radicale în conducerea planetei. Cât despre natura acestor modificări în administrarea lumii, nimeni nu pare capabil de a emite nici măcar o ipoteză. În toată istoria lumilor locuite din universul Nebadonului, nu există precedent pentru un asemenea eveniment. Printre multele lucruri greu de înţeles privitoare la viitoarea guvernare a Urantiei, unul dintre cele mai importante este instalarea pe planetă a unui circuit şi a unui cartier general divizionar de arhangheli.
114:7.17 (1259.2) Lumea voastră izolată nu este uitată în consiliile universului. Urantia nu este un orfan cosmic stigmatizat de un păcat şi rupt, prin rebeliune, de vigilenta protecţie divină. De la Uversa până la Salvington, şi aşa mai departe coborând până la Ierusem, şi chiar şi urcând spre Havona şi Paradis, toată lumea ştie că noi suntem aici. Voi ceilalţi muritori, locuind în prezent pe Urantia, voi sunteţi tot atât de afectuos îndrăgiţi şi tot atât de fidel păziţi, şi chiar mai mult, ca şi cum sfera voastră nu ar mai fi fost niciodată trădată de un Prinţ Planetar fără credinţă. Rămâne veşnic adevărat că „Tatăl însuşi vă iubeşte”.
114:7.18 (1259.3) [Prezentat de un Conducător al Serafimilor staţionaţi pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 115
115:0.1 (1260.1) CU Dumnezeu Tatăl, marea relaţie este filiaţia. Cu Dumnezeu Supremul, înfăptuirea este condiţia prealabilă pentru statut - trebuie să faci ceva precum şi să fii ceva.
115:1.1 (1260.2) Intelectele parţiale, incomplete şi în evoluţie ar fi neputincioase în universul principal, incapabile să formeze chiar şi cel mai rudimentar tipar raţional de gândire, dacă orice minte, superioară sau inferioară, nu ar avea aptitudinea înnăscută de a forma un cadru universal în care ea să poată gândi. Dacă mintea nu poate ajunge la concluzii veritabile şi nu poate pătrunde până la originile veritabile, ea va fi infailibil determinată să închipuie concluzii şi să născocească origini, pentru a avea un mijloc de a gândi logic în cadrul acestor ipoteze create în mod mental. Astfel de cadre universale pentru gândirea creaturilor sunt indispensabile operaţiunilor intelectuale raţionale însă, fără nici o excepţie, ele sunt într-un grad mai mic sau mai mare, eronate.
115:1.2 (1260.3) Cadrele conceptuale ale universului nu sunt decât relativ adevărate. Ele sunt utile eşafodaje care trebuie în cele din urmă să cedeze locul expansiunii înţelegerii cosmice crescânde. Modurile de a înţelege adevărul, frumuseţea şi bunătatea, moralitatea, etica, datoria, iubirea, divinitatea, originea, existenţa, scopul, destinul, timpul spaţiul şi chiar şi Deitatea, nu sunt decât relativ juste. Dumnezeu este cu mult, mult mai mult decât un Tată, dar Tatăl este cea mai înaltă concepţie umană despre Dumnezeu. Cu toate acestea, descrierea sub forma Tată-Fiu a relaţiilor dintre Creator şi creatură va fi sporită prin concepţiile supraumane despre Deitate la care s-a ajuns în Orvonton, în Havona şi în Paradis. Omul este obligat să gândească într-un cadru universal de muritor, dar aceasta nu înseamnă că el nu poate să-şi imagineze alte cadre mai elevate, în interiorul cărora gândirea poate să aibă loc.
115:1.3 (1260.4) Cu scopul de a facilita înţelegerea umană a universului universurilor, noi am numit diversele nivele ale realităţii cosmice finite, absonite şi absolute. Dintre ele, numai cel absolut este etern fără calificare, cu adevărat existenţial. Cele absonite şi cele finite sunt derivate, modificări, calificări şi atenuări ale realităţii absolute, originare şi primordiale ale infinităţii.
115:1.4 (1260.5) Domeniile finitului există în virtutea planului etern al lui Dumnezeu. Creaturile finite, superioare şi inferioare, pot să propună teorii, ceea ce au şi făcut, asupra necesităţii finitului în economia cosmică, dar, în ultimă instanţă, finitul există pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Nu se poate explica universul, şi o creatură finită nu poate oferi un motiv raţional pentru propria sa existenţă individuală, fără a face apel la actele anterioare şi la voinţa preexistentă a fiinţelor ancestrale, Creatori sau procreatori.
115:2.1 (1261.1) Din punct de vedere existenţial, nu se poate întâmpla nimic nou în nici una dintre galaxii, căci desăvârşirea infinităţii inerente lui EU SUNT este veşnic prezentă în cele şapte Absoluturi, ea este funcţional asociată în triunităţi, şi este asociată într-un mod transmisibil în triodităţi. Dar faptul că infinitatea este astfel existenţial prezentă în aceste asocieri absolute nu face deloc imposibilă realizarea de noi experienţe cosmice. Din punct de vedere al creaturilor finite, infinitatea conţine mulţi factori potenţiali, elemente comportând o posibilitate viitoare mai degrabă decât o actualitate prezentă.
115:2.2 (1261.2) Valoarea este un element unic în realitatea universului. Noi nu înţelegem modul în care valoarea unui lucru infinit şi divin ar putea să fie sporită, dar descoperim că semnificaţiile pot fi modificate, dacă nu sporite, chiar şi în relaţiile Deităţii infinite. Pentru universurile experienţiale, chiar şi valorile divine sunt sporite, ca actualităţi, printr-o înţelegere lărgită a semnificaţiilor realităţii.
115:2.3 (1261.3) Tot planul creaţiei şi al evoluţiei universale de pe toate nivelele experienţiale este aparent o problemă de conversie a potenţialelor în actuale; iar această transmutare are de-a face deopotrivă cu domeniul potenţei spaţiale, al potenţei mentale, şi al potenţei spirituale.
115:2.4 (1261.4) Metoda aparentă prin care posibilităţile cosmosului sunt aduse în existenţa efectivă variază de la nivel la nivel. În finit, aceasta este evoluţia experienţială, iar în absonit ea este exteriorizarea experienţială. Infinitatea existenţială include desigur totul fără rezervă, şi chiar această atotinclusivitate trebuie, neapărat, să înglobeze chiar şi posibilitatea de a face experienţe evolutive finite. Iar posibilitatea unei asemenea creşteri experienţiale devine o actualitate universală prin relaţiile triodităţilor care vin în contact cu Supremul, şi îl pătrund.
115:3.1 (1261.5) Cosmosul absolut este din punct de vedere conceptual fără limite. A defini întinderea şi natura acestei realităţi echivalează cu a da calificări infinităţii şi a atenua conceptul pur al eternităţii. Ideea de infinit-etern, de etern-infinit, este necalificată în întindere şi absolută în fapt. Nici o limbă a Urantiei, trecută, prezentă sau viitoare, nu este adecvată pentru a exprima realitatea infinităţii sau infinitatea realităţii. Omul, creatură finită într-un cosmos infinit, trebuie să se mulţumească cu imagini deformate şi cu concepţii înguste despre această existenţă fără limite, fără hotare, fără început şi fără sfârşit, care depăşeşte realmente facultăţile lui de înţelegere.
115:3.2 (1261.6) Mintea nu poate niciodată spera să priceapă conceptul unui Absolut fără a încerca mai întâi să fracţioneze unitatea acestei realităţi. Mintea unifică toate divergenţele, dar, în absenţa totală a divergenţelor, mintea nu găseşte nici o bază pentru a încerca să formuleze concepte comprehensibile.
115:3.3 (1261.7) Starea statică primordială a infinităţii necesită o segmentare înaintea oricărei încercări umane de a o înţelege. Infinitatea comportă o unitate a cărei expresie, în aceste pagini, a fost EU SUNT-ul - primul postulat al minţii creaturilor. Însă o creatură nu va putea niciodată să înţeleagă cum se face că această unitate devine o dualitate, o triunitate şi o diversitate, în timp ce rămâne totuşi o unitate necalificată. Omul întâmpină o problemă similară atunci când se opreşte pentru a contempla Deitatea nedivizată a Trinităţii alături de personalizarea multiplă a lui Dumnezeu.
115:3.4 (1262.1) Doar depărtarea omului faţă de infinitate este ceea ce îl face să exprime acest concept într-un singur cuvânt. Pe de o parte infinitatea este UNITATE, iar pe de altă parte ea este DIVERSITATE fără sfârşit şi fără limite. Observată de către inteligenţe finite, infinitatea este cel mai mare paradox al filozofiei creaturilor şi al metafizicii finite. Cu toate că, în experienţa adorării, natura spirituală a omului se extinde până la Tatăl care este infinit, maximul capacităţii sale intelectuale de înţelegere nu depăşeşte concepţia de Fiinţă Supremă. Dincolo de Suprem, conceptele sunt din ce în ce mai mult nume, şi tot mai puţin desemnări veritabile ale realităţii; ele devin tot mai mult proiecţia spre suprafinit a înţelegerii finite a creaturii.
115:3.5 (1262.2) O concepţie fundamentală despre nivelul absolut implică un postulat din trei faze:
115:3.6 (1262.3) 1. Originarul. Conceptul necalificat al Primei Surse-Centru, manifestarea iniţială a EU SUNT-ului în care îşi află originea întreaga realitate.
115:3.7 (1262.4) 2. Actualul. Uniunea celor trei absoluturi ale actualităţii, A Doua Sursă-Centru, a Treia şi cea Paradisiacă. Această trioditate a Fiului Etern, a Spiritului Infinit şi a Insulei Paradisului constituie revelaţia actuală a originalităţii Primei Surse-Centru.
115:3.8 (1262.5) 3. Potenţialul. Uniunea celor trei absoluturi ale potenţialităţii, Absolutul Deităţii, Absolutul Necalificat şi Absolutul Universal. Această trioditate a potenţialităţii existenţiale constituie revelaţia potenţială a originalităţii Primei Surse-Centru.
115:3.9 (1262.6) Interasocierea Originalului, a Actualului şi a Potenţialului produce tensiunile interioare ale infinităţii, care se traduc prin posibilitatea tuturor creşterilor universului; iar creşterea este natura Septuplului, a Supremului şi a celui Ultim.
115:3.10 (1262.7) În asocierea Absolutului Deităţii, a Absolutului Necalificat şi a Absolutului Universal, potenţialitatea este absolută în vreme ce actualitatea este emergentă. În asocierea Surselor Centru a Doua, a Treia şi Paradisiacă, actualitatea este absolută în timp ce potenţialitatea este emergentă. În originalitatea Primei Surse-Centru nu putem spune de actualitate sau de potenţialitate nici că sunt existente nici că sunt emergente - Tatăl este.
115:3.11 (1262.8) Din punct de vedere al timpului, Actualul reprezintă ceea ce a fost şi ceea ce este; Potenţialul este ceea ce devine şi ceea ce va fi; Originarul este ceea ce este. Din punct de vedere al eternităţii, deosebirile dintre Originar, Actual şi Potenţial nu apar în felul acesta. Aceste calităţi triunice nu se disting astfel pe nivelele eternităţii paradisiace. În eternitate, totul este - atâta doar că nu a fost revelat totul în timp şi în spaţiu.
115:3.12 (1262.9) Din punct de vedere al creaturilor, actualitatea este substanţă, iar potenţialitatea este capacitate. Actualitatea există în centru, şi de acolo ea se dezvoltă în infinitatea periferică; potenţialitatea pleacă de la periferia infinităţii către interior şi converge în centrul tuturor lucrurilor. Originarul este ceea ce mai întâi cauzează, iar apoi echilibrează dublele mişcări ale ciclului realităţii, acolo unde potenţialele se metamorfozează în actuale, şi unde actualele existente iau un caracter potenţial.
115:3.13 (1262.10) Cele trei Absoluturi ale potenţialităţii operează pe nivelul pur etern al cosmosului; ele nu funcţionează deci niciodată ca atare pe nivelele subabsolute. Pe nivelele descendente ale realităţii, trioditatea potenţialităţii se manifestă cu cel Ultim şi asupra celui Suprem. Este posibil ca potenţialul să nu reuşească să se actualizeze în timp în parte şi pe nivelele absolute, dar niciodată în ansamblu. Voia lui Dumnezeu prevalează până la urmă; ea nu prevalează întotdeauna la nivelul individual, dar prevalează invariabil în ceea ce priveşte ansamblul.
115:3.14 (1263.1) În trioditatea actualităţii elementele existente ale cosmosului îşi au centrul lor; fie că este vorba de spirit, de minte sau de energie, toate sunt centrate în această asociere a Fiului, a Spiritului şi a Paradisului. Personalitatea Fiului spiritual este maestrul arhetip pentru toate personalităţile din toate universurile. Substanţa Insulei Paradisului este maestrul arhetip, Havona fiind o perfectă revelaţie a sa, iar suprauniversul o revelaţie pe cale de perfecţionare. Autorul Comun este sursa care, totodată, activează mental energia cosmică, transformă în concepte scopurile spirituale, şi integrează cauzele şi efectele matematice ale nivelelor materiale cu intenţiile şi mobilurile volitive ale nivelului spiritual. Într-un univers finit şi pentru un univers finit, Fiul, Spiritul şi Paradisul operează în cel Ultim şi asupra Ultimului după cum este condiţionat şi calificat în Suprem.
115:3.15 (1263.2) Actualitatea (Deităţii) este ceea ce omul caută în ascensiunea sa către Paradis. Potenţialitatea (divinitatea umană) este ceea ce omul face să apară în această căutare. Originalul este ceea ce face posibilă coexistenţa şi integrarea omului actual, a omului potenţial şi a omului etern.
115:3.16 (1263.3) Dinamica finală a cosmosului ţine de transferul continuu al realităţii de la potenţialitate la actualitate. În teorie, s-ar putea să fie un capăt pentru această metamorfoză, dar, în fapt, lucrul acesta este imposibil, dat fiind că Potenţialul şi Actualul sunt ambele încircuitate în Original (în EU SUNT), iar această identificare face veşnic imposibilă fixarea unei limite dezvoltării progresive a universului. Tot ceea ce este identificat cu EU SUNT-ul nu poate niciodată înceta să progreseze, căci actualitatea potenţialurilor lui EU SUNT este absolută, şi tot aşa este şi potenţialitatea actualurilor lui EU SUNT. Actualele vor deschide întotdeauna noi căi pentru ca potenţialurile, până aici imposibile, să se realizeze - nu numai că fiecare decizie umană actualizează o nouă realitate în experienţa umană, ci ea deschide, de asemenea, o nouă capacitate de creştere umană. În fiecare copil trăieşte un om, şi în fiecare om matur cunoscător de Dumnezeu rezidă cel care progresează morontial.
115:3.17 (1263.4) O stare statică în creştere nu poate să apară niciodată în cosmosul total, din moment ce baza creşterii - actualurile absolute - este necalificată şi de vreme ce posibilităţile de creştere - potenţialurile absolute - sunt nelimitate. În practică, filozofii universului au ajuns la concluzia că nu există nimic care să se poată considera ca o încheiere.
115:3.18 (1263.5) Din punct de vedere restrâns, există în realitate multe sfârşituri, terminări de activitate; dar, dintr-un punct de vedere mai larg de pe un nivel superior al universului, nu este nimic care să se sfârşească; nu sunt decât tranziţii de la o fază de dezvoltare la o alta. Cronologia majoră a maestrului univers are legătură cu diversele vârste universale: vârstele Havonei, ale suprauniversului şi ale universurilor exterioare. Totuşi, chiar şi aceste diviziuni fundamentale de relaţii secvenţiale, nu pot fi decât borne relative pe marele drum fără sfârşit al eternităţii.
115:3.19 (1263.6) Pătrunderea finală a adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii Fiinţei Supreme nu ar putea decât să deschidă, creaturii în progres, aceste calităţi absonite ale divinităţii ultime care depăşeşte nivelele conceptuale ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii.
115:4.1 (1263.7) Orice considerare a originilor lui Dumnezeu cel Suprem trebuie să înceapă cu Trinitatea Paradisului, căci Trinitatea este Deitatea originară, în vreme ce Supremul este o Deitate derivată. Orice considerare a creşterii Supremului trebuie să ţină cont de triodităţile existenţiale, căci ele înglobează toată actualitatea absolută şi toată potenţialitatea infinită (în conjuncţie cu Prima Sursă-Centru). Cât despre Supremul evolutiv, el este focarul culminant şi personal volitiv al transmutări - al transformării - potenţialelor în actuale în şi pe nivelul finit al existenţei. Cele două triodităţi, cea actuală şi cea potenţială, înglobează totalitatea relaţiilor reciproce de creştere din universuri.
115:4.2 (1264.1) Sursa Supremului se găseşte în Trinitatea Paradisului - Deitatea eternă, actuală şi nedivizată. Supremul este mai întâi de toate o persoană-spirit, iar această persoană-spirit este o ramură ieşită din trunchiul Trinităţii. Însă Supremul este în al doilea rând o Deitate a creşterii - a creşterii evolutive - iar această creştere provine din cele două triodităţi, cea actuală şi cea potenţială.
115:4.3 (1264.2) Dacă este dificil de înţeles că triodităţile infinite pot să funcţioneze pe nivelul finit, remarcaţi că până şi infinitatea lor trebuie să conţină în ea însăşi potenţialitatea finitului. Infinitatea înglobează toate lucrurile, de la existenţa finită cea mai umilă şi cea mai condiţionată până la realităţile necondiţionat absolute cele mai elevate.
115:4.4 (1264.3) Este mai puţin greu de înţeles că infinitul conţine finitul pentru a pricepe cum este acest infinit efectiv manifestat în acest finit. Dar Ajustorii Gândirii care locuiesc în oameni sunt una dintre dovezile eterne că chiar şi Dumnezeul absolut (ca absolut) poate să stabilească un contact direct cu cele mai umile şi cele mai insignifiante creaturi volitive din univers, şi el îl stabileşte efectiv.
115:4.5 (1264.4) Triodităţile care înglobează colectiv actualul şi potenţialul se manifestă pe nivelul finit în conjuncţie cu Fiinţa Supremă. Tehnica acestor manifestări este atât directă, cât şi indirectă: directă în măsura în care relaţiile triodităţii se repercutează direct în Suprem, şi indirectă în măsura în care ele provin de la nivelul exteriorizat al absonitului.
115:4.6 (1264.5) Realitatea Supremului, care este totalul realităţii finitului, este în curs de creştere dinamică între potenţialurile necalificate ale spaţiului exterior şi actualurile necalificate din centrul tuturor lucrurilor. Domeniul finit devine astfel un fapt prin cooperarea agenţilor absoniţi ai Paradisului şi ai Personalităţilor Creatoare Supreme ale timpului. Actul de a face să se maturizeze posibilităţile calificate ale celor trei mari Absoluturi potenţiale este funcţiunea absonită a Arhitecţilor Maestrului Univers şi a asociaţilor lor transcendentali. Când aceste eventualităţi au ajuns la un anumit punct de maturizare, Personalităţile Creatoare Supreme se ivesc din Paradis pentru a aborda sarcina multimilenară de a aduce universul în evoluţie la o existenţă faptică.
115:4.7 (1264.6) Creşterea Supremaţiei decurge din triodităţi; persoana-spirit a Supremului decurge din Trinitate; însă prerogativele puterii celui Atotputernic se întemeiază pe succesul divinităţii Dumnezeului Septuplu, în vreme ce joncţiunea prerogativelor de putere a Atotputernicului Suprem cu persoana-spirit a lui Dumnezeu Supremul se efectuează graţie ajutorului Autorului Comun. Acesta din urmă este cel care dăruieşte mintea Supremului ca factor de conjuncţie în această Deitate evolutivă.
115:5.1 (1264.7) Fiinţa Supremă depinde absolut de existenţa şi de acţiunea trinităţii Paradisului pentru realitatea naturii sale personale şi spirituale. În timp ce creşterea Supremului este o problemă a relaţiilor de triodităţi, personalitatea-spirit a lui Dumnezeu Supremul depinde şi provine de la Trinitatea Paradisului. Aceasta din urmă subzistă întotdeauna ca sursă-centru absolută de stabilitate infinită şi perfectă în jurul căreia creşterea evolutivă a Supremului se dezvoltă progresiv.
115:5.2 (1265.1) Funcţiunea Trinităţii este legată de cea a Supremului, căci Trinitatea funcţionează pe toate nivelele, (pe totalitatea acestora) inclusiv pe nivelul funcţiunii Supremaţiei. Însă, la fel cum epoca Havonei cedează locul epocii suprauniversurilor, tot astfel acţiunea care se poate discerne a Trinităţii în calitate de creatoare imediată cedează locul actelor creatoare ale copiilor Deităţilor Paradisului.
115:6.1 (1265.2) Trioditatea actualităţii continuă să funcţioneze direct în epocile posterioare Havonei; gravitaţia Paradisului pricepe unităţile de bază ale existenţei materiale; gravitaţia spirituală a Fiului Etern acţionează direct asupra valorilor fundamentale ale existenţei spirituale; iar gravitaţia mentală a Autorului Comun pune stăpânire infailibil pe toate semnificaţiile vitale ale existenţei intelectuale
115:6.2 (1265.3) Însă, pe măsură ce fiecare stadiu creativ îşi extinde activitatea în spaţiul neexplorat, funcţiile sale şi existenţa sa se găsesc din ce în ce mai departe de acţiunea directă a forţelor creatoare şi a personalităţilor divine care se află în amplasamentul central - Insula absolută a Paradisului şi Deităţile infinite rezidente acolo. Aceste nivele succesive de existenţă cosmică devin aşadar tot mai dependente de dezvoltările din interiorul celor trei Absoluturi ale potenţialităţii infinităţii.
115:6.3 (1265.4) Fiinţa Supremă înglobează posibilităţi de slujire cosmică care nu sunt aparent manifestate în Fiul Etern, în Spiritul infinit, sau în realităţile nepersonale ale Insulei Paradisului. Această afirmaţie este făcută ţinând cum se cuvine seama de caracterul absolut al acestor trei actualităţi fundamentale, dar creşterea Supremului nu este fondată numai pe actualităţile Deităţii şi ale Paradisului, ci participă totodată la dezvoltările interioare ale Absolutului Deităţilor, ale Absolutului Universal şi ale Absolutului Necalificat.
115:6.4 (1265.5) Supremul nu numai că creşte pe măsură ce Creatorii şi creaturile universurilor în evoluţie ajung să se asemene lui Dumnezeu, dar această Deitate finită face şi experienţa unei creşteri care rezultă din stăpânirea posibilităţilor finite ale marelui univers de către creaturi şi Creatori. Mişcarea Supremului este dublă: în intensitate către Paradis şi Deitate, iar în întindere către nemărginirea Absoluturilor de potenţial.
115:6.5 (1265.6) În cursul prezentei vârste a universului, această dublă mişcare se revelează în personalităţile descendente şi ascendente ale marelui univers. Personalităţile Creatoare Supreme, precum şi toţi divinii lor asociaţi, reflectă mişcarea centrifugă şi divergentă a Supremului, în timp ce pelerinii ascendenţi ai celor şapte suprauniversuri indică tendinţa centripetă şi convergentă a Supremaţiei.
115:6.6 (1265.7) Deitatea finită caută întotdeauna o dublă corelaţie interioară către Paradis şi Zeităţile lui, şi exterioară către infinitate şi Absoluturile care se găsesc conţinute în ea. Puternica erupţie a divinităţii creative a Paradisului care se personalizează în Fii Creatori şi îşi manifestă puterea în controlorii de putere, indică o vastă revărsare a Supremaţiei peste domeniile potenţialităţii, în vreme ce interminabila procesiune a creaturilor ascendente ale marelui univers asistă la puternicul imbold interior al Supremaţiei către unitatea cu Deitatea paradisului.
115:6.7 (1265.8) Fiinţele umane au învăţat că mişcarea invizibilului poate uneori să fie zărită prin observarea efectului ei asupra vizibilului. Cât despre noi în universuri, am învăţat de multă vreme să detectăm mişcările şi tendinţele Supremaţiei observând modul în care aceste evoluţii se repercutează în personalităţile şi în tiparele marelui univers.
115:6.8 (1266.1) Fără a fi siguri de aceasta, noi credem că Supremul, ca reflecţie finită a Deităţii Paradisului, a pornit o înaintare eternă în spaţiul exterior. Totuşi, în calitate de calificare a celor trei Absoluturi potenţiale ale spaţiului exterior, această Fiinţă Supremă caută perpetuu coerenţa paradisiacă. Iar această dublă mişcare pare să fie responsabilă de cea mai mare parte a activităţilor fundamentale din universurile organizate în prezent.
115:7.1 (1266.2) În Deitatea Supremului, Tatăl-EU SUNT a reuşit să se elibereze relativ complet de limitările inerente unui statut infinit, unei existenţe eterne şi unei deplinătăţi a naturii. Dar Dumnezeu cel Suprem nu a putut fi degajat de toate limitările existenţiale decât devenind supus calificărilor experienţiale ale unei funcţiuni universale. Atingând capacitatea de experienţă, Dumnezeul finit este totodată supus necesităţii de a o dobândi; reuşind să se elibereze de eternitate, Atotputernicul întâmpină barierele timpului; iar Supremul nu a putut cunoaşte creşterea şi dezvoltarea decât ca o consecinţă a unei existenţe parţiale şi a unei naturi nedesăvârşite - aceea a unei fiinţe neabsolute.
115:7.2 (1266.3) Toate acestea trebuie să fie conforme planului Tatălui care a întemeiat progresul finit pe efort, înfăptuirea creaturii pe perseverenţă, şi dezvoltarea personalităţii pe credinţă. Ordonând astfel evoluţia-experienţă a Supremului, Tatăl a făcut posibil, creaturilor finite, să existe în universuri şi să atingă cândva, prin înaintare experienţială, divinitatea şi Supremaţia.
115:7.3 (1266.4) Toată realitatea, inclusiv Supremul şi chiar Ultimul, cu excepţia valorilor necalificate ale celor şapte Absoluturi, este relativă. Faptul Supremaţiei este fondat pe puterea Paradisului, pe personalitatea Fiului şi pe acţiunea Asociatului, dar creşterea Supremului este legată de Absolutul Deităţii, de Absolutul Necalificat şi Absolutul Universal. Şi această Deitate sintetizatoare şi unificatoare - Dumnezeu Supremul - este personificarea umbrei finite proiectate peste marele univers de unitatea infinită a naturii insondabile a Tatălui Paradisului, Prima Sursă-Centru.
115:7.4 (1266.5) În măsura în care triodităţile operează direct pe nivelul finit, ele intră în contact cu Supremul, care este focalizarea Deităţii şi totalizarea cosmică a calificărilor finite ale naturilor Absolutului Actual şi ale Absolutului Potenţial.
115:7.5 (1266.6) Se consideră că Trinitatea Paradisului este inevitabilitatea absolută. Cei Şapte Spirite Principale sunt aparent inevitabilităţile Trinităţii. Actualizarea Supremului în putere-minte-spirit-personalitate trebuie să fie inevitabilitatea evoluţiei.
115:7.6 (1266.7) Dumnezeu Supremul nu pare să fi fost inevitabil în infinitatea necalificată, însă el pare a fi pe toate nivelele de relativitate. Supremul este indispensabil pentru a focaliza, a rezuma şi a îngloba experienţa evolutivă, unificând eficient, în natura sa de Deitate, rezultatele acestei lumi de percepţie a realităţii. El pare să realizeze toate acestea cu scopul de a contribui la apariţia exteriorizării inevitabile, manifestarea supraexperienţială şi suprafinită a Dumnezeului cel Ultim.
115:7.7 (1267.1) Nu se poate aprecia pe deplin Fiinţa Supremă decât luând în considerare sursa sa, funcţiunea sa şi destinul său: relaţiile sale cu Trinitatea care îi este origine, universul de activitate şi Trinitatea ultimă a destinului imediat.
115:7.8 (1267.2) Totalizând factorii de experienţă evolutivă, Supremul leagă finitul cu absonitul, la fel cum mintea Autorului Comun integrează divina spiritualitate a Fiului personal cu energiile imuabile ale arhetipului Paradisului, şi cum prezenţa Absolutului Universal unifică stimularea Deităţii cu reactivitatea Necalificatului. Această unitate trebuie să fie o revelaţie a muncii nevăzute a unităţii originale a Primei Cauze Tată şi a primului Arhetip Sursă ale tuturor lucrurilor şi ale tuturor fiinţelor.
115:7.9 (1267.3) [Prezentat de un Puternic Mesager aflat în sejur temporar pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 116
116:0.1 (1268.1) DACĂ omul ar recunoaşte că Creatorii săi - supervizorii imediaţi - sunt finiţi, fiind în acelaşi timp divini, şi că Dumnezeul timpului şi al spaţiului este o Deitate în evoluţie şi neabsolută, contradicţiile inegalităţilor temporale vor înceta să mai fie profunde paradoxuri religioase. Credinţa religioasă nu ar mai fi prostituată pentru a spori suficienţa celor avuţi, şi a servi doar la încurajarea unei resemnări stoice în nefericitele victime ale privaţiunilor sociale.
116:0.2 (1268.2) Când se examinează distinsa perfecţiune a sferelor Havonei, este atât rezonabil, cât şi logic să crezi că ele au fost făcute de un Creator perfect, infinit şi absolut. Cu aceeaşi raţiune şi cu aceeaşi logică, orice persoană onestă, observând tumultul, imperfecţiunile şi nedreptăţile Urantiei ar fi forţată să conchidă că lumea voastră a fost făcută şi se găseşte condusă de Creatori subabsoluţi, preinfiniţi şi altfel decât perfecţi.
116:0.3 (1268.3) Creşterea experienţială implică o asociere între creatură şi Creator - Dumnezeu şi omul în asociere. Creşterea este semnul distinctiv al Deităţii experienţiale: nu a existat nici o creştere a Havonei; Havona există şi a existat întotdeauna; este un univers existenţial ca şi Dumnezeii eterni care sunt sursa sa. În schimb, creşterea caracterizează marele univers.
116:0.4 (1268.4) Atotputernicul Suprem este o Deitate vie şi evoluândă de putere şi de personalitate. Domeniul său prezent, marele univers, este de asemenea un tărâm în creştere a puterii şi personalităţii. Destinul Atotputernicului Suprem este perfecţiunea, însă experienţa sa prezentă înglobează elementele de creştere şi de statut incomplet.
116:0.5 (1268.5) Fiinţa Supremă îşi exercită mai întâi funcţiunile în universul central în calitate de personalitate spirituală, iar apoi în marele univers în calitate de Dumnezeu Atotputernicul, o personalitate a puterii. Funcţiunea următoare a Supremului, în universul principal, este actualmente latentă şi nu există decât sub forma unui potenţial mental necunoscut. Nimeni nu ştie exact ce va revela această a treia dezvoltare a Fiinţei Supreme. Unii cred că în momentul în care suprauniversurile vor fi ancorate în lumină şi în viaţă, Supremul va opera începând de la Uversa ca suveran atotputernic şi experienţial al marelui univers, extinzându-şi în acelaşi timp puterea ca super-atotputernic al universurilor exterioare. Alţii îşi închipuie că al treilea stadiu al Supremaţiei va implica al treilea nivel de manifestare al Deităţii. În realitate, nici unul dintre noi nu ştie nimic despre aceasta.
116:1.1 (1268.6) Experienţa personalităţii fiecărei creaturi evoluânde este o fază de experienţă a Atotputernicului Suprem. Aservirea inteligentă a fiecărui segment fizic de supraunivers face parte din controlul crescând al Atotputernicului Suprem. Sinteza creativă de putere şi de personalitate este o parte a impulsului creativ al Minţii Supreme; ea este, de asemenea, însăşi esenţa creşterii evolutive a unităţii în Fiinţa Supremă.
116:1.2 (1269.1) Mintea Supremă are drept funcţie unirea atributelor de putere şi de personalitate ale Supremaţiei. Rezultatul evoluţiei desăvârşite a Atotputernicului Suprem va fi o Deitate unificată şi personală - şi nu o asociere de atribute divine vag coordonate. Într-o perspectivă mai largă, nu va fi nici un Atotputernic în afara Supremului, nici vreun Suprem în afara Atotputernicului.
116:1.3 (1269.2) Pe toată durata vârstelor evolutive, potenţialul de putere fizică al Supremului este cuvenit celor Şapte Directori Supremi ai Puterii, iar potenţialul său mental se află în cei Şapte Spirite Principale. Mintea infinită este funcţiunea Spiritului Infinit. Mintea cosmică este slujirea celor Şapte Spirite Principale. Mintea Supremă este pe cale de actualizare în coordonarea marelui univers şi în asocierea funcţională cu revelaţia şi realizarea Dumnezeului cel Septuplu.
116:1.4 (1269.3) Mintea din spaţiu-timp, mintea cosmică, funcţionează diferit în cele şapte suprauniversuri, dar ea este coordonată în Fiinţa Supremă printr-o tehnică necunoscută de asociere. Supracontrolul Atotputernic al marelui univers nu este exclusiv fizic şi spiritual. În cele şapte suprauniversuri, el este în principal material şi spiritual, dar acolo se întâmpină şi fenomene ale Supremului care sunt atât intelectuale, cât şi spirituale.
116:1.5 (1269.4) Noi ştim chiar şi mai puţin despre mintea Supremaţiei decât despre orice alt aspect al acestei Deităţi în evoluţie. Mintea sa este incontestabil activă în tot marele univers şi se crede că ea are un destin potenţial care cuprinde vaste funcţiuni în universul principal. Orice ar fi, noi nu cunoaştem acest lucru: în timp ce fizicul poate să atingă o creştere completă şi spiritul poate să ajungă la perfecţiunea dezvoltării sale, mintea nu încetează niciodată să progreseze - aceasta este tehnica experienţială a progresului fără sfârşit. Supremul este o Deitate experienţială, şi nu ajunge niciodată să îşi desăvârşească înfăptuirea sa mentală.
116:2.1 (1269.5) Apariţia prezenţei puterii universale a Atotputernicului coincide cu apariţia înalţilor creatori şi controlori ai suprauniversurilor evolutive pe scena acţiunii cosmice.
116:2.2 (1269.6) Dumnezeu Supremul îşi trage de la Trinitatea Paradisului atributele lui de spirit şi de personalitate, dar el îşi actualizează puterea în acţiunile Fiilor Creatori, ale Străvechilor de Zile şi ale Maeştrilor Spirite, ale căror acte colective sunt sursa puterii sale crescânde în calitate de suveran atotputernic pe lângă cele şapte suprauniversuri şi în cele şapte suprauniversuri.
116:2.3 (1269.7) Deitatea Necalificată a Paradisului este incomprehensibilă creaturilor în evoluţie ale timpului şi spaţiului. Eternitatea şi infinitatea implică un nivel de realitate al deităţii pe care creaturile spaţio-temporale nu îl pot înţelege. Infinitatea deităţii şi suveranitatea absolută sunt inerente Trinităţii Paradisului, iar Trinitatea este o realitate situată oarecum dincolo de comprehensiunea muritorilor. Creaturile spaţio-temporale trebuie să aibă origini, relativităţi şi destine pentru a pricepe relaţiile universale şi pentru a înţelege valorile semnificative ale divinităţii. De aceea Deitatea Paradisului atenuează şi califică în mod şi mai diferit personalităţile extraparadisiace ale divinităţii, şi aduce astfel în existenţă Creatorii Supremi şi asociaţii lor; aceştia duc lumina vieţii din ce în ce mai departe de sursa Paradisiacă, până ce ea găseşte cea mai îndepărtată şi mai frumoasă expresie a sa în viaţa pământească a Fiilor de consacrare de pe lumile evolutive.
116:2.4 (1270.1) Aceasta este originea Dumnezeului cel Septuplu, ale cărui nivele succesive sunt întâmpinate de omul muritor în ordinea următoare:
116:2.5 (1270.2) 1. Fiii Creatori (Spiritele Creative).
116:2.6 (1270.3) 2. Cei Îmbătrâniţi de Zile.
116:2.7 (1270.4) 3. Cele Şapte Spirite Principale.
116:2.8 (1270.5) 4. Fiinţa Supremă.
116:2.9 (1270.6) 5. Autorul Comun.
116:2.10 (1270.7) 6. Fiul Etern.
116:2.11 (1270.8) 7. Tatăl Universal.
116:2.12 (1270.9) Primele trei nivele sunt Creatorii Supremi, ultimele trei sunt Deităţile Paradisului. Supremul intervine întotdeauna ca o personalizare spiritual-experienţială a Trinităţii Paradisului şi ca focar experienţial al puterii atotputernice evolutive a copiilor creatori ai Deităţilor ale Paradisului. Fiinţa Supremă este revelaţia maximă a Deităţii în cele şapte suprauniversuri pentru prezenta vârstă a universului.
116:2.13 (1270.10) Tehnica logicii muritorilor ar putea face să se creadă că reunificarea experienţială a actelor colective ale primelor trei nivele ale Dumnezeului Septuplu echivalează cu nivelul Deităţii Paradisului, dar nu este astfel. Deitatea Paradisului este Deitatea existenţială. Creatorii Supremi, în divina lor unitate de putere şi de personalitate, constituie şi exprimă un nou potenţial de putere al Deităţii experienţiale. Iar acest potenţial de putere de origine experienţială îşi găseşte inevitabil şi ineluctabil uniunea cu Deitatea experienţială provenită din Trinitate - Fiinţa Supremă.
116:2.14 (1270.11) Dumnezeu Supremul nu este Trinitatea Paradisului; el nu este nici unul singur, nici totalul Creatorilor suprauniversal, ale căror activităţi funcţionale sintetizează efectiv puterea lui atotputernică în evoluţie. Dumnezeu Supremul îşi are originea în Trinitate, dar el nu devine manifest creaturilor evolutive, ca personalitate de putere, decât prin funcţiunile coordonate ale primelor trei nivele ale Dumnezeului cel Septuplu. Atotputernicul Suprem devine acum un fapt în timp şi spaţiu, graţie activităţilor Personalităţilor Creatoare Supreme, tot aşa cum, în eternitate, Autorul Comun coexistă instantaneu prin voinţa Tatălui Universal şi a Fiului Etern. Aceste fiinţe ale primelor trei nivele ale lui Dumnezeu Septuplu sunt chiar natura şi sursa puterii Atotputernicului Suprem; de aceea, ele trebuie întotdeauna să însoţească şi să susţină actele sale administrative.
116:3.1 (1270.12) Deităţile Paradisului nu se mărginesc să acţioneze direct în întregul marele univers prin circuitele lor de gravitaţie; ele operează deopotrivă prin diverşii lor agenţi şi prin alte manifestări precum:
116:3.2 (1270.13) 1. Focalizările mentale ale celei de-a Treia Surse-Centru. Coeziunea domeniilor finite de energie şi de spirit este literalmente asigurată de prezenţele mentale ale Autorului Comun. Aceasta este adevărat pornind de la Spiritul Creativ dintr-un univers local, apoi pentru Spiritele Gânditoare ale unui supraunivers şi până la Spiritele Maestru din marele univers. Circuitele care emană din aceste diverse focare de inteligenţă reprezintă cadrul cosmic în care creaturile pot să-şi exercite alegerea. Mintea este realitatea flexibilă pe care creaturile şi Creatorul pot să le mânuiască cu atâta uşurinţă; aceasta este veriga esenţială care leagă materia şi spiritul. Manifestarea mentală a celei de-a Treia Surse-Centru unifică persoana spirituală a Dumnezeului Suprem cu puterea experienţială a Atotputernicului evolutiv.
116:3.3 (1271.1) 2. Revelaţiile personalităţii celei de-a Doua Surse-Centru. Prezenţele mentale ale Autorului Comun unifică spiritul divinităţii cu arhetipul energiei. Manifestările prin încarnare ale Fiului Etern şi ale Fiilor săi Paradisiaci unifică, fuzionează efectiv, natura divină a unui Creator cu natura evoluândă a unei creaturi. Supremul este atât creatură, cât şi creator, iar posibilitatea ca el să aibă această dublă calitate se revelează în actele de consacrare ale Fiului Etern şi ale Fiilor săi coordonaţi şi subordonaţi. Membrii ordinelor de filiaţie care se dăruiesc, Mihailii şi Avonalii, adaugă efectiv, la natura lor divină, naturile de bună credinţă ale creaturilor care au devenit ale lor atunci când ei au trăit efectiv viaţa de creaturi pe lumile evolutive. Când divinitatea devine asemeni umanităţii, această relaţie comportă în sine posibilitatea pentru umanitate de a deveni divină.
116:3.4 (1271.2) 3. Prezenţele interioare ale Primei Surse-Centru. Mintea unifică cauzalităţile spiritului cu reacţiile energiei; serviciul de consacrare unifică coborârile divinităţii cu urcările creaturilor; iar fragmentele interioare ale Tatălui Universal unifică efectiv creaturile în evoluţie cu Dumnezeul Paradisului. Personalităţile ce aparţin unor numeroase ordine sunt locuite de prezenţele analoage ale Tatălui. La muritori, aceste fragmente divine de Dumnezeu sunt Ajustorii Gândirii. Veghetorii de Mister sunt, pentru fiinţele umane, ceea ce este Trinitatea Paradisului pentru Fiinţa Supremă. Ajustorii sunt fundamentele absolute, şi, pe fundamentele absolute, liberul arbitru poate face să apară, prin evoluţie, realitatea divină de o natură prelungindu-se în eternitate, natura de finalitar în cazul oamenilor, natura de Deitate la Dumnezeu Supremul.
116:3.5 (1271.3) Când Fiii divini ai ordinelor paradisiace se dăruiesc sub forma creaturilor, aceasta le permite să îşi îmbogăţească personalitatea prin dobândirea naturii efective de creaturi ale universului; în acelaşi timp, aceste efuziuni le dezvăluie infailibil înseşi creaturilor cărarea Paradisului pentru a atinge divinitatea. Dăruirea Ajustorilor de către Tatăl Universal îi permite să atragă la el personalitatea creaturilor volitive. În toate aceste relaţii interne din universurile finite, Autorul Comun este sursa mereu prezentă a ajutorului mental, graţie căruia au loc aceste activităţi.
116:3.6 (1271.4) În modul acesta, şi în multe alte feluri, Deităţile Paradisului participă la evoluţiile din timp pe măsură ce ele se derulează pe planetele ce se rotesc ale spaţiului şi pe măsură ce culminează în ivirea personalităţii Supremului, consecinţa întregii evoluţii.
116:4.1 (1271.5) Autoritatea Întregului Suprem depinde de unificarea progresivă a părţilor finite. Actualizarea Supremului este, în acelaşi timp, rezultatul şi cauza acestor aceleaşi unificări ai factorilor de supremaţie - creatorii, creaturile, inteligenţele şi energiile universului.
116:4.2 (1272.1) În cursul epocilor în care suveranitatea Supremaţiei se dezvoltă în timp, puterea atotputernică a Supremului depinde de actele de divinitate ale Dumnezeului Septuplu; în acelaşi timp, se pare că există o relaţie deosebit de strânsă între Fiinţa Supremă a Autorului Comun, precum şi cu personalităţile sale primare, cei Şapte Spiritele Maestru. Spiritul Infinit operează în calitate de Autor Asociat sub multe forme care compensează nedesăvârşirea Deităţii evolutive, şi întreţine relaţii foarte strânse cu Supremul. Intimitatea acestor relaţii este împărtăşită, într-o anumită măsură, de către cei Şapte Spiritele Maestru, dar cu precădere de Spiritul Maestru Numărul Şapte care vorbeşte pentru Suprem. Acest Spirit Maestru cunoaşte - este în contact personal - cu Supremul.
116:4.3 (1272.2) Foarte devreme în lansarea planului de creaţie suprauniversal, Spiritele Maestru se alătură în Trinitatea ancestrală pentru a crea împreună cele patruzeci şi nouă de Spirite Reflective. În acelaşi timp, Fiinţa Supremă operează creativ pentru a duce la apogeul lor actele combinate ale Trinităţii Paradisului şi ale copiilor creativi ai Deităţii Paradisului. Majeston a apărut, şi de atunci el a focalizat mereu prezenţa cosmică a Minţii Supreme, în vreme ce Spiritele Maestru continuă să fie sursele-centru ale vastului ajutor al minţii cosmice.
116:4.4 (1272.3) Însă Spiritele Maestru supravegherea Spiritelor Reflective. Al şaptelea Spirit Maestru (în supravegherea sa generală a suprauniversului Orvontonului din universul central) este în contact personal cu cele şapte Spirite Gânditoare situate pe Uversa (şi are supracontrol asupra lor). În administrarea sa şi în controlul său ale relaţiilor interioare din suprauniversul său şi ale relaţiilor exterioare dintre suprauniversuri, el este în contact reflectiv cu Spiritele Reflective de propriul său tip, situate pe fiecare dintre capitalele suprauniversale.
116:4.5 (1272.4) Spiritele Maestru nu numai că susţin şi sporesc suveranitatea Supremaţiei, ci, la rândul lor, sunt afectaţi de planurile creative ale Supremului. În general, creaţiile colective ale Maeştrilor Spirite sunt de ordin cvasi-material (directori de putere, etc.), în vreme ce creaţiile lor individuale sunt de ordin spiritual (supernafimi, etc.). Însă, când Spiritele Maestru produc în mod colectiv cele Şapte Spirite de Circuite ca răspuns la voia şi la dorinţa Fiinţei Supreme, trebuie notat că fructele acestui act creativ sunt spirituale, iar nu materiale sau cvasi-materiale.
116:4.6 (1272.5) Calea urmată de Spiritele Maestru ai suprauniversurilor este şi aceea a triumviratelor care regizează fiecare dintre aceste supracreaţii - Cei Îmbătrâniţi de Zile. Aceste personificări ale judecăţii-întru-justiţie a Trinităţii în timp şi în spaţiu sunt, pe terenul de acţiune, pârghiile menite să mobilizeze puterea atotputernică a Supremului; ei servesc ca septuple puncte focale pentru evoluţia suveranităţii trinitare în domeniul spaţiului şi al timpului. Din poziţia lor avantajoasă, la jumătatea drumului dintre Paradis şi lumile în evoluţie, aceşti suverani de origine Trinitară văd, cunosc şi coordonează cele două drumuri.
116:4.7 (1272.6) Totuşi, universurile locale sunt cele care reprezintă adevăratele laboratoare în care se realizează experimentele mentale, aventurile galactice, dezvoltările divinităţii şi progresele personalităţii. Totalul cosmic al acestor elemente constituie baza efectivă pe care se sprijină Supremul pentru a înfăptui, în experienţă şi prin experienţă, evoluţia deităţii.
116:4.8 (1272.7) În universurile locale, chiar şi Creatorii evoluează; prezenţa Autorului Comun evoluează de la un focar viu de putere până la statutul de divină personalitate al unui Spirit-Mamă de Univers; Fiul Creator evoluează de la natura de divinitate paradisiacă existenţială până la natura experienţială de suveranitate supremă. Universurile locale sunt punctele de plecare ale veritabilei evoluţii, cuiburile personalităţilor imperfecte de bună credinţă care beneficiază de libera alegere de a deveni co-creatoare ale lor înseşi după cum ele trebuie să fie.
116:4.9 (1273.1) În efuziunile lor pe lumile evolutive, Fiii Magistrali sfârşesc prin a dobândi o natură care exprimă divinitatea Paradisului unificată prin experienţă cu cele mai înalte valori spirituale de natură materială umană. Prin aceste efuziuni şi prin altele, Mihailii Creatori dobândesc la fel punctele de vedere cosmice şi naturile copiilor propriului lor univers local. Aceşti Maeştrii Fii Creatori aproape că au desăvârşit aşadar experienţa subsupremă, şi, când suveranitatea lor peste universul lor local se extinde pe punctul de a îngloba Spiritele Creative asociate, se poate spune că ea apropie limitele supremaţiei în limitele prezentelor potenţialuri ale marelui univers în evoluţie
116:4.10 (1273.2) Când Fiii de consacrare le dezvăluie oamenilor noile căi pentru a-l găsi pe Dumnezeu, ei nu creează aceste cărări care permit atingerea divinităţii. Ei iluminează mai degrabă aceste mari drumuri de înaintare care conduc la persoana Tatălui Paradisului trecând prin prezenţa Supremului.
116:4.11 (1273.3) Universul local este punctul de plecare pentru personalităţile care sunt cele mai îndepărtate de Dumnezeu şi care pot deci să facă experienţa în cel mai înalt grad a ascensiunii spirituale în univers şi să ajungă la o participare experienţială maximă în a se co-crea pe ele însele. Aceste aceleaşi universuri locale le procură totodată cele mai mari profunzimi de experienţă personalităţilor descendente care ating astfel ceva care, pentru ele, este tot atât de semnificativ pe cât este ascensiunea Paradisului pentru o creatură care evoluează.
116:4.12 (1273.4) Omul muritor pare să fie necesar deplinei funcţiuni a lui Dumnezeu Septuplul, în măsura în care această grupare a divinităţii culminează în Supremul pe cale de actualizare. Personalităţile multor altor ordine din univers sunt tot atât de necesare evoluţiei puterii atotputernice a Supremului, dar descrierea noastră este prezentată pentru edificarea fiinţelor omeneşti; ea este deci în mare măsură limitată la factorii care acţionează asupra evoluţiei Dumnezeului Septuplul şi care sunt în raport cu omul muritor.
116:5.1 (1273.5) Voi aţi fost instruiţi asupra relaţiilor Dumnezeului Septuplul cu Fiinţa Supremă, şi ar trebui acum să recunoaşteţi că Septuplul înglobează controlorii precum şi creatorii marelui univers. Aceşti septupli controlori ai marelui univers cuprind:
116:5.2 (1273.6) 1. Maeştrii Controlori Fizici.
116:5.3 (1273.7) 2. Centrii Supremi de Putere.
116:5.4 (1273.8) 3. Directorii Supremi de Putere.
116:5.5 (1273.9) 4. Atotputernicul Suprem.
116:5.6 (1273.10) 5. Dumnezeul Acţiunii - Spiritul Infinit.
116:5.7 (1273.11) 6. Insula Paradisului.
116:5.8 (1273.12) 7. Sursa Paradisului - Tatăl Universal.
116:5.9 (1273.13) Aceste şapte grupuri sunt funcţional inseparabile de Dumnezeu Septuplul şi constituie nivelul de control fizic al acestei asocieri a Deităţii.
116:5.10 (1273.14) Bifurcaţia dintre energie şi spirit (care decurge din prezenţa conjugată a Fiului Etern şi a Insulei Paradisului) a fost simbolizată în sensul suprauniversal când cei Şapte Spirite Maestru s-au lansat împreună în primul lor act de creaţie colectivă. Acest episod se traduce prin apariţia celor Şapte Directori Supremi de Putere. În acelaşi timp, circuitele spirituale ale Maeştrilor Spirite s-au diferenţiat, prin contrast, de activităţile fizice de supraveghere ale directorilor de putere, iar mintea cosmică apare imediat ca un nou factor care coordonează materia şi spiritul.
116:5.11 (1274.1) Atotputernicul Suprem evoluează ca supracontrolor al puterii fizice a marelui univers. În prezenta epocă a universului, acest potenţial de putere fizică pare centrat în cei Şapte Directori Supremi de Putere care operează prin amplasamentele fixe ale centrilor de putere şi prin prezenţele mobile ale controlorilor fizici.
116:5.12 (1274.2) Universurile timpului nu sunt perfecte; acesta este destinul lor. Lupta pentru perfecţiune nu ţine numai de nivelele intelectual şi spiritual, ci şi de nivelul fizic al energiei şi al masei. Ancorarea celor şapte universuri în lumină şi în viaţă presupune că ele au atins stabilitatea fizică. Se poate deduce că stabilirea finală a echilibrului material va însemna că evoluţia controlului fizic a Atotputernicului este desăvârşită.
116:5.13 (1274.3) În vremurile de început ale edificării unui univers, chiar şi Creatorii Paradisului se interesează în primul rând de echilibrul material. Tiparul unui univers local capătă formă nu numai ca rezultat al activităţilor centrilor de putere, ci şi datorită prezenţei, în spaţiu, a Spiritului Creativ. De-a lungul acestor epoci primitive de edificare a unui univers local, Fiul Creator dă dovadă de un atribut puţin înţeles de control material, şi el nu îşi părăseşte planeta-capitală înainte ca echilibrul global al universului său să fi fost stabilit în liniile lui mari.
116:5.14 (1274.4) În ultimă instanţă, toată energia răspunde minţii, iar controlorii fizici sunt copiii Dumnezeului mental care este activatorul arhetipului Paradisului. Directorii de putere îşi consacră neobosiţi inteligenţa în stabilirea controlului lor asupra materiei. Lupta lor pentru a domina fizic relaţiile energetice şi mişcările masice nu încetează niciodată înainte ca ei să fi obţinut o victorie finită asupra energiilor şi maselor care constituie domeniul lor perpetuu de activitate.
116:5.15 (1274.5) Luptele spirituale din timp şi din spaţiu ţin de evoluţia stăpânirii spiritului peste materie prin medierea minţii (personale). Evoluţia fizică (nepersonală) a universurilor se ocupă cu aducerea energiei cosmice în armonie cu conceptele mentale de echilibru supus supracontrolului spiritului. Evoluţia totală a întregului mare univers este o problemă de unificare prin personalitate, a minţii ce controlează energia, cu intelectul coordonat de spirit; ea va fi revelată în deplina apariţie a puterii atotputernice a Supremului.
116:5.16 (1274.6) Dificultatea de a ajunge la o stare de echilibru dinamic este inerentă faptului creşterii cosmosului. Circuitele stabilite de creaţie fizică sunt continuu perturbate de apariţia de noi energii şi de noi mase. Un univers în creştere este un univers instabil; în consecinţă, nici o parte a întregului cosmic nu poate găsi stabilitate reală până ce plenitudinea timpului nu vede desăvârşirea materială a celor şapte suprauniversuri.
116:5.17 (1274.7) În universurile ancorate în lumină şi în viaţă, nu există evenimente fizice neaşteptate care să prezinte o importanţă majoră. S-a atins un control relativ complet peste creaţia materială. Totuşi, problemele relaţiilor dintre universurile ancorate şi universurile în evoluţie continuă să provoace priceperea Directorilor de Putere din Univers. Însă aceste probleme vor dispărea treptat odată cu restrângerea noilor activităţi creative pe măsură ce marele univers se va apropia de apogeul expresiei sale evolutive.
116:6.1 (1275.1) În suprauniversurile evolutive, energia-materie este dominantă, dar nu şi în personalitate, unde spiritul, prin mijlocirea minţii, luptă pentru stăpânire. Ţelul universurilor evolutive este subjugarea energiei-materii de către minte, coordonarea minţii cu spiritul, şi toate acestea, în virtutea prezenţei creative şi unificatoare a personalităţii. Astfel, în raport cu personalitatea, sistemele fizice devin subordonate, sistemele mentale devin coordonate şi sistemele spirituale devin directive.
116:6.2 (1275.2) Pe nivelele deităţii, această uniune a puterii şi a personalităţii se exprimă în Suprem şi sub forma Supremului. Însă evoluţia efectivă a dominaţiei spiritului este o creştere întemeiată pe actele de liber arbitru ale Creatorilor şi ale creaturilor marelui univers.
116:6.3 (1275.3) Pe nivelele absolute, energia şi spiritul sunt una, dar, îndată ce te îndepărtezi de aceste nivele absolute, apar diferenţe, şi, pe măsură ce energia şi spiritul plonjează în spaţiu îndepărtându-se de Paradis, prăpastia dintre ele se măreşte, şi, ajunse în universurile locale, ele au devenit întru totul divergente. Ele au încetat a mai fi identice, nu mai sunt asemănătoare şi mintea trebuie să intervină pentru a le lega din nou.
116:6.4 (1275.4) Faptul că energia poate fi dirijată de acţiunea personalităţilor controlorilor dovedeşte că ea este sensibilă la acţiunea minţii. Faptul că masa poate fi stabilizată de acţiunea acestor aceleaşi entităţi controlatoare indică faptul că masa este sensibilă la prezenţa minţii generatoare de ordine. Cât despre faptul că spiritul însuşi, la o personalitate volitivă, se poate strădui să stăpânească energia-materie prin intermediul minţii, el vădeşte unitatea potenţială a întregii creaţii finite.
116:6.5 (1275.5) În interiorul universului universurilor, există o interdependenţă a tuturor forţelor şi personalităţilor. Fiii Creatori şi Spiritele Creative depind de cooperarea activă a centrilor de putere şi a controlorilor fizici în organizarea universurilor; Directorii Supremi de Putere sunt incompleţi fără supracontrolul Maeştrilor Spirite. La o fiinţă umană, mecanismul vieţii fizice este în parte sensibil la ordinele minţii (personale). La rândul său, chiar această minte poate fi dominată de directivele unui spirit hotărât; rezultatul unei asemenea dezvoltări evolutive este apariţia unui nou copil al Supremului, o nouă unificare personală a diverselor feluri de realităţi cosmice.
116:6.6 (1275.6) Şi ceea ce este adevărat pentru părţi este adevărat şi pentru întreg; personalitatea spiritului Supremaţiei are nevoie de puterea evolutivă a Atotputernicului pentru a ajunge să desăvârşească Deitatea sa şi pentru a împlini destinul său de asociere Trinitară. Efortul este făcut de către personalităţile timpului şi ale spaţiului, dar îi revine Atotputernicului Suprem să-l ducă la apogeul său şi să încununeze acest efort. Şi, de vreme ce creşterea întregului este o sumă a creşterii colective a părţilor, urmează de asemenea că evoluţia părţilor este o reflexie segmentată a creşterii voluntare a întregului.
116:6.7 (1275.7) În Paradis, monota şi spiritul nu sunt decât una - ele nu se pot distinge decât după nume. În Havona, materia şi spiritul, deşi comportă diferenţe notabile, sunt în acelaşi timp în armonie înnăscută. În schimb, în cele şapte suprauniversuri, există o mare divergenţă, o mare prăpastie între energia cosmică şi spiritul divin, şi, în consecinţă, un mai mare potenţial experienţial pentru acţiunea mentală care se străduieşte să armonizeze şi, în cele din urmă, să unifice tiparele fizice cu planurile spirituale. În universurile din spaţiu care evoluează în timp, divinitatea se estompează mai mult, problemele dificil de rezolvat sunt mai numeroase, şi soluţionarea lor oferă ocazii mai bune de a dobândi experienţă. Ansamblul acestei situaţii suprauniversale creează un cadru mai vast de existenţă evolutivă, în care posibilitatea de experienţe cosmice este oferită atât creaturii, cât şi Creatorului - şi chiar şi Deităţii Supreme.
116:6.8 (1276.1) Dominaţia spiritului, care este existenţială pe nivelele absolute, devine o experienţă evolutivă pe nivelele finite şi în cele şapte suprauniversuri, iar această experienţă este împărtăşită cu acelaşi titlu de către toţi, de la omul muritor până la Fiinţa Supremă. Toţi fac ce pot, se străduiesc personal să reuşească. Toţi participă, personal, la destin.
116:7.1 (1276.2) Marele univers nu este numai o creaţie materială fizic splendidă, spiritual sublimă şi intelectual măreaţă, ci şi un organism viu magnific şi sensibil. O viaţă reală îşi trimite pulsaţiile prin întregul mecanism al imensei creaţii a cosmosului vibrant. Realitatea fizică a universurilor simbolizează realitatea perceptibilă a Atotputernicului Suprem. Acest organism material şi viu este străbătut de circuite de inteligenţă, întocmai cum corpul omenesc este traversat de o reţea de canale nervoase senzitive. Universul fizic este traversat de canale de energie care activează cu eficienţă creaţia materială, întocmai cum corpul omenesc este hrănit şi energizat de sistemul circulator care distribuie produsele energetice de hrană. Imensul univers nu este lipsit de centrii coordonatori care să efectueze un magnific supracontrol comparabil cu delicatul sistem de control chimic al mecanismului omenesc. Numai dacă veţi şti ceva despre constituţia fizică a unui centru de putere, noi am putea prin analogie să vă spunem mult mai mult despre universul fizic.
116:7.2 (1276.3) Aşa cum muritorii se bizuiesc pe energia solară pentru a menţine viaţa, tot astfel şi marele univers depinde de energiile inepuizabile care emană din Paradisul-de jos pentru a întreţine activităţile materiale şi mişcările cosmice din spaţiu.
116:7.3 (1276.4) Mintea le-a fost dată oamenilor pentru a le da posibilitatea să devină conştienţi de propria lor identitate şi de personalitatea lor; iar o minte - chiar şi o Minte Supremă - a fost atribuită totalităţii finitului pentru ca spiritul personalităţii emergente a cosmosului să se străduiască întotdeauna să domine energia-materie.
116:7.4 (1276.5) Omul muritor este sensibil la îndrumarea spiritului, tot aşa cum marele univers este sensibil la vasta influenţă a gravitaţiei spiritului Fiului Etern, la coeziunea supramaterială universală a valorilor spirituale eterne ale tuturor creaţilor conţinute în cosmosul finit al timpului şi al spaţiului.
116:7.5 (1276.6) Fiinţele umane sunt în stare să se identifice pentru totdeauna cu realitatea totală şi indestructibilă a universului - prin fuziunea cu Ajustorul Gândirii interior. La fel, Supremul depinde perpetuu de stabilitatea absolută a Deităţii Originare a Trinităţii Paradisului.
116:7.6 (1276.7) Aspiraţia la perfecţiunea Paradisului pe care omul o încearcă, efortul său de a ajunge la Dumnezeu, creează în cosmosul viu o tensiune de divinitate autentică care nu poate să se rezolve decât prin evoluţia unui suflet nemuritor. Aceasta se întâmplă în experienţa unei creaturi umane cu titlu individual, însă, când toate creaturile şi toţi creatorii marelui univers se străduiesc să ajungă la Dumnezeu şi la perfecţiunea divină, se stabileşte o profundă tensiune cosmică, iar ea nu îşi găseşte rezolvarea decât în sinteza sublimă a puterii atotputernice cu persoana spirituală a Dumnezeului în evoluţie al tuturor creaturilor, Fiinţa Supremă.
116:7.7 (1277.1) [Încredinţat de un Puternic Mesager aflat temporar pe Urantia.]
Cartea Urantia
Capitolul 117
117:0.1 (1278.1) ÎN măsura în care facem voia lui Dumnezeu, oricare ar fi locul din univers unde ne avem existenţa, potenţialul atotputernic al Supremului devine cu atât mai actual. Voia lui Dumnezeu este scopul Primei Surse-Centru aşa cum este ea potenţată în cele trei Absoluturi, personalizată în Fiul Etern, asociată pentru o acţiune universală în Spiritul Infinit şi eternizată în arhetipurile perpetue ale Paradisului. Iar Dumnezeu cel Suprem devine cea mai înaltă manifestare finită a voii totale a lui Dumnezeu.
117:0.2 (1278.2) Dacă toţi locuitorii marelui univers ar reuşi, în măsura posibilului, să trăiască pe deplin voia lui Dumnezeu, creaţiile din spaţiu-timp s-ar ancora atunci în lumină şi în viaţă, iar Atotputernicul, potenţialul de deitate a Supremaţiei, ar deveni un fapt prin emergenţa personalităţii divine a lui Dumnezeu Supremul.
117:0.3 (1278.3) Când o minte în evoluţie se acordă cu circuitele minţii cosmice, când un univers în evoluţie se stabilizează după tiparul universului central, când un spirit în progres ia contact cu slujirea unificată a Maeştrilor Spirite, când personalitatea ascendentă a unui muritor se acordă în cele din urmă cu divina călăuzire a Ajustorului interior, atunci actualitatea Supremului a devenit mai reală cu un grad în univers; divinitatea Supremaţiei a avansat atunci cu un pas către realizarea cosmică.
117:0.4 (1278.4) Părţile şi indivizii marelui univers evoluează ca o reflectare a evoluţiei totale a Supremului, în timp ce, la rândul lui, Supremul este totalul cumulativ sintetic al întregii evoluţii a marelui univers. Din punct de vedere uman, ambii sunt reciprocităţi evolutive şi experienţiale.
117:1.1 (1278.5) Supremul este frumuseţea armoniei fizice, adevărul semnificaţiei intelectuale şi bunătatea valorii spirituale. El este blândeţea veritabilului succes, precum şi bucuria împlinirii perpetue. El este suprasufletul marelui univers, conştiinţa cosmosului finit, desăvârşirea realităţii finite şi personificarea experienţei Creator-creatură. În toată eternitatea viitoare, Dumnezeu Supremul va exprima realitatea experienţei volitive în relaţiile trinitare ale Deităţii.
117:1.2 (1278.6) În persoanele Creatorilor Supremi, Dumnezeii au coborât din Paradis în domeniile timpului şi ale spaţiului pentru ca acolo să creeze şi să facă să evolueze creaturile înzestrate cu capacitatea de a atinge Paradisul şi capabile de a urca în căutarea Tatălui. Această procesiune universală de Creatori descendenţi care îl revelează pe Dumnezeu, şi de creaturi ascendente care îl caută, revelează evoluţia Deităţii Supreme, în care descendenţii şi ascendenţii ajung să se înţeleagă reciproc, să descopere fraternitatea eternă şi universală. Fiinţa Supremă devine astfel sinteza finită a experienţei cauzei Creatorului perfect şi a răspunsului creaturii pe cale de perfecţionare.
117:1.3 (1279.1) Marele univers conţine posibilitatea unei unificări complete şi o caută întotdeauna. Aceasta provine din faptul că această existenţă cosmică este o consecinţă a actelor creatoare şi a mandatelor de putere atribuite de Trinitatea Paradisului, care este o unitate necalificată. Chiar această unitate trinitară este cea care se exprimă în cosmosul finit prin Suprem, şi a cărei realitate devine din ce în ce mai aparentă pe măsură ce universurile ating nivelul maxim de identificare cu Trinitatea.
117:1.4 (1279.2) Voinţa Creatorului şi voinţa creaturii sunt calitativ diferite, dar şi experienţial înrudite, căci Creatorul şi creatura pot să colaboreze la realizarea perfecţiunii universale. Omul poate să lucreze în legătură cu Dumnezeu şi astfel să co-creeze un finalitar etern. Dumnezeu poate să muncească omeneşte prin încarnările Fiilor săi, care ajung astfel la supremaţia experienţei creaturilor.
117:1.5 (1279.3) În Fiinţa Supremă, Creatorul şi creatura sunt unite într-o singură Deitate, a cărei voinţă este expresia unei singure personalităţi divine. Iar această voinţă a Supremului este ceva mai mult decât voinţa creatorului sau a creaturii, întocmai cum voinţa suverană a Maestrului Fiu al Nebadonului este acum ceva mai mult decât o combinaţie a voinţei divinităţii şi a voinţei umanităţii. Uniunea de perfecţiune a Paradisului cu experienţa din spaţiu-timp produce o nouă valoare semnificativă pe nivelele de realitate ale Deităţii.
117:1.6 (1279.4) Natura divină în evoluţie a Supremului devine un portret fidel al incomparabilei experienţe a tuturor creaturilor şi a tuturor Creatorilor în marele univers. La Suprem, natura creativă şi starea de creatură sunt doar una; ele sunt unite pentru totdeauna de experienţa născută din vicisitudinile implicate în soluţionarea multiplelor probleme care asaltează toată creaţia finită de-a lungul cărării eterne, sau ea caută să se perfecţioneze şi să se elibereze de lanţurile nedesăvârşirii.
117:1.7 (1279.5) Adevărul, frumuseţea şi bunătatea sunt corelate în slujirea Spiritului, în splendoarea Paradisului, în compasiunea Fiului şi în experienţa Supremului. Dumnezeu Supremul este adevărul, frumuseţea şi bunătatea, căci aceste concepte despre divinitate reprezintă maximele finite ale experienţei de ideaţie. Sursele eterne ale acestor calităţi triunice ale divinităţii se plasează pe nivelele suprafinite, dar o creatură nu poate concepe aceste surse decât ca supraadevăr, suprafrumuseţe şi suprabunătate.
117:1.8 (1279.6) Mihail, care este un creator, a revelat dragostea divină a Tatălui Creator pentru copiii săi pământeni. Şi, după ce au descoperit şi au primit această divină afecţiune, oamenii pot aspira să reveleze această dragoste fraţilor lor întru trup. O asemenea afecţiune a creaturilor reflectă veritabil iubirea Supremului.
117:1.9 (1279.7) Supremul este în mod simetric inclusiv. Prima Sursă-Centru este potenţială în cele trei mari Absoluturi; ea este actuală în Paradis, în Fiu şi în Spirit: însă Supremul este atât actual, cât şi potenţial, o fiinţă de supremaţie personală şi de putere atotputernică, sensibilă atât la efortul creaturilor, cât şi la planul Creatorului. El acţionează prin sine însuşi asupra universului şi reacţionează în sine însuşi în totalitatea universului; el este simultan creatorul suprem şi suprema creatură. Deitatea Supremaţiei exprimă astfel totalitatea întregului finit.
117:2.1 (1280.1) Supremul este Dumnezeul-în-timp; el este secretul creşterii creaturilor în timp; el este de asemenea cucerirea prezentului incomplet şi consumarea viitorului în curs de perfecţionare. Iar rodul final al întregii creşteri finite este: puterea controlată de spirit cu ajutorul minţii şi în virtutea prezenţei unificatoare şi creative a personalităţii. Consecinţa culminantă a acestei întregi creaţii este Fiinţa Supremă.
117:2.2 (1280.2) Pentru muritori, a exista este echivalent cu a crede. S-ar părea că este astfel chiar şi în sensul mai larg al universului, căci existenţa dirijată de spirit pare să ducă la o creştere experienţială - la o ridicare a statutului. Totuşi, noi am susţinut de multă vreme că prezenta creştere, caracteristică a existenţei creaturilor în prezenta vârstă a universului, este o funcţiune a Supremului. Noi susţinem deopotrivă că acest tip de creştere este particular vârstei creşterii Supremului, şi că el va lua sfârşit odată cu desăvârşirea creşterii Supremului.
117:2.3 (1280.3) Luaţi în consideraţie statutul fiilor trinitizaţi de către creaturi. Ei se nasc şi trăiesc în prezenta epocă a universului. Ei au o personalitate, precum şi înzestrări mentale şi spirituale. Ei au experienţe şi le reamintesc, dar ei nu cresc ca şi ascendenţii. Noi credem şi înţelegem că aceşti fii trinitizaţi ai creaturilor, deşi se găsesc în prezenta epocă a universului, în realitate ei sunt ai epocii viitoare a universului - epoca care va urma desăvârşirea creşterii Supremului. Ei nu sunt aşadar în Suprem, al cărui prezent statut este nedesăvârşit şi prin urmare are să se lărgească. Ei nu participă aşadar la creşterea experienţială a prezentei vârste a universului, dar sunt ţinuţi în rezervă pentru vârsta universală următoare.
117:2.4 (1280.4) Puternicii Mesageri ai ordinului meu au fost îmbrăţişaţi de Trinitate, şi nu participă la dezvoltarea prezentei vârste a universului. Într-un fel, statutul nostru este cel al vârstei precedente a universului, cum este de fapt acela al Fiilor Staţionari ai Trinităţii. Un lucru este sigur: statutul nostru este fixat de îmbrăţişarea Trinităţii, iar experienţa noastră a încetat să se mai traducă printr-o creştere.
117:2.5 (1280.5) Aceasta nu este adevărat nici în ceea ce priveşte finalitarii nici vreunul din ordinele evolutive şi experienţiale care participă la procesul de creştere al Supremului. Voi ceilalţi muritori, care trăiţi astăzi pe Urantia şi care puteţi aspira să atingeţi Paradisul şi statutul de finalitari, ar trebui să înţelegeţi că acest destin este realizabil numai pentru că sunteţi în Suprem, că faceţi parte din el şi că, în consecinţă, voi participaţi la ciclul creşterii Supremului.
117:2.6 (1280.6) Va veni o zi când această creştere a Supremului va lua sfârşit; statutul său va ajunge la o desăvârşire (în sensul energie-spirit). Această terminare a evoluţiei Supremului va asista şi la sfârşitul evoluţiei creaturilor în calitate de părţi ale Supremaţiei. Prin ce fel de creştere pot fi caracterizate universurile din spaţiul exterior? Noi nu ştim nimic despre aceasta, dar suntem cu totul siguri că va fi ceva foarte diferit de tot ceea ce se va fi văzut în cursul prezentei vârste a evoluţiei celor şapte suprauniversuri. Cetăţenii evolutivi ai marelui univers vor avea fără îndoială drept funcţie de a compensa, pentru locuitorii spaţiului exterior, absenţa factorului de creştere pe care îl reprezenta Supremaţia.
117:2.7 (1280.7) Fiinţa Supremă, aşa cum va exista cu ocazia consumării prezentei vârste a universului, va funcţiona ca suveran experienţial în marele univers. Cetăţenii spaţiului exterior - cei din următoarea vârstă universală - vor avea un potenţial de creştere postsuprauniversal, o capacitate de înfăptuire evolutivă care presupune suveranitatea Atotputernicului Suprem, şi exclude, în consecinţă, participarea creaturilor la sinteza de putere-personalitate a prezentei vârste a universului.
117:2.8 (1281.1) Se poate deci considera caracterul incomplet al Supremului ca o virtute, întrucât el face posibilă creşterea evolutivă a creaţiei şi a creaturilor universului din prezenta epocă. Golul îşi are virtutea sa, căci poate să fie umplut de experienţă.
117:2.9 (1281.2) Una dintre întrebările filozofiei finite care suscită cel mai mult curiozitatea este următoarea: oare Fiinţa Supremă se actualizează ca răspuns la evoluţia marelui univers, sau acest cosmos finit chiar evoluează progresiv ca răspuns la actualizarea treptată a Supremului? Sau este oare posibil ca ele să fie mutual interdependente pentru dezvoltarea lor, să fie reciprocele evolutive, fiecare declanşând creşterea celeilalte? Noi suntem siguri numai de aceasta: creaturile şi universurile, infime sau elevate, sunt în evoluţie în Suprem şi, pe măsură ce ele evoluează, se vede apărând suma unificată a întregii activităţi finite a prezentei epoci a universului. Iar aceasta este apariţia Fiinţei Supreme care, pentru toate personalităţile, este evoluţia puterii atotputernice a lui Dumnezeu Supremul.
117:3.1 (1281.3) Realitatea cosmică, care se desemnează în mod divers sub numele de Fiinţă Supremă, de Dumnezeu Supremul şi de Atotputernicul Suprem, este sinteza complexă şi universală a fazelor emergente ale tuturor realităţilor finite. Vasta diversificare a energiei eterne, a spiritului divin şi a minţii universale atinge apogeul ei finit în evoluţia Supremului, care este totalitatea tuturor creşterilor finite care se realizează ele însele pe nivele ale deităţii de desăvârşire finită maximă.
117:3.2 (1281.4) Supremul este canalul divin prin care curge infinitatea creativă a triodităţilor, care se cristalizează în panorama galactică a spaţiului, unde are loc magnifica epopee a personalităţilor timpului: cucerirea de către spirit a energiei-materii prin intermediul minţii.
117:3.3 (1281.5) Iisus a zis: „Eu sunt calea vie”, şi el este într-adevăr calea vie care conduce de la nivelul material al conştiinţei de sine la nivelul spiritual al conştiinţei de Dumnezeu. Aşa cum el este calea vie de ascensiune care conduce de la sine la Dumnezeu, tot astfel Supremul este calea vie care duce de la conştiinţa finită la transcendenţa conştiinţei, şi chiar şi până la clarviziunea absonitului.
117:3.4 (1281.6) Fiul vostru Creator poate efectiv să fie acest canal viu dintre umanitate şi divinitate, căci el a experimentat personal în totalitatea sa parcurgerea acestei cărări universale de înaintare, de la veritabila umanitate a lui Iosua ben Iosif, Fiul Omului, până la divinitatea paradisiacă a lui Mihail al Nebadonului, Fiul Dumnezeului infinit. Într-un mod asemănător, Fiinţa Supremă poate funcţiona ca o cale de apropiere universală pentru transcenderea limitărilor finitului, căci ea este încorporarea efectivă şi rezumatul personal al întregii evoluţii, înaintarea şi spiritualizarea creaturilor. Chiar şi experienţele din marele univers ale personalităţilor care coboară din Paradis formează fracţiunea experienţială a Supremului complementară faţă de totalizarea sa a experienţelor ascendente ale pelerinilor timpului.
117:3.5 (1281.7) Este mai mult decât într-un sens figurat faptul că omul muritor este creat în chipul lui Dumnezeu. Din punct de vedere fizic, această afirmaţie nu prea este adevărată, însă, prin referire la anumite potenţialuri universale, ea este un fapt real. În rasa umană, se derulează o dramă de împlinire evolutivă oarecum omoloagă celei care are loc, pe o scară infinit mai vastă, în universul universurilor. Omul, personalitate volitivă, devine creativ în legătură cu spiritul impersonal, în prezenţa potenţialităţilor finite ale Supremului, iar din aceasta rezultă înflorirea unui suflet nemuritor. În universuri, personalităţile Creatoare ale timpului şi spaţiului funcţionează în legătură cu spiritul impersonal al Trinităţii Paradisului, şi devin astfel creatoare ale unui nou potenţial al puterii realităţii Deităţii.
117:3.6 (1282.1) Fiind o creatură, omul muritor nu este întocmai asemănător cu Fiinţa Supremă, care este deitate, dar evoluţia omului seamănă în anumite privinţe cu creşterea Supremului. Omul creşte conştient de la material către spiritual prin forţa, prin puterea şi prin persistenţa propriilor sale decizii; el creşte şi pe măsură ce Ajustorul Gândirii sale dezvoltă noi tehnici pentru a coborî de la nivelele spirituale către nivelele morontiale ale sufletului; şi, de îndată ce sufletul vine în existenţă, el începe să crească în sine şi prin sine însuşi.
117:3.7 (1282.2) Aceasta se aseamănă oarecum cu lumea expansiunii Fiinţei Supreme. Suveranitatea sa creşte în şi prin actele şi înfăptuirile Personalităţilor Creatoare Supreme; aceasta este evoluţia maiestăţii puterii sale în calitate de conducător al marelui univers. Natura sa de Deitate depinde totodată de unitatea preexistentă a unităţii Trinităţii Paradisului. Dar evoluţia lui Dumnezeu Supremul mai prezintă şi un alt aspect: el nu numai că evoluează prin Creatori şi provine din Trinitate, ci evoluează şi prin el însuşi şi provine din el însuşi. Dumnezeu Supremul este el însuşi un participant volitiv şi creator al actualizării propriei sale deităţi. Într-un mod asemănător, sufletul morontial omenesc este un partener volitiv, co-creator al propriei sale imortalizări.
117:3.8 (1282.3) Tatăl colaborează cu Autorul Comun pentru a manipula energiile Paradisului şi a le face sensibile la Suprem. Tatăl colaborează cu Fiul Etern pentru a făuri personalităţi Creatoare, ale căror acte vor culmina cândva în suveranitatea Supremului. Tatăl colaborează în aceeaşi măsură cu Fiul şi cu Spiritul în crearea personalităţilor trinitare destinate să funcţioneze în calitate de conducători ai marelui univers până în momentul în care desăvârşirea evoluţiei Supremului îl va califica să îşi asume această suveranitate. Tatăl cooperează astfel, şi încă în multe alte feluri, cu coordonaţii săi, fie că sunt Deităţi sau ne-Deităţi, pentru a face să progreseze evoluţia Supremaţiei, dar el funcţionează şi singur în aceste materii. Probabil că în serviciul Ajustorilor Gândirii şi al entităţilor lor asociate se va revela cel mai bine funcţiunea sa solitară.
117:3.9 (1282.4) Deitatea este unitate; ea este existenţială în Trinitate, experienţială în Suprem, şi realizată în creaturile muritoare prin fuziunea cu Ajustorul. Prezenţa Ajustorilor Gândirii la oamenii muritori revelează unitatea esenţială a universului întrucât omul, tipul de personalitate cel mai infim din univers, conţine în el însuşi un fragment efectiv al celei mai înalte realităţi eterne, Tatăl originar însuşi, Tatăl tuturor personalităţilor.
117:3.10 (1282.5) Fiinţa Supremă evoluează în virtutea legăturii sale cu Trinitatea Paradisului şi ca urmare a succeselor divinităţii copiilor creatori şi administratori iviţi din această Trinitate. Sufletul nemuritor al omului face să evolueze propriul său destin etern asociindu-se cu divina prezenţă a Tatălui paradisului, şi potrivit cu deciziile personalităţii minţii umane. Ceea ce este Trinitatea pentru Dumnezeu Supremul, este Ajustorul Gândirii pentru omul în evoluţie.
117:3.11 (1282.6) În cursul prezentei epoci a universului, Fiinţa Supremă pare incapabilă să funcţioneze direct în calitate de creator, exceptând cazurile în care posibilităţile finite de acţiune au fost epuizate de către agenţii creativi ai timpului şi ai spaţiului. Până acum, aceasta nu s-a întâmplat decât o singură dată în istoria universului: când posibilităţile de acţiune finită în materie de reflectivitate universală au fost epuizate, atunci Supremul a funcţionat ca un culminator creativ al tuturor acţiunilor creatoare anterioare. Noi credem că el va opera din nou în calitate de culminator în epocile viitoare, de îndată ce elementele creatoare anterioare vor fi desăvârşit un ciclu adecvat de activitate creatoare.
117:3.12 (1283.1) Oamenii nu au fost creaţi de Fiinţa Supremă, ci, literalmente, din potenţialitatea Supremului, iar însăşi viaţa lor provine din această potenţialitate. Supremul nici nu face să evolueze omul, şi totuşi Supremul este chiar esenţa evoluţiei. Din punctul de vedere al finitului, noi trăim, ne mişcăm şi ne avem efectiv existenţa în imanenţa Supremului.
117:3.13 (1283.2) Aparent Supremul nu poate declanşa o cauză originară, dar el pare a fi catalizatorul întregii creşteri universale, şi pare chemat a face să culmineze, în totalitatea sa, destinul tuturor fiinţelor experienţiale evolutive. Tatăl dă naştere conceptului despre un cosmos finit; Fiii Creatori prefac în fapt această idee în timp şi în spaţiu cu consimţământul şi cooperarea Spiritelor Creative; Supremul face să culmineze acest total finit şi stabileşte relaţiile sale acestui ansamblu cu destinul absonitului.
117:4.1 (1283.3) Observând luptele neîncetate ale creaturilor întregii creaţii pentru a atinge perfecţiunea în statutul lor şi divinitatea fiinţei lor, noi nu putem evita să credem că aceste eforturi interminabile denotă lupta constantă a Supremului pentru a atinge propria sa realizare divină. Dumnezeu Supremul este Deitatea Finită, şi el trebuie să înfrunte problemele finitului în sensul deplin al acestui cuvânt. Luptele noastre cu vicisitudinile timpului, în evoluţiile din spaţiu, reflectă eforturile sale de a ajunge la propria sa realitate şi la plenitudinea suveranităţii, în interiorul sferei de acţiune pe care natura sa evoluândă o amplifică până la limitele extreme ale posibilului.
117:4.2 (1283.4) În tot marele univers, Supremul luptă pentru a se exprima. Măsura evoluţiei sale divine este întemeiată pe acţiunea înţelepciunii fiecărei personalităţi existente. Când o fiinţă umană alege supravieţuirea eternă, ea co-creează destinul; şi, în viaţa acestui muritor ascendent, Dumnezeul finit găseşte o sporire a realizării de sine la nivelul personalităţii şi o mărire a suveranităţii sale experienţiale. În schimb, dacă o creatură respinge cariera eternă, fracţiunea de Suprem care depindea de alegerea acestei creaturi suferă o întârziere inevitabilă, o carenţă care trebuie să fie compensată de o experienţă substituentă sau colaterală. Cât despre personalitatea nesupravieţuitoare, ea este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o parte a Deităţii Supremului.
117:4.3 (1283.5) Dumnezeu este atât de încrezător, atât de iubitor, încât el încredinţează o fracţiune din divina sa natură chiar şi în mâinile fiinţelor pentru ca ele s-o păstreze în siguranţă şi să-şi realizeze sinele. Natura Tatălui, prezenţa Ajustorului, este indestructibilă, oricare ar fi alegerea fiinţei muritoare. Copilul Supremului, sinele în evoluţie, poate să fie distrus, în pofida faptului că personalitatea potenţial unificată a acestui sine rătăcit va persista ca factor al Deităţii Supremaţiei.
117:4.4 (1283.6) Personalitatea umană poate cu adevărat să distrugă individualitatea statutului de creatură. Tot ceea ce era valabil în viaţa acestui suicid cosmic va subzista, însă aceste calităţi nu vor persista în calitate de creatură individuală. Supremul va găsi noi expresii în creaturile universului, dar niciodată sub forma acestei persoane particulare; personalitatea unică a unui non-ascendent se reîntoarce la Suprem aşa cum o picătură de apă se întoarce în mare.
117:4.5 (1284.1) Orice acţiune izolată a fracţiunilor personale ale finitului are relativ puţină importanţă pentru apariţia finală a Atotsupremului, dar întregul nu depinde câtuşi de puţin de totalitatea actelor multiplelor sale părţi. Personalitatea muritorului individual este insignifiantă în faţa totalului Supremaţiei, dar personalitatea fiecărei fiinţe umane reprezintă o valoare semnificativă de neînlocuit în finit. Odată ce personalitatea a fost exprimată, ea nu mai găseşte niciodată o exprimare identică, decât în continuitatea existenţei acestei aceleiaşi personalităţi vii.
117:4.6 (1284.2) Astfel, în vreme ce noi căutăm să ne exprimăm sinele, Supremul se străduieşte în noi şi cu noi să exprime deitatea. Aşa cum găsim noi Tatăl, tot aşa şi Supremul a regăsit Creatorul său Paradisiac al tuturor lucrurilor. Aşa cum noi stăpânim problemele realizării de sine, tot astfel şi Dumnezeul experienţei atinge supremaţia atotputernică în universul timpului şi al spaţiului.
117:4.7 (1284.3) Omenirea nu purcede fără efort la ascensiunea sa în univers, şi nici Supremul nu evoluează fără să acţioneze cu intenţie şi cu inteligenţă. Creaturile nu ating perfecţiunea prin simplă pasivitate, şi nici spiritul Supremaţiei nu poate să transpună în fapt puterea Atotputernicului fără un ajutor neîncetat al serviciului pe lângă creaţia finită.
117:4.8 (1284.4) Relaţia temporară a omului cu Supremul este fundamentul moralităţii cosmice, sensibilitatea universală faţă de datorie, şi acceptarea ei. Aceasta este o moralitate care transcende simţul temporar al binelui şi al răului relative; ea este întemeiată direct pe aprecierea conştientă, de către creatură, a unei obligaţii experienţiale faţă de Deitatea experienţială. Omul muritor şi toate celelalte creaturi finite sunt creaţi din potenţialul viu al energiei, al minţii şi al spiritului care există în Suprem. Din resursele Supremului, ascendentul, compus dintr-un muritor şi un Ajustor, scoate la iveală creaţia caracterului nemuritor şi divin al unui finalitar. Chiar din realitatea Supremului, Ajustorul, cu consimţământul voinţei umane, ţese modelele naturii eterne ale unui fiu ascendent al lui Dumnezeu.
117:4.9 (1284.5) Când un Ajustor evoluează făcând spirituală şi eternă o personalitate omenească, progresele sale provoacă direct o extindere a suveranităţii Supremului. Aceste înfăptuiri din evoluţia umană sunt în acelaşi timp înfăptuiri în actualizarea evolutivă a Supremului. Este adevărat că creaturile nu ar putea evolua fără Suprem, dar este poate tot atât de adevărat că evoluţia Supremului nu va putea niciodată atinge plenitudinea sa fără ca toate creaturile să îşi desăvârşească propria lor evoluţie. Marea responsabilitate cosmică a personalităţilor conştiente de ele însele rezidă în faptul că Deitatea Supremă depinde, într-un anumit sens, de alegerea voinţei muritorilor. Iar progresul reciproc al evoluţiei creaturilor şi a evoluţiei Supremului este fidel şi complet indicat Străvechilor de Zile prin mecanismele insondabile ale reflectivităţii universale.
117:4.10 (1284.6) Marea provocare prezentată omului muritor este următoarea: Vă veţi decide voi să personalizaţi, în propria voastră individualitate evoluândă, semnificaţiile cosmosului ce au o valoare experimentală? Sau mai bine, respingând supravieţuirea, veţi permite voi acestor secrete ale Supremaţiei să rămână adormite în aşteptarea ca o altă creatură în alt moment, să încerce în maniera sa să aducă o contribuţie a creaturii la evoluţia Dumnezeului finit? În acest caz, aceasta va fi contribuţia sa la Suprem, iar nu a voastră.
117:4.11 (1284.7) Marea luptă din prezenta epocă a universului se desfăşoară între potenţial şi actual - tot ceea ce este încă neexprimat căutând să se actualizeze. Dacă omul muritor porneşte în aventura Paradisului, ea urmează mişcările timpului care se scurge ca nişte curenţi în fluviul eternităţii. Dacă un muritor respinge cariera eternă, el merge contra curentului evenimentelor din universurile finite. Creaţia mecanică se mişcă inexorabil în acord cu dezvoltarea scopului Tatălui Paradisului, însă creaţia volitivă are alegerea de a accepta sau de a respinge rolul participării personalităţii la aventura eternităţii. Un muritor nu poate să distrugă valorile supreme ale existenţei umane, dar poate foarte categoric să împiedice evoluţia acestor valori în propria sa experienţă personală. În măsura în care sinele uman refuză astfel să ia parte la ascensiunea Paradisului, Supremul este întârziat tot atât de mult de la atingerea expresiei divinităţii sale în marele univers.
117:4.12 (1285.1) Omul a primit în păstrare nu numai prezenţa Ajustorului Tatălui Paradisiac, ci şi controlul asupra unei fracţiuni infinitezimale din viitorul Supremului. Căci, aşa cum omul îşi atinge destinul său omenesc, tot astfel şi Supremul împlineşte destinul său pe nivelele deităţii.
117:4.13 (1285.2) Fiecare dintre voi trebuie deci să se decidă aşa cum a trebuit s-o facem şi noi cândva: Vă veţi lipsi voi de Dumnezeul timpului, care depinde atât de mult de deciziile minţii finite? Vă veţi lipsi voi de personalitatea Supremului universurilor din voi dedându-vă încet unui regres animal? Vă veţi lipsi voi de marele frate al tuturor creaturilor, care depinde atât de mult de fiecare creatură? Vă puteţi voi permite să treceţi pe tărâmul celui nerealizat, în vreme ce înaintea voastră se întinde vederea încântătoare a carierei universale - divina descoperire a Dumnezeului Supremaţiei?
117:4.14 (1285.3) Darurile de la Dumnezeu - efuziunile sale de realitate - nu îi iau nimic; el nu îşi înstrăinează creaţia, dar a stabilit tensiuni în relaţiile care circulă în jurul Paradisului. Dumnezeu începe prin a iubi omul şi a-i conferi potenţialul de nemurire - realitatea eternă. Şi, în măsura în care el îl iubeşte pe Dumnezeu, omul devine etern în actualitate. Şi iată un mister: cu cât mai mult se apropie un om de Dumnezeu prin dragoste, cu atât mai mult este mărită realitatea - actualitatea - acestui om. Cu cât mai mult un om se retrage din faţa lui Dumnezeu, cu atât mai aproape este el de irealitate - încetarea existenţei. Când un om îşi consacră voinţa facerii voii Tatălui, când un om dă lui Dumnezeu tot ceea ce are el, atunci Dumnezeu face din acest om mai mult decât este el.
117:5.1 (1285.4) Marele Suprem este suprasufletul cosmic al marelui univers. În el, calităţile şi cantităţile cosmosului îşi găsesc cu adevărat reflectarea lor de deitate. Natura sa de deitate este mozaicul compus din totalul imens al naturii tuturor Creatorilor şi a tuturor creaturilor din ansamblul universurilor în evoluţie. Iar Supremul este deopotrivă o Deitate pe cale de actualizare şi care încorporează o voinţă creativă care îmbrăţişează un scop universal în evoluţie.
117:5.2 (1285.5) ”Eu”-rile intelectuale, potenţial personale, din domeniul infinit ţâşnesc din a Treia Sursă-Centru şi împlinesc, în Suprem, sinteza finită a Deităţii din spaţiu-timp. Când creatura se supune voinţei Creatorului, ea nici nu se supune, nici nu abandonează personalitatea sa. Asemenea personalităţi cresc mai degrabă progresiv luând parte la această mare aventură a Deităţii. Unindu-se astfel cu divinitatea, omul îşi exaltă, îmbogăţeşte, spiritualizează sinele în evoluţie, şi atinge chiar pragul supremaţiei.
117:5.3 (1286.1) Sufletul nemuritor evoluând al omului, creaţia combinată a minţii materiale şi a Ajustorului, urcă în calitate de suflet în Paradis, şi apoi, când el se înrolează în Corpul Finalităţii, se aliază într-o manieră nouă cu circuitul de gravitaţie spirituală al Fiului Etern printr-o tehnică de experienţă numită transcendenţă finalitară. Astfel de finalitari devin atunci candidaţi acceptabili pentru a fi recunoscuţi experienţial ca personalităţi ale lui Dumnezeu Supremul. Iar când aceste intelecte muritoare vor atinge cel de-al şaptelea stadiu al existenţei spirituale în viitoarele afectări nerevelate ale Corpului Finalităţii, această minte duală va deveni triunică. Mintea umană şi mintea divină acordate, vor fi glorificate în uniune cu mintea experienţială a Fiinţei Supreme de acum înainte actualizate.
117:5.4 (1286.2) În eternul viitor, Dumnezeu Supremul va fi actualizat - creativ exprimat şi spiritual zugrăvit - în mintea spiritualizată, sufletul nemuritor, a omului ascendent, întocmai cum Tatăl Universal a fost revelat în viaţa pământeană a lui Iisus.
117:5.5 (1286.3) Omul nu se uneşte cu Supremul şi nu îşi afundă în el identitatea personală, dar repercusiunile universale ale experienţei tuturor oamenilor formează foarte bine o parte din experimentarea divină a Supremului. „Actul este al nostru, consecinţele sunt ale lui Dumnezeu.”
117:5.6 (1286.4) Personalitatea în progres lasă o dâră de realitate actualizată cu ocazia trecerii ei prin nivelele ascendente ale universului. Fie că sunt mentale, spirituale sau energetice, creaţiile crescânde ale timpului şi ale spaţiului sunt modificate de înaintarea personalităţilor prin domeniile lor. Când omul acţionează, Supremul reacţionează, şi această operaţiune constituie faptul înaintării.
117:5.7 (1286.5) Marile circuite ale energiei, ale minţii şi ale spiritului nu sunt niciodată proprietatea permanentă a personalităţii ascendente. Aceste slujitoare rămân pentru totdeauna o parte a Supremaţiei. În experienţa de muritor, intelectul uman rezidă în pulsaţiile ritmice ale spiritelor-minte adjutante; el îşi pune în acţiune deciziile în cadrul produs de punerea sa în circuit în această slujire. Cu ocazia morţii, sinele uman este separat pe veci de circuitul adjutant. Cu toate că aceşti adjutanţi nu par niciodată să transmită experienţă de la o personalitate la alta, ei pot să transmită lui Dumnezeu Supremul, prin Dumnezeu Septuplul, repercusiunile impersonale ale deciziilor-acţiuni, şi chiar o fac. (Aceasta este cel puţin adevărat pentru adjutantul adorării şi pentru cel al înţelepciunii.)
117:5.8 (1286.6) Tot aşa este şi pentru circuitele spirituale: omul le utilizează în ascensiunea sa prin universuri, dar nu le posedă niciodată ca parte a personalităţii lui eterne. Dar aceste circuite de slujire spirituală, fie că este vorba de Spiritul Adevărului, de Duhul Sfânt sau de prezenţele spirituale suprauniversale, aceste circuite de slujire spirituală sunt receptive şi reactive la valorile emergente dintr-o persoană ascendentă, şi aceste valori sunt fidel transmise Supremului prin Septuplu.
117:5.9 (1286.7) Deşi influenţele spirituale, precum Duhul Sfânt şi Spiritul Adevărului, sunt ajutoare ale universului local, călăuzirea lor nu este în întregime închisă în limitele geografice ale unei creaţii locale date. Când ascendentul trece dincolo de frontierele universului său local de origine, el nu este în întregime privat de ajutorul Spiritului Adevărului, care l-a învăţat atât de constant şi l-a ghidat prin labirinturile filozofice ale lumilor materiale şi morontiale, şi care, cu ocazia fiecărei crize de ascensiune, dirija infailibil pelerinul Paradisului spunându-i mereu: „Iată calea”. Când părăsiţi domeniile universului local, spiritul director reconfortant al Fiilor de Dumnezeu care se dăruiesc coborând din Paradis încă vă va ghida prin intermediul slujirii spiritului Fiinţei Supreme emergente şi al dispozitivelor reflectivităţii suprauniversale.
117:5.10 (1287.1) Cum înregistrează ele, aceste multiple circuite de slujire cosmică, în Suprem, semnificaţiile, valorile şi faptele experienţei evolutive? Fără a fi întru totul siguri de aceasta, noi credem că această înregistrare are loc datorită persoanelor Creatorilor Supremi originari din Paradis, care sunt furnizorii direcţi ai circuitelor timpului şi ale spaţiului. Experienţa mentală acumulată de cele şapte spirite-minte adjutante în cursul slujirii lor pe nivelul fizic al intelectului este o parte a experienţei Divinei Maestre în universul ei local, şi, prin acest Spirit Creativ, găseşte după toate aparenţele mijlocul de a se înregistra în mintea Supremaţiei. La fel, experienţele umane cu Spiritul Adevărului şi Duhul Sfânt sunt probabil înregistrate prin tehnici similare în persoana Supremaţiei.
117:5.11 (1287.2) Chiar şi experienţa omului şi a Ajustorului trebuie să găsească un ecou în divinitatea lui Dumnezeu Supremul. Într-adevăr, când Ajustorii fac experienţa lor, ei sunt asemănători cu Supremul, iar sufletul evoluând al muritorilor este creat graţie posibilităţii preexistente a acestei experienţe în interiorul Supremului.
117:5.12 (1287.3) În această manieră, multiplele experienţe ale întregii creaţii devin o parte a evoluţiei Supremaţiei. Creaturile utilizează pur şi simplu calităţile şi cantităţile domeniului finit în ascensiunea lor către Tată; consecinţele impersonale ale acestei utilizări rămân pentru totdeauna o parte a cosmosului viu, persoana Supremă.
117:5.13 (1287.4) Ceea ce omul duce cu el ca posesiune a personalităţii sunt consecinţele asupra caracterului său ale experienţei dobândite prin folosirea circuitelor mentale şi spirituale ale marelui univers în cursul ascensiunii sale în Paradis. Când un om decide şi când îşi consumă decizia într-o acţiune, el face o experienţă; semnificaţiile şi valorile acestei experienţe fac pentru totdeauna parte din caracterul său etern pe toate nivelele, de la cel finit până la cel final. Un caracter moral din punct de vedere cosmic şi spiritual din punct de vedere divin reprezintă capitalul acumulat de decizii personale al creaturii care au fost iluminate printr-o adorare sinceră, glorificate printr-o dragoste inteligentă şi consumate întru serviciu fratern.
117:5.14 (1287.5) Supremul în evoluţie va compensa, în cele din urmă, creaturile finite pentru inaptitudinea lor de a stabili altceva decât un contact experienţial limitat cu universul universurilor. Creaturile pot ajunge la Tatăl Paradisului, dar mintea lor evolutivă este finită, deci incapabilă de a înţelege realmente Tatăl infinit şi absolut. Dar, de vreme ce tot ceea ce experimentează creatura se înregistrează în Suprem şi face parte din el, când toate creaturile vor fi atins nivelul final de existenţă şi când dezvoltarea totală a universului le va fi permis să atingă Dumnezeul cel Suprem în calitate de prezenţă actuală a divinităţii, atunci, din chiar faptul acestui contact, ele vor avea contact cu totalitatea experienţei. Domeniul finit al timpului conţine în sine însuşi germenii eternităţii. Noi suntem învăţaţi că epoca în care deplinătatea evoluţiei va vedea epuizarea capacităţii cosmice de creştere, ansamblul domeniului finit va intra în fazele absonite ale carierei eterne căutând Tatăl în calitate de Ultim.
117:6.1 (1287.6) Noi căutăm Supremul în universuri, dar nu îl găsim. „El este înăuntrul şi în afara tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor, în mişcare şi în repaos. De nerecunoscut în misterul său, el este aproape, deşi îndepărtat.” Atotputernicul Suprem este „forma a ceea ce încă este inform, tiparul a ceea ce încă este necreat”. Supremul este domiciliul vostru universal; când îl veţi găsi, aceasta va semăna cu o reîntoarcere acasă. El este autorul experienţial al zilelor voastre şi, într-o manieră asemănătoare celei a părinţilor umani, el a crescut în experienţa înrudirii divine. El vă cunoaşte pentru că el seamănă atât cu o creatură, cât şi cu un creator.
117:6.2 (1288.1) Dacă doriţi cu adevărat să îl găsiţi pe Dumnezeu, voi nu puteţi evita să vedeţi născută în mintea voastră conştiinţa faţă de Suprem. Aşa cum Dumnezeu este Tatăl vostru divin, tot astfel şi Supremul este Mama voastră divină, în care aţi fost hrăniţi toată viaţa voastră de creatură a universului. „Cât de universal este Supremul - el se găseşte prin toate părţile! Lucrurile creaţiei nelimitate depind de prezenţa sa pentru a trăi, şi nici una nu este refuzată.”
117:6.3 (1288.2) Ceea ce este Mihail pentru Nebadon, Supremul este pentru cosmosul finit. Deitatea sa este marele canal prin care dragostea unui Tată se scurge în afară către toată creaţia, şi el este marea cale prin care creaturile finite trec către interior în căutarea Tatălui, care este dragoste. Chiar şi Ajustorii Gândirii sunt în legătură cu Supremul; în natura şi în divinitatea originare, ei sunt asemănători Tatălui, dar, când fac experienţa operaţiunilor din timp în universurile din spaţiu, ei devin asemănători Supremului.
117:6.4 (1288.3) Actul unei creaturi care alege să facă voia Creatorului este o valoare cosmică şi posedă o semnificaţie universală la care reacţionează imediat o forţă de coordonare nerevelată, dar omniprezentă, probabil funcţionarea acţiunii mereu mai extinse a Fiinţei Supreme.
117:6.5 (1288.4) Sufletul morontial al unui muritor care evoluează este realmente fiul acţiunii Tatălui Universal prin Ajustor, şi copilul reacţiei Fiinţei Supreme, Mama Universală. Influenţa maternă domină personalitatea umană, pe durata întregii copilării a sufletului care creşte în universul local. Influenţa părinţilor divini devine mai egală după fuziunea cu Ajustorul şi în cursul carierei suprauniversale, însă când creaturile timpului încep să traverseze universul central al eternităţii, natura paternă devine din ce în ce mai manifestă, atingând apogeul ei de manifestare finită cu ocazia recunoaşterii Tatălui Universal şi a admiterii în Corpul Finalităţii.
117:6.6 (1288.5) În şi prin experienţa de ascensiune la statutul finalitar, calităţile experienţiale materne ale sinelui ascendent sunt prodigios influenţate de contactul şi de impregnarea cu prezenţa spirituală a Fiului Etern şi cu prezenţa mentală a Spiritului Infinit. După aceea, în toate domeniile de activităţi finalitare ale marelui univers, apare o nouă trezire a potenţialului matern latent al Supremului, o nouă realizare a semnificaţiilor experienţiale, şi o nouă sinteză a valorilor experienţiale ale întregii cariere de ascensiune. Se pare că această realizare de sine trebuie să se continue în cariera universală a finalitarilor din cel de-al şaselea stadiu, până când ereditatea maternă a Supremului ajunge la un sincronism finit cu ereditatea paternă a Ajustorului. Această misterioasă perioadă de funcţionare din marele univers reprezintă urmarea carierei adulte a ascendentului muritor ajuns la perfecţiune.
117:6.7 (1288.6) Desăvârşirea celui de-al şaselea stadiu al existenţei şi intrarea în stadiul al şaptelea şi final al statutului spiritual va preceda erele progresive de experienţă îmbogăţitoare, de înţelepciune maturizantă, şi de realizare a divinităţii. În natura finalitarului, aceasta va echivala după toate aparenţele cu realizarea completă a luptei mentale pentru realizarea de sine în calitate de spirit, cu desăvârşirea completă a coordonării naturii umane ascendente cu divina natură a Ajustorului în limitele posibilităţilor finitului. Un magnific sine universal de genul acesta devine astfel fiul finalitar etern al Tatălui Paradisului precum şi copilul universal etern al Mamei Supreme; un sine universal calificat pentru a reprezenta atât Tatăl, cât şi Mama universurilor şi personalităţilor în orice activitate sau întreprindere ţinând de administrarea finită a lucrurilor şi a fiinţelor create, creatoare sau în evoluţie.
117:6.8 (1289.1) Toate fiinţele umane al căror suflet evoluează sunt literalmente fiii evolutivi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai lui Dumnezeu Mama, Fiinţa Supremă. Însă, până în momentul în care omul muritor devine conştient în sufletul său de moştenirea sa divină, această încredinţare de înrudirea cu Deitatea trebuie realizată prin credinţă. Experienţa vieţii omeneşti este coconul cosmic în care înzestrările individuale ale Fiinţei Supreme şi prezenţa în univers a Tatălui Universal (aceste înzestrări şi această prezenţă nefiind personalităţi) pregătesc, prin evoluţie, sufletul morontial temporar şi caracterul finalitar uman-divin al destinului universal şi al serviciului etern.
117:6.9 (1289.2) Oamenii uită mult prea adesea că Dumnezeu este cea mai mare experienţă din existenţa umană. Celelalte experienţe sunt limitate în natura şi în conţinutul lor, dar experienţa lui Dumnezeu, nu are alte limite decât capacitatea creaturilor de a înţelege, şi această experienţă prin ea însăşi măreşte această capacitate. Când oamenii sunt în căutarea lui Dumnezeu, ei caută totul. Când îl găsesc pe Dumnezeu, ei au găsit totul. Căutarea lui Dumnezeu este o revărsare nelimitată de dragoste însoţită de descoperirea surprinzătoare a unei noi iubiri mai mari care să se reverse.
117:6.10 (1289.3) Orice dragoste autentică vine de la Dumnezeu, iar omul primeşte afecţiunea divină în măsura în care el însuşi dăruieşte această dragoste revărsând-o peste semenii lui. Iubirea este dinamică. Ea nu poate fi niciodată capturată; ea este vie, liberă, pasionantă şi mereu în mişcare. Omul nu poate niciodată să înhaţe iubirea Tatălui şi s-o întemniţeze în inima sa. Iubirea Tatălui nu poate deveni reală pentru omul muritor decât trecând prin personalitatea sa, în vreme ce la rândul lui el însuşi revarsă această dragoste peste semenii lui. Marele circuit al iubirii pleacă de la Tată, se răspândeşte prin fii către fraţi şi, de acolo, se îndreaptă către Suprem. Iubirea Tatălui apare în personalitatea muritorului prin mijlocirea Ajustorului interior. Acest fiu care îl cunoaşte pe Dumnezeu arată această dragoste fraţilor săi din univers, iar această afecţiune fraternă este esenţa iubirii Supremului.
117:6.11 (1289.4) Nimeni nu se poate apropia de Suprem decât prin experienţă; şi, în epocile în curs de creaţie, nu există decât trei căi accesibile pentru a atinge Supremaţia:
117:6.12 (1289.5) 1. Cetăţenii Paradisului coboară din Insula eternă prin Havona, unde ei dobândesc capacitatea de a înţelege Supremaţia observând diferenţele de realitate dintre Paradis şi Havona, şi descoperind, prin explorare, multiplele activităţi ale Personalităţilor Creatoare Supreme, înşirându-se de la Spiritele Maestru până la Fiii Creatori.
117:6.13 (1289.6) 2. Ascendenţii din spaţiu-timp, escaladând universurile evolutive ale Creatorilor Supremi, se apropie mult de Suprem când traversează Havona ca ceva preliminar unei aprecieri crescânde a unităţii Trinităţii Paradisului.
117:6.14 (1289.7) 3. Nativii Havonei dobândesc o comprehensiune a Supremului prin contacte cu pelerinii coborâtori din Paradis şi cu pelerinii ascendenţi din cele şapte suprauniversuri. Nativii Havonei sunt prin moştenire în poziţia de a armoniza punctele de vedere esenţialmente diferite ale cetăţenilor Insulei eterne şi ale cetăţenilor universurilor evolutive.
117:6.15 (1290.1) Pentru creaturile evolutive, există şapte mari căi pentru a se apropia de Tatăl Universal, şi fiecare dintre aceste căi de ascensiune în Paradis trece prin divinitatea unuia dintre cei Şapte Spirite Maestru, şi fiecare dintre apropieri este făcută posibilă printr-o creştere a receptivităţii experienţiale urmând faptului că creatura a servit în suprauniversul care reflectă natura acestui Spirit Maestru. Suma acestor şapte experienţe constituie limita actualmente cunoscută a conştiinţei că o creatură poate avea realitatea şi actualitatea lui Dumnezeu Supremul.
117:6.16 (1290.2) Nu numai limitările proprii omului sunt ceea ce îl împiedică să găsească Dumnezeul finit; este de asemenea şi starea de neîmplinire a universului. Chiar şi starea de neîmplinire a tuturor creaturilor - trecute, prezente şi viitoare - face Supremul inaccesibil. Orice individ care a atins nivelul divin de asemănare cu Dumnezeu îl poate găsi pe Dumnezeu Tatăl, dar niciodată o singură creatură individuală nu-l va putea descoperi personal pe Dumnezeu Supremul înainte de epoca, foarte îndepărtată, în care toate creaturile îl vor găsi simultan prin care perfecţiunea va fi fost universal atinsă.
117:6.17 (1290.3) Cu toate că în cursul prezentei epoci a universului voi nu puteţi găsi personal Supremul aşa cum puteţi găsi şi găsiţi efectiv Tatăl, Fiul şi Spiritul, totuşi, ascensiunea către Paradis şi cariera universală subsecventă va crea treptat, în conştiinţa voastră, recunoaşterea prezenţei universale şi acţiunea cosmică a Dumnezeului oricărei experienţe. Roadele spiritului sunt substanţa Supremului aşa cum este el realizabil în experienţa umană.
117:6.18 (1290.4) Faptul că omul va atinge într-o zi Supremul este o consecinţă a fuziunii sale cu spiritul Deităţii Paradisului. La urantieni, acest spirit este prezenţa Ajustorului Tatălui Universal, însă, deşi Veghetorul de Mister provine de la Tată şi este asemănător cu Tatăl, noi ne îndoim că până şi acest dar divin poate îndeplini sarcina imposibilă de a revela unei creaturi finite natura Dumnezeului infinit. Noi bănuim că ceea ce Ajustorii vor revela viitorilor finalitari din al şaptelea stadiu va fi divinitatea şi natura lui Dumnezeu Supremul. Şi această revelaţie va reprezenta, pentru o creatură finită, ceea ce revelaţia Infinitului ar fi pentru o fiinţă absolută.
117:6.19 (1290.5) Supremul nu este infinit, dar el înglobează probabil toată fracţiunea de infinitate pe care o creatură finită o va putea realmente înţelege vreodată. A înţelege mai mult decât Supremul, este a fi mai mult decât finit!
117:6.20 (1290.6) Toate creaţiile experienţiale sunt interdependente în realizarea lor a destinului. Numai realitatea existenţială este conţinută şi existentă în sine. Havona şi cele şapte suprauniversuri au nevoie unele de celelalte pentru a atinge maximum de înfăptuire finită. La fel, ele vor depinde cândva de universurile viitoare din spaţiul exterior pentru a atinge transcendenţa lor finită.
117:6.21 (1290.7) Un ascendent uman îl poate găsi pe Tatăl; Dumnezeu este existenţial, deci real, independent de statutul de experienţă din universul total. Însă nici un ascendent izolat nu va găsi Supremul înainte ca toţi ascendenţii să fi atins maturitatea universală maximă care îi va califica pentru a participa simultan la această descoperire.
117:6.22 (1290.8) Tatăl nu pune preţ pe persoane; el tratează pe fiecare dintre fiii ascendenţi ca pe nişte indivizi cosmici. La fel, Supremul nu pune preţ pe persoane; el îşi tratează copiii experienţiali ca pe un singur tot cosmic.
117:6.23 (1290.9) Omul poate descoperi Tatăl în inima sa, dar va trebui să caute Supremul în inima tuturor celorlalţi oameni, şi, când toate creaturile vor revela perfect iubirea sa, Supremul va deveni atunci pentru ele o actualitate a universului. Iar acesta este pur şi simplu un alt mod de a spune că universurile vor fi ancorate în lumină şi în viaţă.
117:6.24 (1291.1) Reuşita, pentru toate personalităţile, în realizarea de sine devenită perfectă, plus reuşita, în toate universurile, într-un echilibru devenit perfect, echivalează cu realizarea Supremului şi dovedeşte că orice realitate finită este eliberată de limitările existenţei incomplete. Această epuizare a tuturor potenţialurilor finite conduce la realizarea desăvârşită a Supremului, care poate de asemenea să fie definită ca actualizarea evolutivă îndeplinită de Fiinţa Supremă însăşi.
117:6.25 (1291.2) Oamenii nu găsesc Supremul deodată şi într-un mod spectaculos, aşa cum un cutremur de pământ deschide prăpăstii în stânci, ci îl găsesc lent şi cu răbdare, ca un râu care erodează încetul cu încetul solul pe unde curge.
117:6.26 (1291.3) Când veţi găsi Tatăl, veţi descoperi marea cauză a ascensiunii voastre spirituale în univers. Când veţi găsi Supremul, veţi descoperi marele rezultat al carierei voastre de înaintare către Paradis.
117:6.27 (1291.4) Dar nici un muritor cunoscător de Dumnezeu nu poate vreodată să fie solitar în călătoria sa prin cosmos, căci el ştie că Tatăl face alături de el fiecare pas al căii, în timp ce drumul însuşi pe care îl urmează este prezenţa Supremului.
117:7.1 (1291.5) Realizarea împlinită a tuturor potenţialurilor finite echivalează cu desăvârşirea realizării oricărei experienţe evolutive. Aceasta sugerează emergenţa finală a Supremului ca prezenţă a unei Deităţi atotputernice în universuri. Noi credem că la stadiul de dezvoltare în chestiune, Supremul va fi personalizat într-un mod tot atât de distinct ca şi Fiul Etern, tot atât de concret deţinător de puteri ca şi Insula Paradisului, tot atât de complet unificat ca şi Autorul Comun, toate acestea extinzându-se în limitele posibilităţilor finite ale Supremaţiei cu ocazia culminării prezentei epoci a universului.
117:7.2 (1291.6) Deşi acesta este un concept despre viitorul Supremului perfect adecvat, noi am dori să atragem atenţia asupra anumitor probleme inerente acestui concept:
117:7.3 (1291.7) 1. Supraveghetorii Necalificaţi ai Supremului nu prea pot fi deificaţi în vreun stadiu anterior evoluţiei sale desăvârşite, şi totuşi tocmai aceşti supraveghetori exercită, încă de pe acum, într-un mod limitat, suveranitatea supremaţiei în ceea ce priveşte universurile ancorate în lumină şi în viaţă.
117:7.4 (1291.8) 2. Supremul ar putea funcţiona cu dificultate în Ultimitate Trinităţii înainte de a fi atins completa sa actualitate a statutului universal, şi totuşi Ultimitatea Trinităţii este încă de acum o realitate calificată, iar voi aţi fost puşi la curent despre existenţa Locţiitorilor Calificaţi ai Ultimului.
117:7.5 (1291.9) 3. Supremul nu este complet real pentru creaturile universului, dar numeroase raţiuni permit să se deducă că el este întru totul real pentru Deitatea Septuplă, extinzându-se de la Tatăl Universal al Paradisului până la Fiii Creatori şi la Spiritele Creative ale universurilor locale.
117:7.6 (1291.10) Se poate ca în limitele superioare ale finitului, unde timpul se uneşte cu timpul transcens, există un fel de estompare şi de amestec de secvenţe. Se poate ca Supremul să fie capabil de a prevedea prezenţa sa universală pe aceste nivele supratemporare, şi apoi să anticipeze asupra evoluţiei sale viitoare într-o măsură limitată, reflectând această previziune a viitorului pe nivelele finite sub aspectul Imanenţei Incompletului Proiectat. Se pot observa astfel de fenomene de fiecare dată când finitul intră în contact cu suprafinitul, ca în experienţele fiinţelor umane care sunt locuite de Ajustorul Gândirii, care reprezintă veritabile preziceri ale viitoarelor înfăptuiri universale ale omului în toată eternitatea.
117:7.7 (1292.1) Când ascendenţii muritori sunt admişi în corpul finalitar al Paradisului, ei depun jurământ Trinităţii Paradisului şi, depunând acest jurământ de credinţă, ei promit, prin acesta, o fidelitate eternă Dumnezeului cel Suprem, care este Trinitatea aşa cum o înţeleg toate personalităţile creaturilor finite. Ulterior, când companiile de finalitari funcţionează în universurile în evoluţie, ele nu sunt supuse decât ordinelor care emană din Paradis până în epoca memorabilă de ancorare a universurilor locale în lumină şi în viaţă. Pe măsură ce noile organizaţii guvernamentale ale acestor creaţii ajunse la perfecţiune încep să reflecte suveranitatea emergentă a Supremului, noi remarcăm că companiile finalitare izolate recunosc atunci autoritatea jurisdicţională a acestor noi guverne. Se pare deci că Dumnezeu Supremul evoluează ca unificator al Corpului evolutiv al Finalităţii, dar este cât se poate de probabil că destinul etern al acestor şapte corpuri de Finalitate va fi dirijat de către Suprem în calitate de membru al Trinităţii Ultime.
117:7.8 (1292.2) Fiinţa Supremă conţine trei posibilităţi suprafinite de manifestare universală:
117:7.9 (1292.3) 1. Colaborarea absonită în prima Trinitatea experienţială.
117:7.10 (1292.4) 2. Relaţiile co-absolute ale celei de-a doua Trinităţi experienţiale.
117:7.11 (1292.5) 3. Participarea co-infinită în Trinitatea Trinităţilor, dar noi nu avem nici un concept satisfăcător despre ceea ce semnifică aceasta în realitate.
117:7.12 (1292.6) Aceasta este una dintre ipotezele general acceptate asupra viitorului Supremului, dar există de asemenea multe speculaţii referitoare la relaţiile sale cu prezentul mare univers, după ce acesta din urmă va fi atins statutul său de lumină şi de viaţă.
117:7.13 (1292.7) Prezentul ţel al suprauniversurilor, aşa cum sunt ele şi în limita potenţialurilor lor, este de a deveni perfecte asemeni Havonei. Această perfecţiune ţine de împlinirea fizică şi spirituală, mergând până la dezvoltarea administrării, a guvernării şi a fraternităţii. Noi credem că, în vârstele ce au să vină, posibilităţile de disarmonie, de proastă adaptare şi de dereglare vor sfârşi prin a se epuiza în suprauniversuri. Circuitele de energie vor fi în perfect echilibru şi complet supuse minţii, în timp ce spiritul, în prezenţa personalităţii, va fi reuşit să domine mintea.
117:7.14 (1292.8) Se presupune că în această epocă extrem de îndepărtată, persoana spirituală a Supremului şi puterea dobândită de cel Atotputernic vor fi atins o dezvoltare coordonată, şi că ambele, unificate în şi prin Mintea Supremă, vor deveni factuale sub aspectul Fiinţei Supreme, o actualitate desăvârşită în universuri. Această actualitate va fi atunci observabilă de către toate inteligenţele de creaturi, supusă reacţiilor tuturor energiilor create, coordonate în toate entităţile spirituale şi experimentate de toate personalităţile din univers.
117:7.15 (1292.9) Acest concept implică suveranitatea efectivă a Supremului în marele univers. Este întru totul probabil că cei care sunt în prezent administratorii Trinităţii vor continua funcţiile lor în calitate de vice-geranţi ai Supremului, dar noi credem că liniile actuale de demarcaţie dintre cele şapte universuri vor dispărea treptat şi că totalitatea marelui univers va funcţiona ca un tot perfecţionat.
117:7.16 (1292.10) Este posibil ca Supremul să rezide atunci personal pe Uversa, cartierul general al Orvontonului, de unde va dirija administraţia creaţiilor timpului, dar, în realitate, aceasta este doar o ipoteză. Rămâne totuşi sigur că se va putea în mod categoric lua contact cu personalitatea Fiinţei Supreme într-un loc specific, deşi ubicuitatea prezenţei sale de Deitate trebuie probabil să continue să impregneze universul universurilor. Noi nu ştim care va fi relaţia cetăţenilor suprauniversali ai acestei epoci cu Supremul, dar ea ar putea să semene cu relaţiile actuale dintre nativii Havonei şi Trinitatea Paradisului.
117:7.17 (1293.1) Marele univers perfecţionat al acestor timpuri viitoare va fi imens de diferit de ceea ce este el în prezent. Duse vor fi aventurile pasionante ale organizaţiilor galaxiilor spaţiului, implantarea vieţii pe lumile nesigure ale timpului şi armonia emergentă din evoluţia haosului, frumuseţea potenţialurilor, adevărul semnificaţiilor şi bunătatea valorilor. Universurile timpului vor fi atins împlinirea destinului lor finit! Poate că va exista un interval de repaos, de destindere, în finalul luptei multimilenare pentru perfecţiune evolutivă, însă nu pentru multă vreme! Fireşte, sigur şi inexorabil, enigma Deităţii emergente din Dumnezeu cel Ultim va provoca cetăţenii deveniţi perfecţi ai universurilor stabilite, întocmai cum strămoşii lor evolutivi, care se zbăteau, au fost odinioară provocaţi de căutarea lui Dumnezeu Supremul. Perdeaua destinului cosmic se va ridica pentru a dezvălui măreţia transcendentă a atrăgătoarei căutări absonite a Tatălui Universal pe nivelele superioare şi noi, revelate în aspectul ultim al experienţei creaturilor.
117:7.18 (1293.2) [Garantat de un Puternic Mesager aflat temporar pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 118
118:0.1 (1294.1) ÎN PRIVINŢA diverselor naturi ale Deităţii, se poate spune că:
118:0.2 (1294.2) 1. Tatăl este sinele existent în sine.
118:0.3 (1294.3) 2. Fiul este sinele coexistent.
118:0.4 (1294.4) 3. Spiritul este sinele existent comun.
118:0.5 (1294.5) 4. Supremul este sinele experienţial-evolutiv.
118:0.6 (1294.6) 5. Septuplul este divinitatea distributivă de sine însăşi.
118:0.7 (1294.7) 6. Cel Ultim este sinele transcendental-experienţial.
118:0.8 (1294.8) 7. Absolutul este sinele existenţial-experienţial.
118:0.9 (1294.9) Dumnezeu Septuplul este indinsepensabil înfăptuirii evolutive a Supremului, dar Supremul este deopotrivă indispensabil emergenţei finale a Ultimului. Dubla prezenţă a Supremului şi a Ultimului constituie asocierea fundamentală a Deităţii subabsolute şi derivate, căci amândouă sunt interdependente şi complementare pentru a împlini destinul. Împreună ele formează puntea experienţială care leagă începuturile şi desăvârşirile întregii creşteri creative din universul principal.
118:0.10 (1294.10) Creşterea creativă este fără sfârşit, dar mereu satisfăcătoare; ea este fără sfârşit în întindere, dar întotdeauna punctată de momente satisfăcătoare pentru personalitate, în care ţelul provizoriu este atins, şi care serveşte atât de eficient ca preludiu mobilizării pentru noile aventuri din creşterea cosmică, de explorare a universului şi de atingere a Deităţii.
118:0.11 (1294.11) Deşi domeniul matematicii este împresurat de limitări calitative, el procură totuşi minţii finite o bază conceptuală pentru a contempla infinitatea. Numerele nu au nici o limitare cantitativă, chiar şi în comprehensiunea unei minţi finite. Oricât de mare ar fi numărul cunoscut, voi puteţi întotdeauna să luaţi în considerare adăugarea a încă unei unităţi. Voi puteţi deopotrivă înţelege că rămâneţi în partea de dincoace a infinitului, căci indiferent de numărul de ori în care repetaţi această adăugare, voi o puteţi întotdeauna repeta o dată mai mult.
118:0.12 (1294.12) În acelaşi timp, seriile infinite pot fi totalizate în orice punct dat, iar acest total (sau mai exact acest total parţial) procură unei persoane date, având la un moment dat un statut dat, plenitudinea satisfacţiei de a fi atins un scop. Însă, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi persoană începe să tânjească după ţeluri noi şi superioare; iar aceste aventuri ale creşterilor se vor reînnoi veşnic în plenitudinea timpului şi în ciclurile eternităţii.
118:0.13 (1294.13) Fiecare vârstă succesivă a universului este preludiul erei următoare de creştere cosmică, şi fiecare epocă de univers oferă un destin imediat tuturor stadiilor precedente. În sine şi prin sine, Havona este o creaţie perfectă, dar limitată în perfecţiunea sa. Perfecţiunea Havonei, răspândindu-se în suprauniversurile evolutive, găseşte acolo nu numai un destin cosmic, ci şi eliberarea de limitările existenţei preevolutive.
118:1.1 (1295.1) Îi este de folos omului, pentru orientarea sa cosmică, să ajungă să înţeleagă pe cât de bine posibil raporturile Deităţii cu cosmosul. Deitatea absolută este eternă prin natură, dar Dumnezeii sunt legaţi de timp, ca experienţă în eternitate. În universurile evolutive, eternitatea este veşnicia temporală - veşnicul acum.
118:1.2 (1295.2) Personalitatea creaturii muritoare poate să devină eternă identificându-se cu spiritul interior prin tehnica ce constă în a alege să faci voia Tatălui. Această consacrare a voinţei echivalează cu realizarea unui plan al realităţii eterne. Aceasta înseamnă că planul creaturii a devenit invariant prin raport cu succesiunea clipelor; sau, cu alte cuvinte, înseamnă că momentele care se succed nu vor vedea nici o schimbare în planul creaturii. Un milion sau un miliard de momente nu vor schimba nimic. Numerele au încetat să mai aibă o semnificaţie cu privire la scopul creaturii. Astfel că alegerea creaturii adăugându-se alegerii lui Dumnezeu se traduce prin realităţile eterne ale uniunii fără de sfârşit dintre duhul lui Dumnezeu şi natura omului, în serviciul perpetuu al copiilor lui Dumnezeu şi al Tatălui lor din Paradis.
118:1.3 (1295.3) Există, în orice intelect dat, o relaţie directă între maturitate şi conştiinţa unei unităţi de timp. Această unitate de timp poate fi o zi, un an sau o perioadă mai lungă, dar ea este inevitabil criteriul prin care sinele conştient apreciază circumstanţele de viaţă şi prin care intelectul care concepe măsoară şi evaluează faptele existenţei temporale.
118:1.4 (1295.4) Experienţa, înţelepciunea şi judecata coincid cu lungirea unităţii de timp în experienţa muritorilor. Când mintea umană se întoarce în trecut, ea evaluează experienţa anterioară cu intenţia de a influenţa o situaţie prezentă. Când mintea se întinde în viitor, ea încearcă să evalueze semnificaţia viitoare a unei acţiuni posibile. După ce s-a ţinut astfel cont atât de experienţă, cât şi de înţelepciune, voinţa omenească ia o decizie-judecată în prezent, şi planul de acţiune astfel născut din trecut şi din viitor vine în existenţă.
118:1.5 (1295.5) În maturitatea sinelui care se dezvoltă, trecutul şi viitorul sunt reunite pentru a ilumina adevărata semnificaţie a prezentului. Pe măsură ce sinele se maturizează, el recurge pentru experienţa sa la un trecut din ce în ce mai îndepărtat, în timp ce prevestirile sale de înţelepciune caută să pătrundă tot mai profund în viitorul necunoscut. Şi, pe măsură ce sinele care concepe se întinde mai mult în trecut şi în viitor, judecata sa depinde din ce în ce mai puţin de prezentul momentan. Decizia-acţiune începe astfel să scape din lanţurile prezentului în mişcare, în timp ce ea îmbracă din nou aspectele semnificaţiei trecut-viitor.
118:1.6 (1295.6) Răbdarea este practicată de muritorii ale căror unităţi de timp sunt scurte. Adevărata maturitate transcende răbdarea printr-o legitimitate născută dintr-o reală comprehensiune.
118:1.7 (1295.7) A te maturiza este a trăi mai intens în prezent şi în acelaşi timp de a scăpa de limitările prezentului. Planurile maturităţii, întemeiate pe experienţa trecută, se realizează în prezent în aşa fel încât să reînsufleţească valorile viitorului.
118:1.8 (1295.8) Unitatea de timp la persoanele imature concentrează semnificaţii-valori în momentul prezent într-un asemenea mod încât prezentul este disociat de adevărata sa relaţie cu non-prezentul - trecutul-viitor. Unitatea de timp a maturităţii în proporţii care revelează relaţiile coordonate de trecut-prezent-viitor într-o asemenea manieră că sinele începe să pătrundă sensul ansamblului evenimentelor, începe să-şi dea seama de pasajul timpului sub perspectiva panoramică a orizonturilor lărgite, şi să presupună continuumul etern, fără început şi fără sfârşit, ale cărui fragmente se numesc timp.
118:1.9 (1296.1) Pe nivelele infinitului şi al absolutului, momentul prezent conţine tot trecutul precum şi tot viitorul. EU SUNT semnifică deopotrivă EU AM FOST şi EU VOI FI, şi acesta reprezintă cel mai bun concept al eternităţii şi eternului.
118:1.10 (1296.2) Pe nivelul absolut şi etern, realitatea potenţială are tot atâta semnificaţie pe cât are realitatea actuală. Numai pe nivelele finite şi pentru creaturile legate de timp pare deosebirea atât de vastă. Pentru Dumnezeu ca absolut, un ascendent muritor care a luat decizia eternă este deja un finalitar al Paradisului. Însă, graţie Ajustorilor Gândirii interiori, Tatăl Universal nu este limitat astfel în percepţia sa, dar el poate de asemenea să fie la curent cu - şi să participe la - toate luptele temporale privitoare la problemele ascensiunii creaturilor, de la nivelele de existenţă unde acestea seamănă cu animalele până la cele unde ele seamănă cu Dumnezeu.
118:2.1 (1296.3) Nu trebuie confundată ubicuitatea Deităţii cu ultimitatea divinei omniprezenţe. Tatăl universal vrea ca Supremul, Ultimul şi Absolutul să compenseze, să coordoneze şi să unifice ubicuitatea sa din spaţiu-timp şi omniprezenţa sa din spaţiu-timp transcense cu prezenţa absolută şi universală pentru care spaţiul şi timpul nu există. Ar trebui să vă amintiţi că, dacă ubicuitatea Deităţii este foarte adesea asociată cu spaţiul, ea nu este în mod necesar condiţionată de timp.
118:2.2 (1296.4) În calitate de ascendenţi muritori şi morontiali, voi discerneţi progresiv pe Dumnezeu cu ajutorul lui Dumnezeu Septuplul. Prin Havona, voi îl descoperiţi pe Dumnezeu Supremul. În Paradis, voi îl găsiţi ca o persoană, şi apoi, în calitate de finalitari, voi veţi încerca curând să-l cunoaşteţi ca Ultim. Fiind finalitari, se pare că după ce a fost atins Ultimul, nu există decât o singură cale de a supravieţui, aceea de a începe căutarea Absolutului. Nici un finalitar nu va fi tulburat de incertitudinile de a atinge Absolutul Deităţii, din moment ce la sfârşitul ascensiunilor supreme şi ultime, el îl va fi întâlnit pe Dumnezeu Tatăl. Aceşti finalitari vor crede desigur că, chiar dacă ei reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu Absolutul, ei nu vor face decât să descopere acelaşi Dumnezeu, Tatăl Paradisului manifestându-se pe nivelele cele mai apropiate de cel infinit şi de cel universal. Nu încape nici urmă de îndoială că atingerea lui Dumnezeu în absolut va revela Strămoşul Primordial al universurilor precum şi Tatăl Final al personalităţilor.
118:2.3 (1296.5) Dumnezeu Supremul se poate să nu fie o demonstraţie de omniprezenţă a Deităţii în spaţiu-timp, ci este literalmente o manifestare a ubicuităţii divine. Între prezenţa spirituală a Creatorului şi manifestările materiale ale creaţiei se găseşte vastul domeniu al devenirii ubicue - emergenţa universală a Zeităţii evolutive.
118:2.4 (1296.6) Dacă Dumnezeu Supremul îşi asumă vreodată controlul direct al universurilor de timp şi de spaţiu, noi suntem convinşi că această administraţie divină va funcţiona sub supracontrolul Ultimului. În acest caz, Dumnezeu Ultimul ar începe să devină manifest în universurile de timp şi ca Atotputernicul transcendental (Omnipotentul) exercitând supracontrolul supratimpului şi al spaţiului transcens relative la funcţiunile administrative ale Atotputernicului Suprem.
118:2.5 (1297.1) Mintea umană poate, ca şi noi înşine, să pună următoarele întrebări: Dacă evoluţia lui Dumnezeu Supremul, atingând autoritatea administrativă în marele univers, este însoţită de manifestări sporite ale lui Dumnezeu Ultimul, o emergenţă omoloagă Dumnezeului Ultim în universurile prevăzute ale spaţiului exterior va fi oare însoţită de revelaţii similare şi reînsufleţită de Dumnezeu Absolutul? În realitate, noi nu ştim nimic despre asta.
118:3.1 (1297.2) Numai prin ubicuitate a putut Deitatea să unifice manifestările din spaţiu-timp pentru concepţiile finite, căci timpul este o succesiune de clipe, în timp ce spaţiul este un sistem de puncte asociate. La urma urmei, voi percepeţi timpul prin analiză şi spaţiul prin sinteză. Voi coordonaţi şi asociaţi aceste două concepţii neasemănătoare prin perspicacitatea integratoare a personalităţii. În lumea animală, omul este singurul care posedă această facultate de percepere a spaţio-timpului. Pentru un animal, mişcarea are o semnificaţie, dar ea nu ia o valoare decât pentru o creatură ce are statut de personalitate.
118:3.2 (1297.3) Lucrurile sunt condiţionate de timp, dar adevărul este în afara timpului. Cu cât mai mult cunoaşteţi adevărul, cu atât mai mult sunteţi adevărul, cu atât mai bine puteţi înţelege trecutul şi pricepe viitorul.
118:3.3 (1297.4) Adevărul este neclintit - veşnic scutit de toate vicisitudinile tranzitorii, deşi niciodată inert şi convenţional, dar întotdeauna vibrant şi adaptabil - radiind viaţă. Însă, când adevărul devine legat de fapte, atunci atât spaţiul, cât şi timpul condiţionează semnificaţiile sale şi pun în corelaţie valorile sale. Aceste realităţi ale adevărului cuplate cu faptele devin concepte şi sunt, în consecinţă, remise domeniului realităţilor cosmice relative.
118:3.4 (1297.5) Legătura adevărului absolut şi etern al Creatorului cu experienţa faptică a creaturilor finite şi temporale face să apară o nouă valoare emergentă a Supremului. Conceptul de Suprem este esenţial pentru coordonarea lumii superioare neschimbătoare şi divine cu lumea inferioară finită şi mereu schimbătoare.
118:3.5 (1297.6) Dintre toate lucrurile neabsolute, spaţiul este cel mai aproape de a fi absolut. În aparenţă, spaţiul este în mod absolut ultim. Reala dificultate pe care o avem în înţelegerea spaţiului pe nivelul material provine din faptul că, în timp ce corpurile materiale există în spaţiu, spaţiul există de asemenea în aceste aceleaşi corpuri materiale. Mulţi factori care ţin de spaţiu sunt absoluţi, dar asta nu înseamnă că spaţiul este absolut.
118:3.6 (1297.7) Pentru a înţelege raporturile din spaţiu, poate fi util să se presupună, relativ vorbind, că spaţiul este, la urma urmei, o proprietate a tuturor corpurilor materiale. Deci, când un corp se mişcă în spaţiu, el ia de asemenea cu el toate proprietăţii lui, chiar şi spaţiul care este în aceste corpuri în mişcare şi din care face parte.
118:3.7 (1297.8) Toate modelele realităţii ocupă spaţiu pe nivelele materiale, dar modelele spirituale nu există decât în relaţie cu spaţiul; ele nu ocupă şi nici nu deplasează spaţiul, şi nici nu îl conţin. Pentru noi, enigma stăpânitoare a spaţiului ţine de modelul unei idei. Când abordăm domeniul minţii, noi întâlnim multe probleme stânjenitoare. Modelul unei idei - realitatea sa - ocupă oare spaţiu? În realitate, noi nu ştim nimic despre aceasta, deşi suntem siguri că un model de idee nu conţine spaţiu; însă nu ar fi deloc prudent să se admită că ceea ce este imaterial este întotdeauna nespaţial.
118:4.1 (1298.1) Multe dintre dificultăţile teologice şi dintre dilemele metafizice ale omului muritor sunt cauzate de faptul că el nu situează bine personalitatea Deităţii, şi atribuie, în consecinţă, aspectele infinite şi absolute Divinităţii subordonate şi Deităţii evolutive. Există cu siguranţă o adevărată Cauză Primă, dar ea nu duce la uitarea că există totodată o mulţime de cauze coordonate şi subordonate, atât cauze asociate, cât şi cauze secundare.
118:4.2 (1298.2) Diferenţa esenţială dintre cauzele prime şi cauzele secundare rezidă în aceea că cauzele prime produc efecte originale lipsite de factori ereditari proveniţi din vreo cauzalitate antecedentă. Cauzele secundare produc efecte care comportă invariabil o ereditate care provine din alte cauze anterioare.
118:4.3 (1298.3) Potenţialurile pur statistice inerente Absolutului necalificat reacţionează la cauzele generate de Absolutul Deităţii care sunt produse de acţiunea Trinităţii Paradisului. În prezenţa Absolutului Universal, aceste potenţialuri statice impregnate de cauzalitate devin imediat active şi sensibile la influenţa anumitor agenţi transcendentali, ale căror acţiuni duc la transmutarea acestor potenţialuri active prin a le conferi statutul de veritabile posibilităţi universale de dezvoltare, de capacităţi actualizate pentru creştere. Asupra acestor potenţialuri astfel dezvoltate, creatorii şi controlorii marelui univers joacă epopeea fără sfârşit a evoluţiei cosmice.
118:4.4 (1298.4) Dacă nu se ţine seama de existenţiale, cauzalitatea are o constituţie fundamentală triplă. Aşa cum operează ea în prezenta epocă a universului şi privitor la nivelul finit al celor şapte suprauniversuri, ea se poate concepe după cum urmează:
118:4.5 (1298.5) 1. Activarea potenţialurilor statice. Aceasta este stabilirea destinului în Absolutul Universal prin acţiunile Absolutului Deităţii, operând în Absolutul Necalificat, şi asupra lui, ca urmare a directivelor volitive ale Trinităţii Paradisului.
118:4.6 (1298.6) 2. Exteriorizarea capacităţilor universului. Aceasta implică transformarea potenţialurilor nediferenţiate în planuri separate şi definite. Acesta este actul Ultimităţii Deităţii şi al multiplilor agenţi ai nivelului transcendental. Aceste acte anticipează perfect în privinţa viitoarelor nevoi ale ansamblului maestrului univers. În legătură cu segregarea potenţialurilor, există Arhitecţii Maestrului Univers în calitate de veritabile personificări ale conceptului de Deitate a universurilor. Planurile lor par până la urmă limitate în întinderea din spaţiu de conceptul de periferie a maestrului univers, dar, ca planuri, ei nu sunt de altfel condiţionaţi de timp sau de spaţiu.
118:4.7 (1298.7) 3. Creaţia şi evoluţia actualelor universuri. Asupra unui cosmos impregnat de prezenţa Ultimităţii Deităţii producătoare de capacităţi operează Creatorii Supremi pentru a efectua, în timp, transmutări de potenţialuri maturizate în actuale experienţiale. În interiorul maestrului univers, orice actualizare de realitate potenţială este limitată de capacitatea ultimă de dezvoltare, şi condiţionată de spaţiu-timp în stadiile finale ale emergenţei sale. Fiii Creatori ieşind din Paradis sunt, în actualitate, creatori transformatori în sensul cosmic. Aceasta nu invalidează, în nici un fel, conceptul de creatori pe care oamenii şi-l fac despre ei; din punct de vedere finit, este sigur că ei pot să creeze, ceea ce şi fac.
118:5.1 (1299.1) Omnipotenţa Deităţii nu implică puterea de a face ceea ce este de nefăcut. În cadrul spaţio-timpului, şi plasându-ne în punctul de vedere intelectual al comprehensiunii umane, nici chiar Dumnezeul infinit nu poate să creeze cercuri pătrate sau să producă rău care să fie în mod natural bun. Dumnezeu nu poate să facă lucruri nedivine. Această contradicţie de termeni filozofici echivalează cu nefiinţa şi implică că nimic nu a fost creat astfel. O trăsătură de caracter a unei personalităţi nu poate fi în acelaşi timp divină şi nedivină. Compatibilitatea este înnăscută în puterea divină. Toate acestea decurg din faptul că omnipotenţa nu se limitează la a crea lucruri având o natură, ci că ea dă de asemenea naştere naturii tuturor lucrurilor şi tuturor fiinţelor.
118:5.2 (1299.2) La început, Tatăl face totul; însă, pe măsură ce panorama eternităţii se derulează ca răspuns la voinţa şi la directivele Infinitului, devine din ce în ce mai evident că creaturile, chiar şi oamenii, trebuie să devină parteneri ai lui Dumnezeu pentru a realiza finalitatea destinului. Aceasta este adevărat chiar şi în viaţa în carne; când omul şi Dumnezeu intră în asociere, nu se poate pune nici o limită posibilităţilor viitoare ale acestei asocieri. Când omul îşi dă seama că Tatăl Universal este partenerul său în înaintarea eternă, când el fuzionează cu prezenţa interioară a Tatălui, el a rupt, în spirit, cătuşele timpului şi a intrat deja în înaintarea eternă, în căutarea Tatălui Universal.
118:5.3 (1299.3) Conştiinţa de muritor trece de la fapte la înţelesuri, şi apoi la valori. Conştiinţa de Creator plecă de la valoarea ideii, trece prin înţelesul cuvintelor şi ajunge la faptul acţiunii. Pentru a ieşi din impasul unităţii necalificate inerente infinităţii existenţiale, trebuie întotdeauna să acţioneze Dumnezeu. Deitatea trebuie întotdeauna să furnizeze universul arhetipal, personalităţile perfecte, adevărul, frumuseţea şi bunătatea originare, pe care toate creaţiile subdivine se străduiesc să le atingă. Trebuie întotdeauna ca Dumnezeu să găsească mai întâi omul pentru ca omul să-l poată apoi găsi pe Dumnezeu. Un Tată Universal este întotdeauna necesar înainte de a putea exista o filiaţie universală şi fraternitatea universală care urmează.
118:6.1 (1299.4) Dumnezeu este cu adevărat omnipotent, dar nu omnificent - el nu face personal tot ceea ce se face. Omnipotenţa înglobează potenţialul puterii Atotputernicului Suprem şi al Fiinţei Supreme, dar actele volitive ale lui Dumnezeu Supremul nu sunt înfăptuiri personale ale Dumnezeului Infinit.
118:6.2 (1299.5) A susţine omnificenţa Deităţii primordiale ar echivala cu privarea de drepturile lor a aproape un milion de Fii Paradisiaci Creatori, fără a menţiona nenumăratele oştiri altor diverse ordine de ajutoare care îşi aduc concursul creativ. În întregul univers, nu există decât o singură Cauză fără cauză. Toate celelalte cauze sunt derivate ale acestei unice Prime Mari Surse-Centru, şi nimic, în această filozofie, nu violează liberul arbitru al unor miriade de copii ai Deităţii împrăştiaţi într-un imens univers.
118:6.3 (1299.6) Într-un cadru local, voliţiunea poate să pară a funcţiona ca o cauză fără cauză, dar ea prezintă infailibil factori ereditari care stabilesc relaţii cu Prima Cauză unică, originară şi absolută.
118:6.4 (1299.7) Orice voliţiune este relativă. În sens iniţial, numai Tatăl-EU SUNT posedă finalitate volitivă. În sens absolut, numai Tatăl, Fiul şi Spiritul exercită prerogativele unei voinţe necondiţionate de timp şi nelimitate de spaţiu. Omul muritor este înzestrat cu liber arbitru, cu puterea de a alege; deşi această alegere nu este absolută, este totuşi relativ finală pe nivelul finit şi în ceea ce priveşte destinul persoanei care alege.
118:6.5 (1300.1) Pe orice nivel care nu atinge absolutul, voliţiunea întâmpină limitări inerente personalităţii însăşi care exercită puterea de a alege. Omul nu poate alege dincolo de domeniul a ceea ce se poate alege. De exemplu, el nu poate alege să fie altceva decât un om, atâta doar că poate decide să devină mai mult decât un om. El poate alege să întreprindă ascensiunea universului, dar aceasta ţine, în speţă, de o coincidenţă specială dintre alegerea umană şi voinţa divină. Ceea ce un fiu doreşte şi ceea ce Tatăl vrea se va întâmpla cu toată certitudinea.
118:6.6 (1300.2) În viaţa umană, liniile de conduită opţionale se deschid şi se închid continuu. În timpul perioadelor în care alegerea este posibilă, personalitatea omenească decide constant între numeroase linii de acţiune. Voinţa temporală este legată de timp şi trebuie să aştepte scurgerea timpului pentru a găsi ocazia de a se exprima. Voliţiunea spirituală a început să guste libertatea din afara cătuşelor timpului, căci ea a reuşit să scape parţial de secvenţa timpului; aceasta deoarece voliţiunea spirituală se identifică cu voinţa lui Dumnezeu.
118:6.7 (1300.3) Voliţiunea, actul alegerii, trebuie să funcţioneze în cadrul universal care se actualizează ca răspuns la alegerile superioare şi anterioare. Tot câmpul voinţei omeneşti este strict limitat în finit, dar nu şi asupra unui punct particular: când omul alege să-l găsească pe Dumnezeu şi să-i fie asemănător, această alegere este suprafinită; eternitatea singură poate revela dacă ea este totodată supraabsonită.
118:6.8 (1300.4) A recunoaşte omnipotenţa Deităţii, este a vă bucura de securitate în experienţa voastră de cetăţenie cosmică, este a poseda siguranţă în lunga călătorie către Paradis. În schimb, a accepta sofismul omnificenţei, este a îmbrăţişa colosala eroare a panteismului.
118:7.1 (1300.5) În marele univers, funcţiunea voinţei de Creator şi funcţiunea voinţei de creatură se exercită în limitele şi potrivit cu posibilităţile stabilite de Maeştrii Arhitecţi. Cu toate acestea, predestinarea acestor limite maxime nu abrogă, cel puţin din lume, suveranitatea voinţei de creatură în interiorul acestor frontiere. Precunoaşterea ultimă - deplina toleranţă a tuturor alegerilor finite - nu constituie nici ea o abrogare a voliţiunii finite. O fiinţă umană matură şi perspicace poate uneori să prevadă foarte exact decizia unui asociat mai tânăr, dar această precunoaştere nu ia nimic din libertatea şi din autenticitatea deciziei însăşi. Dumnezeii au limitat cu înţelepciune câmpul de acţiune al voinţei imature, însă, în interiorul acestor limite definite, ea nu rămâne mai puţin o veritabilă voinţă.
118:7.2 (1300.6) Chiar şi corelarea supremă a tuturor alegerilor trecute, prezente şi viitoare nu invalidează autenticitatea acestor alegeri. Ea denotă mai degrabă tendinţa preordonată a cosmosului şi sugerează precunoaşterea acestor fiinţe volitive care pot alege sau refuza să devină părţi contributive ale actualizării experienţiale ale oricărei realităţi.
118:7.3 (1300.7) Eroarea în alegerea finită este legată de timp şi limitată de el. Ea nu poate exista decât în timp şi în interiorul prezenţei evoluânde a Fiinţei Supreme. Această alegere greşită este posibilă în timp şi denotă (în afară de nedesăvârşirea Supremului) un anumit domeniu al alegerii cu care creaturile imature trebuie să fie înzestrate pentru a putea beneficia de înaintarea în univers stabilind, prin liberul lor arbitru, contactul cu realitatea.
118:7.4 (1301.1) Păcatul, în spaţiul condiţionat de timp, dovedeşte clar libertatea temporară - şi chiar şi licenţa - a voinţei finite. Păcatul zugrăveşte imaturitatea, pe de o parte orbită de libertatea volitivă relativ suverană a personalităţii, şi pe de altă parte nereuşind să perceapă obligaţiile şi îndatoririle supreme ale cetăţeniei cosmice.
118:7.5 (1301.2) Inechitatea, în domeniile finite, revelează realitatea tranzitorie a oricărei individualităţi neidentificate cu Dumnezeu. O creatură nu devine veritabil reală în universuri decât dacă ea se identifică cu Dumnezeu. Personalitatea finită nu se creează pe sine însăşi, ci, în cadrul suprauniversal al alegerii, îşi determină ea însăşi destinul.
118:7.6 (1301.3) Darul vieţii face sistemele materiale-energetice capabile să se perpetueze, să se propage şi să se adapteze ele însele. Dăruirea personalităţii comunică, organismelor vii, prerogativele adiţionale de a dispune de ele înseşi, de a evolua ele înseşi şi de a se identifica ele înseşi cu spiritul Deităţii susceptibile de a fuziona cu ele.
118:7.7 (1301.4) Organismele vii subpersonale denotă o minte care activează energia-materie, mai întâi sub aspectul controlorilor fizici şi apoi sub aspectul spiritelor-minte adjutante. Darul personalităţii vine de la Tată şi comunică, sistemului viu, unicele prerogative ale alegerii. Ori, dacă personalitatea are prerogativa de a exercita alegerea volitivă de a se identifica cu realitatea, şi dacă această alegere este sinceră şi liberă, atunci trebuie ca personalitatea în evoluţie să aibă de asemenea alegerea posibilă de a se dezorienta, de a se disloca şi de a se distruge pe sine. Posibilitatea de auto-distrugere cosmică nu poate fi evitată dacă se vrea ca personalitatea evoluândă să fie cu adevărat liberă în exercitarea voinţei sale finite.
118:7.8 (1301.5) De aceea securitatea este sporită dacă se îngustează limitele alegerii personale pe toate nivelele inferioare de existenţă. Alegerea se degajă din ce în ce mai mult pe măsură ce te înalţi în universuri. La sfârşit, ea devine foarte apropiată de libertatea divină când personalitatea ascendentă atinge divinitatea statutului, supremaţia consacrării faţă de scopurile universale, desăvârşirea înţelepciunii cosmice şi identificarea finală a creaturii cu voinţa şi cu căile lui Dumnezeu.
118:8.1 (1301.6) În creaţiile din spaţiu-timp, liberul arbitru este îngrădit în restricţii şi limitări. Evoluţia vieţii materiale este mai întâi mecanică, apoi activată de minte; în sfârşit, după ce a fost înzestrat cu personalitate, ea s-a putut lăsa guvernată de spirit. Evoluţia mecanică pe lumile locuite este fizic limitată de potenţialurile de implantări originare de viaţă fizică făcute de Purtătorii Vieţii.
118:8.2 (1301.7) Omul muritor este o maşină, un mecanism viu; rădăcinile lui se găsesc într-adevăr în lumea fizică a energiei. Multe dintre reacţiile umane sunt de natură maşinală; o mare pare a vieţii seamănă cu una mecanică. Dar omul, care este un mecanism, este mult mai mult decât o maşină; el este înzestrat cu o minte şi locuit de spirit; şi, deşi în cursul vieţii sale materiale el nu poate niciodată să scape de mecanismul electrochimic al existenţei sale, el poate învăţa să subordoneze tot mai mult acest mecanism al vieţii fizice înţelepciunii directoare a experienţei prin procesul constând în consacrarea minţii umane executării imboldurilor spirituale ale Ajustorului Gândirii interior.
118:8.3 (1301.8) Spiritul eliberează funcţionarea voinţei; mecanismul o limitează. Alegerea imperfectă, necontrolată de mecanism şi neidentificată cu spiritul, este periculoasă şi instabilă. Dominaţia mecanică asigură stabilitatea pe seama progresului. Alianţa cu spiritul degajează alegerea nivelului fizic şi, în acelaşi timp, asigură stabilitatea divină care rezultă dintr-o clarviziune universală sporită şi dintr-o comprehensiune cosmică mai vastă.
118:8.4 (1302.1) Marea primejdie care ameninţă creatura când ajunge să se elibereze de cătuşele mecanismului vital este că ea nu reuşeşte să compenseze această pierdere de stabilitate prin efectuarea unei legături funcţionale armonioase cu spiritul. Alegerea creaturii, când ea este relativ degajată de stabilitatea mecanică, ar putea încerca să se elibereze pe ea însăşi mai mult, independent de o mai mare identificare cu spiritul.
118:8.5 (1302.2) Tot principiul evoluţiei biologice face imposibilă apariţia, pe lumile locuite, a oamenilor primitivi înzestraţi cu o mare stăpânire de sine. De aceea, acelaşi plan creativ, care traduce scopul evoluţiei, oferă deopotrivă acele restricţii exterioare ale timpului şi ale spaţiului, ale foamei şi ale fricii, care circumscriu efectiv câmpul alegerilor spirituale ale acestor creaturi necultivate. Pe măsură ce mintea omului reuşeşte să traverseze barierele din ce în ce mai dificil de trecut, acelaşi plan creativ conţine şi dispoziţii pentru ca moştenirea rasială a înţelepciunii experienţiale dureros dobândite să se acumuleze lent - în alţi termeni, acest plan prevede un echilibru între constrângerile exterioare în regres şi constrângerile interioare crescânde.
118:8.6 (1302.3) Lentoarea evoluţiei, a progresului cultural uman, dovedeşte eficacitatea acestei frâne - inerţia materială - care acţionează atât de puternic pentru a încetini vitezele primejdioase ale progresului. Astfel că timpul însuşi atenuează şi repartizează consecinţele (care altfel ar fi mortale) ale faptului de a scăpa prematur de barierele succesive care limitează activitatea umană. Căci, când cultura progresează prea rapid, când înfăptuirile materiale depăşesc evoluţia înţelepciunii adoratoare, atunci, civilizaţia conţine în ea însăşi germenii regresului. Dacă această civilizaţie nu este sprijinită de o creştere rapidă a înţelepciunii experienţiale, asemenea societăţi umane vor coborî de la nivelele elevate, dar premature, pe care le-au atins, iar 'epocile întunecate' ale interregnului înţelepciunii vor fi martore, atunci, ale reapariţiei inexorabile ale dezechilibrului dintre libertatea de sine şi controlul de sine.
118:8.7 (1302.4) Inechitatea lui Caligastia consta în scurtcircuitarea reglatorului de timp al eliberării umane progresive. El a distrus arbitrar barierele restrictive pe care mintea muritorilor acelor vremuri nu le biruiseră prin experienţă.
118:8.8 (1302.5) Mintea care poate reduce parţial timpul şi spaţiul dovedeşte, prin chiar acest act, că posedă în ea însăşi germenii înţelepciunii care pot efectiv înlocui zidul constrângerii pe care l-a transcens.
118:8.9 (1302.6) Lucifer a căutat în mod similar să împiedice funcţionarea reglatorului de timp, care frâna atingerea prematură a anumitor libertăţi în sistemul local. Un sistem local ancorat în lumină şi în viaţă a dobândit experienţial punctele de vedere şi clarviziunea care fac practicabilă punerea în aplicare a multor tehnici care nu făceau decât să bulverseze şi să distrugă chiar acel tărâm din timpul epocilor anterioare acestei ancorări.
118:8.10 (1302.7) Pe măsură ce omul se eliberează de cătuşele fricii, pe măsură ce el pune în legătură continentele şi oceanele cu maşinile lui, iar generaţiile şi secolele cu documentarea sa, el trebuie să substituie fiecărei constrângeri transcense o constrângere nouă şi voluntară asumată în acord cu imperativele morale ale înţelepciunii umane în expansiune. Aceste restricţii impuse voluntar sunt atât cei mai puternici, cât şi cei mai subtili dintre toţi factorii civilizaţiei umane: conceptele despre justiţie şi idealurile de fraternitate. Omul se califică chiar şi pentru a suporta restricţiile îndurării atunci când îndrăzneşte să-i iubească pe semenii săi, când el reuşeşte să debuteze în fraternitatea spirituală, când decide să-i trateze pe tovarăşii săi în maniera în care ar vrea el să fie tratat, şi chiar să le acorde tratamentul pe care îl presupune că l-ar acorda Dumnezeu lor.
118:8.11 (1303.1) O reacţie automată a universului este stabilă şi se continuă sub o anumită formă în cosmos. O personalitate care-l cunoaşte pe Dumnezeu şi doreşte să facă voia sa, care are clarviziune spirituală, este dumnezeieşte stabilă şi veşnic existentă. Marea aventură a omului constă în tranzitul minţii sale muritoare de la stabilitatea staticului mecanic la divinitatea dinamicului spiritual, şi ea realizează această transformare prin forţa şi perseverenţa propriilor sale decizii de personalitate, în fiecare situaţie de viaţă, declarând: „Este voia mea ca voia ta să se facă”.
118:9.1 (1303.2) Timpul şi spaţiul sunt un mecanism îmbinat al maestrului univers. Ele sunt dispozitivele ce permit creaturilor finite să coexiste cu Infinitul în cosmos. Creaturile finite sunt efectiv izolate de nivelele absolute de către timp şi spaţiu. Dar aceste mijloace de izolare, fără de care nici un muritor nu ar putea exista, funcţionează direct pentru a limita câmpul de acţiune finită. Fără ele, nici o creatură nu ar putea acţiona, însă, prin ele, actele fiecărei creaturi sunt net limitate.
118:9.2 (1303.3) Mecanismele create de o minte superioară funcţionează pentru a elibera sursele sale creative, dar, într-o anumită măsură, ele limitează invariabil acţiunea tuturor inteligenţelor subordonate. Pentru creaturile din universuri, această limitare devine aparentă ca mecanism al universurilor. Omul nu dispune de un liber arbitru fără frână, existând limite la întinderea alegerii sale, dar, în interiorul acestui câmp liber, voia sa este relativ suverană.
118:9.3 (1303.4) Mecanismul vital al personalităţii umane, corpul fizic, este produsul unui proiect creativ supramuritor; el nu poate fi deci niciodată perfect controlat de omul însuşi. Numai când ascendentul, în legătură cu Ajustorul fuzionat, va crea prin el însuşi mecanismul destinat să îi exprime personalitatea, atunci va ajunge el să-l controleze la perfecţiune.
118:9.4 (1303.5) Marele univers este un mecanism precum şi un organism. El este mecanic şi viu. El este un mecanism viu animat de o Minte Supremă, coordonându-se cu un Spirit Suprem, şi găsindu-şi expresia pe nivelele maxime de unificare a puterii şi a personalităţii în calitate de Fiinţă Supremă. Dar a nega mecanismul creaţiei finite, este a nega faptul şi a ignora realitatea.
118:9.5 (1303.6) Mecanismele sunt produsul minţii, al minţii creatoare ca acţionează asupra potenţialurilor cosmice şi în ele. Mecanismele sunt cristalizări fixate ale gândirii Creatorului, şi funcţionează întotdeauna în fidelă conformitate cu conceptul volitiv care le-a dat naştere. Dar raţiunea de a fi a oricărui mecanism se găseşte în originea sa, iar nu în funcţiunea sa.
118:9.6 (1303.7) Nu ar trebui să se creadă că aceste mecanisme limitează acţiunea Deităţii. Adevărul este mai degrabă că, prin chiar aceste mecanisme, Deitatea a ajuns la o fază de expresie eternă. Mecanismele fundamentale ale universului au apărut în existenţă ca răspuns la voinţa absolută a Primei Surse-Centru; ele vor funcţiona deci veşnic în perfectă armonie cu planul Infinitului; ele sunt într-adevăr arhetipurile volitive ale chiar acelui plan.
118:9.7 (1303.8) Noi înţelegem întrucâtva cum mecanismul Paradisului este în corelaţie cu Personalitatea Fiului Etern; aceasta este funcţiunea Autorului Comun. Şi noi avem teorii asupra operaţiunilor Absolutului universal privitoare la mecanismele teoretice al Necalificatului şi la persoana potenţială a Absolutului Deităţii. Cât despre Deităţile evoluânde ale Supremului şi ale Ultimului, noi constatăm că unele din fazele lor impersonale se unesc actualmente cu contraponderea lor volitivă, şi că în consecinţă, o nouă relaţie se conturează între arhetip şi persoană.
118:9.8 (1304.1) În eternitatea trecutului, Tatăl şi Fiul găsesc uniunea în unitatea expresiei Spiritului Infinit. Dacă, în eternitatea viitoare, Fiii Creatori şi Spiritele Creative ale universurilor locale ale timpului şi spaţiului ar trebui să ajungă la o uniune creativă în regatele spaţiului exterior, te poţi întreba ce anume ar crea unitatea lor ca expresie conjugată a naturilor lor divine? S-ar putea foarte bine ca noi să asistăm la o manifestare încă nerevelată a Deităţii Ultime, la apariţia unui nou tip de supraadministratori. Aceste fiinţe ar îngloba prerogative de personalitate unice, de vreme ce ele ar fi uniunea Creatorului personal, a Spiritului Creativ impersonal, a experienţei creaturilor muritoare şi a personalizării progresive a Divinei Ocrotitoare. Aceste fiinţe ar putea fi ultimele, în sensul că ele ar îngloba realitatea personală şi impersonală în timp ce ar conjuga experienţele Creatorului şi ale creaturilor. Oricare ar fi atributele acestor terţe persoane, ale acestor trinităţi funcţionale ipotetice ale creaţiilor din spaţiul exterior, ele vor întreţine cu Taţii lor Creatori şi cu Mamele lor Creative, anumite relaţii analoge celor pe care Spiritul Infinit le întreţine cu Tatăl Universal şi cu Fiul Etern.
118:9.9 (1304.2) Dumnezeu Supremul este personalizarea oricărei experienţe din univers, focalizarea oricărei evoluţii finite, realitatea tuturor creaturilor dusă la maxim, consumarea înţelepciunii cosmice, încorporarea armonioaselor frumuseţi ale galaxiilor timpului, adevărul semnificaţiilor minţii cosmice şi bunătatea valorilor spirituale supreme. În eternul viitor, Dumnezeu Supremul va sintetiza aceste multiple diversităţi finite într-un ansamblu experienţial semnificativ, tot aşa cum ele sunt deja unite existenţial pe nivelele absolute ale Trinităţii Paradisului.
118:10.1 (1304.3) Providenţa nu înseamnă că Dumnezeu a decis toate lucrurile pentru noi şi dinainte. Dumnezeu ne iubeşte prea mult pentru a face aceasta, căci acest lucru nu ar fi cu nimic mai puţin decât o tiranie cosmică. Omul are, într-adevăr, puteri relative de alegere. Iubirea divină nu este nici acest fel de afecţiune cu vedere scurtă, neprevăzătoare care ar alinta şi ar râzgâia copiii oamenilor.
118:10.2 (1304.4) Tatăl, Fiul şi Spiritul - ca Trinitate - nu sunt Atotputernicul Suprem, dar supremaţia Atotputernicului nu se poate manifesta niciodată fără ei. Creşterea Atotputernicului este centrată asupra Absoluturilor actualităţii şi fondată pe Absoluturile potenţialităţii, dar funcţiunile Atotputernicului Suprem sunt legate de funcţiunile Trinităţii Paradisului.
118:10.3 (1304.5) S-ar părea că, la Fiinţa Supremă, toate fazele de activitate din univers sunt parţial reunite de personalitatea acestei Deităţi experienţiale. În consecinţă, dacă vrem să considerăm Trinitatea ca pe un singur Dumnezeu, şi dacă limităm acest concept la prezentul mare univers cunoscut şi organizat, descoperim că Fiinţa Supremă în evoluţie este replica parţială a Trinităţii Paradisului. Şi noi vedem apoi că această Deitate Supremă evoluează ca sinteză a personalităţii materiei finite, a minţii şi a spiritului finite în marele univers.
118:10.4 (1304.6) Dumnezeii au atribute, dar Trinitatea are funcţiuni şi, asemeni Trinităţii, providenţa este o funcţiune, compusul supracontrolului altfel decât personal al universului universurilor. Ea se întinde de la nivelele evolutive ale Septuplului, care se sintetizează în puterea Atotputernicului, şi se ridică dincolo, prin tărâmurile transcendentale ale Ultimităţii Deităţii.
118:10.5 (1304.7) Dumnezeu iubeşte fiecare creatură ca pe un copil, iar dragostea sa acoperă cu umbra sa fiecare creatură în timp şi în eternitate. Providenţa funcţionează ţinând seama de întreg şi se ocupă de funcţiunea fiecărei creaturi în măsura în care această funcţiune este legată de întreg. Când providenţa intervine pe lângă o fiinţă, faptul acela denotă importanţa funcţiunii acestei fiinţe în ceea ce priveşte creşterea evolutivă a unui ansamblu dat. Acest ansamblu poate fi rasa totală, naţiunea totală, planeta totală sau chiar şi un total mai elevat. Importanţa funcţiunii creaturii este ceea ce prilejuieşte o intervenţie providenţială, iar nu importanţa creaturii ca persoană.
118:10.6 (1305.1) Cu toate acestea, Tatăl, în calitate de persoană, poate în orice clipă să interpună o mână paternă în curentul evenimentelor cosmice care se derulează potrivit voii lui Dumnezeu, în armonie cu înţelepciunea lui Dumnezeu, şi care sunt motivate de iubirea lui Dumnezeu.
118:10.7 (1305.2) Totuşi, ceea ce omul numeşte providenţă este prea adesea produsul propriei sale imaginaţii, juxtapunerea fortuită a împrejurărilor prilejuite de hazard. Există totuşi, în domeniul finit al existenţei universale, o providenţă reală şi emergentă, o veritabilă corelare, în curs de actualizare, a energiilor din spaţiu, a mişcărilor din timp, a gândurilor din intelect, a idealurilor de caracter, a dorinţelor din naturile spirituale şi a actelor volitive intenţionale ale personalităţilor evoluânde. Împrejurările tărâmurilor materiale îşi găsesc integrarea finită definitivă în prezenţele suprapuse parţial ale Supremului şi Ultimului.
118:10.8 (1305.3) Este tot mai mult posibil a se discerne providenţa pe măsură ce mecanismele marelui univers se perfecţionează până la punctul de precizie finală prin supracontrolul minţii, pe măsură ce mintea creaturilor se înalţă la perfecţiunea de împlinire a divinităţii printr-o integrare devenită perfectă cu spiritul, şi în consecinţă pe măsură ce Supremul se iveşte ca un unificator actual al tuturor acestor fenomene din univers.
118:10.9 (1305.4) Unele dintre condiţiile uimitor de fortuite, care prevalează ocazional asupra lumilor evolutive, se pot datora prezenţei, treptat emergente, a Supremului; experienţa prealabilă a viitoarelor sale activităţi universale. Majoritatea evenimentelor pe care muritorii le numesc providenţiale nu sunt aşa; judecata omenească în asemenea materii este foarte mult handicapată de o lipsă de viziune care să pătrundă adevăratele semnificaţii ale circumstanţelor vieţii. Multe dintre împrejurările pe care un om le-ar numi şanse pot fi în realitate neşanse. Surâsul sorţii, care dă răgazuri necâştigate şi bogăţii nemeritate, se poate să reveleze cea mai mare dintre nenorocirile umane. Cruzimea aparentă a unui destin pervers, care acumulează necazuri peste vreun muritor nefericit, poate fi în realitate focul care, cu ocazia călirii, transmută fierul ductil al personalităţii imature în oţelul călit al unui adevărat caracter.
118:10.10 (1305.5) Există o providenţă în universurile aflate în evoluţie, şi creaturile o pot descoperi exact în măsura în care ele au atins capacitatea de a percepe scopul acestui univers în evoluţie. Capacitatea completă de a discerne ţelurile universului este echivalentă cu desăvârşirea evolutivă a creaturii; cu ale cuvinte, se poate spune că ea a atins atunci Supremul în limitele prezentei stări a universurilor incomplete.
118:10.11 (1305.6) Iubirea Tatălui acţionează direct în inima individului, independent de acţiunile şi de reacţiunile tuturor celorlalţi indivizi. Relaţia este personală - omul şi Dumnezeu. Prezenţa impersonală a Deităţii (Atotputernicul Suprem şi Trinitatea Paradisului) manifestă consideraţie pentru întreg, dar nu pentru parte. Providenţa supracontrolului Supremaţiei devine tot mai aparentă pe măsură ce fragmentele succesive ale universului progresează în realizarea destinelor lor finite. Pe măsură ce sistemele, constelaţiile, universurile şi suprauniversurile se ancorează în lumină şi viaţă, Supremul se iveşte tot mai mult ca un corelator semnificativ a tot ceea ce se petrece, în timp ce Ultimul se iveşte treptat ca unificator transcendental al tuturor lucrurilor.
118:10.12 (1306.1) La început, pe o lume evolutivă, evenimentele naturale ale ordinului material şi dorinţele personale ale fiinţelor umane par adesea contradictorii. Multe dintre faptele ce se petrec pe o lume în evoluţie sunt mai degrabă greu de înţeles pentru muritori - legea naturii pare atât de adesea crudă, nemiloasă şi indiferentă faţă de tot ceea ce este adevărat, frumos şi bun pentru comprehensiunea omenească. Dar, pe măsură ce omenirea îşi urmează dezvoltarea planetară, constatăm că acest punct de vedere este modificat de factorii următori:
118:10.13 (1306.2) 1. Lărgirea viziunii omului- mai buna sa comprehensiune a lumii în care trăieşte, capacitatea sa sporită de a înţelege faptele materiale din timp, ideile semnificative ale gândirii şi idealurile valabile ale clarviziunii spirituale. Atâta timp cât oamenii nu iau, drept etalon de măsură, decât obiectele de natură fizică, ei nu au nici o şansă să găsească unitatea în timp şi în spaţiu.
118:10.14 (1306.3) 2. Creşterea stăpânirii omului- acumularea treptată a cunoaşterii legilor lumii materiale, a ţelurilor existenţei spirituale şi a posibilităţilor de a coordona aceste două realităţi prin filozofie. Omul sălbatic era neputincios înaintea masacrelor cauzate de forţele naturale, servil înaintea dominaţiei crude a propriilor lui frici lăuntrice. Omul pe jumătate civilizat începe să deschidă rezervele secrete ale tărâmurilor naturale, şi ştiinţa sa distruge, lent, dar sigur, superstiţiile sale, în timp ce îi procură o nouă bază factuală lărgită pentru a înţelege semnificaţiile filozofiei şi valorile veritabilei experienţe spirituale. Omul civilizat va atinge, într-o bună zi, stăpânirea relativă a forţelor fizice ale planetei lui; dragostea de Dumnezeu pe care el o poartă în inima sa se va răspândi efectiv ca dragostea faţă de aproape, în timp ce valorile existenţei umane se apropie de limita capacităţilor muritorilor.
118:10.15 (1306.4) 3. Integrarea omului în univers- mărirea perspicacităţii omului şi a înfăptuirilor lui experienţiale îl duc la o armonie mai strânsă cu prezenţele unificatoare ale Supremaţiei - Trinitatea Paradisului şi Fiinţa Supremă. Şi aceasta este ceea ce a stabilit suveranitatea Supremului pe lumile ancorate de demult în lumină şi viaţă. Aceste planete evoluate sunt, într-adevăr, poeme de armonie, imagini ale frumuseţii şi ale bunătăţii împlinite înfăptuite prin urmărirea adevărului cosmic. Şi dacă aceste lucruri se pot întâmpla unei planete, atunci lucruri şi mai mari se pot întâmpla într-un sistem şi în cele mai vaste unităţi ale marelui univers pe măsură ce ele ajung de asemenea la o stabilitate care denotă că potenţialul lor de creştere finită este epuizat.
118:10.16 (1306.5) Pe o planetă de acest ordin avansat, providenţa a devenit o actualitate. Împrejurările vieţii de acolo sunt armonioase, nu numai pentru că omul a reuşit să domine problemele materiale ale lumii sale, ci şi pentru că el a început să trăiască conform tendinţei universurilor. El urmează cărarea Supremaţiei care duce la Tatăl Universal.
118:10.17 (1306.6) Împărăţia lui Dumnezeu este în inima oamenilor, şi, când această împărăţie devine actuală în inima fiecărui individ al unei lumi, atunci legea lui Dumnezeu a devenit actuală pe această planetă; şi acesta este accesul Fiinţei Supreme la suveranitate.
118:10.18 (1306.7) Pentru a realiza acţiunea providenţei în timp, trebuie ca omul să-şi îndeplinească sarcina, care este de a atinge perfecţiunea. Dar omul poate avea deja experienţa prealabilă a acestei experienţe în semnificaţiile ei eterne meditând asupra faptului universal că toate lucrurile, bune sau rele, concură pentru a face să progreseze fiinţele umane cunoscătoare de Dumnezeu în căutarea lor după Tatăl tuturor.
118:10.19 (1306.8) Providenţa se discerne din ce în ce mai bine pe măsură ce oamenii se înalţă de la material la spiritual. Dobândirea unei clarviziuni spirituale desăvârşite permite personalităţii ascendente să detecteze armonia în ceea ce era mai înainte un haos. Chiar şi mota morontială reprezintă un real progres în această direcţie.
118:10.20 (1307.1) Providenţa este în parte supracontrolul Supremului nedesăvârşit, manifestată în universurile nedesăvârşite. Ea va rămâne deci mereu:
118:10.21 (1307.2) 1. Parţială, pentru că actualizarea Fiinţei Supreme este incompletă, şi
118:10.22 (1307.3) 2. Imprevizibilă, din pricina fluctuaţiilor din atitudinea creaturilor, care variază constant de la nivel la nivel cauzând o reacţie reciprocă aparent variabilă în Suprem.
118:10.23 (1307.4) Când oamenii se roagă ca providenţa să intervină în împrejurările vieţii lor, răspunsul la rugăciunile lor este foarte adesea propria lor schimbare de atitudine faţă de viaţă. Dar providenţa nu este capricioasă; nici nu este fantastică sau magică. Ea reprezintă emergenţa lentă şi sigură a puternicului suveran al universurilor finite, a cărui maiestuoasă prezenţă este detectată ocazional de creaturile evoluânde în cursul progresului lor în univers. Providenţa este marşul cert şi sigur al galaxiilor spaţiului şi al personalităţilor timpului către ţelurile eternităţii, mai întâi în Suprem, apoi în cel Ultim şi poate şi în Absolut. Noi credem că aceeaşi providenţă există în infinitate şi că ea este voinţa, acţiunile şi intenţia Trinităţii Paradisului, care motivează astfel apariţia a miriade de universuri în panorama cosmică.
118:10.24 (1307.5) [Garantat de un Puternic Mesager aflat temporar pe Urantia]
Cartea Urantia
Capitolul 119
119:0.1 (1308.1) ŞEFUL Stelelor de Seară din Nebadon, eu sunt afectat Urantiei de către Gabriel cu misiunea de a destăinui istoria celor şapte efuziuni ale lui Mihail din Nebadon, Suveranul acestui univers; numele meu este Gavalia. În cursul acestei prezentări, mă voi menţine strict în limitele impuse de mandatul meu.
119:0.2 (1308.2) Atributul de manifestare este inerent Fiilor Paradisiaci ai Tatălui universal. În dorinţa lor de a se apropia mai mult de experienţele vieţii creaturilor care le sunt subordonate, Fiii Paradisiaci de diverse ordine reflectă natura divină a părinţilor lor din Paradis. Fiul Etern al Trinităţii Paradisului a arătat calea în această practică coborându-se de şapte ori, pe cele şapte circuite ale Havonei, în epoca ascensiunii lui Grandfanda şi a primilor pelerini ai timpului şi ai spaţiului. Iar Fiul Etern îşi continuă efuziunile pe universurile locale ale spaţiului în persoana reprezentanţilor săi, Fiul Mihail şi Fiul Avonal.
119:0.3 (1308.3) Când Fiul Etern dăruieşte un Fiu Creator pe un nivel local protejat, acest Fiu Creator îşi asumă deplina responsabilitate de a desăvârşi, de a controla şi de a stăpâni acest nou univers; el face deopotrivă, Trinităţii eterne, jurământul solemn de a nu-şi asuma deplina suveranitate a noii creaţii înainte ca cele şapte efuziuni ale sale sub formă de creaturi nu au fost îndeplinite cu succes şi confirmate de Cei Îmbătrâniţi de Zile, care au jurisdicţie peste universurile respective. Această obligaţie este asumată de fiecare Fiu Mihail care se oferă voluntar să iasă din Paradis şi să întreprindă creaţia şi organizarea unui univers.
119:0.4 (1308.4) Ţelul acestor încarnări sub formă de creaturi este acela de a permite acestor Creatori să devină suverani înţelepţi, plini de compasiune, drepţi şi înţelegători. Aceşti Fii divini sunt în mod natural drepţi, dar ei devin de o bunăvoinţă îndurătoare ca urmare a acestor experienţe succesive de manifestare. Ei sunt în mod natural îndurători şi într-un mod nou. Aceste efuziuni sunt cele din urmă etape ale educării lor şi ale formării lor pentru sarcina sublimă de a guverna universurile locale în divină dreptate şi prin justă judecată.
119:0.5 (1308.5) Deşi aceste manifestări aduc numeroase avantaje accesorii diverselor lumi, sisteme şi constelaţii, precum şi diferitelor ordine de inteligenţe universale pe care ele le ating şi pe care le ameliorează, destinaţia lor primordială rămâne totuşi de a desăvârşi formarea personală şi educaţia universală a unui Fiu Creator însuşi. Aceste efuziuni nu sunt indispensabile pentru a dirija un univers local într-o manieră înţeleaptă, justă şi eficientă, ci sunt absolut necesare pentru a se şti să se administreze într-o manieră echitabilă, îndurătoare şi înţelegătoare această creaţie care mişună de forme de viaţă variate şi de miriade de creaturi inteligente, dar imperfecte.
119:0.6 (1308.6) Fiii Mihaili încep lucrarea lor de organizare a unui univers cu o justă şi completă compasiune pentru diversele ordine de fiinţe pe care ei le-au creat. Ei au vaste rezerve de îndurare pentru toate aceste creaturi diferite, şi chiar şi milă pentru cele care se rătăcesc şi se împotmolesc în mlaştina egoismului pe care ele însele l-au produs. Dar Cei Îmbătrâniţi de Zile socotesc că aceste daruri de justeţe şi de dreptate nu sunt de ajuns. Aceşti conducători triunici ai suprauniversurilor nu vor confirma niciodată un Fiu Creator ca Suveran al unui univers înainte ca el să fi dobândit realmente punctul de vedere al propriilor sale creaturi printr-o experienţă efectivă în mediul în care îşi au existenţa şi în acelaşi fel cu aceste creaturi înseşi. În felul acesta, aceşti Fii devin şefi prudenţi şi înţelegători; ei ajung să cunoască diverse grupuri peste care ei domnesc şi exercită o autoritate universală. Printr-o experienţă vie, ei dobândesc o îndurare practică, o judecată echitabilă şi dreptatea născută din existenţa unei creaturi experienţiale.
119:0.7 (1309.1) Universul local al Nebadonului este acum guvernat de un Fiu Creator care a desăvârşit serviciul său de efuziuni. El domneşte cu o supremaţie justă şi plină de îndurare peste toate vastele tărâmuri ale universului său pe cale de evoluţie şi de perfecţionare. Mihail al Nebadonului este a 611.121-a manifestare a Fiului Etern pe universurile timpului şi ale spaţiului, şi el a început organizarea universului vostru local acum patru sute de miliarde ani. Mihails-a pregătit pentru prima sa aventură de manifestare aproape de epoca în care Urantia lua forma sa actuală, acum un miliard de ani. Efuziunile sale au avut loc la intervale de aproximativ o sută cincizeci de milioane ani, ultima având loc pe Urantia cu o mie nouă sute ani în urmă. Eu vreau acum să vă descriu natura şi caracterul acestor efuziuni atât de complet pe cât îmi permite mandatul meu.
119:1.1 (1309.2) Acesta a fost un eveniment solemn pe Salvington, cu aproape un miliard de ani în urmă, când adunarea directorilor şi a şefilor din universul Nebadonului l-a auzit pe Mihail anunţând că fratele său mai mare Emanuel îşi va asuma curând autoritatea în Nebadon, în vreme ce el (Mihail) va lipsi, fiind plecat într-o misiune neexplicată. Nici o altă proclamaţie nu s-a făcut cu privire la această operaţiune, afară de cea din mesajul de bun rămas teledifuzat Părinţilor Constelaţiilor, care zicea printre alte instrucţiuni că: „În această perioadă eu vă pun sub paza şi în grija lui Emanuel, în timp ce am să execut porunca Tatălui meu din Paradis”.
119:1.2 (1309.3) După ce şi-a transmis astfel salutul său de bun rămas, Mihail a apărut pe zona de plecare a Salvingtonului, întocmai cum în multe dintre ocaziile anterioare în care el se pregătea să plece în Uversa sau în Paradis, dar de data aceasta a venit aici singur. El şi-a încheiat alocuţiunea de plecare cu următoarele cuvinte: „Vă părăsesc numai pentru o scurtă perioadă. Ştiu că mulţi dintre voi ar dori să mă însoţească, dar nu puteţi veni acolo unde merg eu. Voi nu puteţi îndeplini ceea ce sunt eu pe punctul de a îndeplini. Eu plec să fac voia Deităţilor Paradisului şi, când îmi voi fi încheiat misiunea şi voi fi dobândit această experienţă, eu îmi voi relua locul printre voi”. După ce a vorbit astfel, Mihail al Nebadonului a dispărut din vederea tuturor celor care erau adunaţi şi nu a mai reapărut timp de douăzeci de ani de timp standard. În tot Salvingtonul, numai Emanuel şi Divina Ocrotitoare ştiau ceea ce se petrecea, iar Uniunea Zilelor nu şi-a împărtăşit secretul decât cu şeful executiv al universului, Gabriel, Strălucitoarea Stea a Dimineţii.
119:1.3 (1309.4) Toţi locuitorii Salvingtonului şi cei care locuiau pe lumile-sediu ale constelaţiilor şi ale sistemelor s-au reunit în jurul staţiilor lor receptoare respective de informaţii universale, sperând să primească o indicaţie asupra misiunii şi a locului de şedere ale Fiului Creator. Ei nu au primit mesajul semnificativ înainte de a treia zi care a urmat plecării lui Mihail. În ziua aceea, s-a înregistrat pe Salvington, provenind din sfera Melchisedec, sediul acestui ordin în Nebadon, o comunicare care descrie pur şi simplu operaţiunea următoare, extraordinară şi fără precedent: „Astăzi, la amiază, a apărut, pe suprafaţa de aterizare a acestei lumi, un ciudat Fiu Melchisedec care nu este al numărului nostru, dar care este în întregime asemănător cu membrii ordinului nostru. El era însoţit de un omniafim solitar, titular al unei împuterniciri regulate a Uversei, care a prezentat instrucţiuni adresate şefului nostru din partea Străvechilor de Zile, cu acordul lui Emanuel din Salvington. Ele ordonau ca acest nou Fiu Melchisedec să fie primit în ordinul nostru şi afectat serviciului de ajutor de urgenţă al Melchisedecilor din Nebadon. Instrucţiunile au fost date în consecinţă şi lucrul s-a făcut”.
119:1.4 (1310.1) Aceasta este cam tot ceea ce se găseşte în arhivele Salvingtonului cu privire la prima manifestare a lui Mihail. Nimic nu a mai apărut timp de un secol din timpul Urantiei, după care s-a înscris faptul întoarcerii lui Mihail reluând, fără a anunţa, conducerea treburilor Nebadonului. Se poate totuşi găsi pe lumea Melchisedec o ciudată inscripţie, o povestire a serviciului acestui excepţional Fiu Melchisedec din corpul de intervenţie de urgenţă al acelei epoci. Acest raport s-a conservat într-un modest templu situat în prezent înaintea faţadei locuinţei Tatălui Melchisedec. El cuprinde povestirea serviciilor acestui Fiu Melchisedec tranzitoriu în timpul afectării sale pentru cea de-a douăzeci şi patra misiune de urgenţă din univers. Acest raport, pe care l-am recitit foarte recent, se termină după cum urmează:
119:1.5 (1310.2) ”Azi, la amiază, fără avertisment prealabil şi în prezenţa a numai trei dintre fraţii noştri, acest Fiu vizitator al ordinului nostru a dispărut din lumea noastră tot aşa cum a venit, însoţit numai de un omniafim solitar. Acest raport se încheie acum prin confirmarea că acest vizitator a trăit ca un Melchisedec, asemănător cu un Melchisedec, a călătorit ca un Melchisedec şi şi-a îndeplinit cu fidelitate toate misiunile în calitate de Fiu al ordinului nostru afectat ajutorului de urgenţă. Prin consimţământ universal, el a devenit şeful Melchisedecilor, deoarece a câştigat dragostea noastră şi adoraţia noastră prin înţelepciunea sa incomparabilă, prin iubirea lui supremă şi prin splendida sa consacrare îndatoririlor sale. EL ne-a iubit, ne-a înţeles, a servit cu noi şi noi suntem pentru totdeauna loiali lui şi devotaţi tovarăşi Melchisedeci, căci acest străin pe lumea noastră a devenit acum, pe vecie, un slujitor universal de natură Melchisedec.”
119:1.6 (1310.3) Aceasta este tot ceea ce îmi este permis să vă istorisesc despre prima manifestare a lui Mihail. Bineînţeles, noi înţelegem pe deplin că acest străin Melchisedec care, atât de misterios, a servit cu Melchisedecii, cu un miliard de ani în urmă, nu era altul decât Mihail întrupat în timpul misiunii primei sale efuziuni. Arhivele nu specifică că acest unic şi eficient Melchisedec era Mihail, dar se crede de toată lumea că el era. Este puţin probabil că afirmarea concretă a acestui fapt se poate găsi în afara arhivelor Salvingtonului, iar noi nu avem acces la documentele acestei lumi secrete. Numai pe această lume sacră de Fii divini se pot cunoaşte în întregime misterele încarnării şi efuziunii. Noi cunoaştem toate faptele efuziunii lui Mihail, dar nu înţelegem cum s-au produs. Nu ştim cum şeful unui univers, creatorul Melchisedecilor, poate atât de subit şi atât de misterios să devină unul dintre ei, să trăiască printre ei ca atare şi să călătorească timp de o sută de ani ca un Fiu Melchisedec. Totuşi, aceasta este ceea ce s-a întâmplat.
119:2.1 (1310.4) Timp de aproape o sută cincizeci milioane de ani după coborârea Melchisedec a lui Mihail, totul a mers bine în universul Nebadonului, apoi necazurile au început să apară în sistemul 11 din constelaţia 37. Aceste necazuri erau legate de o neînţelegere cu un Fiu Lanonandek, un Suveran Sistemic care fusese judecat de către Părinţii Constelaţiei cu aprobarea Fidelului de Zile, consilierul Paradisului pentru această constelaţie. Suveranul Sistemic protestatar nu acceptase în întregime verdictul. După mai mult de o sută de ani de nemulţumire, el i-a antrenat pe asociaţii săi într-o rebeliune contra suveranităţii Fiului Creator. Această rebeliune s-a numărat printre cele mai întinse şi cele mai dezastruoase care au fost vreodată stârnite într-un univers al Nebadonului; ea s-a judecat şi încheiat demult prin acţiunea Străvechilor de Zile ai Uversei.
119:2.2 (1311.1) Lutentia, acest Suveran Sistemic rebel, a domnit autocratic pe planeta din cartierul său general vreme de peste douăzeci de ani din timpul standard al Nebadonului. După aceea, cei Prea Înalţi, cu aprobarea Uversei, au ordonat punerea sa deoparte şi i-au rugat pe conducătorii Salvingtonului să desemneze un nou Suveran Sistemic pentru a lua în primire acest sistem de lumi locuite tulburat şi destrămat de conflicte.
119:2.3 (1311.2) Simultan cu primirea acestei cereri pe Salvington, Mihail a lansat a doua dintre aceste proclamaţii extraordinare de intenţie de a lipsi din sediul universului în scopul de „a executa porunca Tatălui meu din Paradis”. El a promis „să revină în clipa potrivită” şi a concentrat toată autoritatea în mâinile fratelui său din Paradis, Emanuel, Uniunea Zilelor.
119:2.4 (1311.3) Apoi, prin aceeaşi tehnică observată în momentul plecării sale pentru manifestarea ca Melchisedec, Mihail şi-a luat din nou rămas bun de la sfera cartierului său general. La trei zile după această luare de rămas bun nelămurită, un nou membru necunoscut a apărut în corpul de rezervă al Fiilor Lanonandeki primari ai Nebadonului. Acest nou Fiu a apărut la amiază, fără a fi anunţat, şi însoţit de un terţiafim solitar titular cu o împuternicire regulată de la Cei Îmbătrâniţi de Zile din Uversa, confirmată de Emanuel din Salvington, şi ordonând ca acest nou Fiu să fie afectat sistemului 11 al constelaţiei 37 ca succesor al lui Lutentia detronat, şi cu deplină autoritate în calitate de Suveran Sistemic în exerciţiu, aşteptând numirea unui nou suveran titular.
119:2.5 (1311.4) Timp de peste şaptesprezece ani de timp universal, acest şef temporar străin şi necunoscut a administrat treburile şi a judecat cu înţelepciune diferendele acestui sistem local tulburat şi demoralizat. Noul Suveran Sistemic nu a fost niciodată iubit cu mai multă înflăcărare şi nici atât de general onorat şi respectat. Noul şef a pus ordine cu justiţie şi cu îndurare în sistemul acesta turbulent, între timp oferindu-şi cu asiduitate ajutorul tuturor supuşilor săi. El chiar a şi oferit predecesorului său rebel privilegiul de a împărtăşi tronul de autoritate al sistemului numai dacă îşi va cere scuze de la Emanuel pentru necuviinţele sale, dar Lutentia a dispreţuit aceste oferte de îndurare. El ştia bine că străinul şi noul Suveran Sistemic nu era altul decât Mihail, mai precis şeful universal pe care îl sfidase atât de recent. În schimb, milioane dintre partizanii săi rătăciţi şi amăgiţi au acceptat iertarea acestui nou şef, cunoscut în această epocă sub numele de Suveranul Salvator al sistemului Paloniei.
119:2.6 (1311.5) A venit apoi ziua memorabilă în care a sosit noul Suveran Sistemic investit în funcţie, desemnat de autorităţile universului ca succesor permanent al lui Lutentia detronat. Toată Palonia a plâns plecarea şefului sistemic cel mai nobil şi cel mai binevoitor pe care Nebadonul îl cunoscuse vreodată. El era iubit în tot sistemul şi adorat de tovarăşii lui din toate grupurile Fiilor Lanonandeki. Plecarea sa nu a avut loc brusc. O mare ceremonie a fost organizată până ce a părăsit cartierul general sistemic. Chiar şi predecesorul său rătăcit i-a trimis următorul mesaj: „Tu eşti just şi drept în toate căile tale. Deşi eu resping în continuare regula Paradisului, sunt nevoit să mărturisesc că tu eşti un administrator echitabil şi îndurător.”
119:2.7 (1312.1) Atunci, acest şef temporar al sistemului rebel şi-a luat bun rămas de la planeta scurtei sale şederi administrative. La trei zile după aceea, Mihail a reapărut pe Salvington şi a reluat conducerea universului Nebadonului. A treia proclamaţie a Uversei nu a întârziat să urmeze pentru a anunţa extinderea jurisdicţională a autorităţii şi a suveranităţii lui Mihail. Prima proclamaţie fusese făcută în momentul sosirii sale în Nebadon, a doua fusese publicată la puţin după desăvârşirea efuziunii Melchisedec, iar acum a treia urmează terminarea celei de-a doua efuziuni, sau misiunea Lanonandek.
119:3.1 (1312.2) Consiliul suprem al Salvingtonului tocmai terminase considerarea unui apel al Purtătorilor Vieţii ai planetei 217 din sistemul 87 al constelaţiei 61, cerând să li se trimită în ajutor un Fiu Material. Or, această planetă era situată într-un sistem de lumi locuite unde un alt Suveran Sistemic se rătăcise, a doua rebeliune de acest ordin a survenit până atunci în tot Nebadonul.
119:3.2 (1312.3) La cererea lui Mihail, s-a păstrat în suspensie cererea Purtătorilor Vieţii de pe această planetă, aşteptând ca Emanuel s-o poată studia şi să dea sfatul său. Aceasta era o procedură neregulată, iar eu îmi amintesc bine că noi contam pe ceva insolit. Nu am avut mult de aşteptat. Mihail a lăsat dirijarea universului în mâinile lui Emanuel, în timp ce încredinţa conducerea forţelor celeste lui Gabriel. După ce a dispus astfel de responsabilităţile sale administrative, el şi-a luat bun rămas de la Spiritul Mamă al Universului şi a dispărut de pe zona de plecare a Salvingtonului întocmai aşa cum o făcuse în două ocazii anterioare.
119:3.3 (1312.4) După cum era de aşteptat, un ciudat Fiu Material a apărut la trei zile după, fără să fi anunţat, pe lumea-sediu a sistemului 87 al constelaţiei 61. El era însoţit de un seconafim solitar, acreditat de Străvechilor de Zile ai Uversei şi confirmat de Emanuel al Salvingtonului. Suveranul Sistemic în exerciţiu a numit imediat acest nou şi misterios Fiu Material ca făcând funcţia de Prinţ Planetar al lumii 217, iar această desemnare a fost de îndată confirmată de cei Prea Înalţi ai constelaţiei 61.
119:3.4 (1312.5) Astfel că acest Fiu Material unic a început dificila sa carieră pe o lume în carantină, pe o planetă în secesiune şi în rebeliune situată într-un sistem încercuit, fără nici o comunicare cu universul exterior; el a călătorit singur în timpul unei generaţii întregi de timp planetar. Acest Fiu Material de intervenţie l-a făcut să se căiască şi l-a făcut să revină pe calea bună pe Prinţul Planetar care lipsea şi întregul său stat major, şi a fost martor la reîntoarcerea planetei în serviciul loial al regulii Paradisului aşa cum este ea stabilită în universurile locale. La timpul potrivit, un Fiu şi o Fiică Materiali au sosit pe această lume reîntinerită şi izbăvită. Când ei au fost cum se cuvine instalaţi ca şefi planetari vizibili, Prinţul Planetar de urgenţă sau de tranziţie şi-a luat oficial rămas bun şi a dispărut, într-o zi, la amiază. Trei zile mai târziu, Mihail a reapărut în locul său obişnuit de pe Salvington, şi curând teledifuziunile suprauniversului transmiteau a patra proclamaţie a Străvechilor de Zile, anunţând o nouă promovare a suveranităţii lui Mihail în Nebadon.
119:3.5 (1312.6) Regret că nu sunt autorizat să istorisesc răbdarea, forţa sufletului şi abilitatea cu care acest Fiu Material a făcut faţă situaţiilor grele de pe această planetă dezorientată. Reabilitarea acestei lumi izolate constituie unul dintre capitolele cele mai magnifice şi cele mai emoţionante din analele salvării din tot Nebadonul. Către sfârşitul acestei misiuni, toţi locuitorii Nebadonului înţeleseseră de ce şeful lor mult iubit alesese să se lanseze în aceste efuziuni repetate prin luarea similitudinii unui oarecare ordin subordonat de fiinţe inteligente.
119:3.6 (1313.1) Manifestările lui Mihail ca Fiu Melchisedec, apoi ca Fiu Lanonandek şi apoi ca Fiu Material, sunt toate deopotrivă de misterioase şi de inexplicabile. În fiecare caz, el a apărut subit ca un individ pe deplin dezvoltat al grupului de manifestare. Misterul acestor încarnări nu va fi niciodată cunoscut, afară de cei care au acces în cercul interior al arhivelor privitoare la sfera sacră a Sonaringtonului.
119:3.7 (1313.2) De la această minunată manifestare ca Prinţ Planetar al unei lumi izolate în rebeliune, niciodată nici un Fiu sau nici o Fiică Materiali ai Nebadonului nu au fost tentaţi să se plângă de afectarea lor sau să găsească motive de critică dificultăţilor misiunilor lor. Fii Materiali ştiau odată pentru totdeauna că ei au, în Fiul Creator al universului lor, un suveran înţelegător şi un prieten plin de compasiune, care „a fost în toate privinţele pus la încercare şi verificat” după cum ei înşişi trebuie să fie încercaţi şi verificaţi.
119:3.8 (1313.3) Fiecare dintre aceste misiuni a fost urmată de o eră de servire şi de loialitate sporite printre inteligenţele celeste originare ale universului; fiecare dintre epocile succesive de manifestare a fost caracterizată de un progres şi de o ameliorare în toate metodele de administrare a acestui univers şi în toate tehnicile de guvernare. De la această manifestare în chestiune, nici un Fiu sau nici o Fiică Materiali nu au participat vreodată în cunoştinţă de cauză la o rebeliune contra lui Mihail; ei îl iubesc şi îl onorează cu prea multă devoţiune pentru a-l respinge vreodată conştient. Numai prin amăgiri şi prin sofismele, Adamii vremurilor recente au fost induşi în eroare de către personalităţi rebele de tip superior.
119:4.1 (1313.4) La sfârşitul unuia dintre apelurile nominale milenare periodicele ale Uversei, Mihail a procedat la încredinţarea guvernării Nebadonului în mâinile lui Emanuel şi ale lui Gabriel. Bineînţeles, noi ne reamintim ceea ce se întâmplase în trecut ca urmare a unei asemenea iniţiative. Noi ne-am pregătit cu toţii să asistăm la dispariţia lui Mihail pentru a patra sa misiune de consacrare, şi el nu ne-a făcut să aşteptăm multă vreme, căci nu a întârziat să se ducă la zona de plecare a Salvingtonului unde noi l-am pierdut din vedere.
119:4.2 (1313.5) A treia zi după această dispariţie în vederea unei efuziuni, noi am remarcat, în teledifuziunile universale destinate Uversei, această veste semnificativă emanând de la cartierul general serafic al Nebadonului: „Noi realizăm sosirea neprevăzută a unui serafim necunoscut însoţit de un supernafim solitar şi de Gabriel al Salvingtonului. Acest serafim neînregistrat posedă calificative ale ordinului Nebadonului, şi poartă scrisori de acreditare de la Cei Îmbătrâniţi de Zile ai Uversei, confirmate de Emanuel al Salvingtonului. Se vădeşte că acest serafim aparţine ordinului suprem al îngerilor unui univers local, iar noi am afectat deja un corp de consilieri de Învăţământ”.
119:4.3 (1313.6) Pentru această manifestare serafică, Mihail a fost absent din Salvington o perioadă de peste patruzeci de ani de timp standard al universului. În cursul acestui interval, el a fost ataşat în calitate de consilier al Învăţământului serafic, un fel de post de secretar particular, pentru douăzeci şi şase de maeştri instructori succesivi, şi a călătorit pe douăzeci şi două de lumi diferite. Sarcina sa finală a fost cea de consilier şi de asistent ataşat misiunii de manifestare a unui Fiu Învăţător al Trinităţii pe lumea 462 din sistemul 84 al constelaţiei 3 din universul Nebadonului.
119:4.4 (1314.1) În timpul celor şapte ani ai acestei misiuni, acest Fiu Învăţător al Trinităţii nu a fost niciodată întru totul convins de identitatea asociatului său serafic. Este adevărat că, în timpul acestei perioade, toţi serafimii au fost trataţi cu un interes şi o grijă particulare. Noi ştim perfect de bine că Suveranul nostru mult iubit era departe în univers, sub forma unui serafim, dar nu am putut fi niciodată siguri de identitatea lui. El nu a fost niciodată identificat pozitiv înainte de epoca ataşării sale misiunii de manifestare a acestui Fiu Învăţător al Trinităţii. În cursul acestei perioade, serafimii supremi au fost întotdeauna trataţi cu o solicitudine specială, de temă ca vreunul din noi să nu descopere că fără ştirea noastră, el fusese gazda care primise Suveranul universului în misiunea de manifestare sub forma unei creaturi. În ceea ce priveşte îngerii, a devenit veşnic adevărat că Creatorul şi Şeful lor „a fost în toate privinţele pus la încercare şi verificat în similitudinea unei personalităţi serafice”.
119:4.5 (1314.2) Pe măsură ce aceste efuziuni succesive au participat mai mult la natura formelor inferioare de viaţă universală, Gabriel a fost tot mai mult asociat cu aceste aventuri de încarnare, operând ca agent de legătură universal între Mihail aflat în manifestare şi Emanuel, şeful interimar al universului.
119:4.6 (1314.3) Mihail a trecut acum prin experienţa de manifestare a trei ordine de Fii universali pe care îi crease: Melchisedecii, Lanonandekii şi Fiii Materiali. Apoi, el binevoieşte să se personalizeze în similitudinea vieţii îngereşti sub aspectul unui serafim suprem, înainte de a-şi întoarce atenţia spre diversele faze ale carierelor ascendente ale creaturilor sale volitive de forma cea mai umilă, muritorii evolutivi ai timpului şi spaţiului.
119:5.1 (1314.4) Cu puţin peste trei sute de milioane ani în urmă, aşa cum se socoteşte timpul pe Urantia, noi am fost martorii unui nou transfer de autoritate asupra universului la Emanuel, şi am observat pregătirile de plecare ale lui Mihail. Această ocazie a fost diferită de cele precedente, în sensul că Mihail a anunţat că destinaţia sa era Uversa, sediul supranuniversului Orvontonului. Suveranul nostru a plecat la timpul cuvenit, dar teledifuziunile suprauniversului nu au menţionat niciodată sosirea sa pe lângă curtea Străvechilor de Zile. Puţin după plecarea sa din Salvington, teledifuziunile Uversei au făcut să apară această dare de seamă semnificativă: „A sosit astăzi, fără a anunţa în prealabil nici un număr de identitate, un pelerin ascendent de origine muritoare venind din universul Nebadonului, confirmat de Emanuel al Salvingtonului şi însoţit de Gabriel al Nebadonului. Această fiinţă neidentificată prezintă statutul unui veritabil spirit şi el a fost primit în comunitatea noastră”.
119:5.2 (1314.5) Dacă aţi vizita Uversa azi, voi aţi auzi acolo povestindu-se istoria timpului în care Eventod şedea acolo, căci sub numele acesta a fost cunoscut, pe Uversa, acest pelerin special şi necunoscut al timpului şi spaţiului. Acest ascendent muritor, sau cel puţin o splendidă personalitate întocmai asemănătoare ascendenţilor stadiului spiritual, a trăit şi a călătorit pe Uversa timp de unsprezece ani din timpul standard al Orvontonului. Această fiinţă a primit afectările şi a îndeplinit sarcinile unei fiinţe muritoare spirituale, în comun cu semenii ei din diversele universuri locale ale Orvontonului. În „toate privinţele el a pus la încercare şi verificat, la fel cu tovarăşii săi”, şi, în toate împrejurările, el s-a arătat demn de încrederea superiorilor săi şi negreşit a forţat respectul şi admiraţia loială a tovarăşilor săi spirituali.
119:5.3 (1315.1) Pe Salvington, noi am urmărit cariera acestui pelerin spiritual cu un interes extrem, ştiind perfect, prin prezenţa lui Gabriel, că acest ascender modest şi fără număr de ordine nu era altul decât şeful dăruit al universului nostru local. Această primă apariţie a lui Mihail întrupat în rolul unui stadiu de evoluţie de muritor a fost un eveniment care a pasionat şi a captivat tot Nebadonul. Noi am auzit vorbindu-se despre aceste lucruri, dar acum le putem observa. Mihail a apărut pe Uversa ca un muritor spiritual pe deplin dezvoltat şi perfect pregătit; el şi-a continuat cariera ca atare până în momentul în care un grup de ascendenţi muritori a înaintat până în Havona. El a avut atunci o întrevedere cu Anticii Zilelor şi şi-a luat de îndată bun rămas de la Uversa, în compania lui Gabriel, într-un mod subit şi discret. Puţin după aceea, el a apărut în locul său obişnuit de pe Salvington.
119:5.4 (1315.2) Nu înainte de desăvârşirea acestei efuziuni am început noi să presupunem că Mihail avea probabil să se încarneze în similitudinea diverselor sale ordine de personalităţi universale, mergând de la cei mai înalţi Melchisedeci până la baza scării la muritorii de carne şi de sânge din lumile evolutive ale timpului şi spaţiului. Către această epocă, colegii Melchisedeci au început să propovăduiască probabilitatea ca Mihail să se încarneze, într-o zi, ca un muritor în carne, şi s-au făcut multe speculaţii asupra tehnicilor posibile ale unei efuziuni atât de inexplicabile. Faptul că Mihail în persoană jucase rolul unui ascendent muritor împrumuta un interes nou şi sporit întregului plan de avansare a creaturilor pe drumul care urcă prin universul local şi prin supraunivers.
119:5.5 (1315.3) Totuşi, tehnica acestor efuziuni succesive a rămas un mister. Gabriel însuşi a mărturisit că nu înţelege metoda prin care acest Fiu al Paradisului, creator al unui univers, poate, la voinţă, să-şi asume personalitatea şi să trăiască viaţa uneia dintre propriile sale creaturi subordonate.
119:6.1 (1315.4) Acum că tot Salvingtonul era obişnuit cu preliminariile unei efuziuni iminente, Mihail a convocat oaspeţii planetei sale sediu şi, pentru prima dată, a expus restul planului de încarnare; el a anunţat că trebuia curând să părăsească Salvingtonul ca să-şi asume cariera unui muritor morontial pe lângă curtea celor Prea Înalţi Părinţi de pe planeta-sediu a celei de-a cincia constelaţii. Apoi, noi am auzit, pentru prima dată, anunţul că a şaptea şi cea din urmă manifestare va avea loc în similitudinea cărnii muritoare pe o lume evolutivă.
119:6.2 (1315.5) Înainte de a părăsi Salvingtonul pentru a şasea manifestare, Mihail a adresat o alocuţiune locuitorilor reuniţi ai sferei, şi a plecat sub privirea tuturor celor asistenţi, însoţit de un serafim solitar şi de Strălucitoarea Stea a Dimineţii din Nebadon. Dirijarea universului fusese din nou încredinţată lui Emanuel, dar responsabilităţile administrative fuseseră mai larg repartizate.
119:6.3 (1315.6) Mihail a apărut în sediul celei de-a cincia constelaţii ca un muritor morontial de statut ascendent în plenitudinea capacităţilor sale. Regret că el mi-a interzis să destăinui detaliile acestei cariere a unui muritor morontial nenumerotat, căci aceasta a fost una dintre epocile cele mai extraordinare şi mai stupefiante din experienţa de manifestare a lui Mihail, neexceptând nici chiar şederea sa dramatică şi tragică de pe Urantia. Printre numeroasele restricţii care mi-au fost impuse când mi-am acceptat misiunea, una dintre ele mi-a interzis să dau detaliile acestei minunate cariere a lui Mihail sub aspectul muritorului morontial al lui Endantum.
119:6.4 (1316.1) Când Mihail a revenit din această manifestare morontială, a fost evident pentru noi toţi că el devenise unul dintre semenii noştri, că Suveranul Universului era totodată prietenul şi ajutorul plin de compasiune al formelor de inteligenţe create, chiar şi cele mai umile, ale tărâmurilor sale. Noi notaserăm deja mai înainte că el dobândea progresiv punctul de vedere al creaturilor în administrarea universului, căci această asimilare apăruse treptat; dar ea a devenit mai marcată după desăvârşirea efuziunii sale ca muritor morontial, şi încă şi mai mult după întoarcerea sa din cariera fiului de tâmplar de pe Urantia.
119:6.5 (1316.2) Gabriel ne-a informat anticipat de momentul în care Mihail va fi liber de consacrarea sa morontială, şi, în consecinţă, noi am pregătit o primire adecvată pe Salvington. Milioane şi milioane de fiinţe se adunaseră din lumile-sediu ale constelaţiilor Nebadonului, şi majoritatea oaspeţilor lumilor adiacente au fost reunite pentru a-i ura bun venit înapoi pentru a-şi relua domnia sa peste universul său. Ca răspuns la numeroasele noastre discursuri de bun venit şi marcate de aprecierea pentru un Suveran ce purta un interes atât de vital pentru creaturile sale, Mihail s-a mărginit în a răspunde: „Eu m-am ocupat doar de treburile Tatălui meu. Eu fac numai ceea ce este pe placul Fiilor Paradisului care îşi iubesc creaturile şi caută cu ardoare să le înţeleagă”.
119:6.6 (1316.3) Dar, din ziua aceea şi până la ora în care Mihail s-a lansat în aventura sa pe Urantia ca Fiu al Omului, tot Nebadonul a continuat discutarea numeroaselor isprăvi ale Şefului lor Suveran în vreme ce el îşi exercita activităţile pe Endantum ca încarnare a efuziunii unui ascender muritor morontial evolutiv; el a fost acolo în toate privinţele pus la încercare ca şi tovarăşii săi adunaţi de pe lumile materiale din toată constelaţia unde şedea el.
119:7.1 (1316.4) Timp de zeci de mii de ani, am aşteptat toţi cu nerăbdare a şaptea şi ultima manifestare a lui Mihail. Gabriel ne-a învăţat că această misiune finală a fost făcută la puţin după vestea slăbiciunii lui Adam şi a Evei. Astfel, timp de peste treizeci şi cinci de mii de ani, lumea voastră a ocupat un loc însemnat în consiliile întregului univers local. În afară de misterul încarnării, nici o etapă a efuziunii pe Urantia nu a comportat secrete. De la început la sfârşit, şi până la reîntoarcerea triumfală a lui Mihail pe Salvington ca Suveran Suprem al universului său, tot ceea ce s-a petrecut pe lumea voastră infimă, dar înalt onorată, a primit publicitatea universală cea mai completă.
119:7.2 (1316.5) Anunțul public că Mihail a ales Urantia ca teatru pentru ultima Sa acordare dispensațională a fost făcut la scurt timp după ce am aflat despre abandonul lui Adam și al Evei. Astfel, timp de peste treizeci și cinci de mii de ani, lumea ta a ocupat un loc foarte vizibil în consiliile întregului univers. Nu a existat niciun secret (în afară de misterul încarnării) legat de niciun pas în darul Urantia. De la primul până la ultimul, până la întoarcerea finală și triumfătoare a lui Michael la Salvington în calitate de Suveran Univers Suprem, a existat cea mai completă publicitate în întregul univers a tot ceea ce s-a întâmplat pe lumea ta mică, dar extrem de onorată.
119:7.3 (1316.6) Până în momentul evenimentului însuşi, noi nu ştiuserăm niciodată că Mihail va apărea pe pământ ca un bebeluş neputincios al tărâmului, dar ne gândiserăm că el va folosi această metodă. Mai întâi, el apăruse întotdeauna ca un individ pe deplin dezvoltat al grupului de personalităţi ales pentru manifestare. Când teledifuziunea Salvingtonului a anunţat despre copilaşul din Betleem care se născuse pe Urantia, această veste a făcut senzaţie.
119:7.4 (1316.7) Nu numai că noi ne-am dat atunci seama că Creatorul şi prietenul nostru a trecut de etapa cea mai precară a acestei efuziuni sub forma bebeluşului fără apărare, dar noi am şi înţeles că experienţa lui în această manifestare finală sub forma unei fiinţe muritoare îl va instala pe vecie pe tronul său ca suveran incontestabil şi suprem al universului Nebadonului. Timp de o treime de secol din timpul Terrei, toate privirile, în toate părţile universului nostru local, au fost îndreptate spre Urantia. Toate inteligenţele şi-au dat seama că cea din urmă manifestare îşi va urma cursul. Noi cunoaştem de multă vreme rebeliunea lui Lucifer în Satania şi dezafectarea lui Caligastia de pe Urantia; noi înţelegem deci foarte bine intensitatea luptei care ar fi avut loc când şeful nostru ar fi binevoit să se încarneze pe Urantia sub umila formă şi în similitudinea cărnii muritoare.
119:7.5 (1317.1) Iosua ben Iosif, bebeluşul iudeu, a fost conceput şi s-a născut în lume exact ca toţi ceilalţi copii de dinaintea lui şi de după el, atâta doar că acest copil particular era încarnarea lui Mihail al Nebadonului, un divin Fiu al Paradisului şi creatorul acestui întreg univers local de lucruri şi de fiinţe. Acest mister al încarnării Deităţii în forma umană a lui Iisus, a cărui origine era altminteri naturală pe Urantia, va rămâne veşnic nepătruns. Chiar şi în eternitate, voi nu veţi cunoaşte niciodată tehnica şi metoda încarnării Creatorului în forma şi în similitudinea creaturilor sale. Acesta este secretul Sonaringtonului, iar aceste mistere sunt proprietatea exclusivă a Fiilor divini care au trecut prin experienţa efuziunii.
119:7.6 (1317.2) Anumiţi înţelepţi ai Terrei cunoşteau de sosirea iminentă a lui Mihail. Prin contactul dintre lumi, aceşti înţelepţi înzestraţi cu clarviziune spirituală au anunţat manifestarea apropiată a lui Mihail pe Urantia, iar serafimii au făcut anunţul, prin intermediul medienilor, unui grup de preoţi caldeeni al căror şef era Ardnon. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu au făcut o vizită copilului nou-născut. Singurul eveniment supranatural asociat naşterii lui Iisus a fost această anunţare lui Ardnon şi tovarăşilor lui prin serafimii care fuseseră odinioară ataşaţi lui Adam şi Evei în prima grădină.
119:7.7 (1317.3) Părinţii umani ai lui Iisus erau oameni de rând ai epocii lor şi ai generaţiei lor, iar acest Fiu de Dumnezeu întrupat s-a născut deci dintr-o femeie şi a fost crescut în felul obişnuit al copiilor acelei rase şi al acelei epoci.
119:7.8 (1317.4) Istoria şederii lui Mihail pe Urantia, povestea efuziunii umane a Fiului Creator pe lumea voastră, este o chestiune care depăşeşte întinderea şi scopul prezentului capitol.
119:8.1 (1317.5) După manifestarea finală şi reuşită a lui Mihail pe Urantia, nu numai că el a fost acceptat de către Cei Îmbătrâniţi de Zile ca şef suveran al Nebadonului, ci a fost de asemenea recunoscut de Tatăl universal ca conducător confirmat al universului local pe care îl crease. Cu ocazia întoarcerii sale pe Salvington, acest Mihail, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, a fost proclamat şef permanent al Nebadonului. De la Uversa a venit cea de-a opta proclamaţie a suveranităţii lui Mihail, în timp ce din Paradis a sosit o declaraţie comună a Tatălui Universal şi a Fiului Etern care instituia această fiinţă, uniunea lui Dumnezeu şi a omului, ca singur conducător al universului, şi care ordona Uniunii de Zile staţionate pe Salvington să facă cunoscută intenţia sa de a se retrage în Paradis. Fidelii de Zile de pe lumile-sedii ale constelaţiilor au primit de asemenea instrucţiuni pentru demisionarea din consiliile celor Prea Înalţi. Dar Mihail nu a vrut să consimtă ca să se retragă Fiii Trinitari de consiliu şi de cooperare. El i-a adunat pe Salvington şi i-a rugat personal să rămână mereu la datorie în Nebadon. Ei le-au făcut cunoscut, conducătorilor lor din Paradis, dorinţa lor de a-şi da consimţământul la această cerere, şi puţin după aceea au fost emise ordinele de separare de Paradis care îi ataşau pentru totdeauna pe aceşti Fii ai universului central curţii lui Mihail al Nebadonului.
119:8.2 (1318.1) A fost nevoie de aproape un miliard de ani de timp al Urantiei pentru a desăvârşi cariera de consacrare a lui Mihail şi pentru a proceda la stabilirea definitivă a autorităţii sale supreme în universul propriei sale creaţii. Mihail s-a născut creator, a fost educat ca administrator, format în calitate de conducător, dar a fost necesar să îşi câştige suveranitatea prin experienţă. Astfel că mica voastră lume a fost cunoscută în tot Nebadonul ca fiind cadrul în care Mihail a desăvârşit experienţa cerută fiecărui Fiu Creator din Paradis înainte ca el să primească conducerea şi controlul nelimitat al universului creat de el însuşi. Pe măsură ce vă înălţaţi în universul local, voi învăţaţi şi mai mult despre idealurile personalităţilor implicate în efuziunile anterioare ale lui Mihail.
119:8.3 (1318.2) Desăvârşindu-şi efuziunile de creatură, Mihail nu numai că stabilea propria sa suveranitate, dar el mărea şi suveranitatea evoluândă a Dumnezeului Suprem. În cursul acestor efuziuni, nu numai că Fiul Creator s-a lansat într-o explorare descendentă a diverselor naturi de personalitate a creaturilor, dar el a ajuns totodată să reveleze voinţele diversificate ale Deităţilor Paradisului ale căror unitate sintetică, după cum este ea revelată de Creatorii Supremi, dezvăluie voinţa Fiinţei Supreme.
119:8.4 (1318.3) Aceste diverse aspecte volitive ale Deităţilor sunt veşnic personalizate în naturile divergente ale celor Şapte Spiritele Maestru, şi fiecare dintre efuziunile lui Mihail era în mod particular revelatoare a uneia dintre aceste manifestări de divinitate. În consacrarea sa ca Melchisedec, el a manifestat voia unificată a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului. În consacrarea sa ca Lanonandek, el a manifestat voia Tatălui şi a Fiului. În consacrarea adamică, el a revelat voia Tatălui şi a Spiritului, iar în consacrarea serafică, voia Fiului şi a Spiritului. În consacrarea ca muritor pe Uversa, el a zugrăvit voia Autorului Comun, iar în manifestarea de muritor morontial, voia Fiului Etern. În fine, în consacrarea materială pe Urantia, el a trăit voia Tatălui Universal, şi anume ca un muritor de carne şi sânge.
119:8.5 (1318.4) Din desăvârşirea acestor şapte manifestări a rezultat suveranitatea supremă a lui Mihail şi deopotrivă posibilitatea, pentru Suprem, de a atinge suveranitatea în Nebadon. În nici una dintre efuziunile lui, Mihail nu l-a revelat pe Dumnezeu Supremul, ci suma celor şapte efuziuni ale lui este o nouă revelaţie a Fiinţei Supreme în Nebadon.
119:8.6 (1318.5) În experienţa coborârii lui Dumnezeu către om, Mihail a experimentat în acelaşi timp o ascensiune pornind de la posibilităţile de manifestări parţiale. El se înălţa la supremaţia acţiunii finite şi la finalitatea eliberării potenţialului său pentru funcţiunile absonite. Mihail, Fiul Creator, este un creator în spaţiu-timp, dar Mihail, Maestrul Fiu septuplu, este membru al unuia dintre corpurile divine constituind Ultimul Trinităţii.
119:8.7 (1318.6) Trecând prin experienţa revelării voinţelor celor Şapte Spirite Principale ieşite din Trinitate, Fiul Creator a trecut prin experienţa dezvăluirii voinţei Supremului. Operând ca revelator al voinţei supremaţiei, Mihail, asemenea tuturor celorlalţi Maeştri Fii, s-a identificat el însuşi cu Supremul pentru totdeauna. În cursul prezentei epoci a universului, el revelează Supremul şi participă la actualizarea suveranităţii Supremaţiei. În schimb, în următoarea epocă a universului, noi credem că Mihail va colabora cu Fiinţa Supremă din prima Trinitate experienţială în universurile spaţiului exterior şi în favoarea acestor universuri.
119:8.8 (1319.1) Urantia este sanctuarul sentimental al întregului Nebadon; cea mai importantă dintre zece milioane de planete locuite, domiciliul uman al lui Crist Mihail, suveranul întregului Nebadon, slujitor Melchisedec pe lângă regate, salvator sistemic, izbăvitor adamic, însoţitor serafic, asociat al spiritelor ascendente, progresor morontial, Fiu al Omului în similitudinea cărnii muritoare şi Prinţ Planetar al Urantiei. Şi Scripturile voastre spun adevărul când afirmă că acest acelaşi Iisus a promis să revină, într-o bună zi, pe lumea efuziunii sale terminale, Lumea Crucii.
119:8.9 (1319.2) [Acest capitol, descriind cele şapte efuziuni ale lui Crist Mihail, este al şaizeci şi treilea şi cel din urmă al unei serii de prezentări garantate de numeroase personalităţi, retrasând istoria Urantiei până în epoca în care Mihail a apărut pe pământ în similitudinea cărnii muritoare. Aceste capitole au fost autorizate de o comisie nebadoniană de doisprezece membri care acţionează sub conducerea lui Mantutia Melchisedec. Noi am redactat aceste expuneri şi le-am pus în limba engleză printr-o tehnică permisă de superiorii noştri, în anul 1935 al erei creştine a Urantiei.]