Cartea Urantia

Capitolul 88

Fetişurile, farmecele şi magia

88:0.1 (967.1) CONCEPTUL de pătrundere al unui spirit într-un obiect neînsufleţit, într-un animal sau într-o fiinţă umană este o credinţă foarte veche şi onorabilă, care a existat de la începutul evoluţiei religiei. Această doctrină a posedării de către un spirit nu e nici mai mult nici mai puţin decât fetişismul. Sălbaticul nu adoră în mod necesar fetişul; el adoră şi respectă într-un mod foarte logic spiritul care îl locuieşte.

88:0.2 (967.2) La început, s-a crezut că spiritul unui fetiş era fantoma unui om decedat; mai târziu, s-a presupus că spiritele superioare rezidă în fetişuri. Cultul fetişurilor a sfârşit aşadar prin a încorpora toate ideile primitive despre fantome, despre suflete, despre spirite şi despre posedarea de către demoni.

1. Credinţa în fetişuri

88:1.1 (967.3) Oamenii primitivi au simţit întotdeauna nevoia de a transforma în fetişuri toate lucrurile extraordinare; hazardul a dat deci naştere multor fetişuri. Un om este bolnav, apoi se întâmplă ceva, şi brusc acesta îşi recapătă sănătatea. Acelaşi fenomen se verifică şi pentru reputaţia multor medicamente şi metode de tratament al bolilor la întâmplare. Obiectele legate de vise aveau cele mai mari şanse de a fi convertite în fetişuri. Vulcanii, dar nu şi munţii, cometele, dar nu şi stelele, au devenit fetişuri. Oamenii primitivi considerau stelele căzătoare şi meteorii ca indicând sosirea pe pământ a spiritelor vizitatoare speciale.

88:1.2 (967.4) Primele fetişuri au fost pietricelele care aveau anumite însemne, şi, de atunci, oamenii au căutat întotdeauna 'pietre sacre'. Un colier era cândva o colecţie de pietre sacre, o salbă de farmece. Multe dintre triburi aveau pietre fetişuri, dar puţine dintre aceste fetişuri au supravieţuit, cum a făcut-o Kaaba şi Piatra din Scone. Focul şi apa figurau şi ele printre primele fetişuri, iar adorarea focului şi credinţa în apa sfinţită mai supravieţuiesc încă şi azi.

88:1.3 (967.5) Arborii fetişuri nu au apărut decât mai târziu, dar, la unele triburi, persistenţa adorării naturii a condus la credinţa în farmecele locuite de nişte spirite ale naturii. Când plantele şi fructele deveneau fetişuri, ele erau tabuuri ca hrană. Mărul a fost printre primele care s-au numărat în această categorie; popoarele levantine nu îl mâncau niciodată.

88:1.4 (967.6) Dacă un animal se hrănea cu carne omenească, el devenea un fetiş. În acest fel, câinele a devenit animalul sacru al perşilor. Dacă fetişul este un animal şi dacă fantoma sălăşluieşte în el în permanenţă, atunci fetişismul poate să tindă spre reîncarnare. Sălbaticii invidiau animalele în multe privinţe; ei nu se simţeau superiori lor, şi primeau adesea numele fiarei lor favorite.

88:1.5 (967.7) Când animalele au devenit fetişuri, a urmat un tabuu asupra consumului cărnii acestor animale. Din cauza asemănării lor cu oamenii, maimuţele au devenit devreme animale fetişuri; mai târziu, şerpii, păsările şi porcii au fost, de asemenea, considerate la fel.

88:1.6 (968.1) Într-o anumită epocă, vaca a fost un fetiş; laptele ei era tabu iar excrementele ei erau foarte respectate. Şarpele era venerat în Palestina, mai ales de către fenicienii care îl considerau, la fel ca şi iudeii, drept purtătorul de cuvânt al spiritelor rele. La numeroase popoare moderne, se crede încă în puterea de vrajă a reptilelor. Şarpele a fost venerat în Arabia, în toată India, şi chiar de către oamenii roşii, cu dansul şarpelui din tribul Moqui. Anumite zile ale săptămânii erau fetişuri. Timp de veacuri, vinerea a fost considerată ca o zi cu ghinion, iar numărul treisprezece ca fiind aducător de rele. Numerele norocoase, trei şi şapte, au provenit din revelaţiile ulterioare. Patru era cifra şansei primitivilor, deoarece ei recunoscuseră devreme cele patru puncte cardinale. Ei considerau faptul de a număra vitele şi alte posesiuni ca purtând ghinion. Anticii s-au opus întotdeauna recenzării, 'recensământul populaţiei'.

88:1.7 (968.2) Primitivii nu au transformat sexul într-un fetiş exagerat; ei nu acordau funcţiei de reproducere decât o atenţie limitată; sălbaticii aveau gânduri naturale; ele nu erau nici obscene, nici lascive.

88:1.8 (968.3) Saliva era un puternic fetiş; se puteau alunga demonii dintr-o persoană scuipând pe ea. Cel mai mare compliment din partea celor bătrâni sau superiori era să vă scuipe. Unele părţi ale corpului omenesc au fost privite ca fetişuri potenţiale, în special părul şi unghiile. Unghiile lungi de la mâinile şefilor aveau o mare valoare, iar resturile tăiate constituiau puternice fetişuri. Credinţa în cranii ca fetişuri explică o mare parte a activităţii ulterioare a vânătorilor de capete. Cordoanele ombilicale erau fetişuri înalt apreciate, şi mai sunt încă şi astăzi, în Africa. Prima jucărie a omenirii a fost cordonul ombilical conservat. Ornat cu perle, cum se făcea adesea, el a fost primul colier al fiinţelor umane.

88:1.9 (968.4) Copiii cocoşaţi sau infirmi erau consideraţi ca fetişuri. Se credea că lunaticii fuseseră loviţi de lună. Oamenii primitivi nu puteau distinge între geniu şi nebunie. Idioţii erau fie bătuţi de moarte, fie veneraţi ca nişte personalităţi fetişe. Isteria a confirmat din ce în ce mai mult credinţa populară în vrăjitorie; epilepticii erau adesea preoţi sau vraci. Beţia era privită ca o formă de posedare de către un spirit; când un sălbatic trăgea o beţie , el îşi punea o frunză în păr, pentru a tăgădui responsabilitatea actelor sale. Otrăvurile şi spirtoasele au devenit fetişuri; ele treceau drept lucruri posedate.

88:1.10 (968.5) Multe persoane considerau geniile ca personalităţi fetişuri posedate de un spirit înţelept. Aceste fiinţe umane au învăţat curând să recurgă la fraude şi la stratageme pentru a-şi servi propriile lor interese. Se credea că un om fetiş era mai mult decât uman; el era divin, ba chiar infailibil. Şi astfel conducătorii, regii, preoţii, profeţii şi şefii Bisericii au sfârşit prin a dispune de o mare putere şi prin exercitarea unei autorităţi nelimitate.

2. Evoluţia fetişismului

88:2.1 (968.6) Se presupunea că fantomele preferau să locuiască într-un obiect care le aparţinuse în timpul încarnării lor. Această credinţă explică eficacitatea multora dintre relicvele moderne. Anticii au venerat întotdeauna oasele comandanţilor lor, şi multe persoane mai privesc încă osemintele sfinţilor lor şi ale eroilor lor cu o teamă superstiţioasă. Chiar şi astăzi, se fac pelerinaje la mormintele marilor oameni.

88:2.2 (968.7) Credinţa în relicve este remanenţă a cultului antic al fetişurilor. Relicvele religioase moderne reprezintă o încercare de a raţionaliza fetişurile sălbaticilor şi de a le înălţa pe un loc demn şi respectuos în sistemele religioase moderne. Se consideră ca fiind păgână credinţa în fetişuri şi în magie, dar se găseşte de cuviinţă să se accepte relicvele şi miracolele.

88:2.3 (969.1) Căminul - locul focului - a devenit mai mult sau mai puţin un fetiş, un loc sacru. Sanctuarele şi templele au fost mai întâi locuri fetişe deoarece morţii erau îngropaţi acolo. Coliba fetiş a evreilor a fost ridicată, de Moise, la nivelul adăpostului unui suprafetiş, concept pe atunci existent al legii lui Dumnezeu. Dar israeliţii n-au abandonat niciodată credinţa specială a canaaniţilor în altarele de piatră: „Şi această piatră pe care eu am ridicat-o ca un stâlp va fi casa lui Dumnezeu”. Ei credeau cu adevărat că spiritul Dumnezeului lor locuia în aceste altare de piatră, care erau în realitate fetişuri.

88:2.4 (969.2) Primele chipuri au fost făcute pentru a conserva înfăţişarea şi amintirea morţilor iluştri; ele erau, de fapt, monumente. Idolii au fost o rafinare a fetişismului. Primitivii credeau că o ceremonie de consacrare determina spiritul să intre în statuie. Tot astfel, când anumite obiecte erau binecuvântate, ele deveneau farmece.

88:2.5 (969.3) Adăugând a doua poruncă la străvechiul cod moral al Dalamatiei, Moise a făcut un efort de a controla adorarea fetişurilor în rândurile evreilor. El le-a recomandat cu prudenţă să nu-şi facă nici un soi de imagine care să poată fi consacrată ca fetiş. El s-a explicat fără echivoc: „Tu să nu faci chip cioplit- nici vreo reproducere a ceea ce este sus în ceruri, nici jos pe pământ, nici în apele pământului”. Această poruncă a contribuit mult la întârzierea artei la iudei, dar ea a restrâns adorarea fetişurilor. Dar Moise era prea înţelept pentru a încerca să înlocuiască brusc străvechile fetişuri; el a consimţit deci să plaseze anumite relicve lângă tablele legii din chivot, care era combinarea unui altar al războiului şi a unei racle religioase.

88:2.6 (969.4) Cuvintele au devenit în cele din urmă fetişuri, mai ales cele care erau considerate ca venite de la Dumnezeu; în felul acesta, cărţile sacre ale multor religii au devenit închisori fetişiste în care este întemniţată imaginaţia spirituală a oamenilor. Chiar efortul lui Moise împotriva fetişurilor a devenit un fetiş suprem; porunca lui a fost folosită pentru a denigra arta şi a întârzia bucuria şi adorarea frumuseţii.

88:2.7 (969.5) În vremuri foarte îndepărtate, cuvântul fetiş al autorităţii era o doctrină inspiratoare de frică, cel mai teribil dintre toţi tiranii care aservesc oamenii. Un fetiş doctrinar îl făcea pe un om să se trădeze pe sine însuşi şi să cadă pradă bigotismului, fanatismului, superstiţiei, intoleranţei şi cruzimilor barbare cele mai atroce. Respectul modern faţă de înţelepciune şi faţă de adevăr denotă că omul abia începe să se elibereze de tendinţa de a instaura fetişurile până la nivelele superioare de gândire şi de raţionament. În ceea ce priveşte acumulările de scrieri fetişe pe care diverse religii le ţin drept cărţi sacre, nu numai că adepţii cred că tot ceea ce este în carte este adevărat, dar şi că cartea conţine tot adevărul. Dacă din întâmplare una dintre aceste cărţi sacre vorbeşte de pământ ca fiind plat, atunci, timp de lungi generaţii, bărbaţii şi femeile de altfel sănătoşi vor refuza să accepte dovezile pozitive că planeta este rotundă.

88:2.8 (969.6) Practica de a deschide una dintre aceste cărţi sacre pentru a lăsa ochiul să cadă, la nimereală, pe o pagină a cărei punere în aplicare putea influenţa importante proiecte şi decizii vitale, nu reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât un fetişism notoriu. A depune jurământ pe o 'carte sfântă', a jura pe vreun obiect suprem venerat, constituie o formă de fetişism rafinat.

88:2.9 (969.7) Dimpotrivă, există un progres evolutiv real atunci când se trece de la frica fetişistă de resturile de unghii ale unui şef de sălbatici la adorarea unei superbe colecţii de scrisori, de legi, de legende, de alegorii, de mituri, de poeme şi de cronici; la urma urmei, aceasta reflectă o înţelepciune morală seculară cernută cel puţin până la epoca colecţionării lor sub forma unei 'cărţi sacre'.

88:2.10 (970.1) Pentru a deveni fetişuri, cuvintele trebuie să fie considerate ca fiind inspirate. Invocarea scrierilor care erau presupuse de inspiraţie divină a condus direct la stabilirea autorităţii Bisericii, în vreme ce evoluţia formelor civile a condus la înflorirea autorităţii Statului.

3. Totemismul

88:3.1 (970.2) Fetişismul se regăsea în toate cultele primitive de la cea mai veche credinţă în pietre sacre, trecând prin idolatrie, prin canibalism şi prin adorarea naturii, până la totemism.

88:3.2 (970.3) Totemismul este o combinaţie de practici sociale şi religioase. La origine, se credea că se asigurau provizii de hrană prin respectarea animalului totem presupusa fi de origine biologică. Totemurile erau în acelaşi timp simbolurile grupurilor şi dumnezeul lor. Acest dumnezeu era clanul personificat. Totemismul a fost o fază de încercări de socializare a religiei, care altminteri era personală. Totemul a evoluat în cele din urmă pentru a deveni drapelul, sau simbolul naţional al unor diverse popoare moderne.

88:3.3 (970.4) Un sac fetiş, un săculeţ de medicamente, era o pungă care conţinea un sortiment onorabil de articole impregnate de fantome. Vraciul de altădată nu-şi lăsa niciodată sacul, simbolul puterii lui, să atingă solul. Popoarele civilizate ale celui de-al douăzecilea secol veghează ca drapelele lor, emblemele conştiinţei naţionale, să nu mai atingă solul.

88:3.4 (970.5) Insignele funcţiilor sacerdotale şi regale au fost în cele din urmă considerate ca nişte fetişuri. Fetişul Statului suprem a trecut prin numeroase faze de dezvoltare, de la clan la trib, de la suzeranitate la suveranitate, de la totemuri la drapele. Regii fetişuri au domnit prin 'drept divin', şi au mai prevalat multe alte forme de guvernământ. Oamenii au făcut şi din democraţie un fetiş - exaltarea şi adorarea ideilor oamenilor de rând, atunci când ele sunt calificate colectiv 'opinie publică'. Opinia unui om luată izolat nu se consideră că are o mare valoare, însă, când mulţi oameni acţionează colectiv în democraţie, aceeaşi judecată mediocră este considerată ca fiind arbitrul justiţiei şi criteriul justeţei.

4. Magia

88:4.1 (970.6) Oamenii civilizaţi atacă, pe calea ştiinţei, problemele unui mediu real. Sălbaticii încercau să rezolve, prin magie, problemele reale ale unui mediu iluzoriu de fantome. Magia era tehnica prin care se manipula mediul ipotetic al spiritelor, ale cărui maşinaţii explicau interminabil inexplicabilul; aceasta era arta de a obţine cooperarea voluntară a spiritelor şi de a le constrânge să-şi aducă ajutorul involuntar prin folosirea fetişurilor sau a altor spirite mai puternice.

88:4.2 (970.7) Obiectivul magiei, al vrăjitoriei şi al necromanţiei era dublu:

88:4.3 (970.8) 1. Să penetreze viitorul prin clarviziune.

88:4.4 (970.9) 2. Să influenţeze favorabil mediul.

88:4.5 (970.10) Scopurile ştiinţei sunt identice cu cele ale magiei. Omenirea progresează de la magie la ştiinţă, nu prin meditaţie şi prin raţiune, ci mai degrabă treptat şi dureros, printr-o îndelungă experienţă. Omul avansează cu spatele către adevăr; el începe în eroare, progresează în eroare şi atinge în cele din urmă pragul adevărului. Numai odată cu sosirea metodei ştiinţifice, omul a început să meargă privind înainte. Omul primitiv a trebuit însă să experimenteze sau să piară.

88:4.6 (970.11) Fascinaţia superstiţiilor primitive a fost mama curiozităţii ştiinţifice ulterioare. A existat, în aceste superstiţii primitive, o emoţie dinamică progresistă - frica adăugată curiozităţii; magia străveche avea o forţă motrice progresistă. Aceste superstiţii reprezentau ivirea unei dorinţe omeneşti de a cunoaşte şi de a controla mediul planetar.

88:4.7 (971.1) Dacă magia a avut o asemenea influenţă asupra sălbaticilor, este pentru că ei nu puteau să priceapă conceptul de moarte naturală. Ideea ulterioară a păcatului originar a ajutat mult la slăbirea influenţei magiei asupra rasei, deoarece ea explica moartea naturală. Într-o anumită epocă, nu era un lucru rar să fie văzute zece persoane nevinovate trimise la moarte pentru că li se atribuia responsabilitatea unei singure morţi naturale. Acesta este unul dintre motivele din care popoarele antice nu se înmulţeau mai rapid, şi asta este încă adevărat la unele triburi africane. Acuzatul îşi mărturisea în general vinovăţia, chiar dacă era ameninţat de moarte.

88:4.8 (971.2) Magia e naturală pentru un sălbatic. S-a crezut că se putea efectiv omorî un inamic prin practici de vrăjitorie asupra părului său tuns sau asupra resturilor lui de unghii. Moartea pricinuită de muşcăturile de şerpi era atribuită magiei vrăjitorului. Faptul că oamenii puteau muri de frică a făcut dificilă combaterea magiei. Oamenii primitivi se temeau atât de tare de magie, încât ea avea realmente un efect mortal, şi acest rezultat era suficient pentru a justifica această credinţă eronată. În caz de eşec, se dădea întotdeauna o explicaţie plauzibilă; remediul la o magie defectuoasă era un supliment de magie.

5. Farmecele magice

88:5.1 (971.3) Din moment ce fiecare obiect legat de corp era susceptibil de a deveni un fetiş, magia cea mai primitivă era preocupată de păr şi de unghii. Secretul care însoţea eliminările corporale s-a născut din teama că un inamic ar putea să pună stăpânire pe ceva provenit din corp şi să-l folosească pentru o magie vătămătoare. În consecinţă, orice excrement al corpului era îngropat cu grijă. Omul se abţinea de la scuipatul în public de teama de a lăsa să fie utilizată saliva într-o magie dăunătoare; scuipatul era întotdeauna acoperit. Chiar şi resturile de hrană, veştmintele şi ornamentele puteau deveni instrumente de magie. Sălbaticii nu lăsau niciodată resturile de mâncare pe masă; şi toate astea erau făcute din frica ca vreun inamic să nu le folosească în rituri magice, iar nu pentru că ei apreciau valoarea igienei acestei practici.

88:5.2 (971.4) Farmecele magice erau compuse dintr-o mare varietate de lucruri: carnea umană, ghearele de tigru, colţii de crocodil, seminţele de plante otrăvitoare, veninul de şarpe, precum şi firele de păr uman. Oasele morţilor aveau însuşiri magice. Chiar şi praful de pe urmele de paşi putea fi utilizat în magie. Anticii credeau mult în farmecele dragostei. Sângele şi alte forme de secreţii corporale puteau să asigure influenţa magică a dragostei.

88:5.3 (971.5) Se presupunea că imaginile erau eficace în magie. Se făceau efigii şi, când erau tratate bine sau rău, se credea că aceleaşi efecte o atingeau şi pe persoana reală. Când făceau cumpărături, persoanele superstiţioase mestecau o bucăţică de lemn tare pentru a înmuia inima vânzătorului.

88:5.4 (971.6) Laptele unei vaci negre era extrem de magic, precum şi pisicile negre. Bastonul sau bagheta erau magice din acelaşi motiv ca şi tobele, clopotele şi articulaţiile degetelor. Toate obiectele antice erau farmece magice. Practicile unei civilizaţii noi sau superioare erau privite cu dezgust, din cauza presupusei lor naturi magice rele. Scrierile, tipăriturile şi portretele au fost multă vreme luate în considerare din unghiul acesta.

88:5.5 (971.7) Oamenii primitivi credeau că trebuiau să trateze numele cu respect, în special numele de zei. Numele era considerat ca o entitate, o influenţă distinctă de personalitatea fizică; el era ţinut la mare stimă, în aceeaşi măsură ca sufletul şi ca umbra. Puteai să-ţi dai numele ca gaj pentru un împrumut; un om nu mai putea să-şi utilizeze numele înainte de a-l răscumpăra, înapoind împrumutul. Astăzi îţi semnezi numele pe o recunoaştere a datoriei. Numele persoanelor nu a întârziat să capete importanţă în magie. Sălbaticii aveau două nume; cel principal era considerat ca fiind prea sacru pentru a fi utilizat în ocazii obişnuite, de unde şi al doilea nume sau numele de fiecare zi - o poreclă. Un sălbatic nu-şi spunea niciodată numele străinilor. Orice experienţă de natură neobişnuită îl determina să-şi schimbe numele; uneori aceasta era un efort pentru a tămădui o boală sau pentru a opri ghinionul. El putea să obţină un nume nou, cumpărându-l de la şeful tribului; modernii încă mai investesc capital în titluri şi în grade. Dar, la triburile cele mai primitive, cum sunt boşimanii din Africa, numele individuale nu există.

6. Practica magiei

88:6.1 (972.1) Magia a fost practicată prin folosirea baghetelor, a 'riturilor medicale' şi a incantaţiilor. Tămăduitorii aveau obiceiul să călătorească dezbrăcaţi. Printre magicienii primitivi, femeile erau mai numeroase decât bărbaţii. În magie, 'medicină' înseamnă mister, iar nu tratament. Sălbaticii nu se îngrijeau niciodată pe ei înşişi; ei nu luau niciodată medicamente altfel decât la sfatul specialiştilor în magie. Doctorii vrăjitori ai celui de-al douăzecilea secol reprezintă într-un anumit fel magicienii de altădată.

88:6.2 (972.2) Magia avea o fază publică şi o fază privată. Ceea ce înfăptuia vraciul, şamanul sau preotul se presupunea ca fiind destinat pentru binele întregului trib. Vrăjitoarele, vrăjitorii şi magicienii executau magia privată, magia personală şi egoistă folosită ca metodă coercitivă pentru a atrage răul asupra rivalilor. Conceptul de spiritism dual, de spirite bune şi de spirite rele, a dat naştere credinţelor ulterioare în magia neagră. Pe măsură ce religia a evoluat, fiecare aplica termenul de magie operaţiilor spiritelor străine propriului său cult, şi se servea de el şi pentru a desemna credinţele mai vechi în fantome.

88:6.3 (972.3) îmbinările de cuvinte, ritualul farmecelor şi al incantaţiilor, erau extrem de magice. Anumite incantaţii primitive s-au transformat, în cele din urmă, în rugăciuni. Magia imitativă a fost practicată de timpuriu; rugăciunile au fost exprimate prin nişte fapte; dansurile magice nu erau nimic altceva decât nişte rugăciuni puse în scenă. Rugăciunea a înlocuit treptat magia acompaniere a sacrificiilor.

88:6.4 (972.4) Fiind mai vechi decât cuvintele, gesturile erau cu atât mai sacre şi mai magice, şi s-a crezut că mimetismul avea o mare putere magică. Oamenii roşii puneau adesea în scenă un dans al bizonului, în care unul dintre ei juca rolul unui bizon, se lăsa prins şi asigura astfel succesul vânătorii iminente. Serbările sexuale de Întâi Mai erau pur şi simplu o magie imitativă, un apel sugestiv la pasiunile sexuale ale lumii vegetale. Păpuşa a fost mai întâi folosită ca talisman magic de către soţiile suferinde de sterilitate.

88:6.5 (972.5) Magia a fost ramura arborelui religios evolutiv care a purtat în cele din urmă roadele unei epoci ştiinţifice. Credinţa în astrologie a condus la dezvoltarea astronomiei; credinţa în piatra filozofală a condus la stăpânirea desăvârşită a metalelor, în vreme ce magia numerelor a fondat ştiinţa matematicilor.

88:6.6 (972.6) Dar o lume atât de plină de farmece a contribuit mult la distrugerea oricărei ambiţii şi a oricărei iniţiative personale. Roadele muncii suplimentare sau sârguinţa erau privite ca magice. Dacă un om avea, pe câmpul său, mai multe grâne decât vecinul său, el putea fi târât înaintea şefului şi acuzat de a fi atras acest surplus de grâne din câmpul vecinului său mai leneş. Într-adevăr, în vremurile barbariei, era periculos să ştii prea mult; riscai întotdeauna să fi executat ca practicant al artei negre.

88:6.7 (972.7) Treptat, ştiinţa înlătură din viaţă caracterul de joc al hazardului. Însă, dacă metodele moderne de educaţie ar eşua, s-ar produce o întoarcere aproape imediată la credinţele primitive în magie. Superstiţiile zăbovesc încă în mintea multora dintre persoanele aşa zis civilizate. Limbajul conţine numeroase expresii fosile care atestă că rasa s-a cufundat multă vreme în magia superstiţioasă, expresii precum: fermecat, născut în zodie rea, posedare, inspiraţie, a face să dispară ca prin farmec, ingeniozitate, încântare, încremenit, trăsnit, picat din cer şi împietrit. Există fiinţe umane inteligente care mai cred încă în noroc, în deochi şi în astrologie.

88:6.8 (973.1) Magia antică a fost crisalida ştiinţei moderne, indispensabilă la vremea ei, dar de acum înainte inutilă. Şi astfel himerele superstiţiei ignorante au frământat mintea primitivă a oamenilor, până când s-au putut naşte conceptele ştiinţei. Astăzi, Urantia este la revărsatul zorilor acestei evoluţii intelectuale. Jumătate din lume este avidă după lumina adevărului şi după faptele descoperirii ştiinţifice, în timp ce cealaltă jumătate lâncezeşte sub imperiul superstiţiilor antice şi al unei magii cu greu deghizate.

88:6.9 (973.2) [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]